30 Septembrie 2008 – Constantin Padure: „Silvanii“, Ed. Memorial, Chişinău, 2008 (Mariana Gurza)

Am primit un dar, un dar de pret, o carte ‘SILVANII”-Memorial, Chisinau, 2008, purtand semnatura Domnului Constantin Padure (Bândiu Constantin). Un bucovinean ce a cunoscut amarul instrainarii.Ciudeiul, mereu prezent in visul sau, locul sfintit unde a vazut prima lumina. Pentru Domnia sa, Bucovina „nu este un teritoriu oarecare, situat undeva departe, in nord, la margine de tara, in bataia vanturilor si a capriciilor istoriei.Este un loc sfant, un sactuar care adaposteste osemintele celui mai mare voevod al tarii, credintele, idealurile, bucuriile, tristetile si durerile noastre, axa a lumii care uneste Nordul cu Sudul, Estul cu Vestul, Cerul cu Pamantul, comoara de frumuseti si casa a inimii, in afara careia sufletul nostru plange si se simte instrainat.”

Acelasi simtamant il au majoritatea celor dezradacinati.Am dorit insa sa mentionez spusele autorului, fiind ca o mangaiere in ceas de noapte, prin amintiri ce dor.

« Nu degeaba strainii au ravnit aceasta Frumusete intre frumuseti, au rapit-o, au supus-o, au mutilat-o si acum, dupa marea tradare din iunie 1997, se cred stapanii absoluti ai acesteia, socotindu-ne pe noi, pamantenii, tolerati la noi acasa, Uita, « din pacate » un fapt elementar : apele vin si trec, pietrele raman.

Istoria care se repeta, ne arata ca dupa vremuri vin vremuri, ce-a fost odata va mai fi si nimic nu ramane definitiv in marea devenire a spiritului uman.

Sa speram ca va veni timpul cand Voevodul de la Putna nu va mai fi nemangaiat si trist, ci se va bucura vazandu-si mosia din nou intregita”.

O carte document despre zile de ieri ce se pastreaza proaspat in amintirile bucovinenilor.Aparitia ei, posibila doar la Chisinau, ajutat de prieteni, nu poate decat sa ne bucure prin continut si daruire.

Pentru multi Bucovina va ramane „casa inimii”.Am cules cateva ganduri ale autorului care prefateaza cartea.

Motto:

UN VIS

– „Femeie, ai grija ce faci. Plecati intr-o calatorie lunga si grea. Sa ai mancare multa si haine bune si calduroase pentru copii tai.

– Dar de intors ne vom intoarce Doamne?

– Da, dar dupa foarte mult timp si multi cei de azi nu vor mai fi.

Mama privi trista si ingandurata chipul batranului plutind pe nori, cu barba lunga si alba si cu ochii albastri si blanzi. Lacrimand, mai spuse:

– Doamne, de ce ne-ai pedepsit?

Era in noaptea de 24 martie 1944, in ajunul marii noastre calatorii, cand aveam sa parasim definitiv Ciudeiul.”

Cuvânt înainte

„Cartea de faţă are ca temă centrală o familie de ţărani români dintr-un sat de la nord de Munceii Crasnei, căzut sub sabia înrobitoare a ruso-ucrainenilor bolşevici. Cum râul principal ce colectează apele este Siretul, iar pe de altă parte tot ce este mai mare decât un pârâu este numit în grai popular local „siret”, sau „sirete” (de la sanscritul „sir” = curgere, apă curgătoare) găsim potrivit a desemna această parte de Bucovină prin toponimul „Ţara Sireturilor”. Ea corespunde în linii mari cu vechea formaţie prestatală intrată în istorie ca „Ţara Şepenitului”.

Familia de care ne ocupăm are evident un nume: „Silvanii”. El nu este cel adevărat şi este singura substituire care se face, având în vedere nevoia de a păstra o minimă distanţă faţă de viaţa personală a unor oameni care în majoritate trăiesc şi au dreptul la intimitate. Pseudonimul ales nu este deloc întâmplător: personajul central, cel mai puternic, care domină acţiunea de început este un pădurar iar patru fii ai săi (Arcadie, Simion, Constantin şi Traian) au fost şi au rămas toţi slujitori ai pădurii, în plus, în întreaga familie există un fel de cult al pădurii, s-ar putea spune o sipritualitate silvestră, născută prin vieţuirea îndelungată a membrilor ei în umbra pădurii. Determinant în acest sens a fost şi un alt factor: aşezarea casei silvanilor la liziera unei păduri monumentale (Zubriţa) precum şi existenţa unei perdele de mesteceni dispuse în semicerc ca o coroană de-asupra gospodăriei lor. Destinul „pădurăresc” al acestei familii apare în context ca o predestinare spaţială, axată pe coordonatele geografice ale unui popor care a asimilat pădurea încă de la etnogeneză. Chiar şi acei silvani care prin profesiune s-au desprins de sub cupola pădurii, au rămas toată viaţa legaţi de aceasta, purtând în ei eterna şi dulcea nostalgie a codrului.

Cartea a fost structurată în trei părţi: a) „Pădurea”, perioada Ciudei, până la părăsirea definitivă a satului, b) „Lacul”, perioada Babadag care se referă la episoade din viaţa autorului, căsătoria în primul rând, petrecute în majoritatea în preajma lacului, sau au avut legătură cu acesta, fie ea şi indirectă(criptică), c) „Hotarul”, în care se urmăreşte destinul celor plecaţi şi pribegiţi prin ţară, văzut ca finalul unei călătorii pe o corabie a timpului, care a ancorat în multe porturi ale speranţei, nici una împlinită. Anumite episoade se suprapun, separarea în timp neputându-se face cu destulă claritate. În plus, este de semnalat o nonconcordanţă estetică: în partea a II-a sunt prezenţi nu silvanii, ci un silvan, unul singur aflat la o răscruce a vieţii. Era necesar aceasta, fiindcă altfel multe din cele ce au urmat n-ar fi putut fi înţelese.

Există şi un personaj virtual, în afară de cele reale, concrete(oamenii): Ciudeiul. El apare nu numai în prima parte, unde ocupă un loc de frunte, dar şi în restul cărţii, ca un ecou al spaţiului din care s-au desprins silvanii, ca o legendă al unei lumi intrate în penumbră, ducând cu ea copilăria şi tot ce ţine de bunăstarea şi fericirea omului. El este armonie, frumuseţe, timp de dincolo de fiinţă, basm trăit ori povestit de o voce de zână. Pentru a-l pune pe cititor în temă, am socotit de aceea necesar ca la inceput sa punem un capitol cu caracter monografic, singurul cu caracter pur stiintific, in care Ciudeiul este vazut ca aspect geografic, al vegetatiei si socio-cultural. S-au evitat in felul acesta multe explicatii si repetari inutile.

In pofida aurei de legenda pe care i-o atribuim, trebuie sa spunem ca era totusi un sat romanesc mai mult sau mai putin obisnuit, cu note particulare desigur, dar care nu avea nimic din mitologica noastra viziune. El isi ducea viata normala, ascuns intre dealuri si paduri, traind de veacuri in deplina armonie cu natura si cu Cosmosul in care se integra si reintegrand practici, obiceiuri si credinte stravechi dupa ritualuri imuabile, definitiv fixate in traditie. Evenimente majore nu erau. Viata satului curgea lin, ca o apa limpede si adanca, punctate doar de ceremonii familiale(botezuri, nunti, inmormantari) si sarbatori, cu rol de pietre de hotar pe scara timpului. Timpul insusi, avand cadenta eternitatii in eternitate, respectiv in afara istoriei. Putine intamplari marcau de aceea viata normala a satului, iar cele ce se puteau povesti relativ la acest subiect incapeau pe 2-3 foi de caiet. Pe buna dreptate spunea Lucian Blaga ca „vesnicia s-a nascut la sate”. Abia cumplitul razboi, care pe neastepta s-a pravalit asupra noastra ca un uragan, a adus o schimbare de ritm: iesirea din eternitate, din ameteala si paganatatea, si, ca niciodata de-a lungul timpului, a vrut si in parte a reusit, Ciudeiul de altadata nu mai exista. El a pierit sub cizma grea si puturoasa a rusilor, s-a topit in deportari, dislocari si asasinate in masa, si-a schimbat fata curata si luminoasa, intr-o hada aratare de barbar asiatic, rusificandu-se. Ciudeiul anterior ocupatiei s-a transformat pana intr-ata, incat astazi el este de nerecunoscut. A disparut chiar si de pe harta Ucrainei, fiind inlocuit de nedreptul si absurdul „Mejdureci”.

Iata de ce atribuim acestui memorial valoare simbolica. El isi propine sa vorbeasca despre un sat disparut si trecut in legenda, despre care in curand nimic nu se va sti, fara aceasta marturie scris. Consider aceasta o datorie a mea de ciudeian, dar si de roman care nu lasa ca valorile nationale sa piara. Apoi, mai este si speranta. Minuni in istorie s-au mai vazut. De ce n-ar renasta asadar si Ciudeiul.

Poate ca va puneti intrebarea: de ce memorial si nu altfel? Voi incerca sa raspund pe cat se poate. O monografie completa a satului, bazata pe o bogata informatie stiintifica nu se putea face, din lipsa de date. Ar fi fost necesara in acest scop o bogata documentare la fata locului, ceea ce statul ucrainean n-ar fi permis, pe langa faptul ca datele n-ar fi reflactat corect adevarul, din cauza alterarii caracterului autohton si originar al asezarii. O alta modalitate de prezentare sunt memoriile. Acestea sunt insa prea pretentioase si in mod obligatoriu, trebuie sa se bazeze pe insemnari, jurnale personale, note. Nu dispunem de asa ceva. Mai ramanea o varianta, unica in situatia de fata: compromisul. Aceasta inseamna ceva intermediar intre povestire si memorie, sau exagarand intre roman si lucrare riguros stiintifica. Din faptul ca am mers pe aceasta ultima varianta nu trebuie dedus ca ne-am indepartat de adevar. Povestirea reda faptele asa cum s-au intamplat, unele traite direct, altele relatate de martori, reconstituind din imaginatie acolo unde este cazul, In special dialogurile au fost recontruite, dar cu grija, pentru a reda cat mai fidel gandurile si modul de exprimare al personajelor. Daca ar fi sa apreciem proportiile, trebuie sa spunem ca peste 95% din faptele relatate reprofuc realitate in dimensiunle ei normale, deci sunt in intregime adevarate. Chiar si atunci cand acestea apar neverosimile, ca, de exemplu, inteventia directa a Divinitatii de pe Lavul Babadag in destinul autorului(„minunea”) ele tot adevarate sunt. Din acest punct de vedere este cazul sa facem o precizareL filtrate prin perspectica memoriei, prin ce a retinut aceasta, exista mai multe adevaruri, unul obiectiv al istoriei si multe altele subiective, prelucrate si modelate de cnstiinta celui care le-a trait. Pentru acestia, faptele reflecate sunt mai reale decat realitatea insasi. In acest sens trebuie inteleasa si interpretata cartea de fata: ca o realitate subiectiva, dar adevarata a unor fapte obiective, petrecute in viata si sufletul unor personaje reale.

In care, intamplarile, faptele, evenimentele nu sunt redate intr-o curgere continua, ci cu intreruperi. Hiatusurilenu probin atat din memorie(amnezii), ci mai ales din ritm istoric. Daca n-au fost evenimente deosebite n-a fost nici ce relata. Iesirea din nemiscare eternei reintoarceri cauzata de razboi si ocupatie a adus o avalansa de schimbari si fapte tragice care nu putea fi ignorate si care trebuiau pobestie, mai precis strigate in lumea intreaga. Intr-un glas cu Anita Nandris – Cudlea(in:”20 de ani in Siberia”) spunem si noi:”ca sa se stie cine sunt si ce ne-au facut ei noua”. Intr-adevar, taierea Bucovinei in doua ca pe un mar, rupand fratii de frati, surorile de surori, parintii de copii si oprimarea elementului romanesc pana la distrugere a fost o crima care nu-si afla egal in istorie. Cu ce drept si-a intins Stalin bratul asupra vetrei noastre stramosesti? De ce au ceda mai intai Germania hitlerista, apoi puterile occidentale aceste teritorii, care nici macar nu erau ale lor? Si mai ales de ce in iunie 1997 clasa politica a tarii, respectiv presedintele E. Constantinescu a semnat tratatul politic cu CUraina, cedand de buna voie, fara presiuni din afara, Nordul Bucovinei, Tinutul Herta si Sudul Basarabiei? S-a spus atunci de catre Adrian Severin ca este in interesul Romaniei sa avem la est un stat puternic si bine consolida, ca semnarea tratatului este o garantie sigura ca romanii de dincolo de frontiera nu vor pieri. Ati mai auzit o asemenea prostie? De fapt este o tradare la scara nationala. Nu din cauza noastra, a Romaniei, apara Adrian Severin, ci cauza Ucraniei. Si nici macar nu am fost ascultati, dupa cum in iunie 1940 nimeni nu ne-a intrebat daca suntem de acord sa trecem in componenta URSS. Este necesar acest lucru, judecand dupa normele internationale, fiindca unirea cu tara din noiembrie 1918 se facuse cu acordul intregului popor, inclusiv a nationalitatilor conllcuitoare participante la vot(germani, ucraineni, evrei, polonezi). Se vede ca un destin tragic a urmarit Bucovina, acest colt de tara intrat in legenda prin frumusete, cultura si monumente, avand pare de-a lungul istorie de trei tradari: in 1774/1775, in 1940 si in 1997. Oare viitorul ce ne mai rezerva?

Persoanele din carte, redate cu numele lor reale, cu unele exceptii n-au avut o soarta buna. Ba dimpotriva, despre silvani se poate spune ca au avut un destin tragic. Le-a fost dat ca fiecare in felul lui, intr-un alt mod si pe alte coordonate spatiale sa se impotmoleasca, esuand ca o corabie in deriva. Nu stim daca aceasta a fost din cauza nepriceperii timonierului, sau au avut de platit pacate mari, ancestrale, dar un lucru este sigur: ei si-au asumat raspundere in noaptea in care s-a hotarat plecare(25 martie 1944). Ar fi gresit insa daca am pune tot ce a urmat pe seama gestului de atunci. Un factor mult mai important decat hotararea a fost dupa parerea noastre neputinta de adaptare. Silvanii erau tari si de neinfrant numai pe locurile natale, in vatra lor stramoseasca. Ei asimilasera sufletul locului, caracterul peisajului impadurit in care traiau intr-o asemenea masura, incat scoaterea lor in afara i-a gasit complet descoperiti si astfel, esecul a devenit inevitabil. Li se uscasera radacinile.

Se pune intrebarea: ce s-ar fi intamplat daca ramaneau pe loc, sub rusi? Raspusul este unul singur: acelasi lucru, ori poate mult mai rau, fiindca n-ar fi scapat de deportare. Din pacate, a doua ipostazaeste mai plauzivila. Prea erau patrioti, buni, curati la suflet si indragostiti de dreptate pentru ca sa fi rezistat in iadul bolsevic. Deriva silvanilor poate fi interpretata, in aceasta acceptiune ca o cruce, o jertfa adusa pe altarul tarii si a spatiului de legenda din care provine.”

(Vol. „SILVANII”-Memorial, de Constantin Padure, editata la Chisinau, 2008, pag.5-8)

MARIANA GURZA

_____________________

29 Septembrie 2008 – Nicolae Teoharie: „Legaţi-mă la ochi cu sentimente“, Editura Helias, Slobozia, 2008 (Al. Florin Ţene)

Un poet,despre care Şerban Codrin scris:atragem atenţia asupra existenţei acestei creaţii valoroase,cu o sensibilitate aparte şi originală este Nicolae Teoharie în volumul cu un titlul simtomatic Legaţi-mă la ochi cu sentimente, Editura Helias,Slobozia,2008.

Autorul are un spirit original şi scăpărător,cu un dublu registru(unul livresc,ironic şi unul grav afectiv),condiţia poetului ca trăitor al evenimentelor ce-l frisonează şi,deopotrivă,a poemului ca discurs ce oglindeşte experienţa eului:Pentru ca să fac avere/mi-am deschis,cu puţină durere,/o firmă:/”Conştiinţa de sine cu răspundere limitată”.(S.R.L.).

Atitudinea generală(ne aminteşte de poetul,din tinereţe,Petru Romoşan)e de provocare histrionică.Sub forma gestului burlesc şi naiv,autorul induce,în fapt,o stare de complicitate,sugerând la tot pasul subânţelesuri adânci,insinuând mereu o altă faţă a adevărului:Trăiesc în prezentul interior./Nu cred în teoria conspiraţiei./Mi-am declarat sângele şi ultimul fior.(Nu cred).Replierea în faţa propriei experienţe e un mod de a persifla vanităţile prin exaltarea poemului.Descrierea fiind,deopotrivă,o formă de posedare şi de înălţare în cuvânt a obiectului,al fenomenului,tot astfel poezia,poate fi o formă de magie şi de obnubilare a realului:A fost găsit vinovat,/ars pe rug în Piaţa Gurilor Căscate,/colţ cu televiziunea prin cablu.//Amprentele privirii lui/au fost găsite pe stelele furate/de ochii adolescenţilor.(Complicitate).

Nicolae Teohari consumă şi consună experienţa în registru ironic,aducând poemul la înălţarea unui personaj al discursului liric:Pe bune,/nu-mi pasă că-mi pierd chipul./În timpul liber,când nici nisipul/nu mă mai ţine minte,/mă aventurez pe câmpia din minte./Pe bune,rămân.//Cerul este acolo şi n-are stăpân.(Repatriere).

Caracterul ambivalent,de premoniţie şi spectacol,de împăcare cu sine şi luciditate,de lirism şi neîmpăcare,dă versurilor o notă puternică de avertizare faţă cu realul.Toate temele abordate în poezie au rădăcina în amestecul infailibil de sarcasm,lirism şi ideal.

Nicolae Teoharie este un poet a cărui originalitate provine din frisonul eului în contact cu oglinda realităţii,şi pe aceeaşi măsură,admirabil.

AL. FLORIN ŢENE

____________________

26 Septembrie 2008 – Elena Călugăru Baciu: „Povestirile Elenei“, Editura Amurg sentimental, Bucureşti (Const. Miu)

La sfârşitul volumului de proză scurtă semnat de Elena Călugăru Baciu, Povestirile Elenei (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006), editorul inserează opiniile a şase condeieri, care s-au pronunţat în legătură „cu scrisul prozatoarei Elena Călugăru Baciu” (p. 114). Însă, multe dintre acestea sunt mai mult de complezenţă sau de dragul de a-şi etaşa narcisismul scriitoricesc, fără vreo judecată pertinentă. Iată, spre exemplu, ce scrie Th. Damian (în revista new york-eză Lumină Lină, an VII, nr. 2, aprilie-iunie 2002): „Sunt tentat de două lucruri acum când scriu: să încep o discuţie teologică pe temele principale ale cărţii sau să dau cât mai multe citate din ea pentru a fi sigur că cei ce nu au şansa s-o cumpere, cel puţin să aibă o mică posibilitate de a-şi face o idee despre ea. Nu voi face nici una nici alta. Voi lăsa duhul cărţii să-şi croiască destinul în cultura română.” (p. 115). E aici o mică răutate specifică invidiosului!

Chiar dacă se întind pe spaţii restrânse ca număr de pagini, prozele Elenei Călugăru Baciu, din prezentul volum, câştigă în profunzime.

În Culegătorul de plante, analiza şi studierea fizionomiei partenerului sunt integrate descrierii peisajului, spre a reliefa schimbarea radicală. Fragmentul e succint, dar elocvent: „Macii, lavandele cu florile lor mici, albăstrii-violet mă fac să-l trag pe bărbat în mijlocul lor şi să-i sărut obrazul. Mâinile lui puternice nu mai aveau căldura de altădată. O minciună de mai schimbase anotimpul, ningând şi ningând neîncetat.” (p. 55).

Memoria viului alternează indicativul prezent al naraţiunii faptice (naraţiunea este la persoana întâi) cu imperfectul evocării, care şi el include un prezent în trecut (cum bine sesiza Florian Bratu în cartea sa Identitate şi diferenţă – De la nostos la revelaţie aletheică (Editura Universitatea XXI, Iaşi, 2006), adică ceea ce reţine memoria afectivă: „Iau din portbagaj săculeţul cu cenuşă. Păşesc pe malul Dâmboviţei (…) Trebuie să fiu numai cu dorinţa lui Ion şi cu datoria mea (…) Digul este înalt, n-aş vrea să-l rănesc pe Ion. Doamne, îi şi văd fruntea sângerândă.” (p. 14). Introducerea indicativului prezent ca timp verbal în rememorare ţine de tehnica cinematografică a filmării cu încetinitorul, cameramanul putând astfel să schimbe unghiul aparatului de luat vederi: „Mă urmărea sufletul privirii lui. Era decembrie. Aveam sentimentul că ochii aceia negri topeau zăpada ce-mi scânteia sub paşi (…) Mă aflu la Athénée cu Camelia. Privirea mă duce spre stânga, unde-l zăresc pe Ion.” (s.n., p. 14).

Dar Elena Călugăru Baciu probează şi virtuţi poetice. În fragmentul reprodus mai sus, a treia frază incumbă un lirism diafan. Iată şi alte exemple, alese aleatoriu:

„Muzica ce se strecura

printr-un bloc de raze

mi-a trezit simţurile

şi de atunci trăiesc.” (p. 50) sau

„…eram ca două cruci

suprapuse la poalele

altei cruci imense,

străjuind muntele,

avertizând parcă Cristianul

care se lungea la poale…” (p. 79).

Am aranjat cele două citate ca poem tipografic, spre a releva şi în felul acesta apetenţa autoarei pentru lirism.

CONST. MIU

_______________________

25 Septembrie 2008 – Raisa Boiangiu: „Călătoria la origini“, Ed. Danimar, Deva, 2007 (Adrian Botez)

După romanele Zantiala, fiul pământului – Ed. Albatros, Bucureşti, 1982 (128 pagini), În zbuciumul vântului– Ed. Vlad&Vlad, Craiova, 1988 (129 pagini)., Insula tăcerii: Confesiuni, povestiri şi schiţe despre vise, medici, boli şi…accidente – Ed. Călăuza, Deva, 2000 (116 pagini), Fuga neterminată – Ed. Signata, Timişoara, 2002 (216 pagini), Călcâiul vulnerabil – Ed. Călăuza, Deva, 2004 (117 pagini), Calea sfâşierilor. Joc înaripat – Ed. Danimar, Deva, 2005 (181 pagini), Splendorile agoniei – Ed. Danimar, Deva, 2006 (210 pagini) – relativ prolifica romancieră hunedoreană Raisa Boiangiu a ajuns, cu romanul Călătoria spre origini, Ed. Danimar, Deva, 2007 (124 pagini), la a opta editare.

Referinţele critice la romanele domniei sale sunt multe şi toate nu doar favorabile, ci profund admirative: Eugen Evu(“Miza autoarei este pe stilistică, sparge tiparele textului alcătuind un amalgam poematico-prozaic terifiant”), Matei Vişniec, Radu Ciobanu (“O scriitoare pe cât de matură, pe atât de discretă, cu egale disponibilităţi pentru romanul istoric tradiţional, cât şi pentru cel de subtilă investigaţie psihologică”) , Victor Sterom, Al. Florin Ţene (“Prozatoarea este o proustiană întârziată, cu voluptăţi şirete şi pline de miez”), Maria Misir-Băloiu, Mircea Sântimbreanu(“Prozatoare înnăscută, cu o tenacitate robace a scris mii, zeci de mii de pagini, dar a tipărit întâmplător şi mai degrabă nenorocos, în zodii adverse…Proze îmbibate de feminitate şi de o duioşie drastic sfâşiate de cele mai brutale interogaţii(…) Cu sau fără forme statutare, domnia sa onorează breasla noastră de peste două decenii…”), Cornelia Popoiu (“Numele Raisei Boiangiu este o onoare pentru locuitorii Hunedoarei. Bibliotecile noastre se vor îmbogăţi cu o proză feministă plină de candoare, rafinată, punctată de o avalanşă de interogaţii”…) etc. etc.

Evoluţia scriitoricească a Raisei Boiangiu se face dinspre romanul istoric clasic (metodă psihologică de a-şi masca terorile care i-au marcat, sfâşietor, până la schizofrenie estetizată, statutul ontologic), către un neo-proustianism, grefat pe un spirit profund realist-introspectiv, prin care omul-Raisa Boiangiu se eliberează, într-o adevărată explozie de auto-interogaţii şi interogaţii patetice, adresate cititorilor şi cosmosului… – de fapt, disimulat, implicit, sunt interogaţii către Dumnezeu – cu privire la existenţa personală şi colectivă, de Neam, a Românilor…Cititorul este obligat, prin plasticitatea/expresivitatea şi insistenţa colocvială deosebite ale autoarei, “să intre cu capul sub apă”, să iasă din torpoarea indiferenţei, şi să reînceapă a trăi uman, adică violent metafizic şi fertil-interogativ. În acest sens, ultimul roman apărut al doamnei Raisa Boiangiu, Călătoria spre origini, ni se pare piscul creaţiei sale: ceea ce, la Proust, a fost efectul (re-memorant-recuperant/regăsitor de timp trecut) al unei “madeleine”, la Raisa Boiangiu este apariţia verişoarei sale Valia (cu care copilărise, în Basarabia, de unde se refugiase Raisa… – refugiu perceput ca „trădare”, de către basarabenii rămaşi „acolo”… – percepţie pe care o aveau românii din România, după 1989, faţă de cei plecaţi, peste hotare, cu riscul vieţii, înainte de 1989…), apariţie parcă din neant (de fapt, din subconştienta, febrilă şi permanentă, dorinţă a autoarei de a-şi rememora trecutul şi a-l re-evalua… – din păcate, va constata, prin DRUM EFECTIV-FIZIC ÎNAPOI (nu iniţiatic, ci exorcizator!), că Speia natală trebuie evaluată nu atât din punctul de vedere al trecutului, cât al prejudecăţilor prezente, sinucigaşe, infiltrate de sovietizarea perversă şi tenace – care prejudecăţi, acumulate (şi asumate uluitor…), îi sufocă prezentul şi viitorul…: “Aici e o turmă fără contur – isterizată de nereuşită, de aşteptare, de dorinţa de mai bine, de speranţe înşelate, o turmă sub-umană deci, sute de ochi, cu sute de mâini ridicate spre cerul care nu-i vede, nu-i ştie (nu ne ştie). Un urlet ca de fiară înjunghiată străbate mulţimea: <<Aţi călcat în picioare un copil! Fiare nesătule, daţi-vă la o parte!>>”. Este vorba de efectele unei cozi, la un magazin proaspăt deschis, în Speia contemporană…

În acest spaţiu de criză cronică a Neamului Românesc, Basarabia/”Republica Moldova”, oamenii nu ştiu cum să ajungă la normalitate, deci nu prea există temei pentru speranţa că vor ajunge la victoria asupra prejudecăţilor „montate” ca nişte cipuri, în capul şi sufletele lor, de către sovietici (şi manipulate de actualii ruşi…), decât printr-o minune dumnezeiască, aşteptată, de autoare, în stilul unui neo-mesianism…Prin personajul-alter-ego – strănepoata din Speia, Carolina… – care citeşte furibund, citeşte în româneşte, cu o exasperare mistică…Poate că, din mulţimea-turmă a celor care, mereu, sunt blestemaţi la „victorie inversă”, la cvasi-decesul fiinţei lor naţionale, devenită fiinţă instinctuală – …dar, şi instinctele, fiind „montate” INVERS… („vor scoate magazinul din ţâţâni, îl vor ridica în aer, îl vor duce în braţe ca pe un trofeu al victoriei lor inverse, o victorie a învinşilor” – s.n. – cf. p. 102) – se va ridica ALESUL/ALEASA… Poate tocmai din zvârcolirea întru imperfecţiune, se vor făuri premizele dumnezeieşti ale trezirii/deşteptării perfecte…Poate că „din bube, mucegaiuri şi noroi” – se va naşte sănătatea solară a identităţii fiinţiale de Neam. A-ţi atinge, prin zvârcolirea cvasi-demenţială (dar cu rădăcini în mistica revelatorie a existenţei de/întru Duh), identitatea de Neam – înseamnă (sugerează romanciera) a-L atinge pe Mântuitorul Hristos! Dar…unde este voinţa de zvârcolire, de mazochism mistic?…Aici, în acest punct, al apariţiei VOINŢEI, e necesară intervenţia divină, MISTICA NEAMULUI – care nu mai are nevoie de grijile raţiunii constatative.

Dincoace, în „zona crepusculară”, a pierderii (prin uitare obstinată, prin sinucigaşa afundare în mlaştina-borboros a lui Prakrti…) a sinelui real, pare a nu mai exista instinctul naţional, curat şi sănătos – ci acesta a fost deturnat către instinctul brutal-biologic, de supravieţuire biologică, cu orice preţ…ÎNTRU MLAŞTINA MATERIALITĂŢII! Impotenţa, la nivel spiritual-identitar, explodează în demenţă, ca formă de încercare de a scăpa de obsesia instinctului identitar… – dar, undeva, într-un inconştient colectiv, turma încă mai păstrează rudimentul atrofiat al misticii ÎNVIERII ÎNTRU SINEA noiciană… – dar lipsa exasperantă de voinţă a căutării de soluţii spirituale aduce parcă lehamitea anesteziantă de Duh…aduce, tot mai atroce percepţia apocalipsei : „Geamurile se sfarmă cu zgomot de infern şi se împrăştie peste trupurile înfierbântate ale oamenilor care nu mai ştiu nimic, decât această demenţă de a ajunge la rafturi, de a pune mâna pe ceva, de a-şi satisface această dorinţă diavolească, de parcă de ea ar depinde propria lor viaţă. Asist la un spectacol grotesc, grandios şi insipid totodată, ca-n ziua de apoi, când poate va veni învierea. Poate nu va veni nimic şi totul se va împrăştia în mii de fărâme, în râpa fără fund care-i aşteaptă în vale”.

Dincolo de „lenevire”, dincolo de „ospeţia” redusă la supraabundenţa mâncării: „Seara mâncăm bine: ca nemâncaţii!” – cf. p. 96 – şi de amintirea doar prin filme televizate, comod „vizionate”, fără implicarea directă, ultim-fiinţială – dar bune şi ele, pentru NEUITARE: „Apoi un film cu cei ridicaţi de acasă în toiul nopţii, cu Siberia, cu bătăi, cu ură, cu răzbunări, cu-ntâmplări tragice şi crunte, cu şuier de ger năprasnic, cu suferinţe îndelungate şi de neuitat. Să nu uităm! Să nu uiţi, Carolina! Neuitarea poartă pecetea existenţei adevărate, poate da demnitatea uni neam şi origine” – cf. p. 96 – dincolo de toate acestea, este RÂPA.

Râpa devine, la Raisa Boiangiu – în fapt, un hotar (spre ce? – autoarea sugerează că spre Realitatea Viziunii de Sine, spre curajul asumării identităţii de profunzime, reale! ) şi o zonă funebro-iniţiatică-resurecţională, labirintică (dar labirintul înfruntat întru comuniunea/Cină de Taină cu „rudele”/Supra-Sinele, parcurs cu o solemnitate pontificală-„făcătoare de poduri” între generaţii, între prăpăstii istorice/timpuri de criză!!! – poate că, de data asta, Orfeu Pontifex NU VA MAI PRIVI ÎNAPOI, ci VA CREDE ÎN MISIUNEA SA, revelatoare de Unitate a Supra-Fiinţei/Neam!!!), zonă de re-demiurgie a Sinelui spre Supra-Sinele/SINEA-Neam, totodată (sub semnul zeiţei Demeter/”sfântul Dumitru”, nu doar a humei-lut, ci a Verdelui Învierii, în primul rând – ajutorul întru iniţierea/zvârcolire „până la lacrimi, până la disperare, fără a fi totuşi disperare sau plâns”/revelare a Sinelui-Supra-Sine nu vine dinafară, ci din forţe plantate, de la Facere încoace, în omul obligat să-şi caute ORIGINEA SACRALĂ, ca IDENTITATE SACRALĂ) : „Noi aici am pipăit niţel infernul locurilor, ca să putem ieşi iar în rai, altfel nici n-am fi ştiut c-am fost pe-aici. Am văzut oamenii aşa cum sunt şi nu aşa cum se-arată ei în haină de sărbătoare (şi nu-mi pare rău). Nu regret nimic din ce-am văzut, şi lucrurile urâte (sau mai ales ele) îşi au misterul lor dureros, de lucru imperfect, purtător de existenţă reală: am atins viaţa, am aflat de unde mă trag(…) <<pe propriile ruine am ajuns să ştim cine suntem>> (E.Cioran) – ruinele satului meu natal, sat care încearcă să renască şi o face. Dorica şi Ipatie şi Katia au o bucurie a oamenilor trişti cu mersul lor în noapte pe-o muchie de râpă întru neant (golul sub ei) şi ceva – străduinţa lor de a fi, bucurie tăcută şi îngândurată că mai sunt încă multe de făcut (…). Cum să înaintezi fără a cădea într-un asemenea spaţiu al damnării? Nici Dumnezeu, nici diavolul, nici sfântul Dumitru sărbătorit astăzi, nu vin să confirme nimic. Totul e confuz până la lacrimi, până la disperare, fără a fi totuşi disperare sau plâns. Păşim pe drumul noroios, clisos, întortocheat: sunt cu rudele mele şi avem şi nepotul din ţară(…). Mergem, dar parcă mersul ar fi meseria noastră (nu obosim, nici nu ne gândim la oboseală), mergem în şir indian, pe-o muchie de deal, cu prăpastia în vale căscată, neagră, rea acum, gata să ne-nghită. Undeva, departe, o geană de luminiscenţă(…) o lumină falsă, adevărată? (…) Ce semnificaţie are ea? (…) Ai cui sunteţi, consăteni ai mei? Suntem aceiaşi până la confundare şi totuşi echilibrul e atât de fragil” (cf. p. 96).

Talentul deosebit, zguduitor, al Raisei Boiangiu, este de a ridica faptul cotidian, la nivelul de simbol-fapt cu semnificaţie cosmică, consecinţele/relevanţele în istorie ale cotidianului fiind palpate cu palme tragic-crispate, de orb vizionar şi apocaliptic…Personal, noi nu am citit, despre Basarabia actual-contemporană, pagini mai cutremurătoare, mai patetice, care să someze, cu voce vuitoare, de proroc şi de Arhanghel dumnezeiesc – mânios şi exasperat…tragic, duios şi siderat de consecinţele istoriei, în Creaţia Lui Dumnezeu. E drept, Raisa Boiangiu oferă, în acest univers deversat spre finalul terifiant de lume, şansa strănepoatei din Speia, Carolina, alter-ego-ul ei relativ, încrâncenat întru descoperirea căilor spre mântuire a Duhului Românesc, încăpăţânat întru supravieţuire, Carolina-cea-Mesianică, aceea care, precum stră-mătuşa, e plină de “neîmpăcare şi dor amar”, Carolina cea care CITEŞTE CĂRŢI ÎN ROMÂNEŞTE, CU O ÎNVERŞUNARE FANATIC-APOCALIPTICĂ, SAU FANATIC-SOTERIOLOGIC-DEMIURGICĂ – “paliduţă şi slăbuţă, cu braţele ridicate, de parcă m-ar chema. Sunt eu şi nu sunt eu, rămasă acolo cu imaginea mea de orfană de tată, pierit în Siberia. În satul acela în care, oricând, se va regăsi, sub cenuşa caldă încă de evenimente, jarul inimii mele neîmpăcate şi pline de dor amar…” Da, este posibil ca omul-Carolina să fie Alesul-Pontifex, prin Logos-ul Sacru şi neostenit, pe dedesubt de noi demiurgic – dar cititul ei este, de fapt, şi o acţiune de exorcizare – iar cartea ei este Biblia Neamurilor, de acolo, din Ceruri… – Carolina citeşte în toate colţurile „locuirii umane”, tot aşa cum preotul, când sfinţeşte casa, împrăştie agheazmă, în mod sistematic-exorcizator, NECRUŢĂTOR, prin toate locurile locuirii, locurile sălăşluirii spiritului, pe acest pământ, neascultând ţipetele de durere ale diavolilor re-atinşi de sfinţenia lustrală: „Strănepoata mea Carolina citeşte, nu se opreşte: pe pragul de la bucătărie înspre hol, în dormitor, în sufragerie, pe canapea şi orice vorbe i-ai adresa, parcă nu le aude, vorba lui Bacovia: <<Citeşte-nainte>>…De necrezut cât poate citi fata asta(…) O imagine a suferinţei milenare? Ne vom trezi? Nu ne vom trezi? Par a întreba ochii ei arzători – iscoditori. La ce să ne trezim?” La Învierea Duhului, întru comuniune hristică, evident.

Frenezia mistică a CITIRII, ca prefaţă a REVELĂRII DE SUPRA-SINE, ne sugerează romanciera Raisa Boiangiu, nu este doar blestem şi herb al Carolinei, ci este însăşi misiunea oricărui cititor, faţă de oricare carte despre Revelaţia Supra-Sinelui. Şi cartea de faţă, o astfel de carte este, îndemnătoare la “zvârcolirea” iniţiatică a resurecţiei spirituale a noastră, ca Neam-“Rude”. Timpul Regăsit? Nu neapărat: ci Neamul Regăsit, ca Stare Euharistică.

prof. dr. ADRIAN BOTEZ

___________________

24 Septembrie 2008 – Aurel Ganea – „Artizania”, Editura Omega, 2007 (Gheorghe Postelnicu)

Cunoscut mai mult din participările insolite la activităţile culturale importante desfăşurate în judeţul Buzău, membru al străvechilor cenacluri şi al redacţiilor efemerelor reviste literare locale, Aurel GANEA (născut în 1950 în satul de munte Piatra Albă) a împrumutat lentoarea acestora din urmă, hotărându-se abia la 57 de ani să-şi strângă agoniseala creativă între copertele unei cărţi cu un titlu inspirat ( „Artizania”, Editura Omega , 2007). Acest volum de proză scurtă (cu totul 28 de schiţe) însoţit de cinci comentarii grafice ale lui Florin Menzopol se bucură de prezentările remarcabile făcute de scriitorii Marin Ifrim („exotic, ferm şi alert”), Dumitru Ion Dincă („enciclopedist răzvrătit, temut polemist”) şi Vasile Nicolescu („este adeptul ideii de sincretism al artelor cu ştiinţele, filosofia şi religia”).

Cartea are trei secţiuni: Anti-Ficţionaria, Ficţionaria, Mic jurnal anglo-francez. Schiţele urmăresc temperamentul autorului, care e un coleric senzorial. Fiecare debutează cu notaţii exacte, continuă cu transcrieri sentimentale, pentru a sfârşi în monolog şi meditaţie. Uneori logica tinde spre exces, dar epicul se salvează prin contaminarea elementului real cu cel miraculos. Schimbarea planurilor şi povestirea in povestire, flashul sunt alte procedee îndrăgite de autor. Personajul-narator ia parte la situaţii fireşti care primesc alte dimensiuni datorită disponibilităţii lui pentru polivalenţa socială şi psihică. Acest lucru, ca şi celebrarea umanului prin introducerea continuă a unor personaje noi asigură un ritm epic şi o lectură plăcută. Piesele de rezistenţă sunt Pasăre deasupra noastră, realul (I şi II), O convorbire cu proza, Româna care doare.

Sunt regretabile greşelile numeroase de tehnoredactare şi neglijenţele tipografice (pag 147 are numai patru cuvinte, unele rânduri încep cu semne de punctuaţie), ceea ce arată că editura nu a contribuit cu tot sufletul la naşterea acestei cărţi, aşa cum spera Aurel Ganea, acest fiu risipitor al literaturii buzoiene, a cărui personalitate este exprimată într-o celebră epigramă: Dacă nu te uiţi la faţă [ Ci la chică şi mustaţă, [ Eminescu e la fel, [ Ca şi Ganea Aurel.
GHEORGHE POSTELNICU

___________________

23 Septembrie 2008 – Viorel Dinescu: „Etape”, Ed. Fundaţiei Scrisul Românesc, Craiova, 2007 (Cezarina Adamescu)

Şi cu această reeditare Viorel Dinescu întreprinde adânci „Introspecţii” prin „Starea de a fi”. În această ipostază de veghetor la ruinele cetăţii ideale, Poetul şi-a pregătit sufletul cu o recuzită pe măsura investiturii primite din partea unor mesageri din Înalt. În acest sens, el şi-a făcut provizii de spirale, spaţii, depărtări, un drum neştiut, un drum spiral, „un fuior bogat de mătăsoase ere”, „interstiţii prin care flăcări se zbat”, „un fulger muzical”; „un curcubeu ruginit” în care „vântul bate” şi multe asemenea, un inventar al stărilor de spirit, minuţios alcătuit şi dat în custodie cale de-o viaţă şi dincolo.

Viorel Dinescu este ca un arbor falnic crescut întro biserică, deşi această asemănare ar putea părea profanatoare. Ramurile lui ating obraze de sfinţi şi martiri. Rădăcinile sunt la tâmpla altarului, alături de ctitori. Florile-roadele-seminţele înmiresmează apa sfinţită. Sufletul sălăşluieşte, alături de pâine şi vin, în chivot, aşezat pe altar, simbolizând Sacramentul Euharistiei.

Cu mâini curate, cu inima larg deschisă, cu ochii limpeziţi putem accede la azima versului său, care, deşi se vrea profan, e impregnat de adierile Duhului.

Metafora sa, când viguroasă, când aromitoare ca un parfum de mosc, când subtilă precum mireasma de tuberoză, dăinuie multă vreme şi are meritul că se ţine minte. Rămâne impregnată în pori, în creier, în inimă. Dincolo de convulsii şi frământări, aproape fiecare vers, limpezit, decantat, e o axiomă, o boabă de chihlimbar dintr-un imens colier înfăşurând grumazul Timpului.

Poemele s-ar putea numi MEMORABILE. Ori, măcar remarcabile, prin forţa expresivităţii, prin bogăţia de nuanţe şi sugestii, prin frumuseţea şi inefabilul metaforei care străluceşte. Nici un vers, nici o strofă nu sunt superflue, gratuite, pripite, înseilate cu neglijenţă, de dragul de a spune ceva cu orice preţ, ci merg direct la esenţe.

De asemenea, Viorel Dinescu este departe de vulgul cotidian care deversează din „literatura” comercială. Departe de el. Viorel Dinescu are o pudoare înnăscută în a scrie curat şi sfânt, aşa cum frămânţi azima în care ai presărat bănuţii de aur pentru vamă, după ce ţi-ai spălat bine mâinile, ochii şi sufletul. Nimic trivial, nimic banal, nimic comercial, ci doar chintesenţă de spirit, aidoma panseului liric în care nu se poate strecura nimic necurat, abject, derizoriu. Iată câteva din multiplele exemple : „Prin mine mergi la ziua cea de ieri/ Ca printrun estuar de ore arse/ Prin mine treci din Azi spre Nicăieri” (Poesis). Aici este cuprinsă o frumoasă profesiune de credinţă a autorului.

Până la orizont se întinde acelaşi Ocean neştiut/ în care se oglindesc stele dintro lume uitată” (În cumpănă). „Jumătatea vieţii – un zbor la-ntâmplare” (În cumpănă); „cealaltă abia se naşte sub stele/ întrun salt fără ţintă prin zodia mea” (În cumpănă).

Se află aici în rezumat, întreg destinul omenesc, cu atât mai sfâşietor cu cât nu depinde de om.

Întregul se-oglindeşte în fragmente” (Caleidoscop); „În drumul de la minus către plus/ Ne întâlnim timizi la punct vernal/ Întrun prezent candid şi ideal/ Pe fluviul clipelor ce curg în sus” (Spaţiu Minkowski).

Uneori, apăsat de vini aspre şi grele, de bolgii, de pecetea unei taine, de ziduri mari de foc, de o nefericire fără orizont, Poetul trece „prin şirul nesfârşit de osuare” (Spărtură în neant), purtând tristeţea în palori de ceară” (Trecerea râului), privind cum „în voalurile-aprinse iar se zbat/ lopeţi ce-n bolgii trupuri moarte cară” (Trecerea râului).

Dar, spune Poetul : „De ţărmul alb o luntre mă mai ţine/ Şi inima se zbate în ruine” (Trecerea râului).

„Spre ţărmul ars al Ţării Nimănui” în care a trecut cândva în barca umbrelor „mânat de-o vrere ce-mi părea divină” – Poetul întâlneşte „negre arătări”; „iar barca se umplu treptat de zgură/ Şi-ncremeni izbind cu prova-n vid” (Cu prova-n vid).

Aceste viziuni danteşti par să-l fascineze pe Poet, devenind ca şi magistrul său Virgiliu un „rapsod al unor insomnii amare” (Virgilius).

O altă viziune la fel de stranie este transpusă în poemul La Lonza :

„Era o fiinţă antica pădure!/ Copacii-oameni vieţuind ca-n vis/ De-i iscodeai furiş cu o secure/ O fiinţă omenească-ai fi ucis// Şi se-auzi un vaer în pădure,/ Iar când pădurea toată în ruine/ Căzu în nestatornice conture/ Pantera lunii se-ndreptă spre mine // Fu o părere oare, sau un semn?…/ Că braţul meu se prefăcu în lemn!”

Dorinţa, temeraritatea, vanitatea de a găsi „cel de-al optulea continent al lumii”, îl fac pe Poet să se îndrepte „întro şubredă luntre” „spre Oceanul Neştiut”, „spre un port fără nume” în care „se istoveşte elanul dintâi” spre „palatul de gheaţă al Gândirii”, dar drumul nu e totdeauna neted, ci sinuos, plin de meandre şi de capcane şi „cărarea de apă se surpă tăcut” (În cumpănă).

Viziuni stranii, întunecate calchiate pe o stare persistentă de oniro luciditate, îi creează sentimente paradoxale descrise magistral întro suită de metafore pline de expresivitate.

Şi totuşi, câte un rotund ideatic pulsează inima în luminişul fiinţial, către esenţa primordială, creând emoţii înalte, măsurabile doar în pepite.

Poezia dinesciană îţi oferă astfel, un spaţiu sacru de meditaţie pe care poţi să-l împarţi, în triunghiuri, curbe, cercuri, pătrate, trunchiuri de piramide, semisfere, pe care poţi să le împărtăşeşti sau să le păstrezi doar pentru tine. Depinde doar de disponibilitatea fiecăruia. Dar şi poţi construi cu ele, infinite edificii geometrice, toate cu tâmpla în sus, spre tăriile celeste.

Ca orice poet care se respectă, Viorel Dinescu stă sub imperiul fascinant al Lunii.

Când „îndrăgostit de propria durere”, când „înmugurit de lucruri şi lumină”, Peotul e zvârlit întro „stenahorie sfântă”.

„Înmărmurit, cu ochii vii/ Ce niciodată n-or sclipi-n afară” – (Înmărmurit, cu ochii vii), (şi aici, trimiterea la versul eminescian este evidentă), Poetul contemplă un „peisaj cu pulbere stelară” ce „pluteşte’nalt pe-o aripă de vânt” (Peisaj cu pulbere stelară).

Se pare că idealul exercită o forţă de atracţie neobişnuită, de vreme ce Poetul caută neîncetat „Ora ideală”.

Prin „selva vieţii” trecând, iluminat de „Steaua Beatricei”, Poetul râvneşte să facă o „spărtură în neant”, iar pentru vamă şi-a pregătit câţiva bănuţi frământaţi întro azimă.

Şi parc-aud prin ziduri de cetate/ Un dezacord de harfe răsturnate”, spune Poetul, atent şi prevenitor la zgomotele liniştii, la fantomele oarbe ce trec prin ziduri, „cu ochii rătăciţi, în gol, himerici”, absorbiţi de justiţiarele bolgii, în timp ce „plâng ceasloave grele în biserici” (Contrapunct).

În această ipostază, Poetul, răvăşit de sumbrietatea priveliştilor nocturne, nu se poate să nu se întrebe : „Dar dacă neagra undă-a Suferinţei/ E-un contrapunct în oda Bucuriei/ O notă gravă-n marea simfoniei/ Ce vine din adâncul Nefiinţei?” (Contrapunct).

Neocolit de insidioasele incertitudini, Poetul spune :

E o confuzie de lucruri rare/ În limbul ce trezit din lungi visări/ Descoperă o margine de lume/ Şi un Ocean imens de întrebări.// În timp ce-n aer se ivesc statui/ Şi-n ape ard luceferi mari şi trişti/ Te caut în grădina nimănui/ Şi nu mai ştiu de când nu mai exişti”. Iată aici, o mostră de puritate extremă a sentimentului Iubirii.

Introspecţiile întreprinse cu extremă luciditate prin universul interior, dau la iveală : „Descoperind un drum ascuns, intim,/ Spre un tărâm incert de fapte oarbe/ În care zac ca întrun ţintirim// Fragmente de simţiri şi chipuri albe/ Ce mă privesc cu ochii rugători/ În timp ce noaptea spre adânc le soarbe // O, mult dispreţuitelor comori!/ Şi gânduri vechi în grabă aruncate/ Şi versuri scrise-n arşiţi şi ninsori// Iubiri şi idealuri îngropate/ Şi renegate de atâtea ori/ Vă regăsesc în nopţi înfrigurate// În stratu-n care doar în vis cobori/ Ca să-ntâlneşti în bolgii disperate/ Mici amintiri pierdute prin dogori”(Introspecţii).

Poetul sapă căutând în lăuntrul de sine cu înfrigurare şi teamă ca să afle „cărările uitate/ Spre adevărul pur, matriceal”, cu întrebările insinuante care-i stăruie în gând şi-n priviri : „Există undeva un drum spre stele?// Există oare cerul ideal?” (Introspecţii).

Şi, desigur aceasta, ca şi alte întrebări, rămân deocamdată fără răspuns explicit. Aceste frământări, sfâşieri, scindări de sine continuă şi în secvenţa „Ambiguitate”, care-l surprinde pe Poet „un călător în marea de-ntuneric” – din care, spune el – „pot ieşi spre-azurul sferic/ Purificat în flăcări cardinale”, trecut prin „bolgiile viitoare” – al căror ecou pulsează din adânc icnind isteric – „ascunse-adânc în spaţiul luciferic” (Spre-azurul sferic).

Această trecere prin foc, spre purificarea finală este truda sisifică, nu „în căutarea Timpului pierdut, ci „în căutarea aştrilor pierduţi” – este o veşnică peregrinare spre „Cerul meu mirat”.”Eu cred că vidu-ascunde traiectorii/ De gânduri ce au fost furate-n vânt/ De-aceea-am să te cat printre aporii/ Iubita mea născută din cuvânt // Pe-un mal stâncos, neturburat de vreme/ Rămâne veşnic pentru tine-un foc/ Şi dacă-n ochiul meu se surpă dealuri/ Ca un Sisif eu le ridic la loc// Chiar dacă drumul tău e scris pe altă filă/ N-am să renunţ la munca-mi inutilă.”(Sisif).

În altă ipostază, cu o „vagă tristeţe de seară” şi cu un „vaer abia şoptit”, Poetul se adresează acelor : „rătăcitori întrun vis”:

„Nelămurite chipuri vin spre piatra/ Pe care pentru-o clipă m-am oprit/ Contemporani care-şi uitară vatra/ Şi întrun vis etern s-au prăbuşit // Departe sunt de marea armonie/ Ce i-a vrăjit din vechi grimoare/ Căinţa lor acum e prea târzie/ Se pierd tăcuţi în false calendare// Şi-n urma lor o noapte grea de smoală/ Se-abate ca o aripă de moarte/ Messire, sunt cuprins de îndoială,/ Să ne urmăm cărarea mai departe!” (Rătăcitori întrun vis).

Extrapolând, prin veacuri, Poetul se consideră urmaş demn al magistrului său Dante, în acelaşi timp domn şi rob şi strigarea lui Dante de dincolo de vreme, către discipolul său, este ca un semn al destinului : „Sufletul meu bântuit de păcate/ S-a rătăcit întro adâncă lumină/ Lângă mine, doar făpturi preacurate/ În veşminte, până-n pământ, de hermină// (…) Azi prin văzduh plutesc păsări şi plante/ Şi stele stau ca nişte stranii steme/ De ce mă strigi de dincolo de vreme? Ai grijă şi de robul Vostru, Dante!” (Dante).

Altă oară Poetul este chiar Anteu : „Pe umerii mei se sprijinea cerul/ Cu brume de aur topit/ Eram axa lumii, eram zodierul/ Unui câmp imaterial infinit// Cine mă trădă la un capăt de noapte?/ Cine-mi pedepsi fapta nesăvârşită?/ Şi mă ascunse printre umbre şi şoapte/ La o răscruce de Uitare pândită// Mi-e soarta sub rocă grea închisă/ Adânc sub fierbintea planetă/ Superba mea forţă azi zace ucisă/ Întro incertă, pe veci, piruetă.” (Anteu).

Cu braţele încărcate „de nobile şi pure sentimente/ Născute-n visul unor vechi orgolii/ În zboruri către ţeluri transcendente” – Poetul e în căutarea esenţei iubirii, a inefabilului ei : „O, unde e iubirea din infolii?/ Şi Beatrice care se ascunde/ Sub o uitare grea ca sub linţolii?// Parcă plutesc pe-nşelătoare unde : / Iubirea când înspre azur m-ascunde/ Când spre întunecimile profunde// Şi bâjbâind în jur cu gesturi mute/ Nehotărât cu patimile mele/ Rămân cu gându-n două zări pierdute// La jumătatea drumului spre stele.” (Ambiguitate).

E limpede că autorul operează cu categorii cosmice, dar şi abstracte cum sunt : axa lumii, câmp imaterial infinit, arhitecturi neterminate, azimutul niciodată fix, vid mecanic unde se-nvârteşte destinul, spirale mari aruncate în spaţiu, zei de lumină şi de piatră, seminţe abstracte, un echinocţiu sever, un ocean de aripi, clepsidre sonore, interstiţii în care se zbat flăcări, cap de infinit, întuneric flămând, răscruci de aer şi altele.

Şi totuşi, universul liric al acestui Poet este marcat de Incertitudine, Introspecţii, Ambiguitate; de o Cădere în timp, de un Panteon fără zei, de Scrum, de Ascundere, de Masca adevărului, de Măşti în vid, de Sentinţe capitale, de Singurătate, de Stăvilare, de Un adevăr de prisme şi lumini, de Ramuri frânte, de Cute mari de fum, de Ezitare, de Apocalips, de o Spărtură în neant, de Arginturi reci, de Dubito, de Singurătăţi paralele, de Căutare în gol, de Peisaj cu pulbere stelară, de Cenuşi aprinse, de Barca lunii, dar mai ales de Fatum, de Ideea, de Clepsidre sonore şi bineînţeles, de Somnul raţiunii.

Iată şi câteva autoportrete surprinse magistral :

Din vechea formă eu mă-nalţ/ ca dintrun cârd de păsări oarbe/ Şi mă preling ca un ecou/ Spre clipa ce din nord mă soarbe// Din goluri mari de umbră strig/ Întors din dimineaţa crudă/ Şi din tăcere întrupat/ Vreau zarea lumii să m-ascundă //Se face zi adâncă-n colburi/ Prin care trec ca printrun vis/ Şi-am să tresar când nins cu aur/ Mă voi trezi în câmp deschis // O pasăre e versul meu/ Vibrez în somnul ei adânc/ Decolorat întrun ecou/ Atunci când clipele mă frâng// Fug ani pe străzi întortocheate/ Şi clipa lunii-n ziduri bate.” (Vibrez întro pasăre).

„Iar eu ce din iubire-am fost proscris/ Sortit celei mai oarbe penitenţe/ păşesc îngândurat prin aparenţe/ În căutarea altui paradis// Şi-n aerul inert ce-n gol se cască/ Răsare luna rece ca o mască” (Masca adevărului).

În altă parte, Poetul se vede cum : „Creşteam precum o iarbă lângă soare/ Întro amiază-n fire-ngălbenită/ Şi-o dimineaţă veche din izvoare/ Foşnea în părul meu nedumerită // (…) Ca-ntro oglindă spartă am rămas/ Ştiind că timpul veşnic nu ne iartă,/ Ne pierdem : două umbre de pripas/ în fluviul neînscris pe nici o hartă” (Singurătăţi paralele).

Câteodată, Poetul, „împresurat de aripi de răcoare” şi de „o pulbere de stele căzătoare” , care „mă troieni cu raze albăstrui”, se trezeşte „în crugul serii”, plutind „printrun Ocean de glasuri/ Sub vela unor oarbe întâmplări”. Nu întâmplător, în această aventură cosmică, Poetul spune : „Şi năzuii spre ţărmul de lumină/ De care păsări albe se izbesc/ Intrând cu capul pân-la fund în tină/ Şi-n tină, ca-ntro apă se topesc.” (Căutare în gol).

Această frământare lăuntrică, această zbatere din aripi de lumină revine şi în alte poeme : „Mă tem că sunt plecat demult în gând/ Spre-un timp ce creşte dincolo de soare/ Din piatră-n piatră veşnic căutând/ Răcoarea sfântă-a plantelor amare// Dar la un cap de vreme am văzut/ Cum se deschide-o altă depărtare/ Şi-am căutat pe drumul neştiut/ Răcoarea sfântă-a plantelor amare// Un lac se închidea în prund/ Cutremurat de descărcări lunare/ Şi-am căutat zvârlindu-mă-n afund/ Răcoarea sfântă-a plantelor amare// Spirale mari de spaţiu aruncai/ Ca tot atâtea semne de-ntrebare/-Unde te-ascunzi – spre hăuri lung strigai/ Răcoare sfântă-a plantelor amare// De-o existenţă-ntreagă mă tot zbat/Am luat tot drumul lumii în picioare/ Numai în moarte-a mai rămas să cat/ Răcoarea sfânt-a plantelor amare.” (Buruieni de leac).

Repetiţia ultimului vers al fiecărei strofe, trimite la forma fixă a sonetului ori a rondelului, unde tema este reluată obsesiv pentru expresivitate şi dobândirea sensului dorit.

O altă ipostază a Poetului : „Poetul era singur, ne-narmat/ Se socotea de la-nceput învins,/ De la-nceput fusese condamnat/ De-o dogmă inventată dinadins// Necumpănită oră – azi/ Bătu în ceasul gol precum o rugă/ Şi aruncând pe câmp armura-i spartă/ Victorios o luă, prin timp, la fugă.” (Joc de cărţi).

Egoul poetic transpare în frecvente rânduri, semn al unei personalităţi pregnante, puternice, ferme, originale : „Nu m-am născut sub stele de asfalt/ Nici nu am răsărit ca un altoi/ peste antena cerului înalt/ Sub care-aş fi putut să mă îndoi// Nu m-am născut şi nici n-aş fi dorit/ Sub turla-acestor plopi ca să mă nasc/ Eu sunt o spadă veche de Damasc/ Şi nu mă rup nici când sunt îndoit// O, lume! N-ai să ştii cât te-am iubit/ Eram condotier vroind armuri/ Şi aşteptam în crângul adormit/ Spre alte cruciade să mă furi” (Orice lumină tace).

Verticalitatea poetică şi morală reiese din versurile : „Precum un vrej de apă mă ridic/ În jurul unui ax înfăşurat/ după un supraomenesc tipic/ Pe care eu nicicând nu l-am visat//(…) Şi printre plase de păianjeni fine/ Eu trec nepăsător înspre Apus/ Pe axul vertical urcând în sus/ Ca un copac crescând printre ruine” (Fatum).

Dorinţa de zbor, de înălţimi, de aer pur, rarefiat pare să fie adânc impregnată în conştiinţa poetului, ceea ce-i creează imagini şi viziuni cosmice tulburătoare : „Pluteam cu aripi transparente/ Deasupra universului încins/ Sub mine – un ocean de aripi/ Care din întâmplare s-au aprins// Treceam prin somnul îngerilor trişti/ Ca nişte păsări albe, speriate/ Iar din adâncul timpului ieşea/ Ecoul unor lumi întârziate// Şi-n zborul meu venind din Neştiut/ Spre punctul fix atât de-ndepărtat/ Simţeam speranţele cum se aprind/ Sub luna cu un zâmbet îngheţat// Zburam purtat de aripi transparente/ Ca întrun stol de păsări violente.” (Deasupra Universului).

În căutarea Ideii, a formei perfecte, a idealului pur, Poetul rătăceşte prin interstiţii, încărcat de întrebări neformulate : „De câte ori prin zodii am trecut/ În căutarea ta rătăcitoare,/ Era un cer arhaic peste noi/ Cu clipe revărsate-adânc în mare.// Prin interstiţii flăcări se zbăteau/ Şi-n flori se deschideau răscruci ciudate/ în care întrebări neformulate/ Ca nişte flori de vată se-adunau.// Mi-e greu să te găsesc întrun cuvânt/ Ce veşnic te îmbracă-n altă haină/ M-aştepţi poate-ntrun gol necunoscut/ Să-ţi descifrez pecetea grea de taină// De câte ori prin zodii trec uşor/ Simt chipul tău crescând dintrun izvor.” (Ideea).

În viziunile acestui extrem de original Poet, martorii sunt : ceasul, orologiul, gol precum o rugă, clepsidrele sonore, orele care sunt : necumpănite, clipele – inocente; un clar de ceasuri stă rănit; luna este o melancolică egretă, barca lunii trece-n valuri goală, făcând stelele să pălească; uneori, făclii de lună veche-n larg se sting; zâmbetul lunii e îngheţat, luna e rece ca o mască, alteori e încătuşată şi chiar pantera lunii se-ndreptă spre el; lumina putrezeşte, spaţiul devine translucid, astrele sunt clandestine, stelele mirate; cerul a mai înalt c-un zbor, uneori cerul e arhaic şi în sfârşit, Timpul, marele prieten şi duşman care lucrează neîncetat şi cu noi şi împotriva noastră, este un timp cu aripi, rotitor, timpul poate fi învins de flori secrete, el poate fi ieşit ca din viori, altădată e un timp împresurat de ploi, zilele curg ca nişte sănii goale prin troiene şi alte asemenea bijuterii metaforice care-l slujesc cu credinţă pe creator, dând la iveală inefabilul Poesiei.

În ultima secvenţă, Deschideri, orizontul se luminează treptat, nu fără întrebări existenţiale însă : „Te caut în lumina/ În care m-am născut?/ Să mă topesc în cântec?/ Să mă ascund în clipă?/ Să ard – un foc zadarnic -/ În veşnica risipă?!” (Focuri).

Nu lipsesc reflecţiile proiectate în oglinda Timpului luând chipul sinelui : „Stă nemişcată clipa-n Infinit/ Şi focuri mari se-aprind în univers/ Un clar de ceasuri stă rănit/ Pe-o vatră de-ntuneric unde-am mers// Mă subţiez cu încă o lumină/ Şi-ncep a fi o singură privire/ Înspre-un ecou ce lunecă în tine/ Cu vocea vremii mele : nălucire // De nimfe lâncezând lângă fântâna/ Din care cumpeni albe se răresc/ Ca-ntro oglindă arsă de visare/ În care frunze tainice-nverzesc// În ceasul din azur cu cerul nou/ Sunt ca o frunză-n veşnicul ecou” (Narcis).

S-a dovedit că flacăra gândului poate încolţi încă dinainte de a conştientiza acest fapt şi poate dăinui atât cât omul dăinuie, reflectându-se în această flacără ca întro oglindă : „Când nu erai, nimic nu fu creat,/ Nici veşnicia nu era durată,/ Dar se iscă, din goluri, amânată/ O tresărire-n vidul îngheţat.// Ca dintr-un somn m-am deşteptat gemând/ Prin verbul meu tot locul a-nverzit/ Până când tu, tu flacără de gând,/ Tu însăţi înspre mine ai venit// Şi-un alt răstimp s-a învârtit în gol,/ Am început să sufăr că exist/ Să-ţi caut pretutindeni chipul trist/ Prin necurmatul stelelor răscol.// Dar iată că, la cap de infinit,/ Ţâşnind din întunericul flămând,/ Văpaia veche iarăşi a-nflorit/ peste răscruci de aer fulgerând// Lumina grea o lume stă s-aprindă/ Şi m-am privit în ea ca-ntro oglindă.” (Vechea flacără).

De fapt, asistăm aici la naşterea ideii, la conştientizarea sinelui, la faptul că Poetul poate face să vieze orice lucru şi orice făptură prin arta sa.

Rigoarea prozodică, cea stilistică ori cea formală, neieşind din canoanele formei fixe şi având prin ritmicitate, muzicalitate, prozodie, o sonoritate deosebită, încântă mintea, auzul şi sufletul şi îl aşează pe autor pe o treaptă înaltă printre maeştrii genului liric.

Excelenţa versului dinescian cheamă, adună, revendică spirite pe măsură. Cărţile sale nu pot fi ignorate, puse deoparte, supuse prafului care se aşează incognito, vinovat de uitare, pe toate lucrurile. O dată răsfoite, citite, incită şi nu te mai poţi lipsi de ele. Îţi sunt necesare. Le vrei aproape, alături, lipite de-obraz, ca o mână mătăsoasă, ori ca o fluturare de aripi. Totodată, parcurgându-le, rămâi însemnat ca şi cu o amprentă, ca şi cu o pecete : pecetea harului, a daimonului care te bântuie, care te mistuie şi te subjugă. E o robie dulce, „un viciu nepedepsit”, o supremă reverie care te îmbunătăţeşte şi te face să accezi spre culmile eterate ale desăvârşirii.

Opera lui Viorel Dinescu, în „Etape” sau în frumuseţea întregului său, este aidoma unui ATLAS DE SUNETE FUNDAMENTALE, ca să citez titlul unui celebru tom, o antologie a capodoperelor lirice universale. Ea şi-ar găsi loc de frunte în marea Antologie Lirică Universală. Şi de ce nu, un loc privilegiat în sufletele noastre, ale norocoşilor beneficiari ai acestei opere strălucite, puse la dispoziţie în condiţii grafice excelente, cu o generozitate şi deschidere demne de marii artişti contemporani de pretutindeni.

Şi, dincolo de realitatea imaginată şi transpusă artistic progresiv, sub semnul Luminii benefice, dincolo de orizontul vieţii sale interioare, poezia dinesciană rămâne ca o emblemă de aur pe sigla limbii române şi universale.

Şi nouă, nu ne rămâne altceva decât să o receptăm şi s-o preţuim, cum se cuvine.

Apa harică a poemelor să ne purifice, să ne potolească foamea şi setea spirituală, să ne conducă la mântuire. Căci, aşa cum spune Mântuitorul : „prin cuvintele tale te vei osândi şi prin cuvintele tale vei fi mântuit”.

Şi aici, cuvântul este determinant, benefic şi vivificator.
Galaţi, 24 februarie 2008

Sărbătoarea Dragobetelui

CEZARINA ADAMESCU

___________________

22 Septembrie 2008 – Gh. Jurcă: „Paşte, murgule, iarbă verde“, Editura ,,Clusium“, Cluj-Napoca (Andreea Danilă)

,Povestea mea este cronica unei dezordini (…) Am trăit într-o confuzie nesfârşită. În timp ce căutam să mă orientez după lumină, mi-am petrecut o mare parte din viaţă bâjbâind prin întuneric”… afirmaţii triste ale unui căutător de certitudini: Dorian Brad.

Protagonistul romanului Paşte, murgule, iarbă verde (Editura ,,Clusium”, Cluj-Napoca, 2006) de Gh. Jurcă, ne apare ca un Don Quijote ,,în căutarea adevărului iluzoriu şi a preafrumoasei Dulcineea”, din dorinţa acută a prozatorului de a ne înfăţişa destinul uman. Desfăşurat pe un singur plan narativ, care vizează cronica vieţii lui Dorian Brad, romanul surprinde condiţia fiinţei ca prizonieră a unui destin dominat de hazard, când pulsul trăirilor pendulează permanent între certitudine şi nesiguranţă. Prin vocea lui Dorian Brad, Gh. Jurcă aduce în faţa noastră adevărate pagini de viaţă, unde sentimentele pulsează dincolo de cuvinte, astfel încât destinul personajului poate fi particularizat sub ochii fiecărui cititor în parte. Aşadar, ca şi Dorian, fiecare om este un căutător de comori – de comori ascunse – care iau sensuri noi: fericire, iubire, cunoaştere şi adevăr, pentru ca in final, toate acestea să culmineze cu împlinirea propriei fiinţe. În acest sens căutarea înseamnă propria viaţă… care ascunde în formele-i labirintice note frenetice ale eului dispuse separat, ce se cer unite, ca într-un joc de puzzle, în vederea re-configurării sinelui scindat.

Căutător de sine într-un cerc vicios al existenţei, Dorian va descrie traseul propriei vieţi mereu ancorat în tainele iubirii ce nu se lasă descifrate. Protagonistul îşi conturează existenţa pe coordonatele unor legături erotice şi sufleteşti, deopotrivă, astfel că, iubirea, indiferent de natura ei, maternă sau pasională, devine un liant între sine şi propria viaţă. Devenită matrice a existenţei, iubirea se va întoarce însă, împotriva celui care o caută şi va rămâne o himeră, o iluzie, asemenea adevărului şi fericirii absolute: ,,fericirea e o noţiune abstractă, un fel de curcubeu” sau ,,un vis, timp furat vieţii.”

Personaj modern prin atitudine şi trăiri, Dorian întruchipează fiinţa condamnată dezechilibrului interior, natură subliniată chiar şi prin asocierea numelui: ,,Dorian” surprinde dimensiunea pasională, dorinţa, senzorialul, iar ,,Brad”, paradoxal, descrie sobrietatea, prestanţa, luciditatea şi conştiinţa. Pe aceeaşi constantă, statutul de medic se îmbină cu adevărate monologuri filosofice, ceea ce subliniază încă o dată natura duală a eului, prins mereu între ştiinţele exacte, certitudine şi nesiguranţă, îndoială, relativitate a lucrurilor şi trăirilor. Continuând simbolistica numelor, Antonia Dragoste devine un personaj-simbol, care închide în el concepte şi idei privind problematica iubirii. Ea este imaginea dragostei totale, o dragoste care devorează şi condamnă fiinţa la singurătate, cu preţul sincerităţii faţă de sine şi faţă de celălalt. Întors înspre ea, numele de Dragoste, o va face să reprezinte în final, un final deschis, dar sugestiv, ipostaza femeii care ar putea concretiza dorinţa de împlinire târzie a fiinţei celuilalt. Antonia devine aşadar, emblema dragostei dilatate spre eternitate, a dragostei care salvează fiinţa din faţa golului existenţial, un gol de care protagonistul suferă până la epuizare şi care va naşte adevărate tremurări de sentimente: ,,Ce mai putem pierde acum, când nu ne mai rămâne nimic?”. Luminiţa, ipostaza iubirii filiale, este, mai presus de personaj, un simbol al speranţei, al forţei vitale şi al puterii interioare de a continua propria călătorie existenţială, indiferent de obstacolele presărate în calea împlinirii. Ea va deveni ,,lumina” care va veghea şi care va facilita desluşirea de noi sensuri ale existenţei, va însemna unica raţiune de a fi, devreme ce protagonistul a căutat ,,mereu ceva ce nici nu există”. Doar ,,speranţa” şi ,,dorinţa” l-au îndreptat până în final spre re-găsirea ,,dragostei”: ,,un artificiu aruncat pe un cer negru, explodând în infinit şi ducând cu el o coadă de stele pâlpâitoare şi multicolore”.

Cea care defineşte existenţa lui Dorian este iubirea, şi tot acest sentiment împleteşte fiinţa între senzaţie şi trăire interioară profundă. Receptată senzorial, într-un mod acut, iubirea pare să exprime cele mai adânci manifestări trupeşti: ,,Sângele năştea în mine simfonii ce-mi întunecau auzul, iar tabloul carnal din faţa mea îmi orbea ochii”. În altă ipostază, într-o efuziune a sentimentelor, depăşind sfera trupească, iubirea descrie o sublimă comunicare spirituală ,,am alături de mine umbra, spiritul celei care îmi fusese soţie”.

Un îndrăgostit incurabil, Dorian are capacitatea de a ridica iubirea la rang de absolut şi trăieşte conştient deplinătatea acestui sentiment: ,,aveau darul să-mi înalţe sufletul pe spirale înalte, să mă dăruie necunoscutului. Apoi, coborând pe pământ mai uşor, pluteam ca şi cum aş fi avut aripi”. Trăind poveşti inefabile de iubire, Dorian caută să se definească pe sine prin raport cu celălalt. Adâncimile ascunse ale sufletului protagonistului se exteriorizează în două mari iubiri: cea pentru Antonia şi apoi pentru Melania. Simboluri ale femeii-artist, Antonia şi Melania întrunesc o serie de calităţi antagonice, dar care le ridică la rangul de perfecţiune. Rememorând imaginea Antoniei, Dorian o descoperă ca fiind ,,dureros de perfectă”. În definitiv, această perfecţiune este mobilul suferinţei devreme ce, analizându-se pe sine, protagonistul afirmă: ,,m-am temut întotdeauna de femeile frumoase”. Cu toate acestea Dorian caută frumosul fizic şi sentimental, iubirea devenind astfel un proces retrospectiv de autocunoaştere şi autoanaliză, dincolo de trăirile propriu-zise care se întrezăresc din negura timpului apus. Competiţia cu el însuşi – devenită un scop de viaţă sau chiar viaţa însăşi – a generat revelarea unui adevăr fundamental de existenţă: acela al iubirii orgolioase. Trăind, Dorian a conştientizat că raportul cu celălalt înseamnă, automat şi implicit, anihilarea propriei individualităţi.

Retrăind iubirea pentru Antonia, Dorian afirmă că: ,,N-am ştiut să fiu bărbatul care ţi-ar fi plăcut să fiu. În virtutea filosofiei tale de viaţă ar fi trebuit să-mi dedic întreaga experienţă numai ţie şi nimănui altcuiva”. Apoi, printr-o retrospectivă a sentimentelor şi a sinelui, Dorian defineşte iubirea ca o ,,foame de celălalt”, ca o modalitate orgolioasă de întregire a sinelui ,,…eu le-am iubit în măsura în care aveam nevoie de ceea ce putea să-mi ofere fiecare… Sunt un om deprins să vampirizeze”.

Reconfigurând trăirea celor două iubiri, prin incursiunea în trecut cu ajutorul amintirii, Dorian, asemenea unui artist, înglobează cele două femei într-una singură: în sensul că perfecţiunea fiecăreia duce în final la imaginea ideală a femeii. Reunite într-un Tot, ele simbolizează, în mod absolut, ideea de perfecţiune fizică şi spirituală. Ipostaza femeii orientale, pasională (Antonia) şi imaginea femeii raţionale, lucide, dar cu chip angelic (Melania), refac ideea femeii perfecte, care întruneşte contrariile: ,,părul închis denotă bărbăţia, curajul, sinceritatea şi acţiunea creatoare, în timp ce părul deschis simbolizează feminitatea, tandreţea, neputinţa şi pasivitatea”.

Modern prin trăire şi atitudine, Dorian analizează lucid şi detaşat ,,criza erotico-sentimentală privită prin luneta timpului trecut”. Persoană dilematică, nesigură în cele mai adânci colţuri ale fiinţei, protagonistul perseverează în a căuta certificarea propriului eu prin două căi: fie iubirea, fie libertatea. Anulându-se reciproc, ambele ipostaze îi nasc sentimentul singurătăţii: oricât de nobile şi de frumoase ar fi aceste două trăiri, nu pot fi caracterizate natural ca purtătoare de certitudini, ba dimpotrivă, ambele închid în ele nesiguranţa şi relativitatea. În mod tragic, Dorian caută certitudinea în incertitudini, fondul interior al protagonistului fiind un adevărat izvor de nesiguranţa. Paradoxal şi complicat, Dorian caută şi în momentul în care găseşte, fuge pentru a nu se pierde pe sine. Căutând certitudini, el provoacă la fiecare pas nesiguranţa şi dacă nu, hazardul şi întâmplarea intervin, ca pentru a întoarce destinul împotriva sa. Dorind iubirea cu orice preţ, în mod paradoxal, protagonistul o respinge în momentul în care simte propria libertate ameninţată de claustrarea în interiorul propriilor limite.

Pe tot parcursul romanului drumul existenţial al personajelor se ramifică sau se uneşte, astfel că viaţa descrie, în acest sens, începuturi şi sfârşituri, regăsiri sau renunţări. În plan restrâns, fondul interior al protagonistului se desfăşoară pe aceleaşi coordonate, iar fiecare sfârşit dezveleşte ipoteza sau certitudinea unui nou început, care să prindă fiinţa sub vălurile ascunse ale propriei conştiinţe sau dimensiuni sufleteşti.

Întoarcerile succesive la Dilimani – ,,locul patimilor mele” – accentuează nevoia, aproape obsesivă, a fiinţei de reîntoarcere spre sine sau de reîntoarcere în spaţiul unui univers pierdut (acela al echilibrului personal) odată cu încercarea căutării de răspunsuri. Astfel, locul conturează minuţios, prin descrieri de o naturaleţe uimitoare, un spaţiu de poveste, tradiţional, unde totul pare a fi uitat de timp. Un element care să susţină acest univers, ce îşi însuşeşte dimensiuni aproape fabuloase, este casa tainică ,,ce părea a fi cuprinsă de somnul timpurilor apuse”. Ca şi cadru exterior, casa poate fi imaginea unei vieţi sustrase spaţiului şi timpului obositor citadin. În mod simbolic, referitor la timpul interior, casa poate surprinde, într-un fel, incapacitatea protagonistul de a se sustrage destinului şi propriului fond sufletesc, sau chiar imposibilitatea detaşării de un trecut, care pare să cuprindă fiinţa în jocuri de ceaţă şi umbre devorând echilibrul interior.

Descrierile memorabile, de o profunzime aparte, amintesc parcă, de acel detaliu şi de sensibilitatea literaturii nipone, unde poeticul se împleteşte armonios cu realul născând imagini ce surprind colţuri miraculoase de lume şi care se corelează în mod fabulos cu forme de unicitate ale fiinţei. Din acest motiv, revenirea la Dilimani subliniază ideea ciclicităţii existenţei, protagonistul re-nascând, ca o pasăre Phoenix, pentru ca apoi să poată relua decursul propriei existenţe. Acest loc primeşte, aşadar, valenţe ale eternităţii prin rolul pe care îl are în viaţa lui Dorian. Şi daca la Dilimani protagonistul regăseşte liniştea şi armonia primordială, un alt spaţiu cu deosebite conotaţii sufleteşti îl reprezintă ,,marea”, care descrie vulnerabilitatea, misterul şi profunzimea fiinţei, dar şi fluctuaţii continue ce trimit spre ideea unui zbucium interior, declanşat de neprevăzutul destinului. În mod evident, protagonistul surprinde metaforic legătura ce se stabileşte între ,,mare” şi ,,viaţa”: ,,Poţi spune că nu este un spectacol splendid, chiar daca se repetă zi de zi?”. Aşadar, Dorian asistă, ca fiecare om de altfel, la spectacolul propriei existenţe, pe care, voit sau nu, şi-l asumă ca un actor care trebuie să-şi joace rolul cu demnitate până la capăt. Şi revenirile la Constanţa pentru a o reîntâlni pe Antonia reprezintă o modalitate de re-facere a fiinţei prin re-găsirea poveştii de iubire din trecut, astfel că, viaţa protagonistului se defineşte prin pendularea între ,,plecare” şi ,,revenire”.

Pierzând-o pe Antonia din propria vină, din neîncredere şi orgoliu nemăsurat şi apoi pe Melania, în mod aproape hilar, printr-un accident absurd, tot din vina lui (sau a destinului!?), protagonistul va deveni marcat de semnul tragicului şi al singurătăţii. Aluviunile memoriei vor ascunde, în acest sens, nevoia înţelegerii sensului vieţii, viaţă pe care Dorian o re-trăieşte şi o analizează, până în momentul în care Gabriela (întâmplător sau nu, numele aminteşte de Îngerul Gavril), cu care trăieşte o poveste de iubire, îl va ajuta să se desprindă de umbrele fantomatice şi obscure ale trecutului. Redobândind încrederea în sine, după ani de profundă şi sinceră deznădejde, în care fusese şi condamnat pentru uciderea, absolut întâmplătoare şi absurdă, a soţiei, Dorian, în final, va încerca re-facerea vieţii alături de Antonia. Finalul deschis, o altă trăsătură a epicului modern, dă posibilitatea interpretărilor, dezvoltând în mintea cititorului capacităţi de interpretare şi analiză de natură subiectivă.

Romanul se încadrează în modernitate prin unele detalii narative (nararea la persoana I, introspecţia, analiza psihologică, declanşarea memoriei, luciditatea, dilatarea timpului cronologic prin trăiri interioare de maximă intensitate etc.), prin semnificaţii simbolice remarcabile, dar şi prin temele pe care le propune. Efuziunile lirice de o sensibilitate deosebită se întâlnesc parcă, ancestral, cu note filosofice profunde şi mature, ale unui om care lupta, în mod tragic, cu viaţa. Vocea naratorului-personaj propune afirmaţii memorabile ce cuprind desfacerea integramelor vieţii, putând fi receptate ca adevăruri fundamentale descoperite şi experimentate. Notaţii de genul: ,, nu suntem destul de puternici, iar slăbiciunea ne transformă în egoişti”, sau ,,trecutul nu admite retuşuri care să-l înfrumuseţeze. Este aşa cum este şi gata”, sunt reflecţii ce definesc sensuri general valabile ale existenţei, înţeleasă ca îngemănare a contrariilor.

Prin protagonistul pe care îl propune, Gh. Jurcă ilustrează un destin care se compune din real, senzorial şi spiritual, din trăiri veritabile reflectate prin prisma absurdului, a întâmplării şi hazardului, toate născând furtuni devastatoare de întrebări şi dileme, care se rotesc obsesiv în arena existenţei şi care se cer desluşite… Această realitate, tragică de altfel, ne transformă, voit sau nu, în postura lui Don Quijote: ca şi căutători de certitudini într-o lume în care iluzia şi incertitudinea ne transpune în marionete naive, care joacă, poate inconştient, piesa propriei vieţi… de aici destinul ne şopteşte parcă mereu: ,,paşte, murgule, iarbă verde”!…

ANDREEA DĂNILĂ

___________________

19 Septembrie 2008 – Mariana Parapiru: „Serpentinele adolescenţei“, Editura Senior, Călăraşi, 2007 (Corneliu Stoica)

Profesoară de limba şi literatura română la o şcoală din Galaţi, Mariana Parapiru este în acelaşi timp o talentată scriitoare, care s-a manifestat îndeosebi în câmpul literaturii pedagogice. Noua sa carte, „Serpentinele adolescenţei”, este rodul unei serioase munci de documentare şi aprofundare a ceea ce s-a scris despre această dificilă vârstă, dar şi al unei experienţe acumulată într-o activitate didactică desfăşurată la catedră de peste 30 de ani. Ea musteşte de exemple extrase dintr-o realitate pe care o cunoaşte în profunzime, pe care a trăit-o cu intensitatea educatorului responsabil de misiunea sa în societate şi care nu o dată a rezolvat situaţii şi cazuri care i-au dat suficiente motive de satisfacţie profesională. Cartea este folositoare în primul rând adolescenţilor, însă şi părinţlor, educatorilor şi tuturor celor interesaţi de educaţia tinerei generaţii.

Mariana Parapiru este conştientă de faptul că „în fiecare zi, în fiecare ceas al vieţii, putem alege; ceea ce devenim este suma alegerilor noastre, care pot fi generatoare de apetit pentru lucrurile ce ne vor forma un caracter deosebit, sau pot fi iluziile care conduc iminent spre eşec. Avem datoria şi capacitatea să discernem între bine şi rău şi să ne orientăm spre ceea ce ne apropie de viitorul dorit, dacă alegem să ne maturizăm social şi emoţional prin efort conştient”.

Adresându-se principalilor cititori şi eroi ai acestei cărţi – adolescenţii -, autoarea îi asigură că vor găsi în paginile parcurse răspunsuri la problemele care îi frământă sau pe care doar le-au intuit, răspunsuri care „sunt formulate de colegii de generaţie” sau „sunt rupte din realitatea lor sufletească, din zbuciumul şi nedumeririle lor”, în fond caracteristice pentru fiecare adolescent.

Având un suport teoretic foarte solid, pe care-l expune în primele capitole („Anii adolescenţei, precum serpentinele”, „Definirea adolescenţei”, „Rolul educaţiei”, „Complexe de inferioritate; modul de a te elibera de ele”, „Modele de viaţă”), Mariana Parapiru îşi organizează materia epică abordând problemele vârstei investigate în secvenţe precum: „Reuşite şi eşecuri”, „Părinţi şi adolescenţi”, „Abandonarea familiei de către adolescenţi”, „Sfătuitorii de taină”, „Anturajul sau gaşca”, „Violenţa în familie şi în şcoală”, „Ţigările, alcoolul şi drogurile”, „Relaţii sexuale în adolescenţă”, „Despre filmele porno” etc. Toate laturile educaţiei sunt urmărite prin prezentarea unor situaţii şi fapte la care autoarea a fost martor sau le-a selectat din mass-media, din literatură, film, din viaţa unor personalităţi celebre.

Implicată ea însăşi în organizarea în şcoala unde funcţionează a unui ciclu de acţiuni desfăşurate sub genericul „Colocviile adolescenţei”, Mariana Parapiru se adresează cititorilor pe un ton cald, cordial, discursul său este limpede, urmăreşte şi dezbate cazuri concrete, analizează cauze, propune soluţii, oferă sugestii de intervenţie, totul pentru că se consideră „un adevărat prieten” şi doreşte ca la vărsta adolescenţei să fie cultivate valori morale care să-l definească pe viitorul adult.

„Serpentinele adolescenţei” este o carte exemplară, ieşită de sub pana unui practician de marcă. Prin articolele incluse, ea oferă o lecţie de viaţă, repere valorice demne de urmat, constituind un preţios ghid pentru cei aflaţi la vârsta adolescenţei şi nu numai.

CORNELIU STOICA

______________________

18 Septembrie 2008 – Eugen Negrici: „Iluziile literaturii române“ (Aurel I. Brumaru)

Eugen Negrici face parte din speţa, încă rară astăzi la noi, a criticilor şi istoricilor literari dedaţi deopotrivă construcţiei sistemice şi inspiraţiei ideistice, o edificare va să zică sub porunca şi controlul conştiinţei teoretice. Se va îndepărta, cu alte cuvinte, premeditat de ceea ce s-a numit, în literatură, critica impresionistă, critica de întâmpinare etc. – nu recenzează, de aceea, icontinent, mult şi în fugă, nu-şi adună, în fine, în cărţi pasagere articleria, de va fi existând, sezonieră. Nu e, fireşte, singur în lucrare: Cornel Ungureanu, Ion Vlad, Livius Ciocârlie, mai de mult, ca să nu întind nepermis lista, Dan Culcer, venerabilul Adrian Marino i se alătură în familia de spirite. Destinaţia, menirea demersului ar fi, după priceperea mea, întărirea exerciţiului teoretic în istoriile literare constrânse, de regulă, la fenomenism şi descripţie, radicalizarea, apoi, în discursul critic a conceptualului, deja a reflecţiilor culturale. (Consecinţe – ca să deschid o paranteză – obligatorii astăzi spre a demonstra rezistenţa raţiunii critice în faţa duhurilor inculturii, a provocărilor, tot mai frecvente, ale acesteia. Un fapt recent de impostură în aria lexicografiei istorico-literare, la care se adaugă mistificaţia şi, fireşte, lângă aceasta, prostia agresivă, resentimentul, frustrarea, nu în ultimul rând insolenţa, s-a petrecut nu de mult la o editură de periferie: un nechemat, veleitar notoriu, iscăleşte o improvizaţie de „fişe” biobibliografice – copiate, furate, agramate etc. – oferind-o, obraznic şi ignar, drept dicţionar, el aflându-se, desigur, în situaţia şarlatanului din Est ce se înfăţişează, cum se ştie, ca vindecător universal, ameninţând pe creduli până şi cu o „diplomă” de medic; rezultatele, fără îndoială, îl dezmint, în cazul nostru însăilarea cu pricina nefiind decât un fals şi un imundiciu. Exemplul nu e închipuit! E real, există – în lipsa culturii sistematice, deja a şcolii, lipsesc – nu-i aşa ? – criteriile. Sau se confundă – cum spunea M.Ralea când definea prostia – punctele de vedere.)

Viziunea socio-culturală, presiunea teoreticului, ca să revenim, în istoriografie şi în critica literară, a lui Eugen Negrici se relevă încă de la primele sale scrieri (de literatură veche, dacă nu mă înşel, ca universitar craiovean), apoi, mai subliniat , fiind vădită acum preocuparea autorului de mecanica interioară a actului de creaţie, în memorabilele studii care-l impun fără rest în prima linie a criticii româneşti de azi, Expresivitatea involuntară (1977) şi Figura spiritului creator (1978). Istoria monumentală, o lucrare de sinteză, neîncheiată încă, Literatura română sub comunism, în două volume, Proza (2002), Poezia (2003), dă seamă (cum s-a mai remarcat) despre una din dimensiunile metodei lui Eugen Negrici, urmată de el însuşi în investigaţia istorică: schimbarea unghiului de observaţie, aşezarea observatorului în locul proaspăt şi privilegiat, astfel ca el să poată privi în alt mod, cu un ochi neviciat, jocul şi forma evenimentelor. Va rezulta, din această modificare optică, o analiză insolită, netemperată, adesea răscolitoare, a momentelor de referinţă – unele vii încă pentru mulţi, dureroase – din istoria recentă a spiritualităţii româneşti. Şi va mai rezulta, cu alte cuvinte, lectura esenţială – o vocaţie, aş spune, ce nu-i este orişicui hărăzită. Literatura „agit-prop”-ului – una ce imita la comandă, fără putinţa protestului ori (la începutul colonizării bolşevice) a refugiului (mai târziu unii creatori îşi vor îngădui totuşi esopizarea, sediţia pasivă a culturii paralele etc.), proletcultismul ruso-sovietic – e despachetată de Eugen Negrici cu ustensilul teoreticianului imaginarului – în cazul scriitorimii române în cauză fiind vorba de un „imaginar reductiv” ( cum zice undeva Smaranda Vultur), care, însă, va avea (un paradox pe care nu-l vom înţelege bine nici după ’ 89, n.n.), „un impact emoţional”. O producţie literară ce avea drept scop „să transforme oamenii în mase” (cum observă aceeaşi comentatoare), se răspândeşte, fără însă a se rătăci şi a se pierde, în primele decenii ale comunizării, fiind adoptate – din nou paradoxal, printr-o adaptare, nesupravegheată raţional şi moral; oportunistă, aş spune, dacă nu aş fi aşa la marginea pleonasmului – de mari personalităţi ale spiritualităţii naţionale. Literatura română sub comunism – o parte dintr-un proiect probabil ceva mai amplu, literatura proletcultistă în România – ar fi, după opinia, remarcabilă, a aceleiaşi Smaranda Vultur (la care subscriu), un „exerciţiu de înţelegere a mecanismelor prin care omul poate fi mistificat”. În acelaşi timp, opera aceasta, singulară deocamdată în noua cultură română, a lui Eugen Negrici e şi „un avertisment pentru cei naivi”. Pe lângă mistificatori, interesaţi etc. naivii să mai fie încă?

Iluzile literaturii române, cartea din 2008 a lui Eugen Negrici, putea fi – şi, în graba întâmpinării, a şi fost – considerată o continuare a sintezelor anterioare dedicate deceniilor literare postbelice (Literatura română sub comunism). Sunt, aşa cum s-a enunţat în două-trei ocazii, destule puncte de convergenţă ce ar atesta o procesualitate directă, nefracturată între opera (istoria) de sinteză şi impozantul eseu de astăzi. Diferenţele au fost şi ele remarcate. Aşadar, dacă Iluziile literaturii române nu urmează marilor sinteze istoriografice anterioare, cartea de faţă precedându-le, de fapt, în mai multe privinţe, ea este mai degrabă o explicitare a acelora, desigur, ideatic vorbind, o împlinire. Va fi, bineînţeles, cum observa nu de mult tânărul critic Daniel Cristea-Enache, şi o istorie, ea însăşi: una însă a întreruperilor, a rupturilor – acestea, citându-l acum pe autor, ar „desfunda izvoarele imaginarului”. Imaginarul, aşadar, încă o dată. Acesta şi, apoi, mitopoieza („mitogeneza”). Dacă periodizarea istoriografică (şi ea originală, într-un fel, la autorul nostru, să recunoaştem) nu absentează, de regulă, din cuprinsul unor lucrări de acest fel, „sistematica mitologică” (Daniel Cristea-Enache) e aci o înfăţişare mai puţin obişnuită. În evoluţia literaturii române (dar deopotrivă a culturii, a civilizaţiei carpato-danubiano-pontice) Eugen Negrici recunoaşte trei momente de răscruce, împrejurări, adică, fundamentale: desorientalizarea, care înseamnă şi depăşirea feudalităţii; izolarea – după ocupaţia ruso-sovietică şi bolşevizare – faţă de Occident, repudierea, acum, socio-economică a capitalismului; decomunizarea, după o revoltă brutală, strunită însă de resturi încă active ale socialismului real, care se identifică totuşi cu democratizarea. Evenimenţialul acestor perioade este, în concepţia lui Eugen Negrici, inexplicabil altfel decât prin mentalul, prin imaginarul colectiv, mai întâi însă prin miturile ce vor fonda, întreţine, justifica sau compensa evenimentele, stările, trăirile. Mituri de protecţie, mituri proteguitoare. Sentenţa critică – s-a observat aceasta – a fost înlocuită la autorul Iluziilor… de descrierea şi examinarea motivaţiilor mitopoietice. Premisele, însă, de la care pleacă în originalul său demers Eugen Negrici nu sunt, iarăşi, definiţiile curente: nici imaginarul, cu atât mai mult mitul şi mitogeneza, mitografiile, nu cer, în cartea sa, sprijinul teoriilor cunoscute, aşa-zicând de primă instanţă, ale unor Mircea Eliade, Georges Dumezil, Cl.Levi-Strauss, Roger Caillois, Roland Barthes, Carl Gustav Jung, Rene Girard, Raoul Girardet (parcă mai folosit totuşi, când şi când), Gilbert Durand. Îl va prefera acestora pe mai puţin frecventatul Roger Bastide, pionierul, cu Art et Societe, al esteticii sociologice, cel care va descoperi, e adevărat, imensul câmp al imaginarului social, câmpul dinamismului social al formelor. Aşadar, cum el însuşi mărturiseşte, interesat fiind de consecinţele în plan literar ale miturilor active, mai precis de a afla mistificarea, camuflajul ori simpla iluzionare în hermeneutica sau în teoretizarea „producţiei artistice”, Eugen Negrici va apela, cum aminteam, la Roger Bastide (Psychologie et Psychanalise): miturile sunt „ecrane ce reflectă, proiectate pe ele, angoasele colective”. În felul acesta, scrie autorul Iluziilor…,”fac obiectul atenţiei noastre situaţiile în care ceva anume alterează datele observaţiei, interpunându-se ca un ecran şi tulburând exigenţele cunoaşterii (Este ceva aci – n.n. – ca obstacolul epistemologic al lui Gaston Bachelard). Din această perspectivă, ceea ce înceţoşează percepţia noastră este, de regulă, o fantasmă ivită din imaginarul colectiv ca replică la anumite dezechilibre sociale sau tensiuni interne sau externe, la situaţii de vacuitate şi frustrare.”

Aceste obstacole sau fantasme (ele au „forţă perturbatoare”, sunt „înfricoşătoare”) sunt urmărite de către Eugen Negrici, se înţelege, de-a lungul perioadelor (am văzut care) ale istoriei literaturii-culturii-civilizaţiei româneşti, spre a fi denunţate (aş spune psihanalizate) în vederea unei mai bune şi vindecătoare desluşiri a simptomelor şi complexelor (nevrozelor) noastre funciare. Autorul va fi, în această ordine, franc, programul e dezvăluit, iată, în totalitate: „Mitul formează, zice el – cum s-a văzut nu o dată în istorie – noi comportamente colective; ele structurează şi restructurează grupurile etnice, grupările sociale şi politice, integrând şi reintegrând individul cu fireşti tentaţii anarhice. Prin crearea unei solidarităţi afective, ele ajută la conturarea unei identităţi etnice sau socio-politice (visul revoluţiei proletare, care a făcut din muncitorime o clasă autonomă), dar şi la reconsiderarea unei identităţi compromise (mitul Vârstei de aur, care a repus în discuţie statutul ţărănimii). Aşadar, nu e greu de demonstrat că miturile nu contribuie numai la cunoaştere şi autocunoaştere, câtă vreme produc evenimente, influenţează realitatea psihologică mobilizând psihismul şi imprimând, nu o dată, lumii şi istoriei ei un dinamism profetic (cruciadele, revoluţiile, conchistele, mesianismul nazist şi comunist).”

Supus examenului, trecutul nostru cultural (literar îndeosebi) nu iese, cum s-a spune, tocmai bine: expurgat de percepţia triumfului perpetuu, de născocirea biruinţelor aproape peste tot neoprite, el nu se învederează numaidecât, ca nici o istorie de altfel, în termenii gloriei indiscutabile, nerevizuibile. O serie lungă de obsesii mitice (alcătuită, evident, de autor), odată dezvelită, îi relevă trecutului nostru (cultural, literar) fragilitatea, precaritatea: „tabuizarea patrimoniului literar”; „canonizarea” (cu „părinţi întemeietori” ca M.Kogălniceanu şi Titu Maiorescu, ca N.Iorga şi Tudor Arghezi, ca Al.Philippide şi Geo Bogza, ca, priviliegiatul, cu „carieră de activist cultural de rang înalt” Octavian Paler; cu „prinţi geniali”, „purtători de torţe”- M.Eminescu, N.Labiş; cu „stăpâni de clan şi protectori” – M.R.Paraschivescu, Eugen Barbu, Marin Preda); „zeificarea celor cu anevoie readuşi în cetate” (Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade) etc.. Analizele, deloc generoase, din această secţiune a Iluziilor…, sunt continuate, în aceeaşi nemiloasă notă, în secţiunea a doua a volumului, Impulsul compensator. Sentimentul vacuităţii şi al frustrării. Vor determina totuşi, în chip logic, această concluzie aidoma fatalităţii: „La primul semnal al unei primejdii majore, ne va fi dat să auzim vuietul magmatic al miturilor ce urcă din nou din adâncuri şi vom dori să ni se pară că zărim lumina încurajatoare a rugului reaprins.”

În critica şi istoriografia literară românească de azi, Eugen Negrici nu este doar criticul şi istoricul, le este acelora gânditorul.

A.I. BRUMARU

___________________

17 Septembrie 2008 – Gheorghe Postelnicu: „Tânărul Veronel“, Editura Online, 2008 (Moise Nica)

Pentru a sprijini pe autorii cu mai puţină trecere editorială, ARP a creat de curând Editura online care, prin proiectul „Semănătorul”, va constitui o oportunitate şi pentru cititori şi pentru editorii de cărţi pe hârtie. Gheorghe Postelnicu, un prozator prezent în toate publicaţiile ARP, postează la editura amintită romanul „Tânărul Veronel” , format pdf, 1196 ko, iulie 2008. Dedicaţia exprimă tranşant eşecul în a găsi un finanţator, aşa că o reproducem în întregime: „Autorul regretă că la apariţia acestei cărţi nu poate mulţumi, în afara Asociaţiei Române pentru Patrimoniu, decât unei singure persoane. El renunţă totodată la dedicaţia „Prietenilor din Dăeni şi foştilor elevi”, ca urmare a reacţiei anemice a acestora, fiind, la vremea închinării ei, sentimental şi nătărău. Aşadar, soţiei mele, minunata Elisabeta, care îmi dă imboldul să lucrez la următoarea carte, romanul „Minunata Adela”. Ca fost elev, subsemnatul înţelege mâhnirea domnului profesor.

Cunoscut din „Vâsla de sare” şi „14 povestiri”, Gheorghe Postelnicu arată acum adevărata măsură a meşteşugului său. Noutatea operei constă mai cu seamă în combinarea unor fapte consemnate de istoria mai îndepărtată sau mai apropiată, atitudini şi procedee artistice moderne cu eroi de un fel anume. A rezultat o operă psihologică şi poetică în tradiţia realismului metaforic. Intenţia, susţinută de structura cărţii – patru părţi şi un epilog – , a fost să realizeze un roman al individului şi al grupului social din care face parte. Însemnările profesorului de istorie Ion Badiu despre revolta ţuicarilor din zona colinară a Văii Buzăului, mărturisirile lui Marin Oeru privitoare la colectivizarea forţată a satelor dobrogene şi la consecinţele sale sociale, activitatea lagărelor de muncă, desfiinţarea acestora urmată de exercitarea cultului personalităţii în artă şi educaţie, disidenţa, regimul de detenţie, revoluţia din decembrie 1989 şi urmările ei stau mărturie afirmaţiei anterioare. „Dacă e corect aşa şi se dau certificate de revoluţionar unuia şi altuia, folosindu-se în loc de „domnule” cuvântul „disidentule” nici eu nu am stat degeaba.”, afirmă medicul Popa. „Am lovit regimul comunist în locul cel mai sensibil, demografia. Pe 21/22 eram în Medgidia. Nu, n-am ieşit din casă. Doar nu eram prost să mă amestec cu ţiganii. Sau să mă vadă vreun şef de la partid. Dacă roata nu se mai învârtea? Se înţepenea undeva. Ar fi fost coadă la execuţii. Pe 20 decembrie o dezfutusem pe una mică, gagica tovarăşului care răspundea de spaţiul locativ. Pisicuţa nu se simţea prea bine. Pe 23, când m-am dus s-o văd, nu eram mai liber ca înainte. Tot aşa. Era bine? Era rău? De atunci şi până astăzi, am observat că fiecare vrea să fie creierul mare. Nimeni creierul mic. Fără să ştie că cerebelul are un rol foarte important în organizarea şi coordonarea mişcărilor fine.” Ar fi de amintit câteva portrete memorabile, cum sunt învăţătorul Ilie Manolache, enigmaticul Niculescu, soldatul fruntaş Josef Masli, asistenta medicală Vuţa Dache şi fratele ei Botică, arivistul Voicu Stamate sau nimfomana Nora Rusu. Peste toţi plutesc umbrele indaptabililor Ion Badiu şi Valentin Balotă, simbolizând iluzia păstrării demnităţii. În acelaşi timp, autorul meditează asupra unor noţiuni eterne: viaţa şi moartea, suferinţa şi singurătatea. Pare că scrisul este o îndeletnicire care aduce o mare uşurare propriilor nelinişti. Operă de prozator şi de gânditor, multe capitole sunt adevărate eseuri: traversarea Dunării în timpul furtunii şi relevarea metaforei “vâslei de sare”, ecuaţia datorie – onoare în justiţie, armată, şcoală, convieţuirea în arestul miliţiei judeţene cu deţinuţii de drept comun, implicarea politică a tânărului Veronel Ivan, sfârşitul tragic al acestuia.

Concluzia că răul este inevitabil, iar orice formă de revoltă lipsită de succes, se desprinde de la sine. Soluţia? Niciuna: “Valentin Balotă nu se putu stăpâni să nu-şi privească pantalonii tociţi, ghetele scorojite. Arăt ca un moş. Peste 10 ani te iartă Dumnezeu, adică o beleşti definitiv. Ai învăţat lucrurile astea pe de rost, dar când vei începe să uiţi, vei găsi justificări, te vei îmbăta cu apă rece ca vulpea care zice că strugurii la care nu ajunge sunt acri, sau ca olteanul care, gustând din rahat, se bucură că nu a călcat în el.” “Tânărul Veronel” este cartea aspiraţiilor spre demnitate şi toleranţă, dragoste şi blândeţe în condiţiile unui destin ostil, o carte care pe suport de hârtie, poate ajunge acolo unde îi este locul, la un număr cât mai mare de cititori, cât şi la criticii literari.
MOISE NICA

__________________

16 Septembrie 2008 – Aurel Ciulei: „Puntea dragostei“, Editura Amurg sentimental, Bucureşti (Const. Miu)

Povestea tristă de dragoste, pe care o include romanul lui Aurel Ciulei, Puntea dragostei (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006)aminteşte de titlul unui film indian – O floare şi doi grădinari. „Floarea” – Mara –, o tânără cercetătoare, este iubită dureros de „doi grădinari”: Matei Vernescu – specialist în petrol, autorul unor invenţii recunoscute în ţară şi în străinătate, precum şi Adrian Cernat – scriitor prestigios.

Detaliile despre viaţa tumultuoasă a frumoasei cercetătoare le aflăm din misiva trimisă lui Matei, înainte ca ea să fi decis să-şi pună capăt zilelor. Îl cunoaşte la un an după ce şi-a terminat stagiul ca inginer chimist şi dându-şi repede seama că e deosebit faţă de toţi bărbaţii cunoscuţi până atunci, se hotărăşte să facă tot ce depinde numai de ea, spre a-i răscumpăra suferinţa.

Pe frontul din Munţii Tatra, Matei a fost pe punctul de a-şi pierde vederea, din cauza unui obuz explodat în apropiere. După mai multe operaţii îşi recapătă vederea şi reîntors în ţară, la sfârşitul războiului, se înscrie la facultatea de chimie, pe care o termină cu brio, ajungând, prin muncă asiduă o notorietate în activitatea de cercetare în domeniul descoperirii zăcămintelor de petrol. După mulţi ani, întâmplarea face să-şi regăsească fosta iubită din tinereţe, Irina, de care nu mai ştia nimic de când plecase pe front.

Matei se logodeşte cu Mara, care se transferase la institutul unde acesta lucra, spre a-i fi în preajmă, însă acesta, la capătul unor frământări intense, îi va mărturisi: „Mai târziu nu-mi vei accepta obişnuinţele, nu-mi vei tolera ciudăţeniile, la care nu mai pot renunţa (…) Te iubesc prea mult, ca să te dezamăgesc. N-aş vrea să suferi mai târziu (…) Altfel de bărbat îţi trebuie ţie. Tu, draga mea, meriţi mai mult decât pot eu să-ţi ofer.” (p. 132, 133).

Dezamăgită în aşteptările ei, Mara hotărăşte răzbunarea: căsătoria cu scriitorul Adrian Cernat, care o adula: „Simţeam o nevoie diabolică parcă să te văd că suferi să înţelegi că m-ai pierdut. Dar atunci nu ştiam, nu prevedeam, dragul meu, că pedepsindu-te pe tine, mă pierd de fapt pe mine.” (p. 135). Matei o felicită şi se bucură sincer pentru acest pas făcut de Mara. Însă ea se învinovăţeşte pentru acest gest – considerat necugetat şi se decide să se despartă de Adrian. Deşi are un copil cu acesta, femeia nu simte nicio atracţie, iar pentru că el simte acest lucru, consimte divorţul.

În seara cutremurului din martie ’77, Mara se simţea înfiorător de singură, aşa că i-a telefonat lui Adrian să vină urgent la ea. Scapă ca prin minune de sub dărâmături.

Într-o toamnă, la întoarcerea din Parcul Herăstrău, având copilul de mână şi ajunsă în Piaţa Romană, Mara e cuprinsă de un dor mistuitor de a-l vedea pe Matei. Spre dezamăgirea ei, nu-l găseşte acasă, el fiind plecat în străinătate şi umblă năucă pe străzi, fără să realizeze că nu mai e copilul lângă ea. Atunci s-a produs teribilul accident: îşi căuta copilul cu disperare şi după ce a alunecat pe asfaltul ud, când s-a ridicat, a fost lovită de un autobuz. Imobilizată într-un cărucior, femeia continuă să-l iubească pe Matei.

Citirea scrisorii Marei îi strecoară acestuia un sentiment de culpă şi e asaltat de o puzderie de întrebări. „De ce nu izbutise s-o iubească aşa cum dorise ea?” (…) De ce nu se căsătorise cu ea? Dar te poţi căsători cu un vis? (…) Nu cumva destinul o alesese pe Mara ca o compensaţie pentru toată suferinţa lui de acolo? (de pe front, când îşi pierduse temporar vederea – n.n.) – p. 145.

La aceste întrebări, Aurel Ciulei lasă cititorii să răspundă.

CONST. MIU

__________________

15 Septembrie 2008 – Claudian Cosoi: „Pana vânătorului“, Editura „Timpul“, Iaşi (Al. Florin Ţene)

Deşi este un debut întârziat, volumul de versuri “Pana vânătorului” de Claudian Cosoi, Editura “Timpul”, Iaşi, 1997, nu şi-a pierdut prospeţimea şi vibraţia sufletească cu apăsări lirice ce se aude “din marginea aceasta ca o iluzie / de gură căscată şi nevorbitoare / fumul este semn / şi golul din ţeava de puşcă”.

Versurile sunt solemne, iar “cuvintele sunt semne de aer / şi forme sunt”, fiindcă Claudian Cosoi estompează sentimentalismul fără a-l expurga definitiv, iar aerul lor misterios şi atemporal conturează “umbra firului de iarbă” când “calcă talpa uitarea, ruşinea / pas vede ce ochiul ascunde (…)”. Imaginea uneori echivocă, pe jumătate reală, pe jumătate în tangenţă cu notaţia filozofică traduce o trăire surprinsă într-un moment de destrămare a certitudinilor: “Paralelogramul o ladă depravată şi / răscoala în lături sfârşeşte, / Calcă talpa uitarea, ruşinea / pas vede ce ochiul ascunde / topeşte foc rece”.

Uneori, poemele lui Claudian Cosoi au nuanţe aforistice din care se desprind parabole de înţelepciune şi reflecţie: “supărată de / sânge / ca o memorie alunecă / în trandafir te ascunzi / şi te inspiri” sau “mireasa se făcea memorie / pe umeri de cămilă / şi fereastră de dor”. Unele poeme sunt adevărate clic-clacuri ale unui aparat foto interior, care surprinde stările eului în metaforă: “ecoul căderii algelor / peste ele prin ele în ele / o singură dată deodată / algele se împart şi petrec / Lumina din ele”. Vibraţiile ce notifică fertilitatea maternă a naturii, ritmurile şi cosmice şi sempiterne, clocotul germinativ de lumină au subînţelesuri profetice: “cade un luminiş peste samba / şi culesul de pe faţă / nu se mai termină” sau “umbra luminii / poartă lumina din simţuri / prin ochiul meu mut / unde un pescăruş / cuib şi-a făcut”.

Poetul este detaşat de propriile versuri, aşa cum Dumnezeu a făcut lumea după care retras o priveşte cum se automacină. Viziunile fiind mai degrabă a unui sentimental care-şi calculează cu inteligenţă reacţiile şi scenariul liric: “Pentru ultimul concert la oboi / în care am trăit / durerea frunzei căzută înainte de toamnă” sau “Ah, pentru toate acestea, şi înaltul albastru / voi construi de-a pururi”.

Tensiuni subterane cu aere de complicitate deschid fante neprevăzute prin care trece căldura surprizei “plăcute”: “când tu, în bocanci de lemn / prin suflet vrei să-mi vii…” sau “podul nu mă-ndeamnă să-l trec / prundul nu mă cheamă / să-l calc / cu ochii întorşi pe toate le voi vedea / când apa va seca.”.

Trubadur cu sufletul şi cu trupul pe meridianele prieteniilor din cele patru vânturi Claudian Cosoi a “scos la mezat conul de umbră” pentru că are nevoie să fie ascultat când “ospăţul pentru mezatul promis / nu are sfârşit”.

ALEXANDRU FLORIN ŢENE

___________________

12 Septembrie 2008 -Virgil Ioviţă: „Cu buşile, înainte, marş!“, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2007, (Const. Miu)

Trei povestiri din cartea lui Virgil Ioviţă – Cu buşile, înainte, marş! (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2007) amintesc vag de isprăvile bravului soldat Jveik. Însă, în cartea lui Jaroslav Hasek umorul, comicul de limbaj şi de situaţii reprezintă partea de rezistenţă a acestei creaţii. La autorul român sunt doar încercări…

Călătorie în Halasca are ca protagonist nu pe „bravul” sergent Goleşie şi nici pe fostul său camarad din armată, Rumeguş, ajuns un prosper om de afaceri (care şi el are ciudăţeniile lui: spre a se feri de radiaţiile centralei nucleare sau de viitura inundaţiilor, şi-a construit un „bordei” – un buncăr antiatomic, unde „Bea câte o găleată de vin pe zi, pe lângă că mănâncă cât şapte”), ci lumea sucită a acestei localităţi. O figură interesantă este paznicul, care posedă un sistem de alarmă ingenios: „e sunetul produs de cioburile de sticlă, pe care le port pe timpul serviciului în toate buzunarele. Este un sistem de alarmă propriu…” (p. 23). În discuţia cu sergentul, paznicul face apologia lenei, predecesorul său fiind rudă bună cu omul leneş al lui Creangă. Amănuntele despre comportamentul aceluia – la marginea absurdului – îl apropie de personajul lui Creangă: „…model pentru mine (…) a fost (…) Patrichi, predecesorul meu, pe care nimeni nu l-a văzut să ridice un pai, dar care a bătut suta de ani (…) Era de o modestie… şi de o bunătate… Şi econom… Păi făcea economie până şi la mişcatul pleoapelor, crăpându-le rar şi doar atât cât să vadă de-i zi ori noapte în jurul lui.” (p. 24). Se făleşte că a apucat să vadă ceva ce ar merita a fi consemnat în Cartea recordurilor: „…după aproape patruzeci de ani de activitate am trăit s-o văd şi pe-asta: nu mai e nimic de furat pe întreg câmpul, în afară de persoana mea fizică şi spirituală.” (p. 24). Ridicolul acestui personaj (înrudit cu personajele din teatrul absurd al lui Eugen Ionescu şi pentru că trebuie să păzească nimicul) atinge paroxismul, când îşi face datoria conştiincios, cerându-i lui Goleşie: „Acum ridicaţi piciorul drept… Aşaa… Şi acum pe celălalt. Perfect. N-aveţi cuie în talpă, cu care să ne zgâriaţi drumurile…” (p. 25). Autorul parodiază aici secvenţa când „persoanele străine” sunt somate să ridice mâinile, spre a fi percheziţionate.

Bravul sergent asistă entuziasmat la acţiunea de capturare a unui biet iepure, dirijată de însuşi domnul prefect, care în convorbirea telefonică avută cu domnul „prim” (e vorba de primul-ministru, deformare verbală de pe vremea când se adresa cu apelativul „prim” primului-secretar de partid, de la judeţ) dă următoarea explicaţie: „Repopularea cu iepuri este o problemă de cea mai mare importanţă pentru Europa.” (p. 36).

Vestimentaţia patronului Rumeguş este mai curând ca a unui clovn, autorul urmărind să smulgă, prin descrierea detaliată, măcar un zâmbet din partea cititorului: „…un munte de om, îmbrăcat în aşa fel încât poţi să crezi că ai de-a face fie cu un scafandru (casca de pe cap), ca un aviator (combinezonul de piele), pescar (cizmele de cauciuc înalte până la şold)…” (p. 39). Trecem peste construcţia defectuoasă, căci „fie” trebuie să aibă un corelativ („fie…fie”) şi spunem că autorul lasă patronul să dea o explicaţie (şi ea absurdă!) pentru năravul său – băutura: „-Din cauza radiaţiilor îmi cresc di… dinţii întruna… De-aia beau, să-i mai to… tocesc…” (p. 45).

În finalul povestirii, concluzia lui Goleşie este superfluă, ea reia de fapt supoziţiile lui Rumeguş, după ce prietenul său îi povesteşte prin câte a trecut şi ce a văzut, până a dat de el: „…carbonat de calciu! Te face să vezi, să vorbeşti şi să te gândeşti la atâtea şi-atâtea lucruri, la care, treaz fiind, nu reuşeşti, oricât te-ai strădui” (p. 45). Cu alte cuvinte între aşa-zisele halucinaţii provocate de banala pastilă înghiţită şi fanteziile beţivului Rumguş nu e nicio deosebire!

Goleşie a ajuns în rai îl are ca protagonist pe acelaşi fost sergent, ajuns după disponibilizări şi numeroase „cursuri de reciclare şi echivalare” un ditamai „Specialist în Hornaristică”. Ne aflăm în toiul campaniei pentru alegerile locale. Candidaţii au discursuri care mai de care mai sforăitoare, ca să atragă voturile electoratului. Dintre toate, se detaşază două, prin inepţiile rostite de către aspiranţii la fotoliul de primar. Prima parte a discursului domnului Cobză aminteşte de incoerenţa lui Farfuridi. „Adică, să vedeţi… Cum să spun, să fiu înţeles… ţinând cont… şi având în vedere că locuitorii iubitei noastre localităţi nu poftesc la nimic mai mult ca la a face economie de mişcare cu folos, mai ales după ce-şi satisfac pofta omenească de a bea… Să vedeţi, domnilor şi doamnelor… De fapt, aţi văzut câţi regi, prinţi, baronese, comisari, impresari şi alţi barosani vin în control inopinat… să ne prindă, la o adică, dormind.” (p. 82). A doua parte aminteşte, prin parodiere, de felul cum Prâslea şi-a propus să păzească merele de aur: „Ruşine mare va fi pentru noi toţi dacă va fi găsit măcar unul sforăind ca un prost în post, fără niciun rost. Cu UE acesta nu e de glumit! De aceea m-am gândit şi propun să plantăm grabnic cuişoare în toate punctele unde moţăim. Mai întâi şi-ntâi zic să înlocuim arcurile de la fotolii, că acolo aţipim mai des, cu nişte cuie…” (p. 83).

Discursul lui Goleşie este şi mai stupid şi abundă în nonsensuri şi absurdităţi: „…statuia împăratului Barbă-Sulă, ne poluiază şi întunecă atmosfera, barba fiind prea lungă şi stufoasă. Am propus de nenumărate ori s-o mutăm din centru că împiedică circulaţia fumului, fapt ce face să apară în zonă fantome…” (p. 84). Însă acasă, în discuţia cu soţia, îşi reproşază că a uitat un lucru esenţial: „…am uitat să pun problema aia cu liberalizarea preţurilor la fumărit.” (p. 85).

În dorinţa sa de a scoate un volum de proză scurtă, autorul strânge între coperte alte trei proze cu o tematică diferită decât cele care-l au în centru pe faimosul Goleşie şi care distonează prin abordare. Bunăoară, După patruzeci de ani este povestea tristă a lui Simion, care printr-un gest necugetat şi-a pierdut iubirea vieţii, chiar dacă a jurat s-o aştepte neîncetat. Mai puţin verosimilă este istoria Mariei – protagonista din Trepte întunecate. Aici se pune pe seama comuniştilor, care ar fi dirijat totul din umbră, persecutarea unei eleve sârguincioase de către un director de şcoală beţiv (fata fiind pe punctul de a-şi pierde minţile), pentru că tatăl acesteia (al cărui frate făcuse puşcărie pentru „uneltiri duşmănoase” împotriva regimului) înjura cu sau fără rost comunismul.

CONST. MIU

___________________

11 Septembrie 2008 – Olga Alexandra Diaconu: „Lumina de pe munte“, Editura Timpul, 2007 (Ioan Holban)

Lumina de pe munte (Editura Timpul, 2007) este a patra carte de poezie semnatare Olga Alexandra Diaconu, într-o bibliografie unde se mai adună un roman, Aşteptînd să vină valul şi un volum de eseuri, Creaţie şi creativitate în viziunea lui Mircea Eliade. Lumina de pe munte se circumscrie, în bună măsură, poeziei sentimentului religios care îşi asumă, mai ales după 1990, tot mai mulţi poeţi, clerici şi mireni, Un motto din părintele monah Iustin Pârvu pune, s-ar putea zice, sub semnul întrebării întregul demers liric: „Dumnezeu nu are nevoie să-i recităm rugăciuni, ci vrea ca acest cuvînt să devină trăit de noi înşine”: şi dacă Dumnezeu nu are nevoie să-i recităm rugăciuni, la ce bun poezia sentimentului religios? Pentru că, iată, poetul nu recită rugăciuni, el le (re)compune, folosind citatul real sau inventat) şi propria sa sensibilitate pătrunsă de înţelesul acelui citat: ca în primul poem din Lumina de pe murite: „Eşti rupt din soare azi, Hristoase,/ şi-aşa vei fi în veşnicie/ şi bucuria ne îndeamnă/ să ridicăm noi trei colibe/ să stai cu Moise şi Ilie/ îţi simţim sufletul în oase leu fetru, îacob şi Ioan/ Pri-mind Lumina Ta divină/ uităm de lumea de mai an/ Căci fără griji ne vrei, ca paseri, / să Te slujim întru mulţi ani/ Dar Petru nici nu terminase/ cu ruga ce avea de spus/ căci Tatăl într-un nor deasupra/ îl apăra pe Domn’ Iisus/ Şi înţelese el atunci/ că rostul lor e-n lumea toată:/ să-i lumineze pe creştini/ împînzind toţi pămîntul roată”. (Lumina de pe munte). Apoi, cartea de acest fel — şi volumul Olgăi Alexandra Diaconu nu face excepţie — e una de mesaj, nu de convertire, ci de îndemn spre credinţă, de mărturisire şi, prin aceasta, de redescoperire a sinelui: „Ci fii precum luna/ devii ca pamîntul/ De vrei să fii soare,/ sâ-ţi ţii jutămîntul/ Jurămînt de iubire/ şi de bucurie,/ altfel devii vînt/ şi ai viaţa pustie/ Fii liniştea-adîncâ/ şi creşti în tăcere/ Lumina Ţi-e mamă/ cînd ţie-ţi eşti vrere/ Şi viaţa şi moartea/ îţi vor fi aproape/ şi-o lume întreagă/ îţi va creşte sub pleoape/ De te-apleci,/ ai s-auzi iarba/ vibrînd de iubire/ pămîntul te va chema/ din adîncuri de fire/ De ochii ţi-i ridici spre cer,/ cuvinte-ntoarse în ecou/ prin tine vor vibra cînd pier/ Şi tot marea de o vei privi/ în fiecare picătură/ privirea ta va străluci/ Şi tot ce-i spirit prins, captiv/ în vraja ta se va ivi/ din imemoriala vreme/ şi în lumina dimineţii/ ca un izvor viu va ţîşni” (îndemnurile Duhului Sfînt): în astfel de texte, gîndurile se polarizează, versul arătînd (explicînd, adesea) ce dobîndeşti prin credinţă şi ce pierzi definitiv prin absenţa ei: ca să nu devii vînt şi ca să nu ai viaţa pustie, cum, inspirat, zice poetul.

Ceea ce particularizează lirica religioasa din Lumina de pe munte este amestecul fin distilat de credinţă creştină şi de „semne induse” de alte confesiuni; astfel, Olga Alexandra Diaconu se întreabă „ce-am fost odinioară,/ în viaţa asta ternă/ venind a cîta oară?”, ar dori să afle „ce am fost cîndva”, nu ştie prea bine „cine sînt/ şi cîte vieţi m-am preumblat/ prin spaţiu”; altădată, vorbeşte despre „caleidoscopul ascuns în zaţul de cafea dintr-un ibric”, invocă un „zeu indic”, dar şi zeii solari ai grecilor de altădată, care ar putea să ridice, pentru filosoful Parmenide, „vălul dintre putere şi adevăr”. Toate acestea sînt din altă parte, dar semnele, provenind mai ales din credinţele extrem de orientale ale „zeului indic” nu reprezintă o alternativă sau un contrapunct pentru că, iată, domină dorinţa de a urma „chemarea” lui Iisus şi convingerea că fiinţa însăşi e „os de Dumnezeu”

Mesajul cărţii vrea să desluşească, oricît de parţial, răspunsul la întrebarea ce oferă (ce este) credinţa; refugiu, balsam, pace, iubire, despărţirea de tot ceea ce e haos, ieşirea din singurătate — e o lume nu ideală, ci (re)găsită în sine, pentru că — spune Olga Alexandra Diaconu — marea întîlnire sau, altfel, întîlnirea de taină a gîndului propriu cu Dumnezeu se petrece doar înlăuntru: „Tu baţi la poarta sufletului meu/ Tu baţi mereu, Tu baţi mereu/ Tu după firea ta mă vrei/ cu Tine-n Cer să fiu si eu/ Ca pasărea Tu vrei să fiu/ de grijă să nu ştiu/ în mine eu să pot să zbor/ aşa uşor, aşa uşor/ In mine eu să Te-ntîlnesc/ ca să plutesc, ca să plutesc/ şi ca o pasăre în zbor/ cu Tine să mă contopesc/ cuprinsă toată de fior” (TU după firea Ta mă vrei).

Lumina de pe munte oferă o lectură nu doar instructivă, dar şi bineplăcută într-o vreme cînd oamenii se pregătesc să primească Lumina învierii. Reprezentările mai ales literare sau, altele, de un gust îndoielnic într-o întreagă cultură „de consum”, privind întoarcerea printre oameni a Mîntuitorului se leagă, într-o (post)modernitate derizorie, de Apocalipsă, de Armagghedon, de înfricoşata Judecată; în poezia Olgăi Alexandra Diaconu e altfel, „e-un suflu blînd în aer”, e o zi a renaşterii şi nu a pierderii; „Un concert al naturii s-aude în noapte/ concert din suspine, din plînset şi şoapte/ îşi plînge natura Hristosul de-o vreme/ îl plînge c-aude pe Cruce cum geme/ El plînge pe Cruce încet pî-nă-adoarme/ să vină doar îngeri din somn să-L întoarne, să poată să vie/ cu-apostoli la masă, căci, iată-L, învie!/ Şi-odată cu Iisus natura renaşte/ Renaşte şi omul, e ziua de Paşte!” (îşi plînge natura Hristosul). Dar poate că esenţa mesajului se află în poemul De ce nu Te pot iubi cu fried: să nu-L iubim cu frică, spune Olga Alexandra Diaconu, sintetizînd tematica volumului al cărui sumar se întregeşte cu o serie de Portrete spirituale de manahi (Iustin Pârvu, Daniil Tudor, Arsenie Boca) şi de Călugări atoniţi, mucenici (Serafim de Sarov, Paisie Aghioritul, Ilarion Argatu); finalul cărţii e al unei secţiuni cu elegii, ode, pasteluri, purtînd un titlu, Punctul de sprijin, împrumutat de la o carte de demult a lui Nicolae Turtureanu. Sînt aici poeme ale unui eros cald, calm, departe de aspra atingere a pasiunii, unde lirica Olgăi Alexandra Diaconu se şi împlineşte estetic, îmbrăcată, însă, în poemele nescrise încă: „îmbrăcată în poeme nescrise/ să te aştept la poartă/ cînd te întorci/ cu o adîn-că- înţelegere a lumii în ochi/ cu sentimentul că/ dintot-deauna te-am aşteptat/ Şi-atunci întrebările vor deveni/ un zid demolat/ bun să se sorească/ o mie de pisici/ După-amiaza/ nu va mai fi/ apropierea serii/ va fi doar/ o intrare mai îndrăzneaţă a soarelui/ între pereţii umezi şi întunecoşi/ Seara/ nu va mai fi/ înserarea noastră/ va fi doar un musafir/ văratic şi răcoros/ Iar noaptea/ ehei, noaptea/ vom hălădui în vis/ amîndoi/ călare pe o mătură imaginară/ amîndoi/ pierduţi unul şi altul/ sub umbra lui Dumnezeu”. (Vis)

IOAN HOLBAN

_________________

10 Septembrie 2008 – Călin Colhon: „Creşteau în mine dimineţi“, Editura Amurg sentimental, Bucureşti (Const. Miu)

În cronica la volumul de versuri al lui Călin Colhon – De ce, Doamne? Vorbeam de imaginarul poetic, în speţă, un fantastic al eu-lui, subsumat acestuia. În al doilea volum, , aventura eu-lui poetic, într-un fantastic interiorizat – labirint al sine-lui – continuă…

În câteva creaţii, se încearcă a se găsi locul şi rostul eu-lui. Bunăoară, în Străluciri de gând, se face o firească legătură cu cei dinainte, prin repetarea adjectivului pronominal de întărire „aceleaşi”/ „aceiaşi”: „Sunt chemarea celor ce-au fost înainte/ cu aceleaşi frunţi,/ cu aceleaşi braţe,/ cu aceleaşi înfloriri ale tâmplelor,/ cu aceiaşi paşi parcurşi/ de distanţe diferite în timp, alt timp” – s.n. (p. 17). În alt loc – Sunt bolnav de înalt – Călin Colhon îşi declară franc maladia: „Sunt bolnav de înalt!/ (…) … vreau mai mult să zbor/ înspre dorinţe,/ să strâng visul de zbor/ eu, în mâinile mele.” (p. 19). De observat că plasarea pronumelui personal eu în poziţie iniţială de vers focalizează atenţia cititorului către acest „bolnav”, care prin apetenţa/ boala sa pentru zbor/ vis se singularizează, căpătând în felul acesta personalitate.

Având o certă notă de ambiguitate (în sensul că nu se precizează cui îi este adresată solicitudinea!), poezia Sunt mai tânăr ca un spin prelucrează în manieră proprie motivul carpe diem, tot în spiritul dezideratului referitor la rostul şi locul eu-lui: „fa-mă linia vieţii/ din palmă/ (…) fă-mă liniştea/ tâmplelor,/ acum,/ când/ încă/ sunt mai tânăr/ ca un spin!” (p. 22).

Creaţiile care conturează acel fantastic interiorizat (de care aminteam la începutul cronicii) aduc în prim plan gândul ca demiurg, cel care zămisleşte asemenea imagini: „Creşteau în mine dimineţi./ Câteodată aveau ramuri,/ şi-n loc de frunze – răsărituri,/ şi-n loc de fructe – gânduri” (p. 37). De remarcat aici că folosirea imperfectului ca registru verbal supradimensionează peisajul interior. Când schimbă timpul verbal (în Gândul răscolitor, registrul verbal e la indicativ prezent, spre a da impresia că totul se petrece la vedere, sub ochii cititorului-spectator), o face ca să evidenţieze frământarea sufletească a celui asaltat de gânduri: „Ca un taur luat de coarne,/ vine gândul înapoi în mine,/ furios că nu-l las să coboare/ în ale fiinţei cărări rătăcitoare./ Legat cu o ancoră de orbite,/ îl părăsesc în locurile dorite,/ se zbate/ răvăşeşte amintiri uscate,/ bucurii, dureri de mine uitate,/ răscoleşte zile, ani şi anotimpuri” (p. 67). Să mai observăm că indicativul prezent, în relaţie cu trei substantive care semantic dau informaţii despre temporalitate, conturează o acţiune perpetuă.

CONST. MIU

____________________

09 Septembrie 2008 – Ion Popescu-Brădiceni: „Cristalizarea hazardului“, Editura Napoca-Star, 2008 (Al. Florin Ţene)

Faptul că Ion Popescu-Brădiceni,în Cristalizarea hazardului,Editura Napoca-Star,2008,n-a fost furat în întregime de mirajul metodei,deşi construcţia sa teoretică este temeinică şi clădită pe lecturi serioase,e o probă că instinctul său critic a rămas intact şi nealterat de vanităţi metodologice.Eseurile incluse în acest volum sunt un produs al sintezei dintre concept şi metaforă,dintre idee şi stil,fapt subliniat în prefaţă de Virgil Bulat evidenţiind că autorul este un scriitor prolific,pentru care scriitura înseamnă pasiune,bucurie,minunare în faţa frumuseţii decelate în creaţia altora,satisfacţie în descoperirea unor sensuri inedite de interpretare a acesteia.

Ion Popescu-Brădiceni are opţiunea pentru discursul critic,dar,nu numai conceptual,ci şi metaforic,el este apropiat atât faţă de opera comentată,dar şi scriitorului.A abordat un evantai de cărţi,autori,repere trnsmoderniste,ontoretica literaturii,noua teorie a culturii şi multe alte probleme ale literaturii contemporane ce interesează specialiştii,dar şi cititorii împătimiţi.Acesta fiind un teoretician avizat al noului concept al transmodernismului,componentă a noului curent globmodern(descoperit ,teoretizat şi “botezat” de subsemnatul).

O unitate teoretică există totuşi în această carte,în ciuda faptului că abordează o diversitate de cărţi scrise în diferite stiluri,şi ea vine din practicarea cu supleţe şi parcimonie a poeticii,a subtextualităţii sau supratextualităţii şi hermeneuticii operelor analizate,fie că abordează scriitori clasici contemporani:Marin Sorescu,George Stanca,Gheorghe Grigurcu,Ioana Dinulescu,Horia Gârbea,Valentin Taşcu, Gabriel Chifu,dar şi mai tinerii în ale scrisului ca:Gheorghe Drăghescu,D.M.Drăgan,Horia Muntenuş,Voichiţa Pălăcean-Vereş,Dinu Virgil,etc.

O parabolă a literaturii poate fi considerată această carte de excepţie,în care interpretarea textelor literare e urmată îndeapropape de construcţia teoretică autoreflexivă şi riguroasă.Teoria transmodernismului(ca parte integrantă a globmodernului) trăieşte în această carte forma ei cea mai subtilă,căci conceptul e o dedublare a intuiţiei critice,iar hermeneutica o deghizare a analizei.Scenariul critic ascunde,prin urmare,o schemă teoretică,precum scoica poartă în sine perla.

Cartea lui Ion Popescu-Brădiceni,familiarizată impecabil cu critica şi teoria literară modernă,cu o bibliografie bogată,e o radiografie chiar a spiritului teoretic din perioada postrevoluţionară:opţiunile autorului postulează o viziune deja consimţită de exegeza mai nouă,trăgându-şi rădăcinile din Serge Doubrovsky:din naratologie şi lingvistică,dar mai cu seamă din semiologia textului.Abundenţa de referinţe bibliografice,exegeza lui Ion Popescu-Brădiceni poate fi înţeleasă,simbolic,şi ca un symposion al ştiinţelor literaturii:poetica,hermeneutica,retorica,lingvistica,naratologia,gramatologia,fenomenologia,etc,sunt convocate în textul autorului,pentru a da seamă de identitatea literaturii.

Acest eclectism superior,altfel controlat ireproşabil,nu e departe însă uneori de rezumatul deghizat,de adaptare şi nuanţare,care sunt forme de obnubilare a originalităţii.Inovaţia trăieşte la limita dintre parafrază şi citat,dacă nu socotim marca subiectivităţii şi facilitatea de a reformula,sistematiza şi reorganiza într-un discurs propriu toate achiziţiile de până acum ale ştiinţei literaturii.Totuşi limbajul critic,chiar dacă specializat,are supleţe şi proprietate.Eleganţa expresiei ia adesea o turnură aforistică,semn de asumare reflexivă a actului teoretic:Poemul pare a fi o însemnare de caligraf,dar şi un exerciţiu de înseninare.

Rigoarea şi fineţea sunt,în cazul lui Ion Popescu –Brădiceni,două forme ale spiritului critic care pune demonstraţia şi intuiţia la baza unei noi hermeneutici:în înfăţişarea lor siameză,critica şi teoria,analiza şi sinteza,precizia şi rafinamentul se simt reciproc şi se întărâtă,fără a se putea înfrunta vreodată pe viaţă.Autorul este un analist temeinic şi înzestrat,care ştie să conjuge în chip fericit acribia,analiza cu spiritul critic.

AL.FLORIN ŢENE

_____________________

08 Septembrie 2008 – Luiza Oana Grosu: „Lumea lui Alex“, Editura Amurg sentimental, Bucureşti (Const. Miu)

Prin tematică şi conţinut, cartea Luizei Oana Grosu – Lumea lui Alex (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006) – poate fi socotită un util material didactic pentru educatoare.

Cu un limbaj accesibil, mergând direct la inima copilului, poeziile din placheta în discuţie (ajunsă, iată, la ediţia a II-a) se adresează, în egală măsură, atât copiilor din grupa mică, de la grădiniţă, cât şi celor din grupa mare.

Nota dominantă a creaţiilor semnate de Luiza Oana Grosu este jovialitatea. Fie că e vorba de dialog sau monolog, fie că poezia îmbracă aspectul unei naraţiuni spuse de un bunic sfătos (sau o bunică răbdătoare), asemenea realizări au un final cu o poantă, care stârneşte hazul ascultătorilor. Spre pildă, în Şoferul, după ce „naratorul” anunţă marele eveniment („Calul s-a făcut şofer”), cel care s-a apucat de şofat, se laudă la toţi: „Să mă vadă lumea-n sat/ Că sunt bun la şofat” (p. 15). Gestul final al şoferului smulge măcar un zâmbet înţelegător din partea cititorului faţă de aroganţa lăudărosului: „Uite cum se uită toţi/ Cum alunecăm pe roţi./ Dacă-mi pun şi ochelarii,/ Mor de ciudă şi măgarii.” (p. 15).

Protagonistul din Un purcel este un distrat veritabil, care umblă cu capu-n nori: „Un purcel cu pălărie/ Făcută din păpădie/ A ieşit azi la plimbare,/ (…) // Cum mergea leneş spre piaţă,/ Mândru cu codiţa creaţă,/ (…)// S-a-mpiedicat de-o unealtă/ Şi-a căzut cu nasu-n baltă „ (p. 18). Un alt poznaş – gândăcelul – din poezia cu acelaşi nume ilustrează, prin păţania sa, zicala „Paza bună trece primejdia rea” : „Gândăcelul cu armură/ a ieşit singur din casă,/ Să se plimbe pe terasă/ (…) // Găinuşele moţate/ L-au zărit şi atunci toate/ S-au dus la vizitator.// Speriat din cale-afară,/ Gândăcelul cu armură/ S-a ascuns în murătură/ Şi a stat până spre seară.” (p. 24).

Alte poezii au un vădit mesaj etic pentru cei mici, utilitatea lor pedagogică fiind elocventă. Amintim pentru această categorie Fiţi cuminţi! Şi Motănel. În prima, autoarea se vrea, la sfârşitul celor narate, un exemplu ce nu trebuie urmat: „Azi, când am alergat,/ De-un ciot m-am împiedicat/ Şi la tâmplă m-am lovit/ Într-un pietroi ascuţit.// (…) Dragi copii să fiţi cuminţi,/ Să ascultaţi de părinţi” (p. 19). În a doua, avem modelul în oglindă pentru copiii mofturoşi: „Motănaş, motănel,/ Papă tot din castronel./ Să nu ne mai laşi nimic,/ Să creşti mare şi voinic.// De mai laşi în castronel,/ Vei rămâne mititel./ De mai rămâne un pic,/ O să fii cel mai pitic” (p. 32).

CONST. MIU

________________

05 Septembrie 2008 – Adrian Botez: „Ruguri. România sub asediu”, Carpathia Press, 2008 (Constantin Stancu)

Adrian Botez scrie o carte densă şi tumultuoasă, o carte despre România şi despre români, despre ce se petrece în istorie sub ochii noştri interesaţi de o altă viaţă, mai bună, mai deschisă valorilor puse de Dumnezeu în fiecare.

Atent la tot ce se întâmplă şi implicat în evenimente ca parte a lor, dar şi ca martor de lux al istorie prezente, suferind şi, totodată, optimist pentru români în cartea sa RUGURI / România sub asediu, carte apărută la Editura „ Carpathia Press „ – 2008, Adrian Botez strigă, e datoria sa de a avertiza, de spune despre lucruri care ard.

Cartea e o colecţie de eseuri, de scrieri cu vârful inimii şi cu vârful cuţitului în acelaşi timp, atingând papirusul timpului cu energia celui care vede şi vrea să ne spună ceea ce vede, ca sub apăsarea unei pedepse care îl aşteaptă dacă nu scrie. Îşi asumă rolul marilor văzători ai istoriei, a celui aflat pe zidul cetăţii, când cetatea doarme …

Cartea atinge problemele sensibile şi care dor, problemele – problemă pentru presă, pentru politicieni, pentru intelectuali: religia, patria, cultura, învăţământul, legătura cu neamurile din aceeaşi tulpină, trecutul, viitorul, soluţiile la îndemână, aspectele spirituale naţionale şi internaţionale, tot ceea ce pare a interesa fiinţa neamului românesc la trecerea dintre veacuri, la trecerea dintre sisteme sociale, la trecerea dintre imperii, la trecerea dintre generaţii, la trecerea dintre credinţă şi neant.

Autorul nu are teama de a aborda orice temă, pune la bătaie cultura, credinţa sa, tradiţiile, sinceritatea şi dincolo de cuvinte, sănătatea sa, scrie cu trupul până la limita disperării, poate inspirat de Cioran şi de scrierile intelectualilor dintre cele două războaie mondiale.

Scrie până la os, până la codul genetic, până la limita în care cuvintele pot deveni carne, carnea ideii.

Pentru unele teme autorul este în miezul problemelor, este profesor, ştie, simte, îl doare, atinge esenţa învăţământului românesc cu mult curaj, se miră, ameninţă la modul elegant, tinerii par a fi privaţi de viitorul lor, se renunţă prea uşor la tradiţiile clasice româneşti, la cultura cu greutate a românilor, începând cu Eminescu, se renunţă la credinţă ca mijloc de a forma oamenii, la marile simboluri ale neamului, la posibilitatea de a trăi curat într-o ţară curată. Mesajul profesorului e acela că tinerii nu înţeleg ce li se întâmplă, deşi au potenţial, ministerul e rupt de dascăli şi elevi, sistemele nu prind, energia adolescenţilor zboară spre direcţii inutile.

Adrian Botez ştie ce înseamnă sistemul manualelor alternative, îl sperie sistemul ca sistem, îl refuză, dar nu poate face nimic, doar ţipă, îşi asumă responsabilitatea celui care e împotriva curentului ivit de sus, de la centru, specific societăţii româneşti. Dascălul se bate pentru seriozitate şi rigoare în învăţământul românesc, dar pare a fi târziu, jocurile, mai ales cele de interese şi financiare sunt făcute, suferă tinerii …

Deşi trăieşte la Adjud, departe de forfota capitalei, sau de interesul unui mare oraş, Adrian Botez îşi asumă rolul de formator de idee şi de intelectual implicat în fenomenul românesc actual, după ce România a devenit stat membru al Uniunii Europene, are curajul să spună nu acolo unde corul intelectualilor de serviciu spune da, cântă da ca o notă reală în solfegiu. Critică sistemul birocratic al Comunităţii, atacă ideea care afectează independenţa naţională, dar în parte are dreptate, politrucul român nu a catadicsit să organizeze un referendum pe tema aderării, ca eveniment important la care poporul să poată avea o opinie referitor la problema aderării la „ Europa” – i-a fost luat acest drept şi din păcate istoria confirmă susţinerile lui Adrian Botez, iată, Irlanda nu votează Actul Comunitar, în iunie 2008, mai sunt oameni care par interesaţi de ceea ce se întâmplă pe continent. Din păcate, românii au rezolvat problema altfel, majoritatea au ales un alt mod de viaţă, altundeva în Europa, părăsind în masă ţara …

După publicarea cărţii chiar şi instanţa supremă dă dreptate autorului în privinţa prezenţei icoanelor în şcolile din România, aspect care nu este tratat ca discriminare, prezenţă care a pus pe jar intelectualitatea din România, bună bucată de vreme …

Marile idei abordate de autor în carte sunt văzute nu numai prin ochiul scriitorului, al dascălului, al intelectualului, a cărturarului, sunt văzute şi prin ochiul creştinului, Adrian Botez abordează lumea din unghiul de vedere al valorilor creştine, valori abandonate de … Europa, parţial, care vede lucrurile prin ochiul drepturilor omului …din păcate a omului rupt de Dumnezeu …

Aici Adrian Botez se plasează pe poziţia ortodoxismului fundamentalist, duce scrierea până la marginea frazei, până la vibraţia ideii sub focul tradiţiei, cartea e şi o carte doctrinară, bazată pe o viziune specifică mişcărilor sociale între cele două războaie mondiale care au dat foc continentului … De fapt, refuză compromisul, apelând la Neamul Metafizic, într-un spaţiu sacralizat, prin jertfa individului şi prin sângele lui de individ-cărămidă într-un neam cu mult mai mare …În carte autorul face trimitere la biserica de spirit, nu de ziduri, conştient că e ceva cu mult mai adânc dincolo de ritualuri şi eveniment …

Surprinde totuşi intransigenţa sa faţă de ceilalţi creştini, din alte dominaţiuni, sau faţă de evrei, cu toate că, în Evanghelie, Apostolul Pavel explică relaţia evreilor cu neamurile ( Romani cap. 9 ) sau relaţia dintre creştini ( Români, cap. 14 ), când se referă la îngăduinţa creştină. Cred că asupra acestor aspecte autorul ar trebui să reflecteze mai atent, creştinismul are, spre deosebire de alte doctrine, ieşirea prin cer …Până la problema naţiunii, e problema individului, cuvântul lui Dumnezeu în inima şi în mintea creştinului, ca esenţă a noului legământ, individ sfinţit prin adevărul divin, apoi e familia curată, apoi naţiunea, ori o naţiune fără indivizi care au o viziune clară asupra adevărului lui Dumnezeu, e greu de abordat. A se vedea aici şi soluţia decretată de Dumnezeu, când l-a trimis pe Iisus în lume ca al doilea Adam şi experienţele naţiunii Israel care, parte la refuzat pe Iisus, pentru a deschide poarta pentru neamuri, experienţe din care avem de învăţat, acesta fiind, de fapt, rostul celor scrise în Biblie. Mai mult, evreii au o poziţie importantă în istoria umanităţii prin alegere şi prin faptul că Dumnezeu le-a încredinţat cuvintele Sale ( Romani 3: 2; 11: 28 ).

Iar apostolul Pavel afirmă, adresându-se creştinului atins de har: „ Nu te îngâmfa, dar, ci teme- te”. Apoi deschiderea spre un alt popor ales de Dumnezeu, nu creat doctrinar …

Trecând peste unele aspecte doctrinare ale cărţii, care oricum vor rămâne ca bază de discuţie în lumea teologilor şi a intelectualilor permanent, cartea e una care prin titlul frust dezvăluie tema: mai există speranţa pentru România, e rugul aprins, sunt ruguri aprinse în ţară, idee esenţială pentru creştin, ca stabilitate a deschiderii spre Dumnezeu, ca rezistenţă. Apoi ideea asediului, ca balans al Imperiilor peste neam, dar poate ar fi de reflectat şi asupra faptului că adevăratul asediu este cel al păcatului care a pus stăpânire pe individ, un individ marcat de dreptul său de om, dar rupt de cer, până la urmă drepturi instabile, mai mult de natură economică, decât de natură spirituală, pentru că rupt de modelul Iisus, individul devine rob al păcatului său …

Scrisul lui Adrian Botez e unul frontal, ideea ţi se aruncă în faţă, leoaică tânără : dispreţul zeilor, masonii aleg patriarhul, ecumenism new – age , creştinii musulmani, dezintegrarea cultural – spirituală, capitalism – proprietate – crimă, ţigănirea de bună voie, mercenar NATO, anii trădării, barbaria cea bună, reper moral – social stabil, comunismul liberal, etc …

Adrian Botez începe scrierea sa tumultoasă printr-un argument unic:

Am intitulat această carte RUGURI – pentru că Rugul şi luminează, dar şi consumă pe luminător …”

Argumentul a un fel de cheie pentru eseurile scrise, o cheie a speranţei în stil propriu metafizic şi atins de patriotism jertfitor – cel ce se apropie de lumină, trebuie să accepte că aripile îi vor fi arse.

Activitatea publicistică e bogată la autor, a scris şi scrie proză, poezie, critică / hermeneutică, implicat în proiecte culturale, tradus şi comentat în cultura română, editor de reviste şi colaborator la reviste importante din ţară şi nu numai, premiat şi probabil hulit, în buna tradiţie românească …

Pe ultima copertă a cărţii e prezentat autorul, descoperi un om, o idee luminătoare, teme care au atins fiinţa sa în această existenţă imperfectă pe un pământ numit România … Şi parcă ne spune : „ Nu mai ridicaţi din umeri!” – pentru a folosi cuvintele sale, preluate din titlul unui volum de poezie …
CONSTANTIN STANCU

21 iunie 2008 – spre vară

_____________________

04 Septembrie 2008 – Angela Macarie: „Refugii în reverie“, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2007 (Const. Miu)

În scurta Postfaţă la cartea Angelei Macarie, Refugii în reverie(Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2007), Augustin Macarie punctează nota caracteristică a poeziilor acesteia: autoarea „imprimă versurilor – expresii ale unor sentimente, trăiri – o profundă notă nostalgic-melancolică, accentele elegiace (…) dominând cu subtilitate şi rară putere de sugerare.” (p. 113).

Piesele de rezistenţă ale acestui volum sunt cele care evidenţiază expansiunea şi retractilitatea eu-lui, ca şi preferinţa pentru „zona crepusculară” a visului, de unde şi titlul inspirat ales – Refugii în reverie.

La trecerea timpului, „sub grele boccele”, poetei îi rămâne ca avuţie visul: „Trec în custodie/ visul frumos/ şi îl cos avuţie;/ dincolo de apa călâie,/ din ploaia meschină,/ de ploile reci ce-or să vină” (Ţie, p. 31). În Speranţa, visul e indisolubil legat de speranţele cu care autoarea îşi hrăneşte sufletul: „Am tot căutat,/ cu nopţile scrum,/ scântei pentru drum.// Mai caut şi-acum/ cioburi, să-mi dreg/ un vis întreg” (p. 35). Într-o imaginară discuţie cu perechea sufletului, autoarea îndeamnă pe un ton meditativ: „Toamna, în mirare,/ amână cocoare/ pân-la noi porunci./ Visul de atunci/ vrei tu să-l ajungi?” (Meditaţie, p. 53). Tenta elegiacă din versurile reproduse este cenzurată de luciditatea celei care nu doreşte o amânare a visului, ci o preluare a lui, spre a fi concretizat.

Având la bază antinomia aparenţă/ esenţă, poezia În fine! Comunică cele două atitudini ale fiecărui partener, şi anume mândrie şi prejudecată: „M-ai crezut/ obiect de decor, bibelou,/ jocului tău un ecou.// Pampon/ prins de buton/ de bonton, pe blazon.// (…) Mă simt inundată de bine,/ goală de tine/ şi mă hrănesc/ în visuri ce cresc/ doar cu mine.// În fine,/ cu rangul pierdut/ iau dorul de la-nceput” (p. 65).

Din volumul de faţă, două creaţii pot fi socotite cărţile de vizită ale autoarei. Prima cu un titlu nefericit ales – Cocoaşa – este o poezie de atitudine, autoarea recunoscându-şi slăbiciunile inerente oricărui muritor: „Port cocoaşa-n spate,/ lumea cu păcate./ Vis à vis de ea,/ stă inima mea.// Trupu-mi cu chirie/ pământul mi-l ţie,/ fiecare-şi are/ drumul de eroare.// Frunţii-n reverii/ îi scriu poezii,/ visul împăcat/ trupul mi-a iertat.// Cât despre păcat/ le plătesc pe toate,/ (…) Mă prescriu eroare/ fără de iertare,/ dar mă vreau înscris,/ carte pentru vis” (p. 34). A doua, prin titlu (M-aş naşte din nou) şi prin conţinut o completează pe cea dintâi, încât împreună formează atât crezul artistic al Angelei Macarie, cât şi cel uman: „M-aş naşte din nou,/ Duminica, poate,/ sau în zi de luni,/ s-o iau de la capăt.// Cu pădurea verde/ m-aş înscrie freamăt,/ timpul să nu-mi ştie/ aripa sub lacăt.// Urma să mă treacă/ peste valea seacă,/ pentru ramul nou/ să mă strig ecou” (p. 76).

CONST. MIU

__________________

03 Septembrie 2008 – Ion Popescu-Brădiceni: „Serile de la Brădiceni“, Editura Limes, 2008, Cluj-Napoca (Al. Florin Ţene)

Noul volum de poezii semnat de Ion Popescu-Brădiceni intitulat Serile de la Brădiceni,editura Limes,2008,Cluj-Napoca(prefaţă de Ion Ţepelea-Urcarea în timp),ne dezvăluie o altă faţă a poetului,eseistului şi criticului literar din Târgu Jiu.

Ion Popescu –Brădiceni,spuneam,cu ani în urmă, este un poet sentimental rafinat,acum,pe lângă această caractzeristică,descoperim în poezia lui un amestec de anahoret ce-şi iubeşte pe cei dragi şi un arheu care îşi cinsteşte locurile natale.Pe deasupra este un mag şi un alchimist,purtând în sine tulburări adânci şi elanul optimist-romantic:Când eram prunc,m-a botezat mama Ion/Mă născuse la tata ,în camion./Când eram copil,tot Ion mi s-a pus/şi eram învăţat să mă-nchin la Isus.(Autobiografie fantastică).

Cartea structurată în cinci cicluri : Urcarea în timp-prefaţă de Ion Ţepelea,-Autobiografie fantastică,Secţinea întâi,Secţiunea a doua,Secţiunea a treia,Argument final şi Referinţe critice ,este un tot unitar reprezentativ pentru un poet ale cărui versuri oglindesc o biografie fantastică cu obsesii care creionează conştiinţa sa de sine.O sensibilitate controlată,cu experienţă,stăpâneşte imaginaţia poetului într-un decor halucinant al locurilor natale,toate având valoarea unui ritual:Mă rog,Jiule,frumos,/să-ţi întorc albia-jos.//Mă rog,Jiule,de mult/Să-ţi scot albia din lut/şi s-o pun într-un cuvânt.(Cântec de pe Jiu).Poemele se lasă bântuite de un freamăt elegiac de cea mai aleasă speţă.Ele desfăşoară superbe proiecţii ale reveriei atunci când tangenţiază eul său cu locurile natale,cu oamenii ce-i iubeşte,în care fragmentele de realitate stau alături de reprezentări fantaste.Observaţia şi disertaţia fuzionează în discursul elastic,în unele cazuri respectând chingile poeziei clasice,şi practic,amintirea trecutului biographic asaltează prezentul imaginaţiei.Privirea e un pretext pentru rememorare:propulsează închipuirea transpoetică înspre un spaţiu himeric,stăpânit abil,prin exerciţii de persuasiune:Aici,între real şi poe(m)zie,/nu pot să stau decât pe-o temelie/zidită-ntr-o iluzie târzie.(Precum geometrul poetul pipăie abstracţiunile şi-apoi declară sfios:”eu cercetez doar minunile”).Totul pare evanescent în transpoeticele lui Ion Popescu-Brădiceni,realul fiind mai degrabă un catalizator al memoriei.Ochiul simte,inima trăieşte doar aceea esenţă a lucrurilor şi fenomenelor,(parodiind pe Valery),ce se aşterne ca o ceaţă peste locuri,oameni şi fapte.Impresia de realitate e,desigur,un truc poetic,întrucât intenţia este de a da carnaţie imaginarului,de a întemeia o lume prin rememorare:E moara lângă casă.Una veche şi pusă în mişcare/de-o armată de suflete nevăzute care nu se/îndură s-o lase singură acolo,pe râul paradiziac.(Moara serilor de laBrădiceni).

La masa lui de pucru poetul îşi chiamă idolii să soarbă din nectarul versurilor sale,aceştia sunt:Socrate,Brâncuşi,Soleado,Acteon,dar şi părinţii,soţia şi copii săi.Îşi imaginează o lume transpoetică,proteiformă,mereu schimbătoare,dar aceeaşi pentru trăirile sale.In poemele aflate sub presiunea sintaxei,ale lui Ion Popescu-Brădiceni,fluide precum un şuvoi aflat în chingile unui dig bine construit şi organizat,ce par a fi chiar fluxul propriei conştiinţe,avem o lirică de mare acurateţe,care străpunge transparenţa imaginilor.Toate acestea sunt,deoarece poetul percepe poezia ca un izomorfism în două fluxuri.

AL.FLORIN ŢENE

________________________

02 Septembrie 2008 – Eugen Cojocaru: „Calcofilie“, Editura Amurg sentimental, Bucureşti (Const. Miu)

E o modă a condeierilor mai tineri de a prelua de la alţii (de obicei consacraţi) etichetări sau sintagme despre cutare sau cutare scriitor. Iar ei, după ce repetă papagaliceşte ce-au spus alţii, nu zic mai nimic! Este cazul Ancăi Vasile, care semnează Postfaţa volumului de versuri, Calcofilie, al maestrului Eugen Cojocaru(Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006).

După ce aminteşte etichetările de „neomodernist” şi de „clasicist”, cu care operează Doru Popovici în monografia sa consacrată poetului Eugen Cojocaru, autoarea postfeţei volumului pe care îl vom discuta reproduce şi disocierile făcute de Anca Dobre, referitoare la poezia poetului amintit: „Dra Ana Dobre distingea (în Postfaţa la volumul lui Eugen Cojocaru, Poezie canonică – n.n.) trei direcţii ale poeziei lui Eugen Cojocaru: eternul divin, eternul feminin şi eternul uman…” (p. 94). Anca Vasile crede că ciclul Întoarcerea jonglerului „trimite la ideea necesităţii reeditării poeziei tradiţionale…” (p. 93), iar Kristallglaser poate sugera tendinţa spre perfecţiunea formală a poeziei, cerute de parnasieni…” (p. 94).

Deoarece nu ştim care sunt intenţiile estetice ale autorului, pentru că nu le-a declarat/ publicat nicăieri, opiniile prefaţatoarei rămân în sfera supoziţiilor, după cum, probabil, şi cele ale noastre care vor urma, însă ele vor fi formulate totdeauna plecând de la textul poetic.

Dacă primul ciclu de versuri cuprinde, în marea lor majoritate, balade, iar prefaţatoarea opinează că ar impune – repetăm spusele acesteia – „ideea necesităţii reeditării poeziei tradiţionale”, în al doilea ciclu găsim multe rondeluri, iar acestea, ca poezie în formă fixă, nu pot fi categorisite drept poezie tradiţională? De fapt, se face o confuzie de termeni: nu reeditarea poeziei tradiţionale este mesajul Întoarcerii jonglerului, ci întoarcerea poeţilor la acest tip de poezie – cu rimă, ritm, măsură şi cezură! Şi, în plus, având în vedere că şi al doilea şi al treilea ciclu de versuri au măcar o baladă inclusă, conchidem că departajările şi explicaţiile Ancăi Vasile sunt forţate, spre a fi în ton cu preopinenţii săi.

Multe dintre poeziile ciclului Întoarcerea jonglerului au la bază imperfectul evocării: „Aflaţi, mesenii mei, că un jongleur/ Nu era-n vremi de altădată un circar,/ Ce-aruncă bile şi le prinde iar,/ Ci-un ţiteraş bezmetic şi hoinar” (Balada menestrelului ce-şi pierduse umbra, p. 11) sau „Purta mască de clovn imprudent/ (…) Casă-avea, când şi când, o cavernă/ unde piatra-i era căpătâi” (Clovnul, p. 13) ori „Iar eu treceam spre cafenea,/ (…)// Şi viscolul mă biciuia/ Sub pâlpâitul lampion,/ Unde, drept credincios planton,/ Zilnic, cu bontul meu creion,/ Scriam rondelul pentru ea” (Où sont les neiges d’autrefois?, p. 18) – s.n.

Limbajul argotic, detectabil în unele creaţii din acest ciclu amintesc mai curând de Cânticele ţigăneşti ale lui Miron Radu Paraschivescu: „S-a spânzurat, aseară, liceana,/ Strigată de gagiii-i <<Marijuana>>/ (…)// Un soi de domnişoara Bovary,/ Ce şi-o punea cu-oricine pe lovele” (Blada liceenei strigate <<Marijuana>>, p. 14) sau „C-ai fost o boarfă, eu un bard golan” (Balada menestrelului poltron, aşa cum o-ar fi scris François Villon, p. 26). Să nu fi ştiut domnişoara Master, Anca Vasile, că limbajul argotic n-are a face cu poezia trubadurilor ori cu cea a Minnesanger-ilor? Creaţia lor era cantabilă (nu spune poetul că jongleurul era un „ţiteraş”?!), iar baladele şi şansonetele aveau de obicei teme şi subiecte erotice, mai cu seamă poveşti de dragoste cu final nefericit.

Ca şi predecesorii săi – un Banville şi Hérédeia – maestrul Cojocaru se vrea un trubadur care a dus „până la cântec poezia” (cf. Sub cea mai rea a poeziei eră, p. 20). Poate că – aşa cum mărturiseşte în Où sont les neiges d’autrefois? Poetul şi-a propus în acest ciclu realizarea unor poezii după un anumit model: „Pe-aleile din <<Odeon>>,/ Unde gătam, c-un bont creion,/ Rondelul pe-un <<şablon>> Villon:/ Où sont les neiges d’autrefois? – s.n. (p. 18).

Preferinţa lui Eugen Cojocaru pentru poezia canonică, fie sonet, rondel sau chiar baladă, este lăudabilă, mai cu seamă că cel care cultivă un astfel de tip de poezie probează cultură poetică, dublată de travaliu de bijutier.

CONST. MIU

___________________

01 Septembrie 2008 – George Lixandru: „Întunericul luminii“, Editura Semne, 2008, Bucureşti (Al. Florin Ţene)

Noul volum de poeme al lui George Lixandru Întunericul luminii ,Editura Semne,2008,Bucureşti,bilingv român-englez,(traducere Ionela Neagu),cu un titlu ce tangenţiază paradoxul,”marchiază o altă etapă în confruntarea eului liric cu mâinile albe ale poeziei.(Poemele lui George Lixandru-prefaţă de Ion Bălu).

Poemele surprind cititorul prin impresia de meditaţie asupra limbajului,prin acurateţea stilistică,de concentrare studiată a imaginarului.Ele au o naraţiune a lor interioară,unde metafora recompune realitatea:Amestecaţi printre ape,/îngheţuri,cuvinte,/ne întâlnim/în lutul rămas fără rost/cu geometriile albe sfărâmate/Lumina/din tot ce am fost.(Albe geometri sfărâmate).

Poetul are o percepţie întunecoasă a luminii frisonată de sclipiri de metaforă şi un simţ friguros al realului,dar şi o presiune interioară privind dilatarea timpului,în antiteză cu diviziunea lui,clipa:Clipa ne măsoară eternitatea,/iar în spaţiul dintre săruturi/inimile bat/fără să mai gândească.(Chipul întunericului).Sub aerul loc ce caută liniştea fără riduri,poeziile sunt traversate de o căldură discretă.Aspectul de lumină,opalin al imaginilor dă mereu senzaţia de mister al întunericului,unde în figul de la suprafaţa adevărului poetul descoperă Nevinovăţia ce-şi dezgroapă memoria:Priveşte cum şerpii ne încolăcesc destinele/iar nevinovăţie/îşi dezgroapă memoria/în liniştea demonică biciuind/frigul de la suprafaţa adevărului.(Frigul de la suprafaţa adevărului), iar înscenări meticuloase dau contur viziunii mâinilor albe ale poeziei,pregătite pentru a sonda în întunericul literelor:Doamne,cât întuneric ai pus/în fiecare literă ce îmi controlează tăcerea/din cuibul părăsit al oaselor mele(Întunericul rimelor).

Poetul cultivă parabola morală şi filosofică,bizuindu-se pe o recuzită “construită”cu mâinile albe ale poeziei.Linia sa de forţă se află în poemele lungi cu un scenariu original,iar memorabilitatea lor constă în alternanţa insolită a perspectivelor.

AL.FLORIN ŢENE

_____________________

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s