30 Iunie 2011 - Ionel Andraşoni: „A sosit şi timpul…vremii“(Antologie povestită, poveşti de antologie ), Editura Napoca-Star (Al Florin Ţene)

            Iată că, la Ionel Andraşoni, la cei 70 de ani, vremea vremuieşte timpul, cu ocazia  apariţiei volumului “A sosit şi timpul…vremii “(Antologie povestită, poveşti de antologie ), apărută la editura Napoca-Star, 2010, cu o prefaţă de Cornel Udrea, care printre altele, scrie: “Această carte vine dintr-o logică a necesităţii, sau o necessitate logică, în ideea de a-şi reconfirma locul şi rostul în lumea epigramei “.

            Etimologic vorbind, timpul, venind de la latinescul tempus, este una din formele fundamentale de existenţă a materiei în mişcare, exprimând durata, succesiunea şi simultaneitatea proceselor realităţii obiective, iar vremea înseamnă durată limitată sau măsurată în ore, zile, fiind un interval, o perioadă şi răstimp.

            Deci, putem să explicăm sensul titlului acestei cărţi , prin faptul că pentru Ionel Andraşoni a sosit etapa succesiunii şi spontaneităţii proceselor realităţii obiective din răstimpul său.

            Filozoful grec Constantin Tsatsos spunea că: “ Adevărul exprimat de o epigramă este proporţional cu gradul de libertate şi talent al celui ce-a scriso “. Apoftegmă ce se poate aplica şi la autorul cărţii de care facem vorbire.

            Cartea este structurată, ţinând cont de tematica epigramelor în următoarele cicluri:Prezumţia de om, Europa şi  politichia, Alegeri, Veşnicia, ca profesie, Mătuşi, Timpuri şi Anotimpuri, Ca…trenul în gara cu prieteni, Sentimente la…Post-Restant, Despre…Ionel, cu Dragoste, şi Post faţă în faţă…(Ionel Andraşoni ).

            Nu premiile luate de-alungu anilor la diferite concursuri, de la Cluj-Napoca, la Turda, Vişeul de Sus, Buzău, Feteşti, Arad, etc., îi conferă lui Ionel Andraşoni statutul de bun epigramist, ci însăşi sutele de epigrame publicate în numeroasele publicaţii şi apreciate de cititori.

            În ciclul Prezumţia de om Ionel Andraşoni ia în ”vârful peniţei “ încrederea exagerată în calităţile proprii a unor semeni de-ai noştri:”Nu-s ca mine în cenaclu/ ( că doar eu am un şperaclu )/ Nici mai buni şi nici mai răi,/ Doar că alţii-s nătărăi “.

            Autorul abordează în epigramele sale cumpărarea voturilor, nerespectarea tricolorului, alegerile, diplomaţia, politica europei, mătuşile, şi multe, multe “tichi de mărgăritar “ ce “înfrumuseţează “ obiceiurile, caracterul, mentalitatea, apucăturile, imoralitatea unora, etc. Exemplu:”Atins de-o gravă alergie,/ Trezit din somn ca ars de foc/ În uşa de la primărie,/  Funar aude: Boc, boc! “.

            Dacă, pe vremuri, Tândală şi Păcală exprimau înţelepciunea populară, în perioada de tranziţie de la feudalism la capitalism, în prezent acestora le-a luat locul Bulă.Cu acest personaj ţara noastră a intrat în Europa.Şi tot el ne v-a integra? Poate, răspunde prin epigrame Ionel Andraşoni: “După rugăciuni la popa/ Bulă-i mulţumit de tot/ Că munceşte-n Europa/ Şi de noi îl doare-n …cot. “ sau “Decembrie optzeci şi nouă/ Făcuse dictatura nulă,/ O altă cale-i dată nouă,/ În frunte cu eroul…Bulă “.

            Catrenele dedicate colegilor sunt adevărate mini-poeme frisonate de simpatie:”Azi ciocnim pentru Vasile/ Şi-i urăm cu gând curat/ Dumnezeu să-i deie zile/ Ca să scrie…inspirat “.

            O treime din volum cuprinde articole publicate de-alungul timpului despre autor, epigrame, şi cronicile pe care le publică. Nu trebuie uitat că Ionel Andraşoni este un cronicar de carte talentat, obiectiv, şi o viaţă întreagă a muncit în domeniu promovării culturii clujene, şi nu numai. Despre cărţile sale de epigrame au scris numeroşi oameni de litere, printre care:Ioan Pop, Menuţ Maximinian, Al.Florin Ţene, Marin Ifrim, Marcel Mureşanu, Ion Constantinescu, M. Bocu, Ioan Pavel Azap, Nicolae Benea, etc.

            Ca membru al  Ligii Scriitorilor Români, al Uniunii Epigramiştilor din România, al cenaclurilor Satiricom, O.Goga, Vasile Sav, C.Brâncuşi, Ionel Andraşoni confirmă, încă odată, vocaţia sa de iubitor de cultură şi creaţie. Urmare contribuţiei  sale de-o viaţă  întreagă la ridicarea “Panteonului “ culturii, Liga Scriitorilor Români i-a acordat în 2010 distincţia “Virtutea Literară “, semn de preţuire.

                                                                                    AL.FLORIN ŢENE

  _______________

29 Iunie 2011 - Cristian Petru Bălan: „Tărâmul viselor care trebuie împlinite“ sau „Monografia oraşului Boldeşti Scăieni“, Ed. Premier, Ploieşti (Gheorghe A. Stroia)

            Cristian Petru Bălan este fiul lui Tănase Bălan – profesor şi al Margaretei Bălan – învăţătoare (născută Vasilescu). S-a născut la Sibiu la 27 iunie 1936, dar a locuit mai mult în Prahova (la Ploieşti şi Boldeşti-Scăieni). Este căsătorit cu Dorina (născută Chivulescu) şi are două fiice, profesoare: Codrina – profesoară de limbile italiană-franceză şi Ozana – directoarea „Muzeului apelor” din Chicago. În 1954, a absolvit liceul “Ion Luca Caragiale” din Ploieşti, unde a fost coleg de clasă cu pictorul Vladimir Zamfirescu şi cu scriitorii Bujor Nedelcovici, Alexandru Sincu, Mihai Negulescu şi Corneliu Şerban. A urmat Facultatea de Zootehnie din Bucureşti din 1956. Şi-a continuat studiile, absolvind Universitatea din Bucureşti, Facultatea de română-istorie (1964), precum şi Colegiul Harry S. Truman din Chicago (1989), cu bursă Pell Grant, pentru cursuri de artă. În ţară, timp de 26 de ani, a fost profesor gradul I de limba română, limba latină şi istorie, la diferite şcoli generale şi licee din judeţul Prahova şi a fost directorul celei mai vechi şcoli din Ploieşti (Şcoala nr. 3). În 1985 a emigrat politic cu familia în Austria, apoi în America, la Chicago. Aici a lucrat ca asistent la Colegiul Truman, apoi ca traducător pentru limbile franceză, spaniolă, portugheză, italiană şi rusă la două mari companii americane, succesiv. La Chicago a înfiinţat prima emisiune de televiziune în limba română şi a editat pentru Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte buletinele ARA. A fost corespondent al Vocii Americii şi al Europei Libere mai mulţi ani. Cristian Petru Bălan este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte, şi este consemnat în diferite cărţi şi dicţionare din SUA, Canada şi din ţară (Date luate din interviul realizat de scriitoarea si prezentatoarea tv Adina Sas-Simoniak din Chicago).

            Abordând diverse domenii culturale, talent nativ, ce excelează în activitatea literară (proză, poezie şi dramaturgie), Cristian Petru Bălan reuşeşte să ne surprindă (din nou) cu o frumoasă monografie a satului copilăriei sale, intitulată: “Monografia oraşului Boldeşti-Scăieni”, având un subtitlu foarte expresiv şi anume: „Meleagul viselor ce trebuie împlinite”, apărută la Editura Premier, Ploieşti, în anul 2007. Din păcate, cartea s-a epuizat încă de la lansare. Unul dintre cititorii ei a fost regretatul Adrian Păunescu, cu care autorul se întâlnea destul de des în vizitele sale anuale făcute la Boldești-Scăieni. Cartea i-a fost oferită de autor, cu autograf, dar se pare că în ciuda promisiunii sale că va scrie despre ea, regretatul Adrian Păunescu nu a mai avut suficient timp pentru aceasta. Aş dori să fac, în primul rând, o precizare legată de modul în care pot să aduc la cunoştinţa publicului, notele mele de lector, legate prezenta monografie. Aş dori să spun că, dincolo de valenţele sale ştiinţifice, istorice, monografice, enciclopedice, voi încerca să descopăr valenţele literare ale cărţii, tocmai cu scopul de a vă stimula interesul pentru lecturarea ei. O astfel de prezentare a monografiei, nu va scădea cu nimic din exemplara valoare documentară a cărţii – care nici măcar nu poate face obiectul vreunei dispute sau polemici nefavorabile.

            Scopul lucrării este cel de a oferi comunităţii oraşului Boldeşti-Scăieni o carte de identitate a istoriei sale. De a rescrie încă o filă din cartea de aur a neamului românesc – ca stâlp de susţinere a civilizaţiei europene – aşezat în calea tuturor vicisitudinilor istoriei. Motivaţia autorului pentru a scrie o astfel de monografie este foarte puternică şi explicată foarte clar, în cuprinsul cărţii sale: S-a afirmat de multe ori că orice monografie dedicată unei localităţi este, de fapt, un capitol necesar al istoriei ţării noastre. Conştient de acest adevăr, am   scris monografia localităţii Boldeşti-Scăieni cu un mare dor şi profund respect faţă de  oamenii ei; am scris-o şi pentru că sosise de mult timpul să o scrie cineva.  Speram ca vreun băştinaş din partea locului se va apleca peste pagini să o redacteze. Văzând însă că anii se scurg cu repeziciune şi că nimeni nu are timp să se consacre unui asemenea studiu nu prea simplu de cărat în spinare, am vrut să văd dacă cineva din exil o poate face iar acela am decis să fiu chiar eu. Nu am auzit pe nimeni din exil să mai încerce aşa ceva, pentru că în străinătate nu ai toate datele la îndemână ca în ţara ta.”

            Ar fi oarecum nepotrivit, din partea mea, să încerc să detaliez caracteristicile esenţiale ale unei monografii, încercând să demonstrez care sunt argumentele de sprijin ale catalogării scrierii de faţă ca monografie. Eu – personal – o consider mai mult decât atât. Cartea este o monografie, viu colorată, prezentată într-o manieră de o certă valoare literară, în care se împletesc armonios contraste epice, lirice şi dramatice – evidente. Cu toate acestea, trebuie reamintit faptul că, spre reconfirmarea valorii scrierilor sale, Cristian Petru Bălan se bazează în susţinerea documentării ştiinţifice a lucrării, pe o observaţie: pătrunzătoare şi completă – verificată,  controlată – colectivă, informată şi pregătită – intuitivă. Iată câteva dintre caracteristicile observaţiei autorului în fundamentarea lucrării sale. Acestea sunt de fapt şi punctele forte ale cărţii, care-i conferă un plus de valoare şi de autenticitate. Dacă ar fi să comparăm acest tip de observaţie, cu cel din literatura de specialitate (metoda monografică), atunci putem spune că autorul respectă caracteristicile de bază al observaţiei, necesare unui studiu monografic (detaliat de Dimitrie Gusti, în Opere, vol. I, Ed. Academiei, 1968).

            Trebuie să spunem că metoda monografică insistă mai ales pe obiectivitatea documentelor ştiinţifice utilizate, făcând din monografie o prezentare exactă a vieţii comunităţii pe care o studiază. Rezultă – în general – un document istoric, susţinut cu argumente ştiinţifice dar (şi este un punct de vedere strict personal) destul de rece şi care nu poate fi accesat cu o vădită plăcere de către orice cititor. Monografia lui Cristian Petru Bălan este mult mai mult decât atât. Dincolo de multitudinea de date (istorice, arheologice, antropologice, paleontologice, cosmologice, sociale, statistice), autorul reuşeşte să însufleţească monografia, cititorul său având de multe ori senzaţia, că însăşi cartea îi vorbeşte, într-o limbă pe care o recunoaşte şi care nu poate fi altfel decât aproape de sufletul tău. Iată în acest sens, cuvintele autorului, care dau cărţii sale…viaţă. Cuvinte care picură pe fiecare filă a monografiei, lacrimile unui fiu smuls de la pieptul mamei sale, lacrimi îmbogăţite cu lumina desprinsă din sufletul său, plin de dragoste către semeni: „…vă declar aici tuturor că, înainte de toate, eu mi-s foarte mândru mai ales de faptul că sunt, în primul rând, Român, că indiferent de limbile străine pe care le vorbesc şi în ce ţară trăiesc, am rămas Român, că voi fi Român şi voi muri Român, îndrăgostit nebuneşte de România, cu toate plaiurile ei, cu toate luminile şi umbrele ei, mai mult ca de orice altă noţiune materială din această lume trecătoare. Am făcut totul pentru a dovedi acest lucru. Însăşi cartea de faţă, pe lângă multe altele pe care le-am publicat, este tot o dovadă a dragostei mele pentru Ţara Mamă din care m-am rupt.  De-a lungul paginilor ei se poate vedea clar nu numai preţuirea mea aleasă pentru aceste minunate plaiuri prahovene, ci pentru tot poporul nostru, pentru toată cultura şi istoria lui măreaţă, plină de glorii strălucite, chiar dacă aceste glorii au răsărit din sânge şi din lacrimi amare şi sfinte.”

            De asemenea, spre confirmarea celor expuse mai-sus, trebuie să amintesc cititorilor că în Boldeşti-Scăieni se poate vedea cel mai mare portret al lui Mihai Eminescu din ţară, pictat pe faţada Casei de cultură din oraş, de către Cristian Petru Bălan şi alte picturi religioase ale sale, aflate pe faţada capelei de la cimitirul sectorului Scăieni. Toate aceste opere plastice sunt reproduse color în „Monografia oraşului Boldeşti-Scăieni”. Aş dori să vă reamintesc importanţa istorică a oraşului, unde a fost înfiinţat Falansterul de la Scăieni – o asociaţie condusă după principiile lui utopistului francez Fourier (retribuire după calitatea, cantitatea şi importanţa socială a muncii depuse) – precursoare a dogmelor comuniste de mai târziu. Deşi nu s-a scris despre această monografie după cum ar fi meritat, eu – personal – am rămas foarte impresionat de faptele ce au fost dezvăluite de autor în premieră. Aşa am aflat de bravii tineri din Scăieni şi luptele lor armate cu securitatea, tineri pe care Cristian Petru Bălan i-a cunoscut personal. Tineri despre care în istoria ţării noastre nu s-a pomenit absolut nimic. Autorul prezintă astfel în capitolul al XVI-lea al monografiei lupta anticomunistă a comunităţii Boldeşti-Scăieni. Ni se reaminteşte că aici a avut loc prima grevă generală muncitorească din România, în 14 noiembrie 1981, cu 6 ani înainte de greva din noiembrie de la Braşov. Cu regret spun că sunt lucruri, despre care eu – personal – nu am cunoştinţă şi nici nu am auzit comentându-se despre ele. Acei oameni au luptat cu siguranţă pentru un ideal: acela de a fi liberi, într-o ţară liberă şi pentru aceasta merită toată cinstea şi consideraţia noastră. Sper că istoria va rescrie şi acest adevăr, pe care cu bună ştiinţă, conducătorii noştri fie l-au ignorat, fie l-au ascuns cu neruşinare. Ce poate fi mai frumos decât voinţa tinerilor (plini de dăruire şi sacrificiu), de a-şi construi viitorul într-o ţară eliberată de teamă şi de sărăcie. Deşi, idealul naţiei române rămâne ideal – un „dat” de neatins şi extrem de îndepărtat (având în vedere circumstanţele prezentului).

            Autorul monografiei îmbogăţeşte cartea prin amintirile personale legate de propria sa familie, de părinţii săi. Pe tot parcursul scrierii, există o multitudine de date biobliografice despre autor, pe deplin justificate şi întemeiate, având în vedere notorietatea acestuia şi locul pe care l-a câştigat, prin activitatea sa prolifică, în rândul personalităţilor oraşului Boldeşti-Scăieni. Sentimentul ruperii de ţară este dramatic şi reuşeşte să-l tulbure chiar şi după atâţia ani ( fac precizarea că autorul a fost obligat să emigreze, pentru a-şi salva viaţa şi nu din pură plăcere – aşa cum mulţi au făcut-o şi încă o mai fac ).  Simţămintele patriotice ale lui Cristian Petru Bălan sunt indubitabile, fără echivoc, profunde şi înălţătoare. Vă rog să-mi permiteţi să exemplific cu câteva versuri ale poetului român, stabilit în SUA, ca o reconfirmare a adevăratelor sentimente pe care scriitorul le are pentru pământul ţării sale natale, din poezia „Rugăciune pentru ţara îndurerată” : „Iisuse bun, Părinte peste ceruri/ Şi Împărat pe veci al României,/ Ascultă-mă: avem o Ţară tristă,/ Tu n-o lăsa osândei şi urgiei!/ Cu al Tău sânge, spal-o Tu de sânge/ Şi resfinţeşte-i ţarina bătrână;/ E-ncovoiată de nevoi şi plânge,/ Iar lacrima-i se stinge în ţărână…/ Năprasnică, a vremilor vâltoare/ S-a năpustit să ‘năbuşe Carpaţii/ Şi-o plânge în văzduhuri ciocârlia,/ Cum plâng în umbra ei moşnegii, fraţii./ Din tremurarea lacrimei sub pleoape,/ Ajuns-a ca să tremure pământul;/ Şi cerul plânge şi-l inundă-n ape -/ Tu, Doamne, ogoieşte-i focul, vântul!/ Fiorul doinelor dospite în suspine/ Şi vaierul amarnic din amurguri/ Ajuns-au, Doamne, sus, până la Tine,/ Urcat de praf de-altare şi de burguri./ Fărădelegea vine să strivească/ Lumini ţâşnind din desprimăvărare,/ Dormim pe ghimpi şi ne-afumăm cu iască,/ Păşind din disperare-n disperare…/ Frumoasă ţară, cu cârpită ie,/ Cu buzele lipite ca să tacă,/ Cât taci, dă-mi gândurile tale mie -/ Eu nu le las în mine ca să zacă !” .

            O astfel de paranteză am considerat-o necesară, pentru a ne reaminti versurile pline de o neţărmurită dragoste de ţară, a unui suflet care râde şi plânge , respirând credinţa şi speranţa de mai bine pentru toţi românii. Pe tot parcursul monografiei sale, Cristian Petru Bălan oferă lămuriri, explicaţii suplimentare, are mici intervenţii, aflându-se de multe ori în postura de a da sfaturi, de a dezvălui adevăruri usturătoare, de a spune lucrurilor pe nume, chiar cu riscul căderii sale în dizgraţie. Dar, pe autor nu îl interesează dispreţul oamenilor care nu simt româneşte, ci are un extraordinar simţ combativ, în sprijinul românului de bun-simţ, a românului muncitor, care a făcut şi va face cinste ţării sale, oriunde îl va îndrepta destinul. Cartea, dincolo de caracteristicile  sale monografice (aşa după cum spuneam), este o scriere de o certă valoare literară. Cartea are un fir epic interesant, colorat uneori cu accentele dramatice ale faptelor prezentate. Unele pasaje ale cărţii sunt adevărate poeme în proză, ca probă indubitabilă a veleităţilor poetice ale autorului. De multe ori, suntem surprinşi cu un umor subtil şi rafinat. Aş dori să vă mărturisesc că deşi citeam o carte – document, o lucrare cu caracter enciclopedic, m-au amuzat copios unele pasaje ale cărţii. Stilul lui Cristian Petru Bălan este de multe ori încărcat cu un umor (pur românesc) desprins când din scrierile lui Creangă, când din pamfletul politico-social al inegalabilului Caragiale, pe care autorul l-a admirat dintotdeauna.

            Consider că scopul lucrării a fost atins şi că monografia în sine este cât se poate de completă. Aş încheia, prin a cita din nou autorul care, în finalul cărţii sale, afirmă: Lumea evoluează rapid, tehnologia de asemenea. În oraş există destule resurse materiale şi umane ce pot fi valorificate. În perspectiva viitorului, ştim că Boldeşti-Scăieni va arata ca un oraş ultramodern, cu totul diferit de felul cum îl cunoaştem noi astăzi. Fără îndoială, el va fi un cartier nordic al viitoarei Metropole Ploieşti. Ceea ce am dori cu toţii este ca urmaşii urmaşilor noştri să nu uite că aceste generaţii – numite fără exagerare generaţii de sacrificiu – au pus bazele fundamentale ale noii cetăţi. Ei vor trebui să fie mândri că am existat şi că am trăit înaintea lor pe aceste blânde meleaguri ale visurilor ce trebuie împlinite, construindu-le o pistă de decolare spre viitor. Autorul s-a străduit să ofere tuturor cititorilor o mică enciclopedie despre oraşul pe care cu drag l-a descris, în speranţa că va fi şi va rămâne o carte de referinţă, chiar dacă au mai rămas încă multe de spus”.

            Nu putem decât să-i mulţumim prestigiosului scriitor că s-a aplecat cu foarte mult sârg spre studierea genezei şi istoriei locurilor copilăriei sale şi pentru că ne lasă o lucrare cu caracter monografic şi enciclopedic de o indubitabilă valoare, care poate fi lecturată cu plăcere, de orice cititor. Practic, Cristian Petru Bălan deschide un nou drum al scrierilor cu caracter monografic: acela al monografiilor „calde” – „despre oameni şi pentru oameni”. Cu siguranţă, ar mai fi multe de spus despre această lucrare. Dar, trebuie să mai existe suficient suspans, cât să permită cititorilor să se aplece asupra cărţii şi să o lectureze cu o plăcere şi cu o bucurie, pe care şi eu am resimţit-o din plin. Din punctul meu de vedere, concluzionând, opinez că lucrarea lui Cristian Petru Bălan este una de factură enciclopedică. Trebuie să spun, că nu multe aşezări rurale sau urbane ale ţării noastre beneficiază de o monografie atât de bine închegată şi structurată, atât de minuţios realizată, descoperirea faptelor implicând o muncă de adevărat detectiv. Cartea sa este o reuşită, care îmbină excelent rigurozitatea ştiinţifică cu stilul literar unic şi insolit al autorului, plin de căldură şi de umanitate.  Cuvintele din moto-ul cărţii sunt respectate cu sfinţenie de către autor, care analizează fiecare cuvânt scris, pe deplin conştient de însemnătatea lui şi de impactul pe care l-ar putea avea asupra semenilor. Din dragoste faţă de aceştia, îşi înmoaie condeiul în izvorul nesecat al datoriei faţă de ţară, făcând din carte o ctitorie, o catedrală, ale cărei turle vor străluci în conştiinţa poporului român. Astfel, lucrarea devine o fiinţă vie, o torţă cu flacăra veşnic nestinsă, care va lumina calea prin necunoscut a generaţiilor viitoare. Să-i urăm maestrului mulţi ani cu sănătate, spre bucuria noastră şi pentru a putea spune cu adâncă rostire şi recunoştinţă că suntem contemporani cu domnia-sa.

GHEORGHE A. STROIA

Adjud – Noiembrie, 2010

 ________________

28 Iunie 2011 - Livia Nemţeanu Chiriacescu: „De dragoste şi de moarte“ (Traian Bădulescu Şuteanu)

Umblă în spiritualitatea noastră ortodoxă zicerea-avertisment: „toţi suntem datori cu o moarte”. Rumânul, adică daco-getul de azi, îşi vede de treabă între cele două infinituri, adică „îşi trăieşte viaţa”, mai întâi de toate instinctual, inerţial adică, după datinile şi obiceiurile tradiţionale, după cum „ a apucat din moşi-strămoşi, pentru care unii înţelepţi de-ai noştri zic şi azi: „suntem datori cu o moarte, dar mult mai datori suntem cu o viaţă!”

Această inevitabilitate magnifică dă omului toate trăirile, toate stările care numai omului îi sunt hărăzite, fiindcă numai el are conştiinţa de sine şi numai lui i s-a dat putinţa să exprime, prin cuvinte, ceea ce simte înălţător sau dureros, într-o nebună bucurie sau într-o frenetică spaimă. Cum dragostea este marea trăire interioară şi moartea permanenta sabie a lui Damocle deasupra fericirii, omul îşi petrece cele în jur de 30.000 de zile sub semnul acestor două încercări. Poeţii, dramaturgii dar mai ales prozatorii lumii au ca teme predilecte dragostea şi moartea.

Volumul de versuri al “dârzei” doamne Livia Nemţeanu – Chiriacescu este intitulat chiar “De dragoste şi de moarte           

El debutează cu cel mai original poem de dragoste trăită fizic, aproape carnal, exprimat frust, scris aproape “când se trăia”. Limbajul şi forma literară modernă, a versului liber, (numit impropriu alb), a la Nichita Stănescu, are în el felul personal, nu numai prin simţirea femeiască cât prin exprimarea aproape orală, în construcţii şi metafore care nu se mai găsesc în altă parte. Felul de a fi – o fiinţă pasională, dezlănţuită pe dinlăuntru, dar lucidă în recele patimei, la senectute cu o faţă aproape inertă, reporter avid dar poetă prin excelenţă,- fiica plaiurilor din miezul spiritual al ţării – Argeşul – a adus în lume o literatură aparte, care ne face cinste prin profundul omenesc exprimat într-un specific întâlnit totuşi la o româncă.”Flămândă floare pură a dorinţei”, este metafora cheie care o defineşteIntotdeauna totul l-a rapăortat la EL , bărbatul iubit, alter egoul prin care şi-a relevant forţa. Dincolo n-a mai fost nimic.  “Noi am ştiut  întotdeauna că dincolo de noi e linişte deplină”, îi spune iubitului şi continuă: “Te conjugi la ai fi fost/ Dareu te conjug în eşti şi vei fi”…A fi fiind se conjugă şi astăzi la present când, în Canada, octogenara respiră aerul pur al nordului, fără însă a se simţi în liniştea deplină de dincolo de bărbatul drag, plecat demult nicăieri. Poezia cu acest titlul arată că domnia sa mai este, fiind cu un scop. “Sunt singur(ă)/ In timpul present/ Să salvez/ Ce se mai poate salva./ Trecutul s-a dus/ In astral sau nicăieri./ Te conjugi la ai fi fost/. Dar eu te conjug în eşti şi vei fi. / Pesemne că asta-i astralul.”…Poemul care dă titlul volumului este un strigăt, este o rugă, este o vrajă, este o incantaşie. “Spune-mi de dragoste, spune-mi de dor./ Spune-mi de moarte când tristeţile dor./ Spune-mi de ducă, pentru când voi pleca,/ Spune-mi de sferece voi traversa/. …Spune-mi cum este când sufletul trece/ De sânge, de carne, de cald şi de rece/…Dar spune-mi, oh, spune-mi că pot reveni/ Cândva, peste vreme, chiar de n-oi mai şti/ Pe cine-am iubit, pe cine-am lăsat,/ In ce întrupare fost-am odat’/ In clipa când taina m-a îmbrăţişat”…

Doar două sunt poemele în care vorbeşte direct, de dânsa – românca- dar sunt suficiente pentru aînţelege ce este “să pleci de acasă” şi să revezi “acasa în paragină”…A sunat ceasul cel mai năpraznic”, se zguduie primul vers din  “Balada emigrantului”. “Ceasul care se cheamă Destin./ Ceasul ce smulge parâma din bornă,/ Ceasul în care murim sau trăim./ Ceasul acest’nu-l aude nimeni/ Decât insul în pieptul cîruia bate. / Roţile-I sfarmă carne ape oase,/ Sângele-I fierbe ân adversitate./ Şi toate şi tot lasă-n urmă pe veci/ Precum păre sine-n brazed de urme,/ Fără să poată nici să se-ntoarcă/Nici funia timpului vreodată s-o curme./…Vom pierde gustul casei strămoşeşti/ Dar şi cumplita junglă a fricii de ieri./ Vom trece pe deasupra eternelor chemări/ In abandonul altor uitate primăveri.  Noi, cei ce-ajungem să rupem zăgazul/ Şi vântul şansei să ne ducă pe mal/ Uitând furtuna care-nghite restul,/ Nesăţioasa gură a zeului Baal”…Când în vara anului 2001 s-a întors acasă, în trenul care o ducea hodorogit pe meleaguri ştiute, dar voalate, a scris poemul –reportaj “Şi nu plouă”.  “M-am întors în ţara mea. / Gropile au  năpădit străzile./ Câinii vagabonzi latră toată noaptea la lună…./E caniculă. Cad oamenii pe asfalt/. Şi nu plouă!…/ E atâta grabă că nu se mai vede tristeţea/ Care se furişează ruşinată/ Printre pensionari şi dolari. / Doamne, de ce-i atâta tristeţe? / Şi nu plouă!…/Ce deoghi şi-a pus ghiara pe tine,/ Mioriţa mea din veac?/ Sânger şi te cant,/ Ţara mea de leac./ Şi nu plouă!”…

Ajunsă la ceasul când sfârşitul “se vede” dincoace de orizont, vin întrebările du fior rece: “Cine aude în ropotul prunelor/ Tropăind în iarba strivită/ Cum se scutură de timp şi de umbră/ Moartea sub ele adăpostită./ Morţii, de partea cărora vom trece”…”Şi mai târziu mi s-a părut că trece un frig./ Părerea mea greşită a fost că trece…/Din frigul ăsta limpede şi rece/ Ne tragem toţi, zgârciţi covrig”, zice în finalul poeziei “Comă”…”Şi te-ai dus şi m-ai lăsat/ Singură pe-o cracă,/Pasăre fără pereche/ Lăcrimând posacă.//Şi de când te-ai izbăvit/ Mi-am uitat şi ghersul/ Şi pădurea s-a-negrit,/ Doru-i greu, fără sfârşit/ Piere universal”, lăsând în ceea ce zice titlul poeziei “Gol”….”Nu poţi avea decât o moarte, numai una”, strigă poezia cu acest tilu, “Dar vieţi,o, câte vieţi pot fi trăite!” Şi pentru această convingere poeta aduce o ploaie de metafore, venite firesc, din profundul culturii sale lirice. Strofe întregi sunt ţesute din surprinzătoare şi actuale metafore, demne de premiul Nobel. Să ne întoarcem la marele răspuns: “Nu poţi avea decât o moarte”şi să “copiem” câteva strofe-metaforă, sui generis” “Prin negrele ferigi, prin zorile de lapte/ Ale noastre inimi şi clipe se scurg/ Către glorii sonore, prin rochii de-amurg,/ Raze de laser către miezul de noapte.//Modeste glorii cald orânduite-n vată,/ Telegari gri de fetru ce-aleargă cu paşi moi/ Ne toarnă în urechi miros de caprifoi/ Şi o privighetoare-n beregată

Rar un asemenea poem care  să cuprindă în el  emblematic ciclul biologi ca în “Balada anotimpurilor” care, de fapt este, în subsidiary, “Poemul lung”, la propriu dar mai ales la figurat. “Poemul lung îţi va aminti oraşele fantastice” în care” După amiezele sunt lungi prilejuri de melancolii./ Oamenii se grăbesc să nu simtă mirosul întunericului/ Dar graba aceasta îi apropie de întuneric”…”Şi iată marea revelaţie: “Era pe vremea când verdele se întindea peste tot,/ Deasupra şi sub picioarele noastre,/ Când năvăleau copii pe uşi, / Să arunce cu pietre în geamuri, în soare/ Ca să audă zgomote nervoase, multe”… Adică vremea renaşterii, redevenirii permanente. Aici se află şi multitudinea de metafore adunate pe centimetru pătrat, toate involuntare, fireşti, (Nu neapărat căutate şi contrafăcute ca la puzderia de poeţi minori, răsăriţi ca ciupercile peste noapte în larga şi neînfrănata – şi desfrânata – libertate de expresie).  Ele dau originalitatea şi harul indeniabil al celei care numai îndepărtarea de valori a celor care conduc România de peste 60 de ani fac a nu fi în lume cunoscută.”Ascultă curentul culorilor tenebroase” ca “Să pătrunzi vibraţiile cele mai repezi, mai depărtate”.//”Dorinţele au aţipit într-un somn oboist”…”Mâinile; îţi aminteşti cele două animale inteligente şi mici?/ Mişcările lor reprezintă gestul sufletului incandescent”. De notat că poeta adduce termini noi, din vorbirea curentă, cărora le dă valoare poetică.”Ţi-am vorbit de fiziologia fiinţelor dintr-o unică materie/ A oamenilor primitive, care n-au ştiut/ Dacă s-au rătăcit în Paradis sau daca Paradislul e în ei”..”Şi ni s-a părut că vântule un monstru turbat/ Care invidiază somnul pietrelor”… Este încăodată şi aici marea influienţă benefică nichitastănesciană, care a dat noul mod de a gândi, de a vedea dar mai ales pe acela de a  exprima generaţia căreia îi aparţine. “Noi am ştiut întotdeauna că dincolo de noi e linişte deplină”/…Şi analele istorice scriu despre sărbători pastorale pe care/ Nu ne amintim să le fi trăit cândva”…Ca în final perpetuarea să se cristalizeze ca opusul şi antidotul morţii.  “Pe urmă , verdele s-a întins iar deasupra şi sub picioarele noastre/ Şi Poemul lung a început iar.// In iecare an, în a patra lună din an, va începeŢ…Iar insului îi rămâne totuşi zisa din poezia “Halucinaţie”, adică halucinaţia dinaintea stingerii…”Sttânjenei cu volane mov,/In rochii lungi de bal,/ tremuraufără istov/ Dansând valsul vegetal.// Si din pereţii de aer/ Umbra ta se-nfiripa/ Intr-un cântec ca un vaer/ care-ncet te risipea.// Şi rămase doar parfumul,/ Pe când fiinţa ta întreagă/ copleşea a mea fiinţă.// Dincolo de-absenţa neagră/ Cu lugtuba neputinţă/ In care râdea nebunul”…

Iată “o voce notabilă în concertul liricii noastre actuale”, cum a observant Nicolae Balotă.  Cea care a redat sonetului locul său de bijuterie lirică şi sufletului omenesc materialitate romănească.

TRAIAN BĂDULESCU – ŞUŢANU                      

25.XII.2010    Bucureşti

 _________________

27 Iunie 2011 - Madeleine Dina: „Pereţi albi“, Ed MMX (Ion Gabriel Pusca)

Poezia  are foarte multe forme de expresie şi fiecare poet încearcă să surprindă printr-o viziune proprie   cât mai multe stări, o gamă cât mai variată de sentimente dar cel mai des autorul încearcă  să lase cititorului un spaţiu cât mai generos de interpretare. Ambiguitatea este am putea spune un element util şi necesar al poeziei. Dar iată că din vreme în vreme, când poetul  lucrează prea mult timp cu noţiuni logice, poezia se transformă intr-un joc al intuiţiei, în care poetul conduce cu mână sigură cititorul exact către efectul dorit.

Madeleine Dina are o poezie care de la  prima lectură  atrage prin feminitate. Dar nu o feminitate frivolă ci una matură care se foloseste de expresia poetică pentru a jalona clar drumul pe care cititorul trebuie să îl parcurgă. Există o nevoie permanentă de control în poezia Madeleinei Dina.

Încă de la titlu  autoarea ne avertizează că intrăm pe un teren în care nimic nu este

burlesc sau parodic: ”Pereţi albi” sună ca o avertizare asupra rolului serios pe care îl are

cititorul care este primit  dincolo de aceste coperţi. Exprimarea este sobră: ” Pentru

a elimina orice pericol de contact direct, vizual ori fizic, / Voi încerca să modific / Structura de rezistenţă / a pereţilor camerei mele.”  (Pereţi albi) dar poeta este de acord să modifice ”structuri de rezistenţă”  pentru a permite cititorului să intre în universul intim al poeziei .  Nu avem de a face cu un set de poezii scrise la voia întâmplării. Madeleina Dina ne primeşte în laboratorul personal unde şi-a rezervat  rolul de călăuză.  Autoarea foloseşte mult artificiu fără a fi artificială şi urmăreşte să obţină un efect maxim oscilând între patetic si emfază, deviind adesea de la splendoare spre ostentaţie şi de la profunzime spre exagerare.

Madeleine Dina încearcă în prezentul volum de poezii să surprindă esenţialul  experienţelor trăite până în acest moment. Și de esenţial te apropii când împins de provocările vieţii  începi să te întrebi cine eşti,  dacă totul se desfăşoară după un plan prestabilit, dacă suntem lăsaţi în voia liberului arbitru sau de ce este construită lumea aşa, care este scopul ultim al fiinţelor în acest joc puzzle al existenţei. ” Stau şi mă-ntreb / De ce, născută fiind în primăvară, /Nu pot să mă deştept / Decât cu toamnă-n gând

Autoarea ne prezintă pe parcursul a 250 de pagini o înlănţuire de monologuri sufleteşti sincere, uneori tăioase, alteori de refugiu, care generează spre finalul volumului revelaţii ale autocunoaşterii şi momente de popas reflexiv pentru autoanaliză  : ” Am citit azi, la rubrica “Pierderi”/Un anunţ ciudat: / “Rătăcit în neant / jumătate de an.” / După semnătură am înţeles / Că anunţul chiar eu l-am dat”.

Madeleine Dina reuşeşte în spaţiul mărginit de  ”Pereţi albi în care s-a retras  să mediteze fără oprelişti, să-şi organizeze şi disciplineze angoasele sufletului pentru a-şi consuma energiile creatoare depozitate. Autoarea se dovedeşte a fi capabilă de proiecte îndrăzneţe  concepute pentru a iubi, respecta si preţui cu adevărat pe oamenii din jurul ei. Solitudinea şi sobrietatea poetei Madeleine Dina sunt de fapt o invitaţie directă la un dialog poetic constructiv care să genereze ecouri afective noi înainte ca interlocutorii să devină ursuzi  îmbătrâniţi de timp şi aşteptări neîmplinite.

ION GABRIEL PUŞCĂ

 ________________

24 Iunie 2011 - Vasile Buruiană: „Glasul inimii“ , Ed Lorilav, Buzău (Gheorghe A. Stroia)

Cu un debut editorial, relativ recent, scriitorul Vasile Buruiană din Focşani, se dovedeşte a fi prolific, având 8 titluri de carte, în mai puţin de trei ani, cu o frecvenţă de două, chiar trei volume pe an. Dintre lucrările sale enumerăm: „Gânduri de dragoste”(2007), „Călător de drum de aştri”(2008), „La taclale cu Moş Tache”(2008), „De râs şi de voie bună – Anecdote”(2008), „Curiozităţi…mai vechi şi mai noi”(2009), „Epigrame, cugetări, proverbe, aforisme”(2009), „Dedicaţii pentru Eminescu de-a lungul timpului”(2010) Începuturile sale literare, îl dezvăluie ca pe un destoinic culegător. Vasile Buruiană culege, cu mult simţ de răspundere, tot ceea ce-şi poate găsi locul şi rostul într-o carte: glume, anecdote, epigrame şi aforisme. Abia mai târziu, autorul începe să-şi îndrepte atenţia asupra lucrurilor cu adevărat notabile, întocmind în anul 2010 o lucrare de tip antologic cu versuri dedicate marelui Eminescu. Lucrarea se dovedeşte a fi bine realizată, întocmită cu responsabilitate. Autorul lasă acestei lucrări un final deschis, invitând pe toţi cei care au cunoştinţă despre alte poeme închinate de-a lungul timpului lui Eminescu, să contribuie la realizarea unei viitoare antologii.

            Cartea de faţă, intitulată: „Glasul inimii”, publicată la Editura Lorilav, Buzău – 2010 (134 pagini) este o lucrare ce conţine un număr de 63 de poezii, unele de factură clasică, altele de factură modernă. Universul poetic descris în această carte este unul teluric, ce împleteşte aspiraţiile şi stările sufletului adolescentin, ceea ce denotă că „glasul inimii ” nu are vârstă, iar ecoul acesteia are aceleaşi universale tonalităţi, probabil simţite la fel, dar exprimate în mod diferit. După modul în care sunt alcătuite versurile, cu certitudine vârsta „eului” poetic al autorului este cea a unui adolescent, având o simbolistică specială. Romantic până în străfundul sufletului său, Vasile Buruiană cântă şi încântă iubita cu momente de lirism şi exaltare în modul său simplu, pertinent şi timid. Aşa după cum există flori ale căror petale se deschid târziu şi se închid destul de repede, tot aşa, unele poezii ale lui Vasile Buruiană debutează furtunos şi se termină în şoaptă.

            Versurile sale, cu muzicalitatea datorată în principal rimei clasice – bine mascată de versurile frânte – sunt sonorităţi ale unei iubiri pământene. Laitmotivul poeziilor este adolescentina iubire dintre „un băiat” şi „o fată”. Autorul refuză – având motivele sale – să-şi recunoască identitatea, să-şi stăpânească emoţiile ce curg ca dintr-o fântână a Blanduziei. Poeziile lui Vasile Buruiană îţi creează de multe ori senzaţia unor interogări, menite nu să lămurească, dar nici să sporească misterul. Dorinţa neexprimată, dar evidentă a autorului, este aceea de a-şi reconfirma împărtăşirea iubirii de către persoana iubită sau să-şi inducă senzaţia de autoîmplinire prin iubire. Am reţinut din versurile acestei cărţi poeziile “Gânduri”, „Crez”, „Premoniţie”, „Cugetare” – în dublu exemplar (ca titlu), care sunt reflecţii proprii la realitatea sufletească înconjurătoare. Alte titluri, precum   “Visându-l pe Decebal”, „De vorbă cu ţara”, „Sfat de taină la masa tăcerii” sunt dovezi ale simţămintelor patriotice pe care autorul le nutreşte. Când creştin – închinându-i-se lui Dumnezeu(Focul Viu), când păgân(Visându-l pe Decebal) – închinându-i-se lui Zamolxe, autorul se împarte între două lumi, pe care le recunoaşte. Mesajul exprimat de Vasile Buruiană este când simplu şi clar, când umbrit  de incertitudini în ieşirea către lumină. Ce i se poate „reproşa” (mult spus) liricii de dragoste a lui Vasile Buruiană, este lipsa acută de transfigurare, o rarefiată existenţă a dedublării şi echidistanţa poeziilor faţă de frumuseţea unei metafore.

            Punând punct aici părerilor proprii despre poezia sa, închei prin a concluziona că Vasile Buruiană prin „Glasul Inimii” începe – deşi timid, dar sigur – să-şi contureze propria sa cale către adevărata poezie. Cu siguranţă, timiditatea lui Vasile Buruiană îşi are originea în modestia sa – uneori excesivă. Ştim cu toţii, că orice pas – oricât de mic ar fi – este un pas înainte. Urându-i succes pe noul drum pe care şi-l construieşte, permiteţi-mi să-l citez pe Octavian Paler, care spunea: „Nu dispreţui lucrurile (a se citi „paşii”) mici. O lumânare poate face oricând ceea ce nu poate face niciodată  Soarele:  să lumineze noaptea ”.       

 

GHEORGHE A. STROIA

Adjud – decembrie 2010

 ____________

23 Iunie 2011 - Laurian Lodoabă: „Terra incognita“, Poeme, Anthropos, Timişoara, (Cezarina Adamescu)

 O tristeţe fără de margini într-un ţinut plin de mister numit terra incognita, (tot aşa de bine s-ar fi putut numi noland – ţinut al nimănui) – unde „ochiul rămâne / treaz în asfinţit” – se degajă din cartea poetului Laurian Lodoabă, carte ce ar putea purta numele: un strigăt în chiasma lunii, o evadare din fiinţă, spre vegetal şi mineral „dintr-un ocean / înconjurat / de liane / fără ţărm / fără pietre / fără nisip / unde furtunile / se izbesc / de nervi şi atât”.

          Şi cum să nu evadezi când simţi tot mai mult că eşti înghiţit, asimilat de această uriaşă „Concret Jungle” / unde oamenii au uitat / că vin din trecut /  It’s all about money! (***).

          Zilele seamănă unele cu altele, învăluite-ntr-o melancolie funciară când „cerul curge în cascade / în fiecare seară / de pe colina mea / văd asfinţitul / căzut” (O zi ca oricare alta).

          E mai degrabă un sindrom de însingurare malignă când te priveşti în oglindă şi nu te mai recunoşti, când semenul tău îţi devine străin după zeci de ani în care l-ai privit ca pe cineva de aproape. Poetul – aruncat în „placenta nopţii” – îşi petrece noaptea „cu dorinţa / De a atinge prin degete / Lacrimile cerului”. (În capcana întunericului).  Lor, măcar lor să le simţi mângâierea, atingerea vaporoasă.

          Dar trebuie să speri că va veni o seară în care zăpada devine incandescentă şi chiar arde în flăcări albe prefăcute-ntr-o stea căzătoare, “ofrandă adusă pământului” – “în pustiul/ Căzut în fiecare seară / în dreapta crucii”.

          Terra Incognita –  se referă – după mărturisirea autorului – la “o zonă, câmp cerebral neexplorat din punct de vedere fiziologic. Se bănuieşte – spune Laurian Lodoabă – că din această zonă, undeva în lobul temporal (toposul) sunt transmise unde de natură “electromagnetică” ce pot străbate chiar mantaua de plumb a cuştii lui Faraday. Încă de pe timpul romanilor, cartografii foloseau fraza: Hic sunt leones (aici sunt lei). Eu cred că aici este o receptare divină, ca o reflexive a luminii pe care numai unii o percep şi o aştern pe coala imaculată”.

          Explicaţiile autorului ne conduc, într-adevăr la un tărâm virgin unde cuvintele pot alcătui drumuri drepte ori cărări înguste, spre acea cunoaştere care ne-ar permite speculaţii cu privire la existenţa de sine. Universuri paralele, stări sincrone, sinergii, senzaţii deja-vu, cum să le desluşeşti? Deşi stăpân pe universul terestru, poetul poate fi îmbrăcat “În mantia / Cu stele căzătoare”şi aici autorul face trimitere la capacitatea lui de a creea lumi magice, fantastice, doar cu câteva mişcări de baghetă (citeşte aici: condei!). Un făuritor de vise care el însuşi nu e altceva decât un vis. Să nu ne mirăm. Calderon de la Barca spune: La vita e un sogno! Ori, dacă lumea, dacă viaţa e un vis, ce altceva este poetul? Un vis şi el, “un vis / Într-o altă lume / În noaptea când licuricii / Cu lanternele lor / Au plecat într-o plimbare / Fără sfârşit.” (În capcana întunericului).

          În lumea eficientă, activă, programată, organizată, pragmatică, ce valoare poate avea un vis?  Şi mai ales, unde să-l strecori, când spaţiul şi timpul par a fi atât de bine organizate încât nu se mai găseşte nici o fărâmă de locşor liber.  Dar cel care-l făureşte, unde să se odihnească? Şi totuşi, dacă scapă din chingă, un vis se poate strecura uşor, fie şi în somnul nostru.

          Întrebări retorice. Dar, fără vise, cum ar fi viaţa?

          Priviri peste umăr îl fac pe poet să simtă cum viaţa se îndepărtează de el şi atunci încearcă să-şi revendice, în “oceanul sinaptic” învăluit în aburul roşu prin perdeaua de nori, “copilăria, maturitatea, chiar şi tristeţea” înghiţite pe rând la căderea serii de milioanele de luminiţe ale oraşului care-i adulmecă, una câte una mişcările şi îl îmbie să-l posede cu toate simţurile.

          Pentru Laurian Lodoabă, a fi singur nu înseamnă doar o izolare obişnuită, o lipsă de comunicare, ci mai curând, a fi părăsit de har, lucru cât se poate de cumplit, pentru că, legăturile se refac lesne, se încropesc legături noi, dar harul, anevoie se mai poate redobândi, o dată ce l-ai pierdut.

          În această situaţie, doar ruga către Dumnezeu poate să ţi-l redobândească:

          “Oh, decor eclectic / cu truditorul poet / ce îşi aşează cu grijă / creioanele colorate / cărţile deschise / în mijlocul lor / o foaie mare albă / ca un labarum / pe care abia schiţează / înlănţuite cruci / între cuvinte / sculptate pe-un cenotaf  / “Zoe aionion” / sfârşeşte fecioară / puterea alesului / ajunge dincolo de cer – / Zionul poate fi salvat. // Oh, Doamne, fă o minune / până-n miezul nopţii / că e rău să fii singur / să fii părăsit de har – / e cumplit.” (Kyrie eleison).

          Spaţiile lirice prin care cutreieră Laurian Lodoabă sunt, mai mult sau mai puţin virtuale, de cele mai multe ori ele sunt legate de locaţii reale în care poetul îşi plasează trăirile emoţionale. Iar când acestea par supraaglomerate de viermuiala diurnă şi nocturnă,  de atmosfera carnavalescă, zgomotoasă şi agresivă, autorul inventează un spaţiu numai al său în care doar cei privilegiaţi au acees. La graniţa realului cu virtualul, omul e în căutarea sacrului unde s-ar putea  odihni după vacarmul din sine şi dimprejur.

          “Freeway, caroserii umane / În caroserii auto-transportoare / De-o parte şi de alta // Lampadare, mirosuri de mâncare / În  bidonviluri mexicane / Cocotieri uriaşi deghizaţi / În temple de purpură / Doi evadaţi ne târâm / Din palma oceanului / Spre sanctuarul de cristal / unde un crist din stâncă / Cu palmele deschise mă aştepta pe mine / Ruga mea – să ierte un păcat / Sau stânca aceea era în mine / Şi eu nu am mai  / Fost / Iertat.” (Garden Grove).

          Iată, un loc care se numeşte “calea libertăţii” unde oamenii sunt simple caroserii locuind în alte caroserii umblătoare până la locul sacru unde toate se regăsesc şi se îmbină în chip fericit într-o perfectă stare de graţie. Autorul simte nevoia, la nota din subsol, să fixeze  această stare în timp şi spaţiu. E vorba de Catedrala de Cristal din Garden Grove, în toamna anului 2005.

          De ce-şi fixează temporal şi spaţial această trăire? Pentru că e vorba de iertare, de rugă, de evlavie, de o stare specială trăită, pe care ar dori să o prelungească la nesfârşit.

          În hăţişul anilor se întrevede un luminiş. Şi acolo, un chip. Al mamei, parcă zugrăvit pe o maramă albă, mirosind a busuioc. E “umbrită de ani” şi parcă pluteşte deasupra tuturor, “Când la marginea cerului / Când spre pământ”. O şoaptă, o adiere de seară, “sunetul clopoţeilor de vânt/ Desprinşi deasupra uşii”.  Poetul are această blândă viziune a mamei şi parcă cineva din eterul  cosmic îi dictează cuvintele acestui poem. El e numai unealta…

          “Eşti numai conturul / Percepţia şi vraja / Eu sunt copilul”. (Din nou împreună). Desprinderea de cordonul ombilical, de placentă, se face cu greu, oricât de maturi am fi, iar în ochii copilului de altădată, mama a rămas tot copil: “Tu mamă tot copil ai murit / Eu te vedeam / Cum îmi netezeai fruntea / Când somnul / Mă închidea / Într-o lume / Din care nu m-aş întoarce / Decât la tine mamă”.

          Una e  realitatea, alta e amintirea, cufundată în imagini ceţoase, ca înainte de început de fiinţă: “Acum când mâna mea / Te atinge prin piatră / Cuţite îmi trec prin palmă / Şi sângele ne uneşte din nou / Ca atunci când eu eram / Copilul care nu dorea să se nască / Iar tu credeai că sprijin voi fi / Am evadat din matricea stelară / Şi m-am reîntors totdeauna la tine / Deşi depărtarea a săpat / Cripte de sânge în mine / Sunt lângă tine / Dar cât de departe te-ai dus / Te înţeleg / N-ai mai putut îndura / Arşiţa care crăpa pământul sub tine / Eşti vie / Dar ochii tăi / Sunt două tunele de rouă / Deschise dincolo de această lume / În care nu ştiu când pot să ajung / Ce pot să-ţi aduc / Ce pot să-ţi dăruiesc / Să te bucuri / Să mă recunoşti / Că nu am plecat încă.” (Din nou împreună).

          Imaginea mamei-copil stînd alături de el, cu o lumânare în mână sub cetina bradului de Crăciun îl urmăreşte pe poet pentru că aceasta s-a imprimat pe scoarţa sa pentru totdeauna. De ce tocmai imaginea unei mame-copil?

          Pentru că atunci, în copilărie se formează impresiile cele mai puternice, sentimentele cele mai adînci, imaginile care nu se vor şterge.

          Idealul, iubirea perfectă pot fi atinse numai în vis. Dimineaţa, “prin storuri de metal” pătrunde “un soare rece” care sugrumă visul.

          “Te caut / cu pleoapele grele / ca două petale de nard – acum eşti aici / ca o nălucă – / în corpul tău alb / a înnoptat un cântec.// (…) Te caut şi te aştept / până când buzele mele / vor arde oceanul / într-un cristal de kimberlit.” (Matinală).

          Poetul are obsesia evadării din spaţiul interior şi aceasta este legată tot de amintirea mamei care zace “cu oasele colbuite /Sub aşternutul de beton armat”.

Căutarea fiinţei ei e permanentă,  “Prin ceaţa presărată / Cu fluturi de zăpadă” şi doar o izbucnire, o evadare, o ieşire din sine îl poate aduce aproape de fiinţa ei: “Sunt eu, cel mai iubit fiu/ Care te caut / Prin ceaţa presărată / Cu fluturi de zăpadă – / Simt cum evadez / Din peştera de gheaţă / Mă uit înapoi / Şi mă întreb / Cum am avut răbdarea / Să stau cu anii, cu zecile de ani / În crisalida de zăpadă / Fără să-ntind mâna / Spre tine, mamă”. (Evadare).

          Nostalgice, triste, uneori patetice, atât cât le stă bine unor poeme de un lirism copleşitor, în pofida faptului că sunt scrise în vers liber, cu un susţinut ritm interior, cu imagini frumoase şi metafore reuşite, fără economie a mijloacelor de expresie, poeziile din cartea “Terra incognita” – degajă un aer blând şi smerit dintr-o lume în care oamenii îşi ajung lor înşişi, fără să fie siliţi să-şi fure aerul unul celuilalt.

          “Ţara cu 999 de cruci” –  este un text în care suprarealismul oniric este brusc decapitat de expresii precum: “trimite mai întâi un vis / pe care tu tâmpit ce eşti / nu ştii cum să-l explici” – care rup ritmul magic, atmosfera de vrajă, dar care se salvează prin idee: “Dumnezeu nu doreşte absurdul / el e colecţionarul de cuvinte / te doreşte pe tine / (…) mergi mai departe / într-un cosciug zburător / te izbeşti în resemnare / sângele coagulează / fluturi de zăpadă / încătuşaţi pe buzele tale / pârâu de maci / sângerează 999 de cruci /  între uitare şi nepăsare / oricare poate rotunji / pomana cu pâine şi sare” (Ţara cu 999 de cruci). E clipa când poetul îşi petrece moartea ca pe o mireasă la altar:

          Sunt clipe când tristeţea e abisală, ceva maladiv te înfăşură, aşa cum apa înfăşură-n şoaptele ei peştii, piatra – paşii nocturni şi aerul – oamenii:

          “E martie / La San Juan Capistrano / Cireşele se coc / Tristeţe abisală / Aici în comuna sepulcrală / Ninge peste livada de ghiocei / Este un viol heraldic / Chiar dacă viorile lui Vivaldi / Anunţă bucuria primăverii/ Eu îmi petrec moartea / Ca pe-o mireasă la altar / Tu râzi şi tragi din libarcă / Arome de nard / Dar nu întrebi / Dacă ninge / În cupa cu vin / Sau în carcasa mea de delfin/ Dacă resist încă o noapte / Sub ceru-n delir / Bestial ninge-n grădini / Lumini şi caroserii de maşini / Seceră fluturi de in / Obsesii de neterminată iarnă / Îmi scuipă-n beregată / Întreaga depresie acumulată / Să fie repetiţia generală a propriului sfîrşit / Când privesc prin camera digitală / O primăvară acidă sub cruci de zăpadă / Pe care încep să nu mi-o mai amintesc?” (Obsesii).

          Experienţa de viaţă şi-a pus amprenta definitiv pe conştiinţa poetului. Limanul făgăduit – nicăieri. De aici strigarea continuă, un hohot înnăbuşit.

          Poeme în care-şi evocă genitorii, au o anume vibraţie intimă în devremele anotimpului, ca “un covor de fum / Pe prispa cu amintiri” – nodul emoţiei sugrumă beregata urmând meandrele vârstei:

          “Tu n-ai putut / Să te întrebi / Dacă te-ai născut / Dacă copilul a murit / Dacă e bine să te naşti / Dacă e bine  să mori / Tu mi-ai întins o mână / Şi m-ai chemat / În dimineaţa când tata / Ţi-a spus că va muri / Eu un străin între străini eram / La Weltenburg / Pe malul Dunării albastre / Stânci şi clopote / Se rostogoleau prin pieptul meu / Devenit un crater cu lavă încinsă / Atunci am ştiut că şi-a întins mâna / Spre mâna ta / Să mergeţi amândoi împreună / Dar tu ai vrut ca eu/ Să întârzii puţin / Să-l ştiu mereu viu pe tata / Să poţi să mă-mbrăţişezi / Să ne privim încă o dată / Să-ţi iei tu măcar rămas-bun / De la absentul nebun / Care te iubeşte şi acum / Tu mamă n-ai murit de bătrâneţe / Ci ai urmat durerea / Pe ultimul ei drum!” (Exil. Tatălui meu).

          În lirica sa, aparent un lamento continuu, o elegie frumoasă, Laurian Lodoabă nu se fereşte de probleme esenţiale ale existenţei: naşterea, moartea, pe care le abordează cu responsabilitate şi cu o anume detaşare. Mai mult, este preocupat de viaţa de dinainte de viaţă:

          “Îmi caut identitatea / dinaintea naşterii mele / că am vrut, că n-am vrut / să vin în acest univers / nimeni nu m-a întrebat / dacă mai vreau să plec / sau dacă tot am venit / de ce să nu rămân / singur sau cu altcineva / eu nu mi-am ales / segmental de viaţă / în care să devin fiinţă / el m-a ales pe mine / şi mă trânteşte / de unde până unde / de când până când / singur voi ridica mâna spre tine / la cer sau la alt univers / sunt risipit în aşteptări / (într-un cerc de magneţi) / am renunţat la venirea mea.” (Renunţare).

          Nu lipseşte gândirea lirică panseistică, de genul: “nebunul nu-şi regăseşte / în libertate / normalitatea pierdută”; “e fericit cineva / când se naşte?” ş.a.

          E greu de suportat “mărginirea în timp”. Poetul ridică o problemă majoră: “nu murim singuri / ci în singurătate / uitaţi, repudiaţi, descărcaţi / din sarcina gândirii/ a unora, a altora / dar fiecare / are propria lui moarte.” (Mărginirea în timp).

          Nu e de mirare, aşadar, că poetul exclamă: “e linişte / dar ce pustiu!” (Anotimp) la fel cum un alt poet remarcabil, Daniel Turcea exclama, nu cu mult înainte de a-şi face avânt în saltul ultim: “Ştiu. Vom muri/ Dar câtă splendoare!” Poemul “Anotimp” este alcătuit din trei mici poeme imagistice, picturale, esenţizate în eufonii fără cusur.

          “1. Covor de rugi înmuguriţi / arcade aprinse peste timp / în care am agăţat / un petec de cer. // 2. Lumina a-ngheţat / copacii / care leagă / pământul de cer – // 3. e linişte / dar ce pustiu!”  A se observa acest crescendo care culminează cu liniştea, de data aceasta născătoare de pustiu.

          Poetul îşi tezaurizează cu minuţie amintirile în chivotul inimii şi nu permite nimănui să-i fure, fie şi un crâmpei din acestea. Pe de altă parte, el le dăruieşte şi le pune la dispoziţia celor care vor să i le împărtăşească.

          Laurian Lodoabă rosteşte axiome de felul: “Dacă nu ar exista uitarea / nu am putea lua / totul de la început” ;  Ori: “şi tot aşa ne amintim / tot mai puţin / din ce-a fost / cu un pas înainte / ce va fi”. (…)

          Există şi foarte frumoase poeme din universul mineralelor care dau mărturie a existenţei milenare a pământului:

          “Dendrite de mangan / în lamura calcarelor – // prăpastie luminoasă / unde apa îmbrăţişează / pământul.” (Existenţa în eternitate).

          De remarcat că Laurian Lodoabă nu este un impulsiv, un exaltat, un sensual agresiv, el trece cu delicateţe prin filtrul gândirii orice simţământ într-o cumpănire proprie firilor echilibrate. Rareori îl vei prinde pe picior greşit, el merge drept, cu pas ferm, apăsat, privind înainte. Condiţia de Om îl responsabilizează la manifestări pe măsură.

          “Sunt viu / dar lutul din care / am fost zidit / e tot mai lunecos / în mâinile tale / Sunt fiinţa / care nu poate trece / decât schimbată / de miezul nopţii / de parcă lupii / îmi sfâşie traheea / sub lumina lunii / Încerc să-adorm / în palma / de după agonia / unei căderi stelare – / Mă prăbuşesc / şi clipa următoare / plânge / când cărămizile cetăţii / se descompun / sub zarurile lunii / argintul din copita / calului sălbatic / îmi smulge / bucată cu bucată / carnea de pe oase /şi respiraţia mea / strigăt în chiasma lunii / când somnul / îmi e străin / sub mii de scuturi / pe care au crescut / dendrite roşii / din purpurii apusuri / în noaptea lungă / în care lutul / din care / am fost zidit / e spulberat / pe dune / de nisipuri” (Zi).

          Este ciudat cum, cărţile lui Laurian Lodoabă, în pofida formatului mic şi a numărului relativ redus de pagini, adună în ele atâtea metafore, sunt consistente, esenţializate, fiecare pagină e înscrisă într-un fel de diagramă solară care lasă urme sub epidermă. În definitiv, şi în cuvinte puţine poţi spune enorm, dacă arderea e mare. Ori, focul sacru aprins cu amnarul şi iasca harului, e întreţinut bine şi cu un dozaj al mijloacelor de expresie bine calculat.

          E meritul autorului care nu se lăbărţează în discursuri sterile şi fără suculenţă, într-un limbaj arid ori şi mai rău, trivial, ca să capteze atenţia publicului.

          Ajuns la deplina maturitate artistică, poetul privind retrospectiv, observă că : “Au trecut anii / ca lupii / prin stână” – şi e vremea bilanţului provizoriu, înainte de a fi luat pe nepregătite şi cu socotelile neîncheiate.

          Privind prin ocheanul întors cu nostalgia omului matur, poetul se simte  călător într-un timp uitat pe buza memoriei afective:

          “Albastrul  din marginea cerului / Dispare în ventuza retinei / Era ziua cea mai lungă / Din vara copilăriei / Când alergam / Printre merii / Încărcaţi de rod verde / Şi mă făceam / Că nu aud glasul mamei / Eram ascuns / Sub arhitravele de fân / Şi aşteptam / Să fiu descoperit / În ascunzişul meu / Cocon de mistere / Era grădina / Cu ierburi înalte /  Când asfinţitul / Îşi rupea / Aburul sîngeriu / Sub echimoza înserării / Şi aricii începeau / Vânătoarea pe cărări / Numai de ei ştiute / Iar eu mă simţeam / Într-un safari / Înconjurat de fiarele / Transparente ale junglei / Şi  totul a-ngheţat în mine / Misterul  nopţii / Parcă a fost / Ieri.” (Umbre dintr-o lungă vară).

          Poemul care justifică sintagma din titlu este corolarul meditaţiilor autorului: „Ce-a mai rămas / din cenuşă – terra incognita / un fluture sfenoidal / estropiat în mijloc / de urma glonţului / în care zăcea odată / trufaşa glandă pituitară / disc-jokerul somatotrop / orchestratorul instinctelor primare / din toamna dezbrăcată / de gheara zilelor / prea scurte / n-a mai rămas / decât cenuşa lutului – /resturi de frunze / galben-cleioase / e tot ce-a mai rămas / din mine.” (Ce-a mai rămas…)

          E dificil să intri de două ori în aceeaşi stare, la fel cum  nu te poţi scălda de două ori în apa aceluiaşi râu. Refacerea stărilor echivaleauză cu reclădirea paradisului năruit, din resturile rămase “în sanctuarul retinei”:

          “Un câmp de lumânări / răsturnate / cu flacăra / pe mormântul speranţelor / în sanctuarul retinei / cortegiu de nelinişti / se-nalţă-n roşu transparent / în umbra osului occipital.” (***)            

          Versuri aforistice, sentenţe, panseuri şi definiţii se regăsesc în poemele acestui original autor. “Oglinda” – este un astfel de poem aforistic, alcătuit din 3 părţi care urcă în trepte: “Boala de moarte / E ca o oglindă / în care poţi / să-ţi vezi / Lacrimile negre // În timp ce-ţi roteşti / Faţa spre soare / Spatele rămâne / Întotdeauna negru / Atunci n-ai decât / să priveşti / Înăuntrul tău ca-ntr-o fântână / Ochiul de apă / În care îţi vezi / Venirea ta din viitor / În prezent / care îţi strigă / Că ai intrat / Ultimul / În spaţiul / Din spatele destinuluii / Încă netrecut.”

            Un poem emblematic pentru setea de libertate lăuntrică este „Parcă era ieri…”

          „Parcă era ieri, Doamne / Când mă zbăteam / Să ies la lumină / Prin apele negre / Sub luna încercănată / Să pun mâna / Pe malul obsesiei / De libertate! / Acolo nu era nimeni / Doar stâncile albe / Şi eu / Un Hristos / care urca / Propria Golgotă / Să ia lumină / După atâta întuneric / Cu  palmele / Pline de sânge / Rănit de libertate / Spălat între menhire / Şi botezat / În roua acelei dimineţi / Căutam un fir de iarbă / O creangă de salcie / Nu de măslin / Lăcrimând spre mine. / Lăsam pe malul de clisură / Tot ce aveam / Tot ce iubeam mai mult / Pentru câţi ani / De-acum înainte / Eu nu ştiam / Eu respiram / Cuvântul libertate / În urma mea / Colcăia jegul lipicios / Din întunericul terorii / Eu eram cel părăsit / În libertate / Când El şi-a amintit de mine / O ramură de salcie / Creştea din stâncă / Spre mine evadatul-om / Pe malul de clisură / Plângea celula mea / Şi ţara mea / Când soarele / A dezbrăcat / Purpura ceţii / Am evadat ca om / Din fiinţă.”

          Faptul că autorul îşi asumă destinul celui plecat este edificator dar această plecare, echivalează, aşa cum mărturiseşte, cu o evadare din propria fiinţă.

          Nimeni nu a rostit un adevăr mai zguduitor despre condiţia celui care trăieşte în diasporă.  Libertatea nu este numai un apanaj al omului. Toate făpturile au o nevoie acerbă de libertate, spune autorul că până şi „Ierburile îngrozite / de spaima furtunii / au ales libertatea / de deasupra norilor.// Din absolut în eternitate / salcâmii şi-au părăsit florile / într-un decor absolut / ce păcat că nu au aripi / să se reîntoarcă în eternitate.” (În foişor).  Jocul alternanţelor celor doi termeni: absolut şi eternitate dă măsura întreagă a libertăţii jinduite. Trecerea „din absolut în eternitate” echivalează cu lepădarea de sine, lepădarea de condiţia în care te-ai născut şi ai vieţuit, depăşirea limitelor interioare şi exterioare, păşirea spre o nouă dimensiune a identităţii tale vechi şi doar aripile pot să-ţi slujească pentru reîntoarcerea în eternitate. Este ceea ce subliniază poetul şi într-un alt poem, în crezul poetic formulat astfel: „M-am înălţat / Din existenţă / În devenire” (Salt Creek Beach). Dar ca să ajungi la asemenea performanţă, trebuie să aştepţi mai întâi în purgatoriul, în spaţiul situat „Între disperare şi păcat”.  Motivul insuliţelor de argilă între ochiurile de apă, oglindeşte şi el starea de însingurare totală a omului care-şi creează doar iluzia  că face parte dintr-un angrenaj concret care se mişcă permanent, în beneficiul celorlalţi. Chintesenţa acestor stări de exasperare existenţială este cuprinsă în doar două versuri care surprind, sintetic, condiţia umană: „Din nou te-am visat / dulce obsesie sinucigaşă” (***).

          Dar iată ce frumoasă definiţie dă autorul visului: „Cred că visul / este întotdeauna / o realitate ştrangulată / de zorii unei noi dimineţi” (Epilog) – iar de aici decurge următoarea aserţiune lirică: „Iubirea în visare / este întotdeauna / o dragoste eşuată” (***).

          În final, cu măreţia smereniei, poetul îşi recunoaşte condiţia de creatură: „Treceam pe lângă pangar / Şi luam lumânări / Pentru cei vii / Pentru cei morţi / Lumina lor / Se topea / În ceasul liniştit / Al unei dimineţi desîvârşite / Alături un cerşetor cu barbă / Cu un palton lung de căpătat / Mesteca o pâine albă / Mimând semnul crucii / În faţa lumânărilor aprinse. // Tresar cumplit. / Eram eu, singur / În faţa ta. Doamne”. (Ceasul unei dimineţi).

          Originar din Banat, colindând  tărâmuri necunoscute, poetul Laurian Lodoabă şi-a câştigat deschiderea universală printr-o poezie şi o proză remarcabile care duc mai departe numele de român în cardinalele vânturi.

CEZARINA ADAMESCU

www.agero-stuttgart.de

Lacu Sărat, august 2010-Galaţi, 1 decembrie 2010  

 _______________

22 Iunie 2011 - Liviu Ofileanu: „Instincte canibalice“, Ed ATU, Sibiu (Angela Nache Mamier)

Volumul “Instincte canibalice”, semnat de poetul Liviu Ofileanu a apărut în colecţia “Raftul de poezie” la editura A.T.U. din Sibiu în noiembrie 2010. Coordonatorul cărţii semnează un cuvânt pe coperta a 4-a: “Avem în faţă un volum de poezie construit pe un schelet epic, cu subiect real şi asumat: subiectele se leagă şi converg spre un deznodământ, fără a fi însă doar bucăţi dintr-un lung poem în proză…”, (Mihai Curtean). Liviu Ofileanu construieşte cu premeditare un personaj care a existat
în persoana unui poet mexican Jose Luis Calva Zepeda – el poeta criminal – de 40 de ani care se prezenta ca scriitor, poet şi dramaturg, alcoolic şi cocainoman care a ucis cel puţin trei femei. Presa mexicană a relatat că “s-au găsit într-o tigaie pe sobă, carne
şi resturi de carne într-o farfurie pusă pe masa din sufragerie”. Un picior şi un braţ fără oase se aflau în frigider. Resturi de corp mutilat într-un dulap, reprezentând corpul logodnicei sale Alejandra Galeana. Pe pereţi o fotografie a actorului Anthony Hopkins în rolul Hannibal Lecter, canibalul din filmul “Tăcerea mieilor”. Cel care se prezenta ca un scriitor, trăia ca un marginal din scrierile sale vândute în stradă.
Liviu Ofileanu a intitulat cartea sa “Instincte canibalice”, titlu care corespunde exact titlului unui roman neterminat, găsit în apartamentul criminalului şi care avea pe copertă un portret similar cu chipul lui Hannibal Lecter din film, dar având similitudini cu chipul mexicanului.
Psihopatul a fost găsit spânzurat în celula sa, dar s-ar părea că unii deţinuţi l-au ameninţat cu moartea dacă nu le dădea bani. Intr-un interviu al cotidianului “Reforma”, poetul-canibal manifesta un apetit de viaţă colosal, recunoscând că a comis o eroare gravă, pe care o regreta, şi că ar fi dorit să trăiască chiar dacă va trebui să facă 50 de ani de închisoare. Alegerea unui astfel de subiect literar poate stârni nedumerirea, poate şoca.
Autorul intră în pielea lui Zepeda, intriga se va construi în jurul relaţiei sale cu Alejandra, până când totul derapează în furie, nebunie, obsesie împinse până la canibalism. Poeme narative care utilizează inconştientul, o scriere suprarealistă, experimentând la frontierele raţionalului, exaltând indirect dragostea şi erotismul (prima mea iubită): “i-am scris un bileţel: în fiecare seară voi veni să te văd/ fiindcă frumuseţea ta ucide/ fiindcă numai pe cineva asemenea ţie/ se exersează imaginaţia lui Dumnezeu/ vărsătorul vieţii mele, i-am scris, cum te cheamă, îngeraş?/ şi ea mi-a pus în mână o fărâmă de hârtie:/ alejandra, +5213633914459″. Poetul alternează părţi limpezi şi părţi sumbre, pune în mişcare viziuni care ţâşnesc într-un cadru istoric, geografic, cultural şi lingvistic. Poetul este inspirat de autorii literaturii latino-americane ai sec.XX ca Fuentes, Marquez ori Lhosa, cartea sa se înscrie ca un proiect ambiţios de world literature; tendinţa de a amesteca realul la un fapt incalificabil, ireal, nefiresc vine probabil din nevoia de a evidenţia substanţa fabuloasă, iraţională,
misticul autohton. Liviu Ofileanu este martorul fidel al unor credinţe care ne transportă până la datele unei vieţi tribale – (metamorfoza, insecta captivă): “da, Doamne, dar nu sunt Daniel!/ ci aztecul ce luptă cu vântul/ până la ultima picătură de sânge”. Prima parte este axată pe biografia mexicanului, autorul se exprimă la persoana I: “ca scriitor, am prieteni la trei degete/ dar asta pentru că n-am timp de vizite (…), sunt profesor de literatură şi locuiesc singur/ împreună cu prietenii mei/ digeraţi unul câte unul…”. În “reminiscenţă de lectură” : ” zorii te varsă peste marginea de fotoliu,/ îţi cară leşul în braţele albe şi fine/ pe străzile istorice ale oraşului;/ acolo au ascuns hingherii patrupedul melancoliei,/ blana uscată care ne-a împuţit sufletul”.
Liviu Ofileanu conduce cu fineţe o analiză psihologică, vrea să înţeleagă cum acest poet atinge pragul nebuniei morbide – (historia): “te pierzi între nouă milioane, de fapt nu exişti./ ciudad de mexico înghite mii de turişti/ şi plajele ţării îneacă jumătate/ rechinii halesc un sfert./ îmi plac munţtii şi râurile, alfonso reyes;/ citesc poemele lui octavio paz – luna silvestre,/ şi aud şarpele cu pene hrănindu-se din sufletul meu,/ quetzalcoatl, străjuind văzduhul”. O predispoziţie pentru gotic, poate explica interesul pentru acest subiect scabros, plin de cruzime. Nu departe, moştenirea Marchizului
de Sade se face şi ea simţită. În fundalul acestui catalog de perversiuni, amorul, frica joacă un rol deloc neglijabil, absurdul şi grotescul devin elemente esenţiale, motoare ale inspiraţiei; autorul este fascinat, încremenit în faţa acestor fapte şi lucrări pe care refuzăm să le privim în faţă: sângele, cadavrele, literatura nebuniei, suferinţei şi a eşecului. Condiţia poetului, viaţa sa laborioasă, sacrificiul pe altarul artei se intercalează, întrerup firul epic iniţial – (motive de trăit): “poetul nu aduce mai aproape clipa liberării:/ întrucât moartea lui e însăşi Poezia./ aşa au păţit rilke şi quasimodo – despre asta discutam/ ore-n şir în iadul lui dante;/ sunt zile în care nu poţi
scrie nimic – şi toate cuvintele/ ne ies pe buze în chip de obiecte.” Din când în când autorul părăseşte corpul lui L.Calva pentru a exprima crezul său poetic -(nici un vânt de învăţătură străină): “în schimb citesc porcăriile altora,/ poemele slam şi dicţia slang;/ sexualizarea omului verticalizează primata, raportul dintre om şi maimuţă / se
explică prin furia reţinută a psihiatrilor”. Se simte o fascinaţie pentru continentul hispanic – (pancho villa): “în oraşul străvechi timpul doarme cu capul pe pietre,/ apele îşi răsucesc monologul în ţigara unui cioban:/ sentimentul că nu exişti se amplifică/ dacă stai lângă piramidele aztece:/ în cranii vopsite istoria doarme fără vise./ toate lucrurile vorbesc pe muţeşte,/ pietrele şuşotesc şi pământul tace cât îl ţine gura”.
Psihanaliza interpretează unele crime ca fiind rezultanta unor dorinţe sexuale hors normes, anormale, sado-maso, nimfomanie, vampirism. Criminalul este simbolul unui Dublu, format din fiinţa normală şi cel format de un individ care nu mai are un contact efectiv cu lumea exterioară. O dorinţă amoroasă foarte violentă, un libido exacerbat
sunt adesea cauzele care facilitează eroului plonjarea într-un univers malefic, ireal – (scris pe canatul ferestrei): “vino la mine împieliţato, vino la abator/ chiar omul tău iubit te va ucide şi doar ştiai/ că toţi sunt murdari, complici ai nopţii./ cei care te-au
vândut ieri o vor face dintotdeauna/ nu degeaba umbli singură/ cineva trebuie să-ţi ucidă bestia din cârcă,/ să o împuşte ca pe garcia lorca.”
Acest volum poate fi văzut ca o rebeliune, căci poetul şi-a propus să tolereze idei şi fapte şocante, patologice, dar le prezintă ca o operă a nebuniei ori a unui infern dantesc. De fapt acest fir epic eliberează propria-i angoasă existenţială, propria-i frică de destin, de moarte. Faptul criminal în sine l-a condus la perplexitate, la incredibil căci spune el: “sunt un om sensibil” şi “pot jura că literatura e viaţa mea”, deşi uneori ea devine scena unui teatru absurd. Istoria acestui individ e lipsită de structură logică – (liftierul de hotel): “tu eşti mai laş decât Ei pentru că nu îţi iei apărarea/ pentru că nu ştii să faci nimic pe lumea asta/ în afară de a ciopârţi trupuri din dragoste”.
Puterea fascinantă a dragostei poate deveni destructivă, tragică – (buletinul meteo-anomalie): “acum, obrazul tumefiat consfinţeşte nurii ei;/ sângele scurs printre dinţi/ are gustul de lacrimă ce-i însoţea orgasmul”… Poezia este receptacolul unor pasiuni violente care compensează singurătatea ori vidul interior. Iubita este o realitate luminoasă, dragostea este foc interior care poate deveni devastator. Sângele focalizează prin intensitatea sa lumea reală. Negativitatea câştigă teren pe fond de obscuritate. Amanţii sunt uniţi printr-un ritual mortuar traversat de magia roşie a substanţei sangvine. Jocul dorinţei devine sufocant, periculos, o exaltare continuă a dorinţei într-o fiinţă bolnavă de acest “ceva care arde în el”. Cele două corpuri sunt marcate de un destin febril, coroziv, moartea este ultima amprentă a dorinţelor carnale satisfăcute – (coliba din pădure): “seara cădeam ca un lemn dormind neîntors şi fără vise…/ şi ea îmi explica că visele dau sensul vieţii;/ iar duioşia înecată în băutură
zi de zi/ ne-ajungea pentru o colibă în pădure/ cu părul ei brun tencuind pereţii”.
Sângele incandescent simbolizează o imensă putere destructivă – (despre tristeţea genţilor de voiaj): “Ea nu îmi mai scutură praful de pe sandale/ şi când îi ating tăietura de lamă împădurită/ nu-mi poate spune de socoteala femeii: alege, îmi dai un sărut/ sau vei trage după tine fularul acesta de sânge/ dacă nu, du-te şi bea, oricum îţi las
uşa deschisă…/ şi bărbaţii care au avut ghinionul să piardă aşa bunăciune/ nu vor afla niciodată că alejandra e moartă de mult”.
Eroul este prins într-un dezechilibru interior devastator, pradă unei dezintegrări tragice, demenţiale. E un fel de dorinţă de cucerire, un instinct primitiv care seamănă seminţele răului şi ale morţii – (biletul din buzunarul zeghei): “necrofagii îşi vor aminti de tine, alejandra/ femeia mâncată în fiecare zi/ de marele scriitor mexican
josé luis calva zepeda”. Vivacitatea sa maladivă devine focul negru al morţii. Sângele are aici un loc tenebros, inspiră o frică paralizantă, devine greu, impur-receptacol deschis la toate alienările. Sângele este substanţa în care viaţa se îneacă, se axfisiază, devine un lichid al dezgustului, al torturii, al fricii primare. Nebunia este un foc care
pedepseşte, care transformă în cenuşă raporturile secrete dintre fiinţe. Liviu Ofileanu a reuşit să scrie o carte despre bipolaritatea fiinţei umane, despre aspectul ei benefic dar şi malefic, a suscitat interogaţii sensibile fără a cădea în decadenţă. O carte originală,
mai ales privind aspectul divin al relaţiei amoroase, al dragostei universale, dar şi al imortalităţii cuplului prin literatură.
ANGELA NACHE-MAMIER

 ______________

21 Iunie 2011 - Nicolae Băciuţ: „Vvamă pe valoarea adăugată“, Editura Nico, Târgu-Mureş  (Cezarina Adamescu)

Alăturarea a doi termeni financiari economici în titlul unei cărţi de publicistică, poate părea curioasă. Şi totuşi nu e întâmplătoare. Autorul a ales această sintagmă cu substrat contabil, metaforizând  voit datul real, întrucât adevărul e mult mai absurd decât îşi poate închipui mintea omenească. Fie şi doar conştientizându-l, simţi fiori reci pe şira spinării şi-ţi aduci subit aminte de toate facturile neachitate, de fisc, de penalităţi, dobânzi, lipsuri, austeritate şi vămi pe care omul comun trebuie să le depăşească în condiţiile unei democraţii îndoielnice când totul este pus, fatalmente, sub semnul banului, al contingentului material, lăsând foarte puţin spaţiu cosmicului, imaginaţiei  creatoare. Cu atât mai puţin oniricului, fanteziei, mitului, etosului.

          Aşadar, cu acest dat, omul trebuie să-şi croiască bucata de pânză albă care l-ar putea învălui tandru, ajutându-l să  se desprindă de cele terestre, spre unicul zbor care trebuie încercat cu aripile bine ţintuite în umeri.

          Conceptele puse în discuţie în cartea de faţă, au de-a face cu domeniul culturii şi artei, într-o vreme în care acestea au ajuns valorile cel mai mult ignorate, prevalând partea materială care tinde să sufoce  din ce în ce mai mult spiritul. Facla nu trebuie însă, ţinută prea mult sub obroc, fiindcă, fie că va începe să ardă pe dinlăuntru, fie se va stinge din lipsă de oxigen. Ea trebuie aşezată la locul ei, pe altarul sufletesc şi întreţinută cu darurile dobândite prin Duh, de la Treimea Cerească.

          A face cultură în aceste condiţii este un act de curaj, o zidire jertfelnică. Şi constructorii/zidarii/ creatorii/meşterii, urmându-şi destinul se vor aşeza singuri drept pietre de altar la temelia edificiului. Câte chipuri şi câte nume vei găsi la piciorul altarului culturii româneşti şi universale? Marea majoritate vor rămâne anonimi, precum  pictorii de biserici. Fie şi aşa, numai construcţia să înainteze.

          Un om de cultură, zideşte cu greu fiindcă acea plămadă inefabilă este chiar sufletul omenesc. Şi  liantul nu poate fi decât dragostea de frumos, de bine, de adevăr, de înalt şi de curat.

          Mai preţuieşte cineva azi – curatul, neprihana, cinstea, virtutea?

          Poate că da.

          Fie şi pentru acei puţini, autorul de faţă aduce o pledoarie pro domo,  în favoarea culturii. Şi a ales această modalitate de discuţie liberă, de la om la om, acea unică intimitate pe care ţi-o creează specia numită interviu, feed-back-ul născut, înfiripat  şi dezvoltat între reporter şi interlocutor, cu alonjă subtilă în marea imensă şi anonimă a cititorilor virtuali.

          Şi totuşi, interviul  este bine ancorat în contingent, în realitatea agresivă, stringentă, stresantă, care te aduce cu picioarele pe pământ, frânându-ţi parcă zborul. Ce mai rămâne?  Un suflu cald de prietenie, de comuniune spirituală, o hotărâre de a continua lupta umăr lângă umăr şi tâmplă aproape de tâmplă. Doar uniţi, protagoniştii unui interviu pot sprijini aceleaşi idei constructive şi să focalizeze forţe proaspete spre aceleaşi năzuinţe.

          În dialog cu Alexandru Jinga, scriitorul, publicistul, poetul, omul de cultură Nicolae Băciuţ  reiterează principalele aspecte ale condiţiei de scriitor în România post decembristă, neuitând să sublinieze punctele ei forte ca şi punctele slabe. Firul roşu care străbate lucrarea este educaţia tineretului, îndreptatea şi canalizarea lui spre adevăratele valori şi nu doar spre cele cu aspect înşelător, care durează foarte puţin şi lasă dâre în loc de urme luminoase.

          Deşi timpurile nu sunt prielnice culturii şi artei, o mână de oameni vor să învingă inerţiile momentului, părerii aporoape  unanime că de pe cultură nu se pot câştiga bani şi, aidoma  meşterilor  iscusiţi despre care am vorbit, îşi dăruiesc timpul, munca, banii, casa, lucrurile, viaţa, într-o continuă jertfă de sine care nu poate fi egalată cu nimic pentru că, provine din Duh de iubire. Şi cu ce se aleg? Ar întreba 101 % din curioşi.

          Cu nimic. Dar „nimicul” acesta este inestimabil. Şi el constituie avuţia de suflet a fiecăruia,  faptele care încarcă braţele de merite pentru Cartea Vieţii.

          E mult, e puţin? Se vede, nu se vede? Se consemnează, se contabilizează ori nu, ele vor fi trecute cu litere de neşters în Ceaslovul de aur, acolo unde este trecut totul, totul.

           Nu e de mirare, aşadar, că întrebări de genul: „Cum te descurci în cultură, cu un buget zero?” – nu mai sunt de natură să-i sperie pe aceşti împătimiţi care nu precupeţesc nimic să-şi atingă VISUL. Şi visul lor arată cam aşa: să promoveze talentele, să înalţe cultura la rang de virtute. Pentru acest deziderat „se călesc” – la cald şi la rece cu mentalităţile veacului. Adeseori sunt luaţi în răspăr şi pătimesc nevinovaţi, precum sfinţii. Dar, „cui, ce-i pasă?”

Suntem căliţi, pentru că din 2005, Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Mureş şi nu numai ea, ci toate Direcţiile de Cultură din ţară, au bugetul de 0 lei pentru proiecte şi programe culturale. Am învăţat să facem gesturi culturale fără bani, cu bani foarte puţini sau cu parteneriate care să nu lase nimănui sentimentul improvizaţiei, sentimentul bifării. Atunci când găsim parteneri pentru un proiect cultural, îl facem, iar în ultimii ani am avut astfel de acţiuni de anvergură, de substanţă, şi spun cu certitudine că au însemnat ceva şi vor rămâne în memoria culturală a judeţului”.

Ce-i mână în luptă pe aceşti „frumoşi nebuni ai marilor oraşe?” – din ce în ce mai puţini, din ce în ce mai săraci (din totdeauna Poezia s-a plimbat „sur le grandes boulevards”, desculţă şi în zdrenţe, – superbă apariţie siderală care a sucit minţile unora, la fel ca ielele).

Şi, privind înapoi „fără mânie” – se văd urme de temeinicie, concretizate în Festivaluri de poezii, eseu, proză şi multe manifestări care au vizat în anii

precedenţi punerea în valoare şi promovarea Patrimoniului Cultural.

Am creat – afirma directorul Direcţiei de Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Mureş, Nicolae Băciuţ – o mişcare artistică de mare prestanţă, este vorba de pictori de icoane cu care am organizat două ediţii de tabere de pictură, una la Lăpuşna, „Icoana din fereastră” şi cea de la Topliţa, de la Mănăstirea Domnului, cu tema „Crucea din fereastră”, tabere în care s-au realizat lucrări care au ajuns să fie expuse în mari centre culturale din ţară. (…) Acestea sunt câteva dintre cele 40 de proiecte pe care ni le-am propus în acest an. Unul dintre proiecte este încă proaspăt în memoria noastră, şi anume, la Chişinău, am organizat o acţiune de amploare, iniţiată de Radio Târgu-Mureş, idee a poetului Valentin Marica, în parteneriat cu Biblioteca Judeţeană. A fost o întâlnire de o mare ţinută zilele trecute, am redeschis ceea ce noi am numit podul de cărţi şi vom dezvolta în continuare acţiuni cu ei. Un alt proiect, care vine din ceea ce numim întâmplările vieţii, ţine de dispariţia lui Grigore Vieru, care este un simbol pentru Târgu-Mureş. El a trecut adesea prin Tîrgu-Mureş, singur sau cu Doina şi Ion Aldea Teodorovici, a scris la Tîrgu-Mureş şi a pus pe muzică acel memorabil cântec despre Transilvania, imnul Transilvaniei. Dorim să-l menţinem pe Grigore Vieru în conştiinţa publică mureşeană”.

          Menţinerea vie a amintirii oamenilor de cultură care au plecat dintre noi, devenite efigii, embleme, flăcări nestinse, a constituit o datorie morală pentru mureşeni.

„L-am adoptat pe Grigore Vieru pentru că legătura lui cu oraşul nostru este una de durată şi de consistenţă şi sperăm că vom putea finaliza cât mai

curând amenajarea unui “Cenaculum”, în care se vor reuni personalităţile culturale mureşene care nu mai sunt, alături de Grigore Vieru. Este vorba de Romulus Guga, Serafim Duicu, Vasile Netea, Ion Vlasiu şi actorul Ion Fiscuteanu.  Astfel de oameni, care au trudit pentru cultura românească, merită

recunoaşterea, restituirea lor pentru posteritate şi pentru eternitate, pentru că amplasarea unor busturi într-un spaţiu public va însemna eternitatea acestor oameni de cultură”.

          Formarea şi modelarea unor conştiinţe în arealul mureşean constituie aşadar un deziderat major care-i motivează pe aceşti formatori speciali care lucrează direct cu sufletele. Aceşti oameni pe care Nicolae Băciuţ îi defineşte astfel: „Există o specie umană pe cale de dispariţie, şi anume animatorii

culturali.” Muncă dificilă dar temeinică pentru că edifică omul.

          Dar, remarcă Nicolae Băciuţ: „E nevoie de cultură acum, poate mai mult ca niciodată. Omul anului 2010 trebuie să se dezveţe de tot ceea ce înseamnă manelizare în cultură, fie că e vorba de muzică sau de alt gen artistic.

Improvizaţia şi nonvaloarea fac mult rău.”

          Iar în final, declarându-se optimist în ceea ce priveşte revigorarea culturii, Nicolae Băciuţ afirmă: „Există peste tot nuclee care adună oameni, care cred că doar prin cultură se vor salva şi doar prin cultură se vor mântui”.

          Un inedit dialog epistolar între Dan Mucenic şi Nicolae Băciuţ este inserat în volum ca o terezie de aur cu tasurile în perfect echilibru. Dialogul porneşte de la ideea că lectura a devenit, de fapt, „Luxul lecturii” – şi aceasta „are dreptul la existență în Cetatea pe care se pare că o locuim tot mai somnambulic” – aşa cum bine subliniază Dan Mucenic.

          Cei doi oameni de cultură încearcă a desluşi împreună: „câteva dintre sensurile traseului pe care urmează a-l parcurge tânăra generație, pentru care cred ar trebui să ne simțim responsabili”, suav pretext pentru a-şi evoca, fiecare la rândul său, propriile începuturi în viaţă, nu fără oareare nostalgii declarate pentru „zăpezile de altădată” – adică pentru lecturile, emisiunile radiofonice, jocurile simple care antrenau mintea şi inima. Drept pentru care, Dan Mucenic, îl întreabă pe epistolierul Băciuţ: „Unde s-or fi dus toate acestea și, mai ales, de ce? Ai un răspuns, stimate Nicolae Băciuț? Erau, recunoaște, făptuiri simple, realizate cu minim efort. Sigur, nu mai avem o voce precum aceea a Silviei Chicoș, nu-i mai avem pe Căpitanul Val-Vârtej, nici pe Paganel, nici pe Profesorul Știe-Tot, ne-au părăsit mulți actori mari și devotați vocației lor, dar chiar așa de singuri cum ne simțim acum era greu să ne imaginăm că

vom ajunge.

Copiii noștri nu mai au nici reviste ca Luminița, nici ca Arici-Pogonici. Au jocuri războinice pe calculator, au alte reviste pline de bătălii și de durități. Îmi amintesc, dragă Nicolae Băciuț, de o ediție a unui almanah pentru copii în care poetul (numit de mulți, cu dreaptă măsură, în parte) protetcultist, Victor Tulbure, scria – și, iată, îmi amintesc și azi, după aproape patru decenii: Acum o carte veche răsfoiesc, / Mă doare amintirea când citesc:/ O filă, altă filă, un desen/ E cartea nordicului Anndersen.// Copil, cititind-o, îmi uitam de prânz/ Și

noaptea-n somn aveam obrazul plâns./ Povestea-i tristă și adevărată/ Și nu începe cu a fost odată…// Zăpada albă scârțâia sub pași./ Era orașul alb.Ningea-n oraș

Unde și de ce au plecat toate astea, iubite Nicolae Băciuț? Cu ce câștig pentru copiii noștri? Nu melancolizez, te asigur, nu vreau ca urmașii noștri să trăiască severul coșmar pe care noi doi l-am traversat până în 1989, dar nici nu-mi doresc alături tineri agramați, pasionați doar de manele, de sex facil,

de droguri sau de lux cu orice preț. Până să ajungă la școală, ce traseu urmează copiii noștri? Unde le mai sunt poveștile bătrânești, unde Zmeii, Făt-Frumoșii sau Ilenele Cosânzene?”

          Cu un acut simţ al observaţiei, Dan Mucenic punctează una din rănile democraţiei care macină atât de rău sufletele tinerilor:

„Copilăria de azi respinge povestea, impunând realismul frust. E înlăturată  primă fază a unei alienări ce se va definitiva în timp. Ce gândești, dragă Nicolae Băciuț, despre toate acestea?”

          La rândul lui, frământat de aceleaşi lucruri, Nicolae Băciuţ se întreabă retoric, bineînţeles, cu aceeaşi nostalgie: „Unde eşti, copilărie?”  Dar întrebările nu sunt puse doar de dragul întrebărilor. Nicolae Băciuţ a şi acţionat în sensul recuperării inocenţei  pe care, se pare, copiii de azi, au cam pierdut-o. El a iniţiat şi lansat o anchetă  care vizează tocmai soarta literaturii pentru copii, condiţia lecturii la această vârstă precum şi  creaţia copiilor.

          Pentru ca în final să puncteze:

„Lectura la vârsta copiilor are de trecut acum mai multe obstacole ca niciodată, mai multe şi mai stricte vămi decât în copilăria noastră, a celor de dinaintea noastră. Degeaba aşteptăm cine ştie ce instituţii, factori de decizie

să evalueze starea de lucruri, să găsească soluţii pentru a-i întoarce pe copii la lectură. Lectura stă la temelia învăţământului. Dac-ar fi după mine, aş mai subţia din programele şcolare şi aş introduce cât mai devreme posibil,

cursuri de teoria lecturii, iar „Citiţi, citiţi, citiţi” să fie imperativul numărul unu în şcoli. Nu doar îndrumarea lecturilor e necesară, ci şi arta lecturii ar trebui să fie însuşită, asumată”.

          Subscriem necondiţionat acestei convingeri.

          O întrebare legitimă se cere pusă şi ea este formulată de Nicolae Băciuţ astfel: „Dar azi, cine mai poate spune ce ar trebui citit cu prioritate? Familia? În ce familii se mai citeşte azi? Şcoala? Ce dascăli mai îndrăznesc să le ceară copiilor să citească, atâta vreme cât tot felul de instanţe strigă să se scadă numărul de ore, să nu se mai dea teme acasă, să nu se mai ceară lecturi de

vacanţă… E clar că bagheta magică se află în mâinile dascălilor şi că de ei depinde dacă vor citi copiii, dacă vor citi de plăcere sau dacă va fi lectura o pedeapsă?!”

          Nicolae Băciuţ este optimist spunând că nu şi-a pierdut speranţa întrucât,

„tehnicismul nu poate omorî de tot emoţia, nu poate şterge lacrimi, nu poate alunga bucuria, tristeţea… tot ceea ce ţine de dicţionarul fundamental de sentimente. Copiii se pregătesc să fie oameni, nu roboţi. Aceasta mai dă o şansă lecturii.”

Într-un dialog cu profesoara Mirela Nicoleta Chindea, acelaşi Nicolae Băciuţ afirma în privinţa necesităţii literaturii pentru copii care e parte a literaturii române:

„-E de neimaginat educaţie fără literatură, iar educaţia începe cu cei “şapte ani de acasă”, în care modele existenţiale din familie trebuie completate cu cele din literatură. Câţi dintre noi nu ne-am identificat în copilărie cu eroii cărţilor pe care le-am citit? De aceea e important ce anume citesc copiii, cum citesc, pentru că ei sunt cruzi, deschişi spre a-şi asuma modelele care li se oferă. Dicţionarul fundamental de sentimente – cu iubirea, milostenia, respectul, curajul ş.a.m.d. – se învăţă începând din copilărie, iar cărţile oferă cele mai bune exemple. Oricât de agresivă ar fi concurenţa altor medii de informare, cu televiziunea şi Internetul pe prim plan, cartea, cartea adevărată, cu literatură valoroasă pentru copii, poate avea întâietate.”

Cât priveşte descrierea fenomenului educaţional în favoarea lecturii la noi în ţară, Nicolae Băciuţ precizează:

„-S-a scris, se scrie literatură pentru copii în România. Scriu şi autori consacraţi, dar scriu şi autori care provin din mediul didactic, educatori, învăţători, profesori, care încearcă să intre în rezonanţă cu ceea ce constată în universul de preocupări şi interes al copiilor cu care lucrează. Fiecare vârstă îşi are lecturile ei. Oricât au evoluat mentalităţile, există nişte trepte care urcă din universul familiei.”

În privinţa traducerilor, Nicolae Băciuţ este de părere că:

„Alegerea autorilor, cărţilor pentru tradus nu se poate face la întâmplare. Cei doi poli care vor să se întâlnească la ecuator, trebuie să aducă în rezonanţă două mentalităţi, să le aducă la numitorul comun al recunoaşterii şi acceptării. Cel care oferă ştie ce loc ocupă o operă în literatura sa, cel care traduce ştie care poate fi impactul în limba sa, care poate diferi până la radical de cel din spaţiul originar”.

Iar referitor la creaţia copiilor şi promovarea ei,  acelaşi Nicolae Băciuţ subliniază:

„-Copilăria este ea însăşi creatoare. Anotimpurile copilăriei sunt pline de poezie. Imaginaţia copiilor, fantezia lor pot fi valorificate literar. Nu există o politică de descoperire şi promovare a valorilor literare la nivel naţional, creaţia literară a copiilor este lăsată la voia întâmplării. Pe vremea noastră, a copilăriei noastre, Concursul naţional “Tinere condeie” aduna în vadurile sale toate energiile creatoare ale copiilor. Tudor Opriş, amfitrionul acestui teritoriu al creaţiei, ar trebui clonat. Acum există doar entuziaşti la nivel local, care încearcă să întreţină focul creaţiei la vârsta inocenţei.”

Totodată, el semnalează fenomene îngrijorătoare care se petrec la nivel naţional şi sunt în detrimentul culturii:

„Tot, mai puţini frecventează bibliotecile, într-un raport invers proporţional cu cei care frecventează discotecile şi barurile. Rolul şcolii e decisiv. Dacă în anii copilăriei copiii nu devin “prieteni ai cărţii”, cum eram noi, e greu să credem că ei vor deveni şi robi ai creaţiei, fiindcă scrisul e robie, scriitorul e rob, dacă ar fi să-l credem pe Arghezi.”

Interviul realizat de profesoara Mirela Nicoleta Chindea a avut un impact pozitiv imediat care s-a concretizat în  proiectul numit: Estroverso sau literatura română pentru copii în italiană”

          La rândul său, Nicolae Băciuţ o intervievează pe profesoara care-şi desfăşoară activitatea în localitate Tarcento Udine, privitor la acest proiect şi cum s-a materializat el. Mirela Nicoleta Chindea predă în Italia şi este redactor şef al revistei „Millennium”, iniţiativă a Asociaţiei Naţionale ”Europa” de la

Udine (Italia), o publicaţie bilingvă cu caracter cultural şi cu apariţie bilunară.

          Distinsa profesoară precizează că  Estroverso  reprezintă concretizarea unui proiect iniţiat acum trei ani de primarul unei localităţi de lângă Udine, Tavagancco, în asociere cu Universitatea de Studii din Udine. (…)  Concursul propune traducerea din limbile vorbite în estul Europei a unor cărţi pentru copii – în italiană şi în friulană (în încercarea de-a o conserva ). Lucrările premiate sunt propuse spre publicare unor edituri din Italia. Fiind la a treia ediţie, au

fost premiate deja un numar de 7-8 cărţi traduse din limbile albaneză, maghiară, rusă, sârbă, croată, poloneză şi acum din limba română. Literatura pentru copii în Italia este un punct nevralgic, întrucât apar multe cărţi, dar în general ca reeditări ale celor vechi. Nu se traduc sau se traduc foarte puţine cărţi din literaturile mai puţin cunoscute, motivul invocat fiind lipsa unui public ţintă interesat. Copiii de astăzi sunt foarte diferiţi de cei din trecut şi e de remarcat faptul că nici părinţii nu îşi încurajează odraslele, cum se întâmpla în copilăria noastră. Oricum, ţin să accentuez faptul că literatura din estul Europei este foarte puţin cunoscută în Occident, sunt aceleaşi titluri pe care le ştiam şi noi, aceiaşi scriitori citiţi în copilăria noastră, nimic mai mult”.

          În acelaşi context cultural-educaţional se înscrie şi interviul realizat de Liliana Moldovan cu Nicolae Băciuţ, sub genericul: „Noi taifasuri în bibliotecă. Vatra Veche în dialog cu poetul Nicolae Băciuţ”. Nu întâmplător, acest dialog  are loc în bibliotecă  „acolo unde sălăşuiesc mii de cărţi, acolo unde frământările interogative se nasc firesc şi pornesc dintr-o nestăvilită curiozitate

referitoare la personalitatea, creaţia, frământările literare şi existenţiale specifice omului de litere şi jurnalistului Nicolae Băciuţ”.

          Acesta precizează: „Nu e vorba de o anchetă, ci de un interviu, dar cu aceeaşi partitură a interogaţiilor. Într-un loc în care, dacă ar fi să urmăm gândul unui scriitor care-şi imagina paradisul ca pe o imensă bibliotecă, ar trebui să ne simţim măcar ca într-un mic Paradis, protejaţi şi binecuvântaţi de cărţi. Întrebându-ne cine mai citeşte, de ce citeşte, cum citeşte, când şi cât citeşte? Eu cred în carte, oricâtă supremaţie ar avea alte tentaţii, cred în Bibliotecă, oricât de rob sunt al laptopului. Nu ştiu ce se va întâmpla cu alte generaţii, dar generaţia noastră, generaţiile care au peste douăzeci de ani, vor apune sub steaua cărţii, vor simţi şi în ultima clipă a (pe)trecerii lor prin lume, foşnetul misterios al paginii de carte”.

          Într-un ton uşor autoironic, Nicolae Băciuţ se defineşte ca poet şi ca publicist, într-un admirabil pasaj, mai degrabă liric, dacă nu cumva profund nostalgic:

-În date seci, Nicolae Băciuţ e un ins care şi-a făcut de cap, a îndrăznit să citească inimaginabil de mult şi şi-a dat seama că a citit atât de puţin încât şi-ar lua cărţi cu el şi pe lumea cealaltă, a îndrăznit să viseze atât de mult, încât, ca să-şi implinească visele, ar trebui să-i fie îngăduită încă o viaţă, dacă nu îmi voi lua visele cu mine “dincolo”. A îndrăznit să creadă că prin scrisul său ar putea face lumea mai bună măcar cu o lacrimă, a tipărit multe cărţi, ale lui şi ale altora, a făcut reviste, a pus la cale proiecte şi acţiuni culturale neobişnuite, ca să-i trezească din amorţire până şi pe cei care au condamnat cultura la moarte prin ardere pe rug. Am făcut cât am putut, punând la bătaie timpul şi puterile

mele, talanţii care mi-au fost daţi, iritând pe mulţi prin neostoirea mea, prin neodihna mea, cu o grabă care mă pune pe gânduri. Oare nu cumva timpul e grăbit cu mine şi mă pune la lucru, mai ales după ce am trecut o dată la un pas de moarte?

Nicolae Băciuţ e un incurabil bolnav de poezie, respiră prin porii ei cu atâta nesaţ că plâmânii îi sunt prea mici pentru cât ar vrea s-o simtă în cele mai mici cotloane ale sale.

Nicolae Băciuţ e un om fericit, fiindcă i-a fost dat să călătorească prin lume atât cât să-i înţeleagă mai bine rosturile, că a găsit cuvântul care să-l mântuie.

Nicolae Băciuţ e un om nefericit, pentru că n-a reuşit mereu să se facă înţeles, că au dat cu pietre în el cei în care a dat cu pâine, că l-au trădat cei pe care i-a ajutat să nu rătăcească.

Cât despre raporturile poeziei cu jurnalistica – ele s-au împăcat bine, au pactizat. Jurnalistul a fost un generos, l-a purtat pe poet peste tot unde există taine ale vieţii, iar poetul l-a răsplătit, dându-i mereu idei şi metafore ca să facă din publicistică nu o efemerită, ci un document de viaţă fără termen de expirare, cum se-ntâmplă, de obicei, cu cea mai mare parte a publicisticii de toate zilele”.

Nicolae Băciuţ îşi exprimă în chip concis şi limpede Crezul poetic, Crezul artistic şi ce înseamnă creaţia pentru domnia sa. Sunt pagini de un lirism emoţionant, mişcător. Dar şi asumat ca religie laică dacă se poate formula această sintagmă. Rar am întâlnit un scriitor mai împătimit de Cuvânt decât Nicolae Băciuţ şi în acelaşi timp, un creator care să-şi respecte mai mult Crezul artistic, devenit emblemă de purtat în dreptul inimii, pe dinăuntru. Rareori am putut parcurge cu gândul şi inima creaţia unui scriitor care, fără a cădea în patetism, afirmă că scrisul său înseamnă Viaţă. Un însingurat care să aibă vocaţia socialului, în continuă nevoie de comunicare cu oamenii.

„-Eu cred în inspiraţie, cred în cuvântul care vine de la Dumnezeu. Nu cred în făcături de niciun fel. Fără credinţă, poetul nu ajunge niciodată pe drumul său, oricât de entuziast ar fi de ceea ce-i iese în cale. Scrisul nu poate veni decât din trăire adevărată. Oricât de bine ai mima trăiri autentice, când aduni cenuşa, aceasta nu-i decât cenuşa unui foc de paie. Aţi comparat cenuşa lemnului de brad cu a celui de fag? Dar cu cea a unor uscături? Diferenţa e fundamentală şi vine nu doar din intensitatea cu care are loc arderea, ci şi din strălucirea jarului încins. Creaţia, oricât vi s-ar părea de preţios spus, e însăşi viaţa mea. Scriu zilnic, lucrez cu toate ustensilele, cu bucurie, cu uimire, cu emoţie, cu sinceritate. Scrisul e ca o rugăciune, trebuie să aibă în fiecare zi loc

în viaţa ta. Poţi să nu te rogi într-o zi, fiindcă nu ai timp sau fiindcă

Dumnezeu te-a cam neglijat?

Nu sunt nici încrâncenat, nici “ambetat” la masa de scris. N-am

scris niciodată în aburii alcolului. Scrisul e luciditate, până şi atunci când el vine de la sine, iar tu, biet scrib, nu faci decât să-i materializezi în cuvinte unduirile.

De aceea s-ar putea părea că am scris mult. Zeci de cărţi – poezie, publicistică, jurnale (inclusiv de călătorie), într-un continuu dialog cu lumea. Eu nu scriu pentru altcândva. Eu scriu pentru acum. Dacă scrisul meu va trece şi graniţa timpului cu care am fost contemporan, va însemna că el n-a fost “conjunctural”, că nu s-a îndatorat prea mult clipei efemere, că şi-a luat şi o… fărâmă de eternitate.

Poezia are un statut aparte. E un gen privilegiat.. Îţi dă o stare de spirit inegalabilă. Atunci când îţi vine, pur şi simplu, să scrii, fără niciun fel de constrângere. Nu o poţi compara cu nimic. Cu siguranţă, doar Dumnezeu, atunci când a făcut lumea, a avut astfel de trăiri. Pentru că trebuie să admitem că noi suntem făcuţi după chipul şi asemănarea sa”.

Perfect în sintonie cu afirmaţiile sale.

„Nu împarte nimeni harul decât bunul Dumnezeu, mai spune Nicolae Băciuţ.  Ne dă cu carul, cu paharul…, cum spune un vechi cântec. Putem risipi carul şi drămui paharul. Dincolo de toate, e o trudă fără seamăn. Nu abandonezi scrisul doar pentru că tocmai ai impresia că ai scris o capodoperă sau ai scris mai multe capodopere şi te poţi culca pe o ureche. Scrisul nu-ţi dă tihnă şi nici odihnă. Câtă vreme simţi că ai ceva de spus, e obligatoriu să nu te dedai leneviei. Scriitorul nu are timp liber. Are doar libertatea timpului care i s-a dat!”

O altă problemă abordată în interviu este cea a modelelor inspiraţionale şi a rolului lor în creaţie.

„-Trăind în provincie, fatalmente, modelele sunt cele din preajma noastră. Modelele literare au un regim aparte. Pentru că nu poţi avea modele, în sens strict, decât cu măsură şi cu precauţie, pentru a evita să devii, lucru foarte grav, epigon al unui model, indiferent care ar fi acesta” – e de părere Nicolae Băciuţ. „Eu n-am avut modele literare, am avut mai degrabă modele

morale. Pe traseul existenţei mele s-au aflat câţiva oameni la care m-am raportat şi care mi-au influenţat modul de gândire, lecturile, gustul literar, judecata critică, arta de a fi în lume, ca om, ca scriitor.

Poate sunt mai mulţi, dar lista lui Băciuţ îi are, în ordine, pe Virgil Raţiu, la Bistriţa, pe Ion Vlad, Ion Pop, Ioana M. Petrescu, Liviu Petrescu, în Filologia clujeană, pe Romulus Guga, la “Vatra” şi pe N. Steinhardt, din clipa în care l-am cunoscut şi până acum. El mi-a dat forţă şi credinţă să nu rătăcesc. De la fiecare am luat câte ceva, de la fiecare am învăţat multe, i-am avut ca repere ale formării şi devenirii mele literare.”

O frumoasă definiţie dă Nicolae Băciuţ bibliotecii:

- Bibliotecile sunt pentru mine biserici. Intri în ele, găseşti o carte sfântă şi te rogi. Cititul e rugăciune pentru a fi mai bun, mai frumos, pentru a putea trăi la înălţimea darului primit – să nu uităm că suntem făcuţi după chipul şi asemănarea creatorului! Mi-am avut bibliotecile mele – începând cu biblioteca din casă, în care am adunat singur, carte cu carte, urmată de biblioteca şcolii, cu cea a oraşului adolescenţei, unde atrăsesem atenţia prin ambiţia mea de a citit toată biblioteca, apucându-mă dintr-un colţ şi luând cărţi cu metrul! Biblioteca din Universitate m-a protejat, mia asigurat un loc, rezervat, unde nu întârziam niciodată la întâlnirile cu cărţile.”

Ca o prelungire a acestor remarcabile convingeri,  în februarie 2010, Nicolae Băciuţ a acordat un interviu tânărului jurnalist şi scriitor Menuţ Maximinian din Bistriţa. În acelaşi stil sincer, deschis, confesiv, fără idei preconcepute, ei definesc conceptul de „literă” absolut indispensabil profesiunii de scriitor:

„Am deprins literele la fel cum am deprins respiraţia, adică am perceput literele ca pe o respiraţie a minţii, care dă oxigen inimii. Aş putea să tatonez un posibil răspuns la o astfel de întrebare, ludică, jucăuşă, în aparenţa ei, dar gravă, până la urmă, fiindcă ea este, la rândul ei, definiţia vieţii.

Imaginaţi-vă o lume fără litere, care s-ar fi exprimat prin altceva, prin gesturi, că am fi fost cu toţii muţi, că ar fi existat un limbaj gestual, că ne-am fi înţeles prin semne…Puteţi duce absurdul până în extremele sale! E de neimaginat ceea ce suntem fără… litere, fără magia împreunării lor, pentru

a ne face capabili să ne exprimăm bucuriile, tristeţile, suferinţa.

Cu ce ne-am fi deosebit noi de suratele patrupede?

Dar cred că nu mă vei acuza că mi-am pierdut simţul umorului, nerăspunzându-ţi serios, grav, la aşa întrebare. Vine în ajutorul nostru Grigore Vieru, cântat de Doina şi Ion Aldea Teodorovici: „Dragu mi-i a te cânta/ Scrisule venit din stele/ Orice literă a ta/ ca pe ochii maicii mele/ Dornic o sărut.”

Sunt definite concepte, sunt formulate idei originale în legătură cu însemnătatea cuvântului în viaţa omului, care îi poate conferi o încărcătură sacrală, ori dimpotrivă, conform pericopei biblice: „Căci din cuvintele tale te vei osândi şi din cuvintele tale vei fi mântuit.”

Cuvântul poate avea şi rol taumaturgic şi chiar mântuitor? Nu prin cuvinte ne rugăm, spunem Crezul, cerem iertare, ne pocăim, aducem laude divinităţii?

-Nu, cuvântul nu e sacru,  – precizează Nicolae Băciuţ - dacă nu îl încărcăm noi de sacralitate. Rămâne sunet articulat şi nimic altceva. El, prin

natura lui, cu tot miracolul său, rămâne sărac dacă nu capătă aura rostirii rostuite cu rost! Nu există o exclusivitate a rânduirii cuvintelor, cum nu există nicio scară a sacralităţii cuvintelor, chiar dacă obişnuim să cernem dicţionarul şi să alegem un fond sacru de cuvinte.

Sunt atâtea cuvinte banale care pot căpăta sacralitate, cum sunt atâtea cuvinte sacre demonizate. Demonetizate. Cuvintele sunt ca şi noi, de toate felurile, şi ar fi trist dacă toate cuvintele ar fi sacre, dacă am fi privaţi de simplitate, de firesc. Eu mă mulţumesc cu starea pură a cuvintelor. Ele sunt

ca diamantele. Pot fi şlefuite, pot căpăta strălucire, pot însemna nepreţuită bogăţie. Dar câţi dintre noi nu preferă starea naturală, profană a cuvântului. Pentru că, dacă situăm cuvântul în orizontul sacralităţii, ce ar trebui să fie în partea opusă?”

          Şi iată formula magică pentru scriitorul profesionist: „a-ţi asuma scrisul ca pe un modus vivendi”, ceea ce Nicolae Băciuţ şi face de o viaţă întreagă:

„Eu, spre deosebire de alţii, mi-am asumat scrisul ca mod al meu de a fi, ca artă de a fi, de a trăi, de a dăinui, de a continua să dialoghez cu lumea şi atunci când mă voi afla pe alte tărâmuri. Pentru că eu cred în scrisul ca dialog, nu accept monologurile…

Nu voi înceta să scriu atâta vreme cât voi simţi că am ceva de spus, că e cineva care să mă asculte, că e cineva care să-mi răspundă. O vreme, eram foarte interesat de reacţiile criticii, până când am descoperit că în spatele ei se află o maşină infernală a manipulării, a intereselor meschine, mărunte… Nu mi-a luat Dumnezeu minţile, mi-a lăsat capacitatea de a mă evalua fără să mă îmbăt cu apă rece. Ştiu bine unde mi-e locul, cine sunt, şi zâmbesc cu înţelegere şi la laude excesive şi la acreli critice. Chiar dacă nu acestea îmi dau de gândit, cât judecăţile prin omisiune, şi ele arme perfide ale fariseismului critic, ale limitelor circulaţiei cărţilor… Câtă vreme se scriu cronici despre cărţi răsfoite sau se premiază cărţi necitite, sunt liniştit. Mai am o şansă, îl mai aştept pe cititorul răbdător, sincer… Chiar dacă el s-ar putea să nu mai vină niciodată. În aşteptarea lui, te poţi mobiliza însă, mai poţi crede că scrisul tău nu e zadarnic, nu e furtună în pustiu”.

          Nicolae Băciuţ ştie din experienţă că vocea lui nu e o deşartă strigare-n pustiu. El nu vorbeşte, comunică. Comunică stări şi sentimente, ceea ce e admirabil. Posedă acea ştiinţă a comunicării care ia forma scrisului, altădată a discursului direct, care pătrunde la inimă. E o artă extraordinară.

          În privinţa revistei „Vatra Veche” – Nicolae Băciuţ precizează:

„- Vatra veche e o cruce pe care mi-am pus-o singur în cârcă. Nu mi-a cerut nimeni s-o fac, nu mă sprijină financiar nimeni. E o revistă pe cont propriu, pentru care sunt şef şi subaltern – eu comand, eu execut. Eu concep sumarele, adun materialele, tehnoredactez, fac corectura, difuzez revista. Sunt

un angajat neplătit care nu lipseşte de la serviciu, nu amână munca, nu întârzie apariţia fiecărui număr. Fiindcă nu depind de nimeni, înafară de mine.”

(…) Revista este ceea ce este datorită colaboratorilor. Mă cred un antrenor inspirat, care trimite în teren, de fiecare dată, pe cei mai în formă jucători, dar nu-şi refuză dreptul de a trimite să joace şi pe cei mai puţin titraţi, ca să câştige

experienţă, să se responsabilizeze, să simtă exigenţele jocului, obligaţia de a se ridica ei la înălţimea celor buni, nu de a-i trage pe aceştia mai jos, la nivelul lor. Cred că am demonstrat cât de importantă este deschiderea, lipsa de prejudecăţi în a pune în ecuaţie un demers de grup”.

          Scriitoarea Raia Rogac, la rândul său are o discuţie foarte interesantă cu Nicolae Băciuţ pornind de la locul tainic din inima fiecăruia care se numeşte: acasă, raiul din noi în care ne refugiem de câte ori simţim cum sufletul ne atârnă.

„-Sunt legat, tainic, de locul în care m-am născut, pentru că este locul marilor mele uimiri. Nicăieri în lume nu mi s-a părut ceva mai fascinat decât descoperirea sensului existenţial, în cuvintele desprinse de pe buzele mamei, şi atunci când ea, deşi nu aveam 14 ani, ne-a lăsat să murmurăm silabele repetate

ale numelui care ne-a dat viaţă. Chintelnicul meu natal este inegalabil. Acolo, în cei 14 ani, până când am primit identitate într-un act la purtător, până când am simţit aripa protectoare a mamei, s-au petrecut lucrurile fundamentale, din care mă hrănesc în continuare şi al căror flux vine înspre mine continuu, cu o forţă de nestăvilit. Am rămas legat precum cu un cordon ombilical de acel loc. Nici nu trebuie să-l vizitez. Închid ochii şi totul se derulează în faţa ochilor mei, de parcă aş trăi în acel timp prezent. De fapt, îmi refuz adesea întâlnirea reală cu acel loc, fiindcă cel de azi este altul, pe care nu-l mai pot developa cu aceleaşi substanţe. Poate că nu s-au schimbat radical uliţele, casele, deşi nici aici timpul nu a stat pe loc. Dar s-au schimbat oamenii, nu mai sunt acei pe care eu i-am avut însoţitori.”

          În acest interviu, Nicolae Băciuţ face o mărturisire impresionantă: i-a plăcut să dea naştere cărţilor. Aşa s-a născut prima carte, confecţionată într-un singur exemplar, fireşte, cu poezii de dragoste. El mărturiseşte:

„Mă nasc cu fiecare carte pe care o tipăresc.Am, deja, sentimentul că am avut şapte vieţi în bietulmeu piept!

          (…) Scrisul, spunea N. Steinhardt, e boierie. E o boierie care îţi dă şansa nu doar să-i cunoşti pe cei cu care te-ai însoţit la drum, ci să te cunoşti pe tine, astfel încât la capătul drumului, steaua ta călăuzitoare să nu cadă, să-şi păstreze strălucirea care să lumineze şi căile altora. Poate că sunt puţin patetic, dar la o întrebare atât de gravă, riscul de a nu cădea în ridicol e foarte mare”.

          Autorul relatează cum a luat naştere ideea trilogiei „O istorie a literaturii române  contemporane în interviuri” – cuprinzând aproape o mie de pagini de  interviuri cu cele mai mari personalităţi ale culturii române.

          Dialogul se mută pe subiectul „Vatra Veche”, apoi „Biblioteca Târgu-Mureş” din Chişinău şi spre proiectele de viitor.

          Un alt partener de dialog al lui Nicolae Băciuţ este Lucian Mănăilescu.

          Pornind de la „izvoarele poeziei” băciuţiene cei doi discută despre primele începuturi literare, prilej pentru autor de a face mărturisiri tulburătoare. De altfel, întreaga carte e O MĂRTURISIRE continuă despre durerea minunii de a fi:

„- Nu ştiu de unde mi se trag izvoarele poeziei. Dincolo de anecdotica începutului, marcată de faptul că am scris poezie fiindcă fratele meu mai mare, deja în liceu, scria poezie, iar eu am vrut să fiu la înălţimea lui, pentru că l-am avut mereu ca reper, cred că poezia mea s-a născut din lacrimă. Moartea mamei mele, după ce de-abia împlinisem 14 ani, m-a înecat în lacrimi. Din acea lacrimă fără de sfârşit s-a adăpat toată poezia mea”.

Convingerile sale ca scriitor sunt uimitoare despre propriul laborator de creaţie:

„Cred că scriitorul are nevoie de viaţă, ca scrisul său să nu devină searbăd, arid. Unii îşi scriu cărţile din cărţi. Eu am optat să mi le scriu din viaţă. Chiar dacă mi-am făcut din lectură un regim draconic, adesea – în perioada când eram redactor la Vatra, înainte de decembrie 1989, citem o carte pe zi !

Nici nu există poeţi în stare pură. Şi ei sunt nişte oameni cu o viaţă mai mult sau mai puţin agitată, cu probleme mari sau mici, cu uzura atâtor circumstanţe existenţiale imposibil de evitat. Am scris în orice condiţii, pe orice suport. Mi-ar trebui luni multe să-mi recuperez manuscrise îngrămădite în dosare puse deoparte pentru vremi mai bune. De regulă, scriu din “prima”, într-o stare de vibraţie a fiinţei. Ce nu iese astfel, atunci, în acele momente miraculoase, ajunge în dosare din care sper să ajung cândva să mai extrag

câte ceva”.

          Autorul, socotit ca făcând parte din „grupul de la Echinox” evocă atmosfera redacţională de la această revistă studenţească din această parte a ţării care şi-a dobândit un prestigiu de necontestat.

          Despre receptarea criticii literare Nicolae Băciuţ afirmă:

„Nu mă plâng de felul în care critica literară mi-a citit cărţile. Poate am fost chiar răsfăţat într-un fel. Doar în ultimii doi ani s-au publicat cinci cărţi despre cărţile mele!!! E ameţitor! Dan Mucenic, Valentin Marica, Cezarina Adamescu (2, a treia e în pregătire!), Elena M. Cîmpan.”

          Desigur că nu puteam rata şansa de a-i solicita un interviu domnului Nicolae Băciuţ şi anul acesta s-a realizat în luna iulie, pe  teme cunoscute şi inedite, prilej de satisfacţii spirituale care nu pot fi egalate cu nimic. Din motive lesne de înţeles, n-am să vorbesc despre acest interviu.

          Cartea se încheie cu un „Chestionar privind atitudinea faţă de cenzura literară”  formulat de Cristina Sava la care Nicolae Băciuţ a avut amabilitatea să răspundă. Sunt formulate întrebări cu 5-6 variante de răspuns la problemele grave care apasă cultura română şi în speţă, literatura.

          Chestionarul oglindeşte starea actuală a literaturii române.

          În continuare Nicolae Băciuţ realizează o anchetă numită: „Ancheta CONTA/ numărul 2/ 2010” referitoare la existenţa istoriilor literare româneşti, anchetă realizată în luna mai 2010.

          Tot în contextul sondajelor de opinie, Nicolae Băciuţ inserează în finalul lucrării Ancheta Revistei Române cu tema: „Ce înseamnă a fi român…pretutindeni”. Ancheta se sprijină pe cinci întrebări esenţiale privind condiţia de român în diaspora şi român în arealul românesc şi relevă starea de criză a condiţiei de a fi român. Intervenţia lui Nicolae Băciuţ privitor la această anchetă este bazată pe experienţa personală şi mai ales, pe sinceritatea absolută a scriitorului cu care îşi mărturiseşte crezul istoric, Crezul creştin şi crezul artistic, dragostea de neam şi de limba română căreia o viaţă întreagă i-a slujit cu devotament şi iubire jertfelnică.

CEZARINA ADAMESCU

1 NOIEMBRIE 2010, SOLOEMNITATEA TUTUROR SFINŢILOR

 __________________

20 Iunie 2011 – Carmen Doreal (Poenaru): „Poeme în culori – Poémes en couleurs“, Editura Nemesis (Ionuţ Caragea)

Volumul „Poeme în culori/Poémes en couleurs”, publicat în anul 2010, la editura Nemesis din Montréal, conţine 22 de poeme în limbile română şi franceză. Autoarea, Carmen Doreal, poetă şi pictoriţă, a ales câteva tablouri personale pentru fundal grafic al poemelor şi nu a greşit. Cele două tipuri de creaţie se îmbină într-o armonie perfectă.

Înfrumuseţată de dorul/rodul real al cuvintelor, după „O altfel de ninsoare”, în care „altcineva locuieşte / pe dinăuntru / ireversibil”, Carmen Doreal ne face părtaşii jurnalului său liric: „jurnalul meu de poetă / mă risipeşte peste inima ta / la limita serii / mizând pe o singură noapte”. Cititorul se regăseşte de cele mai multe ori în postura de iubit sau confident aşezat „La masa tăcerii”, privind „asfinţitul… o rană / din care / o umbră a plecat”. Poezia în cazul de faţă este o tandră resemnare, o acceptare a compromisului devenit creaţie artistică, pe fondul unei nevoi acute de identificare în timpul/spaţiul prezent. Este, pe alocuri, un dulce catharsis, în care autoarea îşi declară credinţa trecută şi redobândită: „cred în tine, poezie / eşti prietena mea cea mai bună / în nopţile albe / îmi ţii empatică / volubilă companie / cred în tine poezie / îmi dăruieşti aripi complimentare / anticipând fericirea în sine / îmi demonstrezi că viaţa ar fi / un şir de întâmplări / declanşatoare” („Cred în tine poezie”).

Elementele prin care se recurge la analiza eu-lui cât şi situarea/raportul în(tre) dimensiunile existenţiale sunt reprezentate de două motive principale : imaginea în oglindă şi dedublarea. La poluri opuse, oglinda poate însemna înfierare amoroasă oglinda are două feţe / îmi tatuează cuvântul / un înger / o dată pentru tine însuţi / o dată pentru mine („Oglinda are două feţe”), sau eliberare – „oglinda decantărilor fine / eliberează poeta din mine / levitaţie cu inima la cer / geminidă” („Cred în tine  poezie”).

Dedublarea se realizează într-o vânzătoare de iluzii – Siddartha, „dedublată de un iubit secret / îmi invadează sângele /  cu telepatii halucinante / o altă toamnă mă regăseşte / înveşmântată / în rochiţa de frunze / colorată rebel / de un pictor impresionist” („Siddharta”).

Poeta „reinventează iubirea sub Poartă de sărut / pe malul fluviului Saint-Laurent” şi trăieşte „Transcendenţa” „divaghez în vers alb cu Pierre Morency” fără să uite numele lui Eminescu, Arghezi, Sorescu, Nichita Stănescu sau experienţa din Paris, acolo unde „Dali, Elytis, Claude Debussy, / agăţau oglinzi suprarealiste înalte / deasupra patului meu…”.

Poezia poetei Carmen Doreal, cu fine inflexiuni întâlnite în opera Valeriei Coman, dar şi cu influenţa „exilului creator”, vine să ne prezinte un suflet cald, dedicat culorilor şi cuvintelor într-un rogvaiv al luminii şi al iubirii. Trăind între prezent şi trecut ca între două oglinzi în care (se) priveşte concomitent, autoarea nu este capabilă să facă o alegere şi devine un continuu „metamorf”, poezia ei fiind o lungă călătorie, asemenea unui fluviu de sentimente.

IONUŢ CARAGEA

23 ianuarie 2011, Montréal

 ______________

17 Iunie 2011 – Viorel Martin: „Stele cu noroc“, Ed. Semne Bucureşti (Vasile Larco)

       Aşa se întitulează volumul de sonete şi poezii de suflet, semnat de poetul bucureştean Viorel Martin, apărut în anul 2010, la Editura SEMNE din Bucureşti.

        Autorul, ieşind din încorsetarea epigramei, din tipicul „buturugii mici” a literaturii, dânsul fiind creator şi de epigrame, a găsit „stele cu noroc”, ce nu sunt nici căzătoare, nici verzi, ci pur şi simplu sunt stele literare, versificări reuşite, în care se implică, dând impresia că se află el însuşi în multe din împrejurările create. Cartea este divizată în două capitole distincte şi anume  Lumea sonetelor şi Poezii de suflet,deşi consider că acestea se confundă, ambele fiind poezii de suflet, exemplificând doar  primele versuri  din sonetul NEROSTITE  ZĂPEZI: Sonetul îmi vindecă rănile când/ Tăişul vieţii adânc mă înseamnă… şi ultimele două versuri: Ce munte de piatră sau rază de stea/ Păstrează vreo urmă din trecerea mea.

       Poeziile, uşor de lecturat, frumos versificate, sunt lucrate cu migală, iar metaforele şi alegoriile sale creează o punte între eterna realitate şi imaginaţiile lirice ale poetului. Viorel Martin este o persoană extrem de activă, visătoare, dar şi nostalgică, recunoscătore. Nu şi-a uitat rădăcinile gorjene, închinând versuri bunicului său, satului românesc, mărturie fiind chiar poezia MĂRTURIE: La început a fost doina din frunză/ Bătrânii duceau muierile-n deal să le ascunză/ Şi sacii cu grâne, juncanii cei mari,/ Odoare ascunse de ochi de barbari…, apoi părinţilor şi nu în ultimul rând, soţiei sale. În poezia PIETRELE, poetul îşi îndreaptă nostalgic gândurile spre părintele său: Apa curge, pietrele rămân;/ Greu mi-e, tată, să te văd bătrân!/ Mâinile tale/ Mărturii noduroase că viaţa e trudă,/ Faţa ta aspră şi suptă,/ Viaţa e luptă./…

        Deosebit de frumoasă mi s-a părut poezia RECUNOŞTINŢĂ, versuri, cuvinte pline de gratitudine, valabile pentru oricare dintre noi, demne de a fi transmise mamelor noastre:  Ai rupt din trupul tău petale/ De trandafir şi flori de gheaţă,/ Mi-ai dăruit şi mie viaţă/ Din floarea tinereţii tale/…

  „Jumătatea de măr” sau „jumătatea de gând”, nu este altceva decât doimea conjugală în viziunea poetului Viorel Martin, sfătuindu-ne, din postura sa de soţ iubitor: …Timpul tău trece oricât te-ar durea./ Pe planeta de glod şi de stea,/ La răscruce de nu şi de da,/ Fii mai aproape de jumătatea ta!

       Aşadar, versurile poetului Viorel Martin se înscriu pe traiectoria  de  maturitate poetică, conturează  un profil propriu, unul vimarian ( dacă îmi este permis un joc de litere din numele său, Viorel Martin), pătrund adânc în sufletul cititorului, îndeamnă la meditaţie şi de ce nu, la relecturare.

VASILE LARCO

 ________________

16 Iunie 2011 – Florin Logreşteanu: „Casa cu iederă“, Bucureşti, Editura Contemporanul (Ion Pachia Tatomirescu)

„Răpitoare“ metalizate şi „clivante“ planuri naratologice. Al patrulea roman, Casa cu iederă (2010*), de Florin Logreşteanu (la apreciabile distanţe „orizontic-decantatorii“ de cele anterioare: Trepte – 1989, Inseparabilii – 1995 şi Labirinturi – 2003), îşi desfăşoară acţiunea – după cum subliniază cu „exactitatea admiraţiei“ şi distinsul critic / teoretician literar, Eugen Negrici – «pe fundalul evenimentelor care au premers conflictului balcanic dintre albanezi şi sârbi din ultimul deceniu al mileniului trecut; […] e vorba de un excelent roman al psihozei colective, care luminează subsolurile conştiinţei umane» (p. 4).

De fapt, nu există „conflict balcanic“, ci război dirijat de interesele Marilor Puteri în Peninsula Balcanică. Romanul lui Florin Logreşteanu, bine documentat istoriceşte, relevă trăirea în pace multimilenară (dacă se are în vedere o antică Dacie Sud-Dunăreană care a fost mai întâi „integrată“ Imperiului Roman) şi multiseculară (de după „scăpătatul“ Imperiului Otoman şi al Imperiului Habsburgic / Austro-Ungar), armonizarea etniilor – albanezi, aromâni / macedoromâni (ramuri de pelasgi > valahi), greci, sârbi, turci – în oraşul Casei cu Iederiş (precizăm – pentru Distinsul Receptor, spre a elimina posibilele confuzii – că atunci când facem trimitere la titlul romanului, folosim sintagma aşa cum se arată aceasta în sfânta formulare auctorială, cu minusculă, Casa cu iederă, iar când ne referim la topos, apelăm la sintagma Casa cu Iederiş, caligrafiind cu majusculă elementul formant secund, obţinut prin derivare – de către autor – de la substantivul iederă, pe care „s-a altoit fericit“ sufixul „pluralităţii copleşitoare“ –iş; în citatele-martori, respectăm omonimia auctorială) – topos cu extraordinară, unică încărcătură expresionist-paradoxist-simbolică în literatura noastră resurecţional-modernistă –, oraş ce, în calitate de „unitate de loc“, îşi lasă cu uşurinţă numele dedus, Priştina, reşedinţa provinciei yugoslave, Kosovo Polje / Kosovo („Câmpia Mierlei“), într-o „unitate de timp“ de cea mai mare verosimilitate, cea dintre anii belicoşi, 1998 şi 2001.

Motivul „unităţii acţionale“, nunta, intră, se pro-jetează, după tradiţie, în „panoul central“ al comunităţii, chiar la Terasa aromânului Ioan, de la angajarea pregătirilor pentru unul dintre cele mai importante evenimente din viaţă – ce „reface“, prin cuplu / familie, „puterea androginică“ – şi până la declanşarea războiului dintre etniile cele mai importante din Kosovo, cea a sârbilor şi cea a albanezilor, război ce duce la anularea nunţii ce se anunţa să aibă una dintre cele mai frumoase mirese albaneze, Alma Themo, şi un mire sârb, pe măsură, Adnan Ianovici, tânăr arheolog din importantul oraş al regiunii Câmpia Mierlei. Dar războiul, tancurile («bivoliţele cu un singur corn» – p. 339), sub comanda lui Godiam Themo, fratele miresei, distrug totul, inclusiv nunta şi Terasa: «…Godiam Themo: ambiţios şi dornic de putere; […] Ioan ştie că nu s-a născut încă omul care să-l înfrunte pe Godiam Themo. Cine a făcut-o, a păţit-o: studentul Miladin este un exemplu… Cine i-a fost alături, a încurcat-o la fel de urât: Adnan Ianovici, un alt exemplu…» (p. 339); «…intră în oraş prin fosta mahala a artizanilor, acum toată o ruină şi se opreşte un minut în dreptul Terasei. Localul, prăbuşit într-o rână, seamănă atât de mult cu Hader încât, speriat, păsărarul renunţă să-l mai afle pe aromân, să-i solicite o băutură ieftină. N-avea de unde să ştie că Ioan zăcea sub dărâmături sau îşi luase tălpăşiţa mai devreme…» (p. 342).

Casa cu iederă, de Florin Logreşteanu, abordează tema alienării colectivităţilor „multi-etnice“, tangente modernului război dirijat de interesele meschine ale Marilor Puteri – potrivit sublinierii de mai sus – de pe „planeta zilei“, puteri „întrecându-se“ / „jucându-se“ diabolic, apocaliptic, în spaţiile „dinamitate“ ale elementelor fundamentale (aer, apă, foc, lemn, pământ) şi ale „conştiinţelor tutelare“, în „etnicitatea“ spaţiilor pământene, subpământene / arheologice şi subcereşti, până la conflagraţie cosmică şi extincţie (după cum se pare că istoriile recente ar fi înregistrat războaiele din Yugoslavia / Kosovo, dintre anii 1991 – 1995 / 1998 – 2001): «În aceeaşi clipă, pe cer, undeva, deasupra Casei cu Iederă, Carul Mare începe să se mişte. Alunecă greoi pe un drumeag de neant presărat cu cratere, prăpăstii, stânci contorsionate înspăimântător. Aromânul priveşte şi nu-i vine să creadă ochilor. Carul Mare e încărcat cu soldaţi, siluete negre, lungiforme, care nu par oameni, dar nici îngeri. Spiriduşi – nici pe departe… Poartă cu ei flinte scurte din care slobozesc în răstimpuri focuri şi atunci, pentru câteva clipe, dispar acoperiţi de o perdea de pulbere verde-albicioasă. Discul lunii, incandescent, pârjolitor, se deschise sub forma unei grote puternic iluminată de trasoare fosforescente. Brusc stelele se agită, se mişcă în toate direcţiile, trasează cerul, după care se prăbuşesc peste loitrele Urselor. Ochiul încremenit al aromânului distinge contururile dantelate ale văilor, arborii cosmici prăbuşiţi peste cratere, între colţari de gheaţă. Siluetele luciferice continuă să slobozească plumbi din flintele lor ciunte în toate direcţiile. Şi pe urmă ce i s-a părut aromânului de neimaginat i se întâmplă. Se aude o explozie şi o vijelie de foc cuprinde dintr-o dată Ursa Mare. Siluete împietrite îi blochează înaintarea. Înverşunaţi, purtătorii de flinte părăsesc dricul. Nimic spectaculos nu mai au în ei: hârci monstruoase şi dezorientate se agită, se fugăresc unele pe altele şi se încaieră cu dezmierdările aclamate ale cucuvăilor cosmice.» (p. 337 sq.).

Realism, expresionism şi paradoxism, în armonizări estetice după „ultimul răcnet“ al ştiinţelor naratologiei resurecţional-moderniste, întâmpină Distinsul Receptor în Casa cu iederă, de Florin Logreşteanu, în admirabilă administrare a dozelor de verosimil şi de catharsis pe unitatea de spaţiu epic, ori de planuri „clivante“ monolitic-romaneşti, în alambicări telurice de mare strălucire simbolic-sinestezică, în arhitecturi proiectate între „civilizaţia“ noastră cea de toate zilele şi cea „cazon-apocaliptică“ («Femeia crede că, în ciuda propagandei ONU, yankeii vor provoca Apocalipsa, mai degrabă decât liniştea planetei. Peste tot unde-şi vâră ei coada – foc şi moarte…», p. 337), în reliefuri, în tablouri / fresce fermecătoare, ori şocante / agresive, prin care imaginarul inundă convingător-imperceptibil realul, în firescul dinamicii lui belicoase, ori invers, în reverberările profund-psihologice, ale stresului de rift.

Între „reliefurile subtile“ din planurile ce clivează în acest monumental roman, autorul îşi dispune expresionist / paradoxist o mirifică gamă de topos-uri (în textul cronicii noastre, în ordine alfabetică): Bălăuri („locul cu balauri“; Hader – infra – hrănitorul păsărilor din reţeaua Casei cu Iederiş, păsări psihopompe, în ultimă instanţă, spre Hades ori spre Rai, revenind în zona numită «de localnici Bălăuri, va observa de departe fundaţia noului pod. Mult mai larg şi mai solid decât cel vechi. Şi e păzit. O şalupă a Armatei mecanizate patrulează zi şi noapte în amonte şi în aval. Un ofiţer nu coboară o clipă binoclul…», p. 241; este un pod „nou“, „mai mare“, peste Râul privit ca Styx, desigur, corespunzând dezvoltării infernalelor economii), Bălţi («Văzu cerul cuprins de aburi întunecaţi în locul unde fusese soarele, iar în copacii secătuiţi de frunziş, din marginea Bălţii, păsările ostile încremeniseră în vestmintele lor funerare, toropite de tensiunea pândei.», p. 61; «Armata mecanizată îşi are baza în Bălţi, la doi paşi. Mă nemulţumeşte că se-ncalcă legea…», p. 273; «în Bălţi Godian Themo taie şi spânzură», p. 335), Canalul Colector («Făcură un ocol mare, îndepărtându-se de baltă mai întâi în lateral, evitând drumul de ţară, pe urmă drumul de maşini şi-n cele din urmă Hader răsuflă mai uşurat: se aflau în vadul fostului canal colector prin care cândva se deversau în bălţi apele reziduale ale oraşului. […] Îi întâmpină o pastă nămoloasă, adâncă şi întinsă pe câteva zeci de metri de-a lungul celor două maluri ale canalului. Aici, soarele părea că nu reuşise să zvânte scursorile puturoase, dar când cercetă mai atent, Hader realiză că era vorba de cu totul altceva şi se cutremură: ceea ce i se păruse întinderea mâloasă de apă nu era decât sânge şi scursoare de la carnea animală intrată în putrefacţie. Colcăiau în băltirea neagră-roşiatică viscere uriaşe de vită, păsări de casă cu capetele şi picioarele smulse, carcase galbene de porc, boşogi uriaşi, ameninţând să explodeze şi să se transforme în gaizere de puroaie şi mii de milioane de viermi cât degetul mare de la mâna unui om, disperând să supravieţuiască în hrubele pulpelor cabaline, ovine şi galinacee. Într-o parte, scheletul aproape intact al unui cal mai păstra în forme naturale doar capul ce se înălţa deasupra mocirlei, cu pielea lucioasă, curată şi bine întinsă, ca după o mângâiere de copil. Păstrase şi limpezimea ochilor, aproape vii, acum ţintuiţi spre cer, ca o efigie.[…] Capul, mândru şi-n moarte, al armăsarului atât de frumos probabil cu puţine săptămâni în urmă, degaja o linişte nefirească, ochii fixau mândri cerul, steluţa din frunte era semnul norocului.», p. 59 sq.; «…este al treilea tanc care părăseşte tancodromul într-o viteză nebună. De-a lungul canalului, stârneşte nori groşi de praf încât n-ar fi de mirare să dea până la urmă în bot în smârcurile de la Cotul Dracului.», p. 250), Casa cu Iederiş («Probabil de când fusese ridicată Casa cu iederă – azi, imobil, ieri, cetate şi cândva…, iar n-ar fi ştiut să spună…», p. 7; Casa cu Iederiş are ca locatari „lăuntrici“ oameni / familii în apartamente, la parter şi la etaj, iar ca locatari ai „exteriorului“ zidurilor în „ochiuri“ / „faguri“ de iederiş, păsăretul expus răpitoarelor, Marii Răpitoare, „jumătate reptilă, jumătate pasăre“, un soi de Arheopterix; «Adolescenţii din Casa cu iederă nu ştiu că orice ţinut se identifică în dublă proiecţie; cea vizibilă – un desen reprezentat de forme simetrice, în linii drepte şi circulare, pe care viermuiala aglomeraţiei o sustrage atenţiei prelungite şi detaşate. Fiindcă pe canavaua pestriţă fiecare cetăţean are reperele sale şi un punct în jurul căruia îşi construieşte gogoaşa de mătase… În schimb, partea nevăzută a ţinutului, ascunsă în străfundurile Depresiunii Mierlelor, alcătuieşte o pastă magmatică străbătută de curenţi gaziferi care se străduiesc să sloboadă în spaţiu materia eruptivă. Arheologii cei mai competenţi, erijaţi în constructori, imaginează arhitecturi sofisticate…», p. 79; Casa cu Iederiş mai are şi un misterios Tabernacul: «Despre tabernaculul de la subsolul Casei cu iederă ne-a spus câte ceva Hader, mărturiseşte Alma.», p.226; «După plecarea lui, tata a prevăzut vremuri tulburi. A gândit în subsolul Casei cu iederă un mic buncăr. S-ar fi coborât direct din apartament, printr-o trapă…», p. 228; «…şi fixează, concentrat, arterele subterane – patru la număr – ce străbat subsolul Casei cu iederă. „Tabernaculul…, o aud ţipându-mi în ureche […] Este un gang îngust […] Este, mai întîi, grilajul de sârmă oţelită. Reţeaua de vergele paralele, orizontale şi verticale, protejează coloana de apă care şerpuieşte la subsolul Casei cu iederă […] Din conducta principală, apa, înrădăcinată la subsolul Casei, urcă în imobil până la ultimul etaj. […] O forţă mecanică o împinge într-un vad care nu e al ei, o sileşte să urce şi să coboare pe nesfârşite căi feruginoase în imobilul medieval înălţat peste chiar izvoarele care o nutresc…», p. 229; «Ne oprim într-un mic pridvor iluminat de o sursă pe care nu reuşesc s-o descopăr. Lumina pare că radiază din toate părţile, împrăştiind în jur un mozaic de nuanţe. La picioarele noastre încep treptele care urcă piramidal până la ferestrele din fund. Este un perete masiv din cărămidă roşie, netencuit», p. 233; etc.), Cimitirul Eroilor («Staţia următoare este Cimitirul Eroilor. Aici ar fi trebuit să fie înmormântat antreprenorul belgrădean, gândeşte Adnan. […] Nu mă aştept ca în această staţie să se întâmple ceva: să coboare sau să urce oarecine. Eroii, de obicei, nu au familie, nu au prieteni, nu au nume. Ei aparţin Patriei…», p.157), Chalchihulti («Când şi de la cine am auzit numele acesta ?… se întrebă Adnan cu voce tare. Precis de la Hader. Este culoarea cerului de dincolo de Bălţi întruchipată în pasăre verde-albastră. Ea prevesteşte pârjolul, seceta, foamea şi moartea…», p. 265), Crematoriul («– Înaintăm spre periferia oraşului […] / – Crematoriul…, silabiseşte Adnan, turtindu-şi nasul de geamul cenuşiu al vagonului. M-aş fi aşteptat să se afle în afara oraşului… „Incinerarea s-a încheiat“, aud în spatele meu şi ciulesc urechile. […] „El e belgrădean, mi se răspunde. Un antreprenor străin, dar care a pus suflet pentru oraşul nostru…“ Urmează detaliile care punctează meritele celui dispărut. „Gândiţi-vă: a condus o antrepriză fabuloasă. Totul în oraşul ăsta poartă într-un fel amprenta personalităţii sale.», p. 155 sq.), Groapa Comună («– „Ceva mai încolo e Groapa Comună, aude Adnan. De fapt a fost… Dumnezeule, în urmă cu cincizeci de ani până la staţia asta n-aveai unde arunca un ac. Aici, vagonul aproape se golea şi până în Bălţi mai puteai circula civilizat, pe scaun. […]“. „Dumneavoastră aţi trăit evenimentele, domnule general…“ i se replică. „O, da, ridică tonul generalul. Eram, ca să zic aşa, familiarizat cu ororile războiului […]; ce am văzut la Groapa Comună frizează absurdul…“», p. 158), Măgura Bălţii («Sarcofagul se afla în baza dealului împădurit cu salcâmi, într-o vale închisă care mai păstra sub rădăcinile uscate sedimentele nisipoase ale fostului pârâu. Numai un metru de pământ amestecat cu piatră de râu acoperea lespedea de la intrare în momentul în care doi studenţi au descoperit mormântul. […] Înălţimea culoarului depăşeşte un stat de om […] Avem aici câteva gravuri… Stilizate sau neterminate, scrijelite în grabă în piatra dură şi rece, par două păsări care încearcă să-şi ia zborul. Sunt prinse într-un soi de laţ […] păsările se agită în ghemul de sârmă ghimpată, încercând cu eforturi disperate să-şi elibereze picioarele şi aripile. Nu reuşesc decât să-şi sfâşie trupurile de ceară, până la oasele albe care abia se mai ţin sub epiderma zdrenţuită…», p. 244 sq.; «Istoria poate fi vitregită de adevărurile ei fundamentale, dar nu eliminată… Măgura Bălţii n-a fost niciodată cercetată în ultima jumătate de secol şi nu din neştiinţă. Rea-voinţa istoricilor. […] Măgura ascunde în pântecele ei adevărata istorie…», p. 247), Staţia Biserica Arsă («…am putut citi pe tăbliţa indicatoare: Staţia Biserica Arsă… Răsfoiesc imaginar istoria urbei, dar nimic nu-mi aminteşte de o astel de biserică… „Priveşte în dreapta. Este în apropiere“, aud şi întorc capul. Câteva acoperişuri şi turle de biserică afumau lânced aerul prăfos din atmosferă. Întreaga construcţie seamănă cu un imens năvod cu nenumărate ochiuri prin care te aştepţi să intre sau să iasă enoriaşii.», p. 154), Staţia Penitenciarul de Maximă Siguranţă («Dar iată c-am ajuns la Staţia Penitenciarul de Maximă Siguranţă. Am putea coborî un pic, fiindcă aici tramvaiul rămâne aproape un afert de oră. N-am prea înţeles pentru ce. În staţie, ca de obicei, bate vântul. Şi totuşi… […] N-am auzit de un astfel de penitenciar în oraşul nostru, dar, logic, trebuie să existe. Iar zona mi se pare potrivită pentru acest stabiliment. […] În afara zidurilor de penitenciar de maximă siguranţă, programele prind mai greu sau nu prind deloc, fiindcă e libertate. Iar libertatea oferă individului chiar dreptul de-a rămâne veşnic în urmă», p. 155), Tancodromul («– Tramvaiul goneşte peste o câmpie cu vegetaţia aspră, vălurită ca o mare uscată, observă Adnan. În dreapta – totul este îngrădit cu sârmă ghimpată; în stânga – salcâmii… Pentru prima oară de la plecare, în vagon se produce vânzoleală. Militarii se grăbesc să se alinieze la una din uşi. Nici nu-mi dau seama dacă ordinea este ierarhică… „Pregăteşte-te, mă avertizează Alma, urmează Tancodromul, staţia terminus…“ Tramvaiul gâfâie.», p. 159) etc.

Dintre minuţios-construitele personaje / tipologii expresionist-paradoxiste, reţinem în primul rând pe: Hader, „păsărarul“ de la Casa cu Iederiş, patronul dughenii din Piaţa Libertăţii (topos auto-anulat în „războiul etniilor albaneză şi sârbă“)…, erou complex, conectat expresionist la ceea ce se oglindeşte semantic-sincretic în radicalul had-, în Hades / Infern: «Hader loveşte cu piciorul o piatră care se rostogoleşte în caverna deschisă, o poartă a Infernului. „Nu poţi construi un buncăr pe malul apei, la mai puţin de zece metri de râul care se opinteşte în pereţii argiloşi ai albiei, reflectează, absent. Tranşee, nici atât.“ Observă un şir de ţăruşi de salcâm de-a lungul unui aliniament […] Păsărarul nu e interesat să afle câţi sunt. Îl nedumiresc numai culorile în care a fost vopsit brâul bornelor, cioplit sumar în partea dinspre râu: roşu lângă albastru, violet, galben şi alb. […] Face legătura cu sclipirile din ochii păsărilor de pradă cu care s-a obişnuit deja în salcâmii din marginea Bălţii. Au aceleaşi nuanţe, în funcţie de orele nopţii, de vreme sau de instinctul de ucigaş, reactivat cu fiecare zbor» (p. 241). Apoi de alte personaje-simboluri / concepte: Androginul («Mă fac ghem de încordare, întind mâna spre forma ciudată, fixată rigid pe un mic postament din pământ ars. Încordată, privesc chipurile supte, învăluite de licărul de lumină aburind în sanctuarul miniatural. Par cioplite în lemn crud de salcâm. Pe nesimţite mă cuprinde uimirea: l-am descoperit pe Androgin. […] „A fost o experienţă pe care, oricum, o veţi retrăi […] Nu dintr-o dată. Pe îndelete…“ şi şi-a vârât adânc faţa în iederiş…», p. 234), Anchetatorul, Hădăroaia etc. Există, fireşte, la acest romancier, doctor în ştiinţe filologice, şi o remarcabilă onomastică a eroilor-simboluri expresioniste ale etnicului.

Simbologia ornitologică este polivalentă: 1) păsări lăsate de Dumnezeu pe pământ («Se bucura că existau păsările şi că ele se simţeau în siguranţă în vecinătatea locatarilor Casei: mierle, vrăbii, porumbei sălbatici, piţigoi, pupeze, rândunele, cuci, lăstuni, guguştiuci şi chiar o pereche de bufniţe trăiau aici în bună înţelegere.», p. 7; conexiune trans-simbolizatoare: „mierle“ – Câmpia / Pădurea Mierlelor / Kosovo Polje, păsări care pot avea şi rangul de „păsări psihopompe“, sau „păsări-suflete“ de pe stâlpii funerari; ori suflete-păsări omorâte de „grindina“ atacului / războiului aerian: «Începe din nou să plouă. O ploaie cu bulbuci repezi, negri şi mari ca ouăle de mierlă. Locatarii aleargă zăpăciţi în casele scărilor. În mijlocul curţii rămân grecul Chiril şi administratorul. […] Grindina se înteţeşte, parcă făcându-le în ciudă. Coşul de nuiele în care zac păsările moarte este deja plin ochi cu grunji de gheaţă.», p. 317); 2) păsări de pradă («Răpitoarea era vicleană, dar mândră: nu ataca pe neaşteptate; nici la adăpostul întunericului. Acţiona de obicei în zori, după prima rază a soarelui: îşi anunţa prezenţa mai întâi prin zbor planat, deasupra grădinii: concentrat, înaintea atacului, deasupra Casei cu iederă. Abilă, evita să se lase surprinsă: pândită, făcea feste inteligente vânătorului…», p. 7; «Necazurile au început într-o dimineaţă, când Hader, ieşind să le hrănească, fu martorul unei scene de coşmar, de neimaginat până atunci la Casa cu iederă: sub privirile sale contrariate, un bolid viu, uriaş, s-a năpustit fulgerător de aiurea în ţesătura de plante; o zbatere de aripi, piuituri disperate şi răpitoarea face cale întoarsă purtând în gheare victima: un guguştiuc tânăr, abia ieşit la zbor.», p. 8; «Pasărea sângeroasă nu se lăsă prea mult aşteptată. Apăru mai întâi ca un punct minuscul pe cerul oraşului, ca o minge pe cerul grădinii şi în cele din urmă se năpusti peste imobilul de culoarea ierbii.», p. 9; «Pe urmă cercetă cu atenţie incinta Casei. Descoperi sub pervazul ferestrei familiei Themo, zbătându-se între lianele de iederă, o măgăoaie imensă, jumătate pasăre, jumătate reptilă. I se păru c-o recunoaşte: răpitoarea zace ca într-un năvod în capcana fibroasă din care nu reuşea să se elibereze. Păsărarul râde. Ridică puşcoacea şi ţinteşte. Trage…», p. 212); 3) avioane de vânătoare («Pasărea îşi trage aripile pe lângă corp. Acum, Hader îi poate vedea bine pliscul albastru metalizat şi ochii însângeraţi. Căţeaua începe să latre împrăştiind în jurul ei o ploaie de scântei.», p. 236); 4) avioane supersonice, de război, cu „geometrie variabilă“, sau bombardiere («Una dintre sceste creaturi, o pasăre-mamut sau o pasăre-astru ajunsese involuntar la Casa cu iederă. A zgândărit în joacă păsăretul, a şi gustat din el. În final, n-a încercat nici măcar să-l sperie. I-a sugerat, în treacăt, că e mare şi puternică şi, dacă vrea, ar înghiţi păsăreasca suflare cu iederiş cu tot; dacă măcar şi-ar pune mintea cu bietele mierle, vrăbii, cinteze, cu gureşii porumbei ori cu graurii mâncători de dude… Pe urmă a dispărut…», p. 239) etc. (*Florin Logreşteanu, «Casa cu iederă», roman, Bucureşti, Editura Contemporanul, 2010; pagini A-5: 344; ISBN 978–606–92471–2–9).

ION PACHIA TATOMIRESCU

_________________

15 Iunie 2011 – Viorel Martin: „Stele cu noroc“ (Sonete şi poezii de suflet), Editura Semne, Bucureşti (Cezarina Adamescu)

 Binecuvântate vremurile când mai răsar  lirici care să-şi dezvolte modalităţile de expresie în aceste  rare specii ale Poesiei: sonetul, rondelul, pastelul, pantumul, -  considerate adevărate pietre de încercare pentru autori. Deşi aceste forme fixe au evoluat şi s-au diversificat  şi ele, au păstrat structurile de început privind normele de teorie a versificaţiei.

         Şi nu versurile închistate-n canoane trebuie să fie  stricte, cu rimă perfectă, cu ritm şi prozodie desăvârşite, ci atmosfera, starea, tonul care înscrie poemul în speciile amintite. La fel cum, în poezia-blitz  tradiţional japoneză, de 17 sau de 22 de silabe, dispuse în trei versuri scurte, cu schemă precisă, numită haiku sau tanka – ceea ce primează e spiritul.

Muzicalitatea joacă un rol important în aceste poeme scrise, vorba lui Nichita Stănescu „În dulcele stil clasic”.

         Specia sonetistică presupune – după părerea noastră un bagaj lingvistic plin de muzicalitate care să creeze eufonia fără cusur ce te poate purta pe aripi de visare. Rareori se găsesc sonete sau rondeluri în langaj uzual, frust sau chiar argou. Poetul care îmbrăţişează această formă magnifică de a-şi dezvălui trăirile trebuie să manifeste luare aminte la cuvinte. Dar nu cred că am spus ceva nou. În orice carte de teorie literară sau de noţiuni de teorie a versificaţiei specifică acest lucru.

         Viorel Martin – în chip fericit – se poate număr printre acei care stăpânesc bine genul, specia, are substanţă poetică, trăire autentică, limbaj metaforic, stil original şi multă inspiraţie. El ne conduce de mână prin Lumea sonetelor, printre „Stele cu noroc” şi ne îmbie să pregustăm din dulceaţa, din mierea terapeutică a versurilor care curg lejer, şi sună precum susurul izvorului de pădure, în aerul înalt al brădetului secular.

         Inefabilul, starea de graţie, visul întruchipat în cuvinte, confortul spiritual, legănarea unei amintiri, fac casă bună în sonetele de faţă, adunate bucheţel-înmiresmat pentru dăruit, în picături de parfum ori de rouă pe genele iubitei.

Pornind de la titlul – foarte inspirat, „Stele cu noroc” – fără doar şi poate că poetul s-a născut sub oblăduirea unei astfel de stele – imaginile mirifice pe care le creează poetul ne ispitesc la visare într-un cadru feeric. Şi toate aceste daruri magice ni le face pentru că el, Poetul, este „frate cu lumina”: Atelier”: Prin aer umblă muguri de culoare / Materia în formele ei brute / Învie şi se înfioară-n cute ; / Miroase lemnul a parfum de floare. // Vitralii strălucesc a închinare / În rame – gâturi lungi de alăute, / Stau pensule ţepoase pe redute / În liniştea de creaturi bizare. // Legume desfrunzite şi uscate, / Peşti afumaţi, o râşniţă mai veche, // Roci dantelate-n aur şi în gheaţă ; // Le-mbrăţişează meşterul pe toate / Dintr-o căutătură nepereche / Şi, frate cu lumina, le dă viaţă”.

Unele sonete păstrează un ton elegiac, mai ales că subiectul lui este legat de Timp, vârstă şi se realizează o corespondenţă încărcată de simbolism între natură şi vârstă cu o uşoară nuanţă panseistică. Întrebarea de final, deşi stă sub semnul îndoielii, relevă crezul artistic al poetului:

Cad anii ca fulgere negre-n grădină. / De floare, ce grei au fost pomii cândva; / O pasăre albă pe lume cânta / Şi plină de roade sta vara să vină. // Dar viaţa e nor, prăbuşire de stea / Şi-n lucruri domneşte o foame canină, / De râpe adânci şi căderi de cortină ; / În fiece naştere moare ceva. // E timpul ce-n sine se surpă tăcut; / Sfârşitul înseamnă un nou început, / Albastrele gânduri străbat depărtări, / Din orice răspuns izvorăsc întrebări… / Nu ştiu, poezia, la care mă-nchin, / Vremelnică umbră îmi e… sau destin?“ (Destin).

Din aceste sonete-pastel se degajă o nostalgie, o tristeţe care vine de undeva din adâncuri şi se revarsă peste tot. Seninul aşteptat întârzie. El va veni o dată cu iubirea,  care schimbă totul în jur şi mai ales, înlăuntru.

De la Shakespeare, Dante, Petrarca, Michelangelo până la Vasile Voiculescu şi Mihai Codreanu, „Lumea sonetului“ – a fost inundată de iubire şi de frumos. Acel „frumos“ care, după spusa lui Dostoievski, e menit să salveze omenirea! Dar poate sonetul să salveze lumea? „This is the question“. S-o mântuie, s-o salveze de la pieire, poate nu, pentru că răul proliferează cu o putere uimitoare, dar poate să producă mutaţii sensibile în conştiinţă. Cu alte cuvinte, la atingerea versurilor  (cu ochii, cu mâna, cu gura, cu închipuirea), omul poate deveni mai bun, mai cald, mai îngăduitor, mai sensibil. Şi poate, în aceste condiţii, nu va mai fi atâta ură şi discordie în lume.

Recent, poetul Radu Cârneci a editat în trei volume, într-o casetă executată în condiţii grafice excepţionale, ANTOLOGIA SONETULUI ROMÂNESC, cinci sute de ani de sonet românesc, în care, fiecărui autor îi este rezervat un spaţiu anume unde-şi poate răsfrânge iubirea şi  atracţia specială pentru acest gen de poezie perfectă. Cadenţa şi eufonia sunt atributele de bază ale sonetului. Un fior care provoacă o răscolire, o mişcare afectivă există aproape în fiecare vers din acest volum şi Viorel Martin se simte în pagină, ca-n apa primordială pe care a alunecat, cu un ţipăt de glorie,  la ivirea pe lume. Nu e de mirare, aşadar, că a ales această specie lirică. Jocul iscusit al imaginilor presărate cu metafore cât se poate de originale, încântă cititorul: „Dansează pe tăiş de spadă / Un foc de neastâmpăr. Scriu / Într-un registru argintiu, / Când jocul orelor mă pradă. // Fântâni întoarse mă privesc, / Noroiul curge-n călimară; / E-atâta fum şi-atâta seară / Pe necuprinsul pământesc!” (Nefirescul alb).

Viorel Martin încearcă diferite formule de sonet după schemele cunoscute, 4-4-3-3;  4-4-4-2; 4-4-6; dar nu se dă în lături de la inventarea unor formule noi de sonet, ex. 4-4-2-2-2 -  care să cuprindă tot 14 versuri, doar aşezarea lor să fie diferită.

De asemenea, rima este ori împerecheată, ori încrucişată, ori  se foloseşte formula 1-4; 2-3.

Sonetele sună atât de bine încât se reţin instantaneu, după prima citire. E o adevărată desfătare să asculţi sau să citeşti cu voce tare un astfel de sonet. Nici poetul de faţă nu a scăpat de tutela şi de vraja Eminului şi de tristeţea lui încărcată de vise, de apăsarea gândurilor, de ploile de stele care cad pe alei, de murmurul izvoarelor ivindu-se din stâncă, de pădurea înveşmântată într-o ie subţire de româncă, de “ochii însetaţi, de patimi grei” ca şi de “melancholia florilor de tei”, de neliniştea adâncă, dorul care te încercănează, de lacurile care nasc aceiaşi nuferi, de tot bagajul romantic al codrilor pe unde se plimbă stingher îndrăgostitul. De ce oare, dragostea e aceeaşi de sute şi sute de ani? Poate că e cel mai neschimbător sentiment. Şi cu toate acestea – e atât de schimbător! Un paradox uimitor. Inspirat mereu de Mihai Eminescu, Viorel Martin spune cu nostalgie: “Pe lacuri nasc mereu aceiaşi nuferi…/ E-atâta noapte-n noi şi-n poezie, / Păcat că Eminescu nu învie!” (Păcat).

Că s-a lăsat noaptea peste poezia de azi, atât de săracă în imagini şi expresii şi atât de bogată în cuvinte triviale – nimic mai adevărat! Dar, iată că se ivesc şi luminişuri, precum luminişul primei iubiri care-ţi răsare în amintire după ani şi ani de rutină domestică.

Cât de armonios se împletesc – precum palmele îndrăgostiţilor – în sonetele lui Viorel Martin, iubirea, natura, rugăciunea, gândirea filosofică, trăirea autentică. Iată, în acest sonnet, de o frumuseţe de negrăit:

“Se-ncolăcesc lianele pe ramuri / Când frunzele respiră înainte; / Din Lună cade rouă pe cuvinte / Îmbujorând muşcatele din geamuri. // Din rădăcini scăldate-n oseminte, / În ploi de stele părul ţi-l desfaci / Şi sângerează rănile din maci / Pe buzele-nflorind a rugăminte. // Prin aer umblă cai scăpaţi din frâu; / În urmă lasă pulbere de noapte, / Fântânile se oglindesc în grâu: / Arici ţepos cu boabele necoapte. // Se încovoaie veacul sub cuvânt, / Copacii înfloresc pe sub pământ.” (Liane).

Avem nevoie de frumos. Avem nevoie de el ca de o persoană iubită. În veacul bolnav în care trăim, numai frumosul ne poate face să supravieţuim, acel luminiş, acel da-sein – locul de unde survine fiinţa. Şi de amintirile dintâi, din Hiperboreea, spaţiul de graţie părăsit, nu datorită greşelilor noastre, ci din pricina căderii protopărinţilor. Am moştenit partea de rău şi de păcat cu care trebuie să luptăm şi să punem ceva în loc. Depinde ce aşezăm în locul răului pe care-l scoatem din noi. Un rău şi mai mare? Unul mai mic?

Nu. E bine să punem frumosul, puritatea, adevărul, bunătatea, înţelegerea, toleranţa. Toate acestea pot fi atinse prin Poesie.

         În stil arghezian care a adus “Cântare omului”, slăvindu-i mâinile, mintea, inima, Viorel Martin este uimit de câtă iluminare poate aduce gândirea care-l înalţă pe om deasupra tuturor. Ioanid Romanescu spunea: “Poezia a diferenţiat şi mai mult omul de celelalte fiinţe”. Adevărat. Să dăm citire sonetului “Mintea” pe care Viorel Martin o vede ca pe o “Abruptă catedrală de stânci întreţesute / Cu fire de iubire subţiri ca de mătase, / Cu-ncrengături de gheare şi licăriri sticloase, / De ageri ochi sălbatici la pândă pe redute. // Sub fruntea ta înaltă ideile miţoase, / Aridă-mpletitură de reguli neştiute, / De patimi ancestrale, învolburează-n cute / O mare de nelinişti cu valuri furioase. // Lumină ce pătrunde prin tainice unghere, / Să scoată praf de aur în tomuri drămuit, / Care găseşte drumuri şi leac pentru durere, / Aripă avântată în zbor spre infinit. // Făptură-nnobilată ca apa de izvor, / Gândirea te înalţă deasupra tuturor.” (Mintea).

Iubirea, dorul, amintirea şi freamătul copilăriei sunt temele predilecte ale poetului.

Hiperbola copilăriei care-i apare drept o fată desculţă, pe o mirişte îndreptându-se spre o “pajişte de vise”, cu sânul plin de caise (furate, fără doar şi poate, fiindcă acelea sunt mai dulci şi mai apetisante!) – este dublată de nostalgia că haina copilăriei a devenit pentru poet prea strâmtă şi, oricât s-ar strădui s-o îmbrace din nou, nu-l mai încape. Toate în jur îi şoptesc poveşti cu zâne: şi dealul care parcă l-a uitat, şi cireşii, pietrele bătrâne. Curios este faptul că zâna-copilărie seamănă, nu cu un top-model de ultimă oră văzut la Fashion-Club, ci cu “o fată simplă de la ţară”, ceea ce relevă faptul că, supercivilizaţia nu i-a deformat valorile morale moştenite din părinţi şi nu l-a  pervertit. Şi-a păstrat, har Domnului  sufletul genuin.

Dovadă că, s-ar întoarce bucuros în satul de unde a plecat, intrând ca prin farmec în vechea haină a copilăriei, uzată dar deloc uitată: “Dacă marea de secunde şi de ore m-ar lăsa / Şi nu mi-ar lega la tâmple ghiocei şi flori de nea…” (Freamăt).

E un sonnet admirabil care merită citat integral: “Frunza freamătă-n pădure ca arcuşul pe vioară. / Pe o mirişte, desculţă, spre o pajişte de vise, / Mi-am văzut copilăria umplând sânul de caise; / Nu mă mai încape haina ce-o purtam odinioară. // Cred că m-a uitat şi dealul şi cireşii mă uitară, /  Doar pârâul care-n undă şi în doruri mă-mpletise / Printre pietrele bătrâne îmi şopteşte, pare-mi-se, / O poveste cu o zână – fată simplă de la ţară. // Bucuros azi m-aş întoarce ca să intru-n haina veche, / Dacă marea de secunde şi de ore m-ar lăsa / Şi nu mi-ar lega la tâmple ghiocei şi flori de nea…// Numai dorul mai colindă cu cireşe la ureche, / Neputând singurătatea şi tristeţea să îndure, / Când de-o veşnicie-ntreagă frunza freamătă-n pădure.”(Freamăt).

Viorel Martin e conştient că: “Sonetul îmi vindecă rănile când / Tăişul vieţii adânc mă înseamnă.” (Nerostite zăpezi). Când în mod inexorabil secunda vicleană îl condamnă “La pacea din firul de iarbă plăpând,” iar zăpezile până acum nerostite îl îndeamnă  să caute cuvântul, poetul, aidoma Eccleziastului se întreabă care e rostul, de vreme ce până şi malurile brăzdate îşi schimbă chipul şi în urmă rămâne “un pumn de nisip”. Iată, mai multe decât deşertăciune şi goană după vânt!”

Nevoia de a lăsa o urmă este, în ultimă instanţă, foarte omenească, deşi, fiinţa umană este efemeră şi nu mai rămâne după un timp nici măcar numele ei. În aceasta constă disperarea şi zădărnicia: “Şi nu ştiu, prin veacul ce macină dor, / Cu râuri ce curg înapoi spre izvor, // Ce munte de piatră sau rază de stea / Păstrează vreo urmă din trecerea mea”. (Nerostite zăpezi).

Ca oricărui bun român şi lui Viorel Martin, chemarea străbunilor îi dă ghes,  îi urcă prin vene şi-i cântă “din fluier de lujer plăpând” – precum “dorul de mumă” –  în jocul misterios al secundelor care “alte secunde înghit”:

Plămadă străveche de suflet şi humă, / Străbunii, prin vinele mele urcând, / Mă cheamă din fluier de lujer plăpând, / Pe-o mare curată ca dorul de mumă. // Cresc boabe de rouă pe stânci cu noroc, / Doar codrul îşi pune podoaba la loc; // Secundele alte secunde înghit, / Se trec veşnicii arcuind infinit…// Şi nu e cărare şi nu e cuvânt, / Zadarnic încerc dintr-o frunză să cânt!“ (Cântec).

Sonetul „Lacrimă de floare“ – este o meditaţie amară asupra vieţii – în ton elegiac, cu imagini atât de frumoase încât, pe drept cuvânt te predispun la contemplare. Finalul cuprinde şi un soi de definiţie a poetului. Să urmărim acest sonet remarcabil care încheie primul ciclu de poeme al cărţii: E viaţa repetare de-nceputuri / Şi nu ştiu dacă merită trăită, / Când fiecare clipă chinuită / E ca o sinucidere de fluturi. // Te perpeleşti ca peştele pe plită / Şi scoţi nămol din veninoase ciuturi, / Când florile iubirii ţi le scuturi / Într-un amurg de toamnă ruginită. // Încremenit pe ciobul tău de stea / Tu ai doar libertatea de-a răbda / Şi-a te preface-n pulbere şi vânt, // Plămadă-a lui nimic şi niciodată, / Tu, izvorât din dragoste curată / Eşti lacrimă de floare şi cuvânt.”

Al doilea ciclu al cărţii, intitulat – fără înconjur – ca să nu se işte vreo confuzie – “Poezii de suflet” – cuprinde tot versuri în stil clasic dar şi unele care nu mai păstrează forma fixă a sonetului decât arar.

Versificator de marcă, dovedind pe lângă inspiraţie şi un acut simţ al limbii literare, înzestrat cu măiestria de a broda pe marginea unei idei ori a unui sentiment, Viorel Martin  – se poate număra azi, printre acei poeţi stăpâni pe mijloacele de expresie, pe metaforă şi pe alte mijloace stilistice. El şi-a găsit un drum propriu în lirica românească de actualitate şi în special în poezia clasică în care excelează. Poemele sale sunt citite, recitate, învăţate pe de rost, deoarece au o muzicalitate aparte, un ritm susţinut şi o topică perfectă. Universul la care s-a oprit în cel de-al doilea ciclu este cel rural, pe care-l cunoaşte foarte bine pentru că acolo îi sunt rădăcinile. Nostalgia şi dragostea faţă de leagănul copilăriei sunt principalele motive de inspiraţie cărora autorul le dă expresia cea mai înaltă.

Să urmărim câteva poeme în care poetul solar, scrie “pe lună nouă”: “Veac târziu: Scriu pe lună nouă ca la-ntemeierea / Firului de iarbă din pământ şi nor, / Lacrima de rouă parcă-mi dă puterea / Să-mi anin la tâmplă veacul trecător. // Inima-mi visează stâlpi înalţi de poartă, / Viile pe dealuri veşnicesc făclii ; / Din icoană, mamă, vino de mă iartă, / Pentru toate câte nu-ţi mai pot greşi. / Ţârâit de greier taie noaptea-n două / Sub nemărginirea stelelor ce pier; / A foşnit porumbul din mătase nouă, / Scuturându-şi spicul răvăşit pe cer. // Scriu pe lună nouă, fir de iarbă scriu, / Mi-a-ncolţit zăpada veacului târziu.”

În faţa atâtor minunăţii ale naturii filtrate prin amintirile copilăriei, poetul îl imploră pe Dumnezeu: “Doamne, nu mă troieni! Lasă-mă cum sunt!” (Dealul).

Imaginile sunt atât de proaspete, atât de vii în memoria poetului încât parcă nicicând nu a plecat din locurile unde a copilărit: Pe nuiele de alun muguri se desfac, / Amiroase-a clei de prun şi a liliac …// Pe cărări ce duc spre sat, din frunzişul rar, / Au făcut dafinii sfat tainic de umbrar. // Picuri negre mure ies, se aude coasa, / Cântă-n lăstărişul des iarba ca mătasa. // În poiană nasc văpăi pălării pestriţe, / Hăulesc prelung prin văi glasuri de fetiţe. // Bună-i apa când o bei din căuşul mâinii, / Creşte grâul la ştiubei cu aroma pâinii. // Sună glas de ciocârlii, bine-i pe pământ ; / Doamne, nu mă troieni!Lasă-mă cum sunt!”(Dealul).

Ceea ce dă un plus de culoare priveliştii – făcându-ne să ne amintim de propria copilărie -   sunt glasurile de fetiţe care “hăulesc prelung prin văi”.

Viziunea clipelor încărcate, atârnânde, care nu-şi mai pot suporta singure greutatea  şi “cad în pământ roditor, / Seminţe de timp viitor” – din poemul “Ca o întemeiere de patimi” – este  foarte sugestivă pentru viaţa omenească. Omul, ajuns la o anumită etate, nu-şi mai suportă nici trupul, nici gândurile şi îşi devine sieşi – povară. Cu toate acestea, Universul se mişcă în sensul pe care i l-a hărăzit Creatorul, indiferent de voinţa noastră, zilele şi nopţile se succed în legea lor cu mult mai multă răbdare decât ar avea oamenii. E şi aici o meditaţie filozofică şi cosmologică asupra lumii: Câtă răbdare au zorii, / Să rupă hălci din noapte / Şi să îmbujoreze obrazul oglinzii / Când, pe lespezi mari de linişte, / Îţi simt respiraţia caldă, / Ca o întemeiere de patimi“. (Ca o întemeiere de patimi).

Poetul se recunoaşte în fiecare fir de ţărână din glia de acasă, în fiecare mugure, până şi-n firul de iarbă care nicăieri nu e mai verde decât acasă. Până şi glasul codrului şi apa de ulcior, fânul proapăt cosit şi “stelele scăldate în adâncimi de ciuturi” – toate sunt ale sale şi mai ales, toate îl recunosc ca fiind de-al lor, această mărturisire sinceră  o face poetul şi e dovada celui mai autentic patriotism.

De ce mi-e poezia mereu eseniană, / Cu satul meu din culme până-n zăvoi întins, / Cu paşii dragei mele prin iarba din poiană, / Cu şoapte şi săruturi furate dinadins? // De ce mă cheamă dealul dafinilor pe muguri / De mure şi ochi negri, nuiele de alun, / Porumbul ce foşneşte şi boabele de struguri / Şi roua care-n iarbă miroase-a clei de prun? // De ce mă cheamă fânul cu glas de flori şi fluturi? / De ce mă cheamă codrul şi apa de ulcior. / Sau stelele scăldate în adâncimi de ciuturi? / Mă strigă şi mă cheamă… că ştiu că sunt al lor.“ (Întrebări).

Poetul e fermecat şi uimit peste măsură de „Înţelepciunea lucurilor“ care toate au fost făcute cu rost, doar omul, uneori nu-şi află rostul: Toate lucrurile au / Adevărul lor, echilibrul lor, / Numai eu îmi caut adevărul / În file de carte / Şi în ochii tăi  / Dătători de nemoarte”.

Un foarte frumos poem de iubire se intitulează: Mai presus de lut: Făptura ta de iarbă colilie,  / Liană arcuită-n jurul meu, / Mi-a preschimbat necazu-n bucurie, / În flori de crin şi aripă de zeu. // Pe drumul de nelinişti dulci-amare / Te-am tot cântat mereu în fel şi chip; / Din literele-arzând în calendare /Ţi-am făurit castele de nisip. / Ţi-am învăţat secunda neştiută, / Când nopţile-nfloresc, în simfonii / De rouă şi de lemn de alăută, / De clipe încrustate-n veşnicii. // Te-nalţ cu dorul mai presus de lut, / Icoană ferecată-ntr-un sărut.“

Despre toate cele făcute şi nefăcute, Viorel Martin aduce mărturie Cuvântul care poate înfrunta veşnicia  şi pe care îl scrie ca pe o cumpănă dreaptă: „Am vrut să-mi încerc ascuţişul harului / Cu aripi de cerc pe roata olarului, / Măcar un ciob de roată să rămână solie / După veşnicie. / Când veacul îşi mână plugul de coarne / Vreo brazdă bătrână să răstoarne / Şi la lumină să scoată / Lutul ars plămădit de mine odată. / Dar ulcica, de flăcări pătrunsă, / Poate rămâne de-a pururi ascunsă…// Bijuterii am făcut, din metale rare, / Pe care timpul nu le sfarmă în gheare, / Dar oricine le poate topi în tipare / Şi mărturia dispare. // Abia seara târziu mi-a fost dat să ştiu: / Mărturia ce ţine cât Pământul / E  numai cuvântul; / El poate înfrunta veşnicia, / De aceea îl scriu, / Ca pe o cumpănă dreaptă, / Pentru veşnicia care-l aşteaptă, / Dacă nu cumva, cum planeta-i rotundă, / Va fi îngropat în prima secundă” (Cuvântul).

Un poem admirabil despre travaliul poetului care scrie pe orişice suport, dar mai ales pe firul de iarbă şi pe azur: Nuiaua albastră:

Scriu cu inima pe-o frunză, ca nimica, / Gând împovărat de galaxii, / Gloanţe de porumb îmi injectează frica / Bobului că nu va răsări. // Litere ca mări de iarbă cresc din mine, / Îndârjite chiciuri dau târcoale / Şi prin vine, parcă simt prin vine / Dealurile cum pornesc la vale. // Desluşesc, de din adânc de noapte, /Aşteptarea lupilor la pândă; / Litere sunând a fructe coapte / Cad ca o secure de osândă. // Scriu. De-atâtea veacuri sunt şi scriu. / Stelele m-au îngropat de viu ; / Scriu pe-un ciob de piatră şlefuită/Pe-o nuia albastră de răchită”.

Şi ca o completare a acestuia, un alt poem, şi mai frumos: „Iarba:

Mereu îmi vindec rănile cu iarbă, / Când toate înserările mă dor; / Din inimă îmi creşte fir de iarbă, / Cu linişte de iarbă mă-mpresor. // Şi vin şi scriu cu degete de iarbă, / Pe fire lungi de iarbă vin şi scriu; / Cât botul căprioarei simte iarbă, / Mai simt şi eu că sunt întreg şi viu. // Mai scot câte-o ediţie de iarbă, / În fiecare primăvară scot ; / Îmbrăţişez cu braţele de iarbă / Fâneţele din deal, cu deal cu tot, // Şi ard mereu cu flacără de iarbă, / La jar de iarbă litere-ncălzesc ; / Ascult cum sună vorbele de iarbă / Când firele de iarbă povestesc. // Doar părul tău se despleteşte-n iarbă / Şi umple întunericul din văi; / Mă simt încătuşat de-această iarbă, / Ce-şi caută izvor în ochii tăi. // Îmi şterg cu lama neaua de pe barbă / În asfinţit de lacrimă de iarbă.”

Viorel scrie în volumul său şi despre – “Starea de poezie: Poezia când vine nu-ntreabă, / Ea nu izvorăşte din carte, / Te scoală din moarte, / Şi iei / Hârtie, condei… // Poezia e soră bună / Cu praful de lună; / Când cade pe case / Literele devin colţuroase / Şi fiecare ar vrea / Să spună ceva, / Când Ursa Mare / Îţi pune la ureche o-ntrebare, / Lucrurile, cât de mărunte, / Par mari cât un munte, / Gândurile toate-nconjoară / Planeta pe-afară, / Iar sub pământ / Nasc rădăcini de cuvânt / Şi cât ai clipi, în ceasul târziu, / Rămâi sărac şi pustiu; / Deşi te pregătiseşi în grabă…/ Poezia, când pleacă, nu-ntreabă.”

Trecerea timpului e percepută dureros de poet dar acest lucru nu-l împiedică să consemneze prefacerile pe care acesta le aduce în viaţa sa.

Mai departe: Trece timpul greu prin mine, / Trece furiş, fără mine, /

Ca o lamă de apă lucioasă; / Ai crede că nici o urmă nu lasă, / Dar mă veştejeşte încet ca pe-o iarbă, / Îmi trage câte-o dâră albă prin  barbă / Şi pe sub ochi câte-o dâră; / Neliniştea şi întrebarea / Ca pe un şarpe sub cămaşă le vâră. // Se lasă-nserarea, cumplită-nserare. / Corcoduşii parcă / Au înnebunit de floare / Şi parcă cerul a coborât / Să ţină caişilor de urât. / Bolovanii de râu sunt mai rotunzi, / Ca oile când le mulgi şi le tunzi. // Trece timpul cu pas apăsat. / Toate rănile pietrelor le-a sângerat, / Cu lacrimă le-a sângerat şi sudoare, / Fetele noaptea culeg iarbă mare / Şi duminicile se varsă-n luni / Şi joile-n vineri; / Sânziene şi cai şi luceferi nebuni / Dau roată prin vise de tineri. / În visele mele dealurile sunt mai domoale, / Necazurile şi bucuriile au drepturi egale. // Cum de la tata ştiu / Că somnul e rupt din moarte, / Mă scol noaptea şi scriu, / Deschid larg ochii ferestrei, / Dau câte o fugă prin Ursa Mare / Şi până la ziuă mă-ntorc… / Sau merg mai departe, / Că de acolo de sus, se vede mai bine / Cum trece timpul prin mine…“

Poetul pretinde că aude firul de iarbă cum creşte:

Stau treaz cu ochii minţii şi aud / Cum creşte firul ierbii din ţărână / Şi cum mângâie ţarina bătrână / Un vânt primăvăratic dinspre sud. // Atâta noapte e şi-atâta pace! / Prin pietre doar pârâul mai colindă. / Doar luna, frântă-n cioburi de oglindă, / Cu pietrele încearcă să se joace. // Dafinii-n deal mai freamătă o vreme, / Din fluiere de frunze şi de fluturi; / Împovărate cumpene de ciuturi / Pe limba lor încearcă să mă cheme. // Pe cer atâtea taine se perindă, / O stea de foc mi-a coborât în tindă.”  (Steaua de foc).

Gilortul natal îl cheamă de fiecare dată şi poetul  revine cu fior în ţarina lui:

Bunule, Gilortule, / Îţi mai cântă prundurile? / Se mai joacă-n răgălii / Peştii – frunze argintii, / Când prin vadul liniştit / Pietrele ţi-au înverzit? // Ce curate malurile! / Ce domoale dealurile! / În zăvoiul de răchită, / Doarme luna liniştită. / Plute ‘nalte şi cuminţi / Îşi desferecă arginţi. // Sălciile, fetele, / Îşi mai scaldă pletele? / Îţi mai vin copii, mai vin / La nisip de aur fin ? / Şi în lacrima ta caldă / Se mai joacă, se mai scaldă? // Bunule, Gilortule, / Să-ţi sărut răchitele, / După-atâţia ani pustii / Te mai ştiu, tu mă mai ştii?“(Bunule Gilortule).

Poemele gen pastel sunt foarte reuşite şi redau acea atmosferă idilică de început de lume, când totul era frumos ca într-un basm:

“Se reazemă-nserarea pe fagii de pe deal, / Cu umerii de sânge şi ochi de nori subţiri; / O salcie bătrână pierdută-n amintiri / Îşi despleteşte părul în tainic ritual. // Mai freamătă zăvoiul, răchitele se strâng / La sfat înalt de frunze să-l pedepsească-n zori / Pe vântul nestatornic, şăgalnic şi nătâng, / Ce ridicase poala poienilor cu flori.// Pârâul mai aleargă cu buze moi de unde / Pe pietrele rotunde ca sânul de fecioară, / Doar cornul alb al lunii sub ape se ascunde / În repetate jocuri cu fluturii de seară. // Privesc

cu ochi de iarbă miracolul tăcut. / E-atâta veşnicie de când m-am  petrecut.“(Cu ochi de iarbă).

Poetul e de părere că poezia are „singurătatea stâncii“:

„Muşcată de vânt, măcinată de ploi, / Tânjeşte după sărutul / Şi respiraţia caldă / A căprioarei”.

În finalul volumului, Viorel Martin are o scurtă mărturisire despre actul poetic:

         „În lemnul atâtor idei / Mi-am încercat ascuţişul / Ca de secure al minţii, / Dar cu cât dobor la arbori, / Întunericul din adâncul pădurii / Mă-ncercănează cu noapte.”(Căutare).

Un poet, un sonetist fără pereche, un om care şi-a asumat scrisul ca pe o datorie sacră: Viorel Martin.

O poezie de maturitate artistică, în care se reflectă fidel, sufletul poetului. Şi poate, cine ştie, citind aceste superbe poeme, ne putem găsi şi noi, propria stea norocoasă.

CEZARINA ADAMESCU

http://www.agero-stuttgart.de

31 ianuarie 2011

 ___________

14 Iunie 2011 – Mirela Cadar: „Refugiul dorinţei“, Ed. Citadela, Satu Mare (Adrian Botez)

La prestigioasa Editură Citadela (condusă de omul de cultură, scriitorul şi ziaristul sătmărean AUREL POP), a apărut volumul de poezie al Mirelei CADAR, „Refugiul dorinţei”.

O poezie  senzualistă, estompând aluviunile raţiunii până la clarul şi limpedele Revelaţiei … „de fineţe” („fineţe” care eclipsează…însuşi „toiul” Revelaţiei!) – o poezie  de intuiţie feminină, cu reverberaţii elegante, în ambele cosmosuri – Creaţia Lui şi interiorul ei – şi atunci când discursul e proaspăt-declarativ, dar  chiar şi… „în reluare”.

La „tombola” poeziei cadariene se câştigă, facil,  „dorul” (uneori, şi el, mimat), iar nu furtuna oarbă a simţurilor şi patimii/pătimirii (de…”mlaştină”): „Raţiunea opacă nu discerne profunzimea/Unui fior” (cf. Labirint); „Un dor /Se zbate/Pe mlaştina pasiunii” (cf. Voiaj).

Nu e o poezie reflexivă, ci a nervilor epidermici – o poezie intimistă („O lumânare pe divan/Miros de tămâie”), o poezie a dorului şi jindului, a nelămuritului, oarecum calchiată (cel puţin aşa vrea să dea impresia scriitoarea) după nichitstănescianul „dincolo-de-orizont, dincolo-de-marea”: „Vrăjită /Privind spre larg/Aştept ceva” (Voiaj), sau: „Aş zăcea aşteptând clipa/Lumina ochilor/Împlinirea” (cf. Dorinţa) şi: „Neîmplinit /se ascunde/În orizontul îndepărtat” (cf. Apus) – dar fără excesul răscolitor de „căutare şi ştiinţă”, al marilor neliniştiţi cosmici. Mirela CADAR n-are apetenţe pentru voiculesciana, tragica „vraişte a grădinii”. De fapt, ordinea şi curăţenia virginală domină până şi în visare.

O caligrafie a sufletului, pe hârtia luminoasă, uneori suflând, ca în nişte foale „bine temperate”, în pânzele călătoriei, până la incandescenţă („Destinul/Privirea/Zilele zburau în neştire/Imaginea chipului/s-a pierdut în umbră/Sufletul ardea” – cf. Fiorul) – dar fără a obţine sau năzui la mari tumulturi, fără mari mize transcendente, fără teribile aşteptări spirituale. „Destinul” nu e neguros, ci elegant, „jungla” nu e terifiantă, ci seamănă cu bine-măsuratele grădini versailles-eze – niciodată nu se ajunge la „zborul ca frenezie a prăpastiei”, spre Sus sau spre Jos – iar „neştirea” e nu o întâmplare ontologică, ci o condiţie specific „cadariană”, o stare de continuă,  de nestinsă, dar cuminte dorinţă. Cuvintele, uneori, se înghesuie emfatic („obsesie”, „omniprezent”, „conflict”, „tulburare”, „decalog”, tragedie romantică”, „vulcanic”, „erupţia sentimentului”, „haos” etc.), cu pretenţii de „tribunat” răscolitor-reverberator, dar nu sunt decât decoruri ale unei relative „bunăstări” sufleteşti, destul de bine mascate: „Eşti obsesia /Eşti omniprezentul/Eşti tulburarea” (cf. Obsesia) – dar se ajunge la: „O ultimă umbră/În orele trandafirii” (cf. Apus). Deci, „trandafirìi”…: totul e normal, totul e sub control. Nimeni să nu se îngrijoreze. Îşi va găsi galoşii exact unde şi i-a pus. E ordine şi o linişte de apartament, cu o vază de flori insinuantă, mirosind, vag, a selenaritate de-afară…

Un panteism de salon, fără relief accidentat: „Mireasma de câmp/balsamul/arşiţa trupului/Izvorul /să-şi facă /prin mine /albia” ( cf. Să simt).

Până şi expediţiile ontologico-epistemologice ale piraţilor-copii, ale piraţilor-nebuni (o nebunie absolut inofensivă, mai bine sau mai rău jucată!), puşi pe prăduială de cartier, au învăţat, din noapte… „răsăritul” atoateconsolator! Cf. Să fiu: „Să navigăm în noapte ca piraţii nebuni/Să fiu prada ta/La răsărit”.

Până şi sfinţenia este butaforică (e şi normal: viscolul şi aerul tare al piscului presupun iniţierea dură, or….nu e cazul!): „Totul e ploaie de scântei/Corzile viorii sunt în flăcări/Ultima serenadă/Din seara sfântă” (cf. Concert), ba chiar uşor pleonastică: „Din paharul de cuminecătură/Sângele” (cf. Darul). Truisme, monotonii, sforţări penibile de a recupera inspiraţia, de pe unde nu există: „Un sfârşit ?/Sau un nou început?/Situaţie deprimantă./Halucinantă” (cf. Tu…); „Atmosfera feerică/Transformată/Într-o părticică de rai” (cf. Furtuna); „In beznă şi tăcere/Supravieţuirea e malefică”…(cf. Tu unde eşti?).

Sentimentul morţii „cadariste” – ajuns până la…antagonismul „lipsă de bun-simţ” – ”stimă”: „Doamna decapitează/Pe cine întâlneşte /Depăşind bariera bunului simţ/Stimata doamnă în negru…” (cf. Doamna în negru). Iar Golgota – „O instrucţie perfectă”  – …cum altfel, într-o lume care evoluează spre „careul rond/cvadratura cercului” şi în care predomnesc rafturile sentimentale (cf. Între “eu” şi egretă – …din nou, neconcordanţă între titlu şi…”expresia verbală”…ca şi în Odiseea, Remember…ca şi în multe alte cazuri de titluri cadariene, cu promisiuni triumfalist-epatante! ).

…Uneori, totuşi (destul de rar, din păcate), notaţii subtile şi credibile, emfaze în surdină, discreţie şi  bun-gust al plasamentului elementelor constitutive ale unor imagini real-sugestive, expresii ale unei renunţări (sincere!) la teatralitatea vulgarizantă a existenţei: „O lumânare s-a stins/în aortă” (cf. Darul); „Prăpastia din sufletul prăpastiei/E plină de spini şi lacrimi” (cf. Îndemn); „Hoinăresc celule/(Lupta cu destinul)/Scheletul unei deziluzii? (cf. Septembrie); „Se prăbuşeşte o pasăre/Din libertatea cerului/Cuibul ei arde-n flăcări” (cf. Vestejirea buruienilor); „Propagarea armonioasă în decor/A invizibilului” (cf. Privirea). Dacă e să găsim vreo „fantă” majoră, în „echipamentul” poetic al Mirelei CADAR: renunţă mult prea uşor la recepţionarea corectă şi integrală a semnalelor (intermitente) ale transcendenţei, preferă desenul facil şi, adeseori, lipsit de orice eficienţă afectivă, unor trăiri efective, profund angajante. De ce era nevoie de, spre pildă, aceste „versuri”-neversuri…penibil debutante, pornite dintr-o autodistructivă patimă după ludicul artificios:  „A tăcut!/Dar ei au înţeles/Fără cuvinte/Decorul e umbrit!” … de salturile ratate, între barele trapezului, voit-râvnit cosmic: „În fiecare colţ zăcea/O umbră de privire/O fărâmă de suspin/Sau un urlet de durere/Răvăşit printre galaxii” ( cf. Decor)…?! De la suspin, până la urlet…de la colţ la galaxie…! -  …se trece cu seninul inconştient, nefiresc, dar, mereu, periculos, pentru destinul poetic… -  al unei plimbări printre leii savanei ori printre tigrii junglei!

…Inima şi iubirile Mirelei Cadar se potrivesc, în ritm, mai curând cu colindul, decât cu furtunile şi cu…”haosul” – …iar flacăra inimii „rimează” poetic mult mai firesc cu „adierea”, decât cu marile devastări şi dezastre: „Ecoul vocii/Pe corzile inimii/Ademenindu-mă/Colind” (cf. Haos); şi „Răsuflarea./Mii de lumini/Focul iubirii/Flacăra pâlpâie/Încet, încet,/O adiere” (cf. Flori de gheaţă).

Starea de reverie este, în genere, una de largă, irepresibilă respiraţie… -  de aceea, Mihaela Cadar dă doar titlul, dar nu şi conţinutul stării, prea descătuşat-romantice, pentru ea – şi produce, premeditat, confuzii în „familia de termeni constelativi” ai exprimării fenomenului propus spre „dezbatere”, pentru a-şi masca, astfel, noviciatul încă nedesăvârşit: „Întâiul coşmar/Imposibilitatea de-a despica/Tortul/Răsucit cu atâta măiestrie/În prezenţa ta./Juvenil” (cf. O reverie).

Întrebările existenţiale sunt, şi ele (cum altfel?) „tandre”: „Un jurnal învechit//Printre file/Era un gest tandru” (cf. Întrebarea).

…Da, credem că Mirela Cadar şi-a autodefinit cel mai bine poezia, în pseudo-arta poetică Speranţa: „Evantai de plăceri” – …personale, am adăuga noi, fără nicio urmă de maliţiozitate! În definitiv, orice om îşi decide trăirile şi riscurile unei vieţi, şi aşa, scurte…Nu e neapărat să facă, dintr-o decizie oarecare – Marea Poezie!

                                                                                        prof. dr. ADRIAN BOTEZ

 ________________

13 Iunie 2011 – Nicolae Băciuţ: „Poemul Phoenix“, Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI – colecţia Poeţi contemporani (Ion Pachia Tatomirescu)

Iniţiere paradoxistă la Curtea Măiastrei şi a Elementului Foc, sau a „Împăratului Roşu“. Reprezentantul de marcă al refluxgeneraţiei postbelic-secunde (the Generation of Deep Clearness), poetul Nicolae Băciuţ, creator al unui relief liric inconfundabil şi indiscutabil – prin volumele: «Muzeul de iarnă» (1986), «Memoria zăpezii» (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1989), «Nostalgii interzise» (Târgu-Mureş, Editura Columna, 1991), «Casa cu idoli» (Târgu-Mureş, Editura Tipomur, 1996), «Lumină Lină» (versuri pentru copii, Ed. Tipomur, 1999), «Manualul de ceară» (Ed. Academos, 2001), «Poduri de umbră» / «Hidak az arnyekok felett» (ediţie bilingvă, în valahă şi maghiară, Ed. Tipomur, 2001), «Solstiţiu la Echinox» (Ed. Tipomur, 2002), «Alb pe alb» (Ed. Tipomur, 2003), «Singurând» (2007) etc. –, relief al unui expresionism bine paradoxizat, dar şi autor al unor impresionante volume de eseuri, de jurnale de călătorie, de interviuri cu figuri celebre ale artei cuvântului, ale culturii contemporane («Anotimpul probabil», 1995; «Curs şi recurs», 1997; «Oglinzi paralele», 1997; «Babel după Babel», 2000; «Aproape departe», 2001; «Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Steinhardt», 1994; «O istorie a literaturii române contemporane în interviuri», 2005; etc.), rod al unei temeinice activităţi jurnalistice prin decenii (ca redactor, secretar de redacţie, redactor-şef etc., la revistele: «Echinox», din Cluj-Napoca, 1978 – 1982; «Vatra», Târgu-Mureş, 1983 – 2003; «Ambasador», «Vatra Veche» etc.), sporeşte – în prezentul anotimp – corola de nestemate veritabile din teritoriul său poetic, prin cele douăzeci şi patru de carate estetico-literare ale volumului Poemul Phoenix (2011*).

Din cele trei prezentări de pe faţa a patra a copertei, Distinsul Receptor reţine, mai întâi, de la Eugen Simion, că – la poetul Nicolae Băciuţ – «biografia rămâne, în continuare, dominată de fantasmele cunoscute ale poeziei post-blagiene; o biografie a Poeziei şi, cum am zis, a Poetului care umblă prin lumea plină de tâlcuri pentru a afla arhetipurile şi înţelesurile», apoi, de la Gh. Grigurcu, în certificarea căruia se arată că «starea lirică, statutul cuvântului, poesisul sunt socotite fără prejudecată drept motivări principale ale discursului liric, racorduri plauzibile, necontenit reluate, la substanţa sa intrinsecă»; Petru Poantă mai evidenţiază în lirica băciuţiană că «ştiinţa ambiguizării, a intersectării planului afectiv cu cel al discursului, este exemplară; poemul face parte din recuzita imagistică, fiziologicul devine limbaj».

Despre cum şi în ce măsură se iniţiază eroul liric băciuţian între expresionism şi paradoxismul bine temperat de la Curtea Măiastrei şi a Elementului Foc, sau a „Împăratului Roşu“, spre a crea apoi armonicele-i reliefuri din blândul său teritoriu poetic, grăieşte foarte recentul volum, Poemul Phoenix, fireşte, mai mult decât oricare dintre cele publicate anterior de Nicolae Băciuţ, de vreme ce stă sub un motto din Odă (în metru antic), de Mihai Eminescu, ultramodernă odă în vers safic, unde „eternul“ erou liric de hyperionică factură, de după obţinerea statutului din „ora de iubire“, constată irepresibila „înşelare lumească“ şi solicită Demirgului re-darea „condiţiei sale dintâi“, prin starea purificatoare a flăcării-pasăre-Phoenix ce reînvie: «De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, / Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări… / Pot să mai renviu luminos din el ca Pasărea Phoenix?»… Originala direcţie în care pornesc poemele lui Nicolae Băciuţ – dinspre ars poetica sa „generalizată“ – certifică o similară conexiune de privelişte fiinţială, dar pe feed-back-ul chtonian-edenic-germinator al odei eminesciene, fireşte, chiar în poemul ce dă titlul întregului: «După moarte, / poemelor mele / le cresc unghii şi păr, / poemele scriu / singure / alte poeme / cărora le cresc pene şi fulgi / şi-nvaţă singure să zboare. / Poemele mele – / sălbatice poeme / în care învăţam şi eu, / să zbor / ca un străin / ce-şi caută o ţară / unde să-i crească / păr şi unghii, / în viaţă ca şi-n moarte, / în moarte ca şi-n viaţă.» (Poemul Phoenix, p. 227).

 Întâlnim în volumul Poemul Phoenix, de Nicolae Băciuţ, şi alte arte poetice memorabile, potrivit cărora Poezia înseamnă „Geneză“ („Facere“) – în maniera paradoxismului cosmologic sorescian din celebrul poem, Shakespeare, dar într-o altă direcţie, tot foarte originală ca şi cea despre care s-a făcut grăire mai sus –, desigur, creaţie de univers întru Eros, creaţie aptă de re-creaţie: «Stăteai goală în faţa mea – / nici înger nu era să te întreacă. / Vroiam să te ating cu verbul meu, / dar el era-nvăţat să tacă. / Am vrut să te ating cu mâna mea, / din trupul meu să-ti fac veşmântul – / dar trupul meu era cuvânt, / căci l-a-nceput a fost Cuvântul.» (Geneză, p. 35). Verbul trebuie „citit“ pe registul conotativ de-aici drept Dumnezeu / Iisus Hristos, în spiritul celebrei fraze de „deschidere“ din «Evanghelia după Ioan» (La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu), căci Verbul este cel ce face / făptuieşte (construieşte), inclusiv Muntele Mare / „muntele din mare“: «Fericit fără să poţi scrie, / privind măslinul în patria lui, / cerul în casa lui, / atât de aproape / că nimeni nu-i vede / fereastra deschisă spre mare. / Fericit că poţi să taci, / să simţi cuvintele tolănite / în inima ta / ca-ntr-un mormânt / de-abia împrejmuit cu flori, / că ziua începe la apus, / ca o mică sângerare / în palmele care se roagă. / Fericit că timpul stă în loc, / că nu există ne-nţeles, / că morţii poţi să-i dai bineţe, / că verbul / nu e sclavul vreunui adjectiv, / că masa mea de scris / pluteşte lin / ca o corabie pe marea în furtună.» (Muntele din mare, p. 19).

Poezia este „Lumină din Lumină“ – şi, ca în accepţiunea băciuţiană –, „un fel de ea“, „un fel de eu“, parte („paradoxist-infinită“), parte-ens-de-stea din sacrul Întreg Cosmic, din acel Dumnezeu cogaionic / dacic, parte cu fundamentala interfuncţie a sănătăţii şi evoluţiei / progresului, că dacă partea e sănătoasă şi Întregului îi merge bine, şi invers, întru rostuire a Lumii: «Un fel de-a fi, / un fel de ea, / un fel de-a nu fi / nu, nici da, / un fel de ieri, / un rest de stea, / un întrebând, / un a pleca, / un fel de eu, / altundeva, / lumina din lumina ta. / Atât te-ntreb: / cine e A?» (Litera, p. 16). În ultimă instanţă lirosofică – de vreme ce se face trimitere la „axa timp-secundei“, la „eternitatea clipei“ –, Poezia mai rămâne şi «Lecţie / de / anatomie / a unei / secunde.» (Poezia, p. 5).

Pentru eroul liric băciuţian, „nunta de argint“ (cu o mireasă, zână a apelor, sirenă «cu solzi de ceară») «e o margine de zi / bătută-n cuie – / alt Christos», viitorind petrecerea purităţii, „a albului în os“, „în Unul, sau în Niciunul“, derulându-se «tocmai când mirose-a primăvară», «când tocmai înc-o primăvară / inel pe deget înconjoară» (Nunta de argint, p. 6); pentru el, bacovianul verde „crud“ / „pur“ se metamorfozează în «verde chip, / verde chip, / bip… bip…» (Bip, p. 7), spre a «trece o dată / şi încă o dată, / jumătatea […] împerecheată, / jumătatea […] de cuvânt, / jumătatea […] de descânt, / jumătatea […] / de viaţă, / întregul…» (Basm, p. 8), adică jumătăţile de la „chirurgizarea zeiască“ a Androginului, jumătate androginică în care se şi oglindeşte într-un autoportret de Sfintele Paşti (diferit de al stănescian-paradoxistului Om-Fantă): «Trupul meu / ca o rană / deasupra / ierbii – / o picătură / de sânge.» (Autoportret de Paşte, p.11).

În oglinda alterităţii, eroul liric se mărturiseşte între pragurile „nord“ şi „sud“ ale verosimilului, „şarpe“ şi „frânghie“ a limitei tragic-existenţiale: «Ca un şarpe / crescut la sân, / ca o funie / împletită la gât – / eu – altul – / încât / să fiu mai bătrân / cu-o secundă, / mai scund, / mai urât, / mai singur / decât / mama care nu m-a născut – / ca un sfârşit / care n-are-nceput.» (Alter ego, p. 13).

Autentică mână magic-paradoxistă are acest erou liric: «Nu-i mâna mea / decât un şir de ochi – / amprenta degetelor / nu-i decât vedere.» (La revedere, p.15). Nod gordian îi este viaţa («Până la zbor, / pod peste ape, / norul e nor / fără de pleoape. / […] / Până la tine / nu-i niciun pod – / cum pleacă şi vine, / viaţa mi-e nod.» – Nod, p. 18) şi lacrima-i «o margine de curcubeu» (Înecarea lacrimei, p. 25), la „coborârea numelui“ în fii (cf. Nascendo, p 26), pe coordonatele îndumnezeirii ens-ului unei spaţialităţi oximoronizate / paradoxizate: «Cu tine timpul şi-a ieşit din timp, / anotimp de vindecare nu-i, / în locul tău e o icoană / cu chipul nimănui. / Cu tine izgonit în Rai, / când în scădere mă adun, / cu tine în cuvântul ne-nceput, / cu tine răsărit în care-apun.»(Izgonirea în Rai, p. 32), întrucât, din creştin-profundă fiinţare, eul declară fără şovăire: «Nu sunt întreg fără tine, / n-am început şi nici sfârşit, / n-am nici devreme, nici târziu / şi nici apus, nici răsărit, / nu sunt nici junglă, nici pustiu, / nu sunt nici fiu şi nici nu-s tată – / eu sunt doar tu, care odată / se cobora din mamă-n fiu.» (* * *, p.33).

Pelasgo-dacicul / valaho-dacicul mit fundamental al jertfei zidirii cunoaşte la poetul Nicolae Băciuţ o „mutaţie genetică“ – s-ar putea spune –, de la jertfirea / zidirea de vie a Anei întru dăinuirea mânăstirii, la jertfirea / zidirea Anei întru dăinuirea mărului „viu“, cel de dinaintea clipei căderii în păcat: «Ana are mere / şi Ana se zideşte într-un măr.» (Abecedar în Paradis, p. 44), în vreme ce alteritatea îl pro-jetează drept lacrimă a secundei: «Tu, Nicolae, de tine fug, / ca de o umbră fără trup; / dacă n-aş fi privirea ta, / din tine-aş vrea să mă rup. / Aş întinde mâna spre tine / ca înspre limba unui ceas / din care ora se desprinde, / meridian într-un atlas. / De tine fug şi nu am unde – / sunt lacrima unei secunde.» (Alt Nicolae, p. 65).

Şi prin „psalmii“, prin densele „litanii“ ale recentului volum, Poemul Phoenix (2011), Nicolae Băciuţ convinge într-un mod orfic-paradoxist fără asemănare că (se) scrie, se caligrafiază («Când trupul meu / rămâne un cuvânt, / […] / ca o duminică / mă-ntorc / în săptămâna fără patimi, / cu timp cu tot. / Doar un cuvânt.» – Cu timp cu tot, p. 67) până în sublima metamorfozare a sinelui şi a trupului, ca semnificat, credincios fiind nu numai în păsărea-flacără-semnificant, ci şi în sacra putere „de la început“ a rostitorului întru Logos. (* Nicolae Băciuţ, «Poemul Phoenix», Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI – colecţia Poeţi contemporani –, 2011; pagini A-5: 256; ISBN 978-606-604-029-7).

ION PACHIA TATOMIRESCU

 _______________

10 Iunie 2011 – Anacleto Iacovelli, „Vita di S. Francesco. Lo Sposo di Madona Poverta“, Casa editrice Francescana, Assisi 2000. Traducere din limba italiană: Preot prof. Dr. Ştefan Acatrinei O.F.M. Conv.( Cezarina Adamescu)

 „Binele ce mă aşteaptă e atât de mare, încât orice durere îmi e spre desfătare”.  -Sfântul Francisc-

              Iniţiativa  de a traduce preţioasa lucrare  hagiografică a lui Anacleto Iacovelli, intitulată: “Vita di S. Francesco. Lo Sposo di Madona Poverta”,  (“Viaţa Sfântului Francisc. Logodnicul Domniţei Sărăcia”), apărută la Casa editrice Francescana, Assisi 2000, este una cât se poate de remarcabilă, deşi, despre Sărăcuţul din Assisi s-a scris o bibliotecă de cărţi valoroase, începând cu hagiografii contemporani ai sfântului, de-a lungul a aproape opt secole în care, cel mai răspândit şi mai puternic Ordin religios a cunoscut o înflorire fără precedent, fiind cunoscut pe întreg globul. Şi dacă astăzi, charisma sfântului Francisc este actuală, aceasta se datorează faptului că, metoda de trăire creştină propusă de el este în sintonie  cu viaţa însăşi, deşi în condiţiile contemporaneităţii învolburate şi acaparatoare, ceea ce a întreprins el este anevoie de realizat.

             Cu toate acestea, exemplul lui de lepădare a bunurilor pământeşti pentru câştigarea coroanei virtuţilor cereşti, continuă a seduce un uriaş număr de creştini, fiind apreciat, urmat, simpatizat, nu numai de confesiunile catolice şi de religia creştină, dar şi de alte religii (musulmană, mozaică),  ce-l consideră pe sfânt un om dumnezeiesc, venit în lume exact la momentul oportun pentru a trezi creştinătatea din moleşeala şi amorţeala în care se afla în veacurile XII şi XIII după Cristos. Un om care, dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat, aşa cum se spune, pentru că era amarnic nevoie de el.

           Un om providenţial care cucereşte sufragiile tuturor, de ajuns să-i priveşti chipul în icoană ori statuie şi să-i vezi stigmatele care l-au făcut aidoma Modelului Său suprem, Isus Cristos, cu care s-a identificat în suferinţă şi trăire.

           Erau vremuri tulburi când Dumnezeu l-a trimis pe Francisc ca să dea mărturie despre viaţa de simplitate şi sărăcie pe care Dumnezeu o cere de la creştini, despre dezlipirea de bunurile materiale şi trăirea exemplară în perfectă armonie cu Dumnezeu, cu oamenii, cu propriul sine, cu natura înconjurătoare, cu toate făpturile create de Dumnezeu.

            Traducătorul acestei lucrări, preot profesor doctor Ştefan Acatrinei (OFM Conv.) nu se află la prima lucrare de cercetare şi traducere despre viaţa Seraficului. Chiar teza sa de doctorat a avut ca subiect viaţa Sfântului Francisc şi a Sfintei Clara. Apoi, “I Fioretti” –scrierile atât de însemnate purtând titlul “Floricele” – au constituit subiecte ale traducerii şi adaptării  într-o limbă literară pentru beneficiarii români, seminarişti, studenţi la teologie sau doar fraţi religioşi care vor să aprofundeze viaţa acestui sfânt şi opera sa. Mai mai ales, a creştinilor care doresc să cultive virtuţile şi să-şi afle pacea în meditaţie şi contemplaţie precum şi în vitaminele sufleteşti pe care le constituie literatura spirituală.

           Cu aceeaşi măiestrie şi grijă plină de acribie, traducătorul, Pr.Ştefan Acatrinei ne introduce în atmosfera comunităţilor creştine italiene din secolele XII-XIII şi de mai târziu, prin fermecătoarea istorie a vieţii Seraficului Părinte Francisc de Assisi şi a însoţitorilor săi, despre prima celulă de viaţă franciscană şi aprobarea Regulei (non bollata) iar apoi Regula definitivă, sigilată cu Bulă papală, Solet Annuere care a rămas valabilă, cu unele amendamente aduse la zi, până în timpurile noastre.

                Anacleto Iacovelli, încă din titlul lucrării ne face cunoscută intenţia de a se opri asupra aspectului spiritual al personalităţii Sfântului şi anume, acela de “logodnic” de “îndrăgostit”, de “credincios veşnic” al Domniţei Sărăcia, aşa cum a fost denumit în epocă şi cum a rămas şi pentru noi, Sfântul Francisc – exemplu de smerenie şi sărăcie exemplară pe care le-a practicat încă de la începutul convertirii sale, până în ultima clipă a vieţii, când a poruncit să fie depus gol, pe pământul umed, în semn de smerenie şi conform modelului Cristos, adică, să plece din viaţă, aşa cum a venit. Dar, mai ales, subliniază atmosfera de PACE şi ARMONIE cu natura şi făpturile, cu oamenii şi cu Dumnezeu, şi aflarea, descoperirea în sine a ceea ce Francisc numea şi căuta să insufle şi frăţiorilor lui, şi anume: BUCURIA PERFECTĂ. Câţi au cunoscut-o şi mai ales, câţi au practicat-o?

                În zilele noastre, am avut câteva exemple. Unul din ele este Monahul de la Rohia, care, în  închisoare a descoperit ADEVĂRATA FERICIRE, scriind acel inimitabil: JURNALUL FERICIRII.

               Ar părea de-a dreptul uluitor astăzi, când potentaţii zilei se străduiesc să-şi ridice temple şi cavouri cât se poate de luxoase în care poruncesc să li se aducă obiectete de uz personal, ca un om să ceară să fie înhumat gol, sărac, desculţ  şi fără ceremonii faste, urmându-L pe Mirele Cristos într-o profundă sărăcie materială şi dezlipire de tot, pentru a dobândi bunurile şi avuţiile care nu pier şi nu sunt roase de cari şi mâncate de molii.

               Şi cu toate acestea, în conventele franciscane se mai practică înmormântarea preoţilor şi a fraţilor franciscani, într-o simplă rasă şi cu picioarele goale.

              Despre Viaţa uimitoare a Sfântului Francisc, Anacleto Iacovelli relatează cu mult har narativ, într-o formulă inedită, cartea fiind foarte plăcută la citit, punctând elementele esenţiale ale franciscanismului aproape subliminal, aşa încât, cititorul are de-a face cu o lectură agreabilă, accesibilă, neîncărcată de date şi informaţii care acum, după 800 de ani, nu mai sunt de interes, ci, dimpotrivă, căutând acel miez gustos şi aromitor al chintesenţei franciscane: trăirea creştină după exemplul Sfântului Francisc, în perfectă armonie cu toate din jur, cu Dumnezeu şi cu tine însuţi. Chiar dacă acest lucru pare imposibil de îndeplinit în orice epocă şi o astfel de întreprindere pare temerară şi socotită de contemporani drept “nebunie”.  Lucru subliniat subtil şi de traducătorul de faţă.

              O sfântă nebunie, într-adevăr, o fervoare şi o pietate nemărginite, de care a fost cuprins şi Seraficul Părinte Francisc, Il Poverello, încă de la începutul convertirii sale, când şi-a părăsit casa părintească, averea, prietenii, slujba de tânăr negustor în prăvălia tatălui său, s-a dezbrăcat de veşminte,  a îmbrăcat un sac şi, încingându-se cu o funie, a pornit la cerşit pe străzile din Assisi, fiind socotit, pe drept cuvânt “Pazzo” şi ajuns de ruşinea oraşului.

              Şi chiar dacă el nu a conştientizat încă de la început ceea ce doreşte Dumnezeu de la el,  Francisc şi-a urmat chemarea, a răspuns “DA”  cu hotărâre la toate semnele pe care le primea de la Dumnezeu şi a căutat să ducă o viaţă conformă cu Evanghelia. De aici, până la constituirea primei celule de viaţă franciscană, la Rivotorto, când  a adunat în jurul său 11 fraţi şi au alcătuit prima Regulă, înfăţişând-o Papei Inocenţiu al III-lea, n-a fost decât un pas. Dar acest pas a fost înfăptuit în timp, în mod responsabil, fără să abdice de la noul program de viaţă întocmit în comuniune cu frăţiorii lui. Exemplul său a fost urmat de tinerii din Assisi şi din împrejurimi, astfel că familia s-a mărit continuu şi s-a extins şi asupra ramurii feminine a ordinului, asupra Clariselor, după numele Sfintei Clara, “plăntuţa”  Părintelui  Francisc.

               O astfel de carte, dincolo de informaţiile despre viaţa Sfântului, are darul de a (re)trezi fervoarea în sufletele creştinilor şi de a-i îndemna, într-o lume care şi-a pierdut complet reperele, să se reîntoarcă la viaţa creştinismului de odinioară, simplă şi eficace pentru mântuirea sufletească.

Şi atât cât nu e prea târziu, se mai poate naşte o speranţă că mântuirea e posibilă, în mijlocul vacarmului şi a vieţii trepidante care l-a transformat pe om în robul propriilor porniri şi vicii, în robul banului, al plăcerilor şi al vanităţii deşarte care nu fac altceva decât să-i piardă sufletul.

               Iată de ce, un demers precum cel al părintelui prof. dr. Ştefan Acatrinei- de a netezi drumul tinerilor spre cunoaşterea vieţii Sfântului Francisc şi a vieţii Sfintei Clara – este necesar, imperios şi se impune mai mult ca oricând.

               Traducătorul, păstrând litera operei autorului, înaintează în spirit, găsind,  chiar şi acolo unde abia se întrezăresc, nuanţe şi semnificaţii, în orice frază spre care s-a aplecat cu luare aminte, de parcă acolo ar fi trebuit să descopere comori de spirit nebănuite. Folosind întreaga gamă specifică unei traduceri competente, Pr. Prof. dr. Ştefan Acatrinei a făcut să ilumineze şi chiar să strălucească un text pe care, cunoscătorii şi cercetătorii vieţilor sfinţilor, n-ar mai fi găsit nimic de adăugat. Şi într-aceasta constă adevărata artă a traducătorului, în subtilitatea şi elasticitatea frazei, în bogăţia de nuanţe posibile a unui singur cuvânt căruia să-i poţi găsi valenţe noi interpretative.

               Trecând în revistă viaţa Seraficului, aşa aşa cum a fost relatată de atâţia hagiografi, el s-a documentat mergând la sursele originale şi a găsit cele mai subtile interpretări, prin comparaţie cu Toma di Celano,  Sfântul Bonaventura,  Julien Green, Maria Sticco, Adrian Popescu, sau teologii renumiţi care şi-au dedicat viaţa studierii operei Sfântului şi Regulilor Ordinului Franciscan.

              Toate acestea, însă, n-ar fi fost cu putinţă, fără o cunoaştere profundă a istoriei Bisericii,  a Vieţilor Sfinţilor, a locurilor unde a trăit şi peregrinat Francisc cu însoţitorii lui, ca şi un devotament şi o dragoste nemărmurite pentru cauza franciscană, ceea ce este şi cazul traducătorului român Ştefan Acatrinei.

              Firul roşu care străbate lucrarea de faţă este, într-adevăr, devoţiunea Sfântului Francisc faţă de “logodnica” lui, Madonna Poverta, dar şi spiritul caritativ de care era animat faţă de sărmani, bolnavi, năpăstuiţi, spirit care mergea până la jertfa de sine pentru a-i ajuta şi a le alina suferinţele. Şi aici sunt de consemnat: îngrijirea leproşilor, zidirea bisericilor, ajutorarea cerşetorilor, spiritul de înţelegere faţă de frăţiorii bolnavi din mica familie franciscană, pe care-i ocrotea ca un părinte şi ca o mămică, în acelaşi timp.

              Grija, de asemenea, pentru viitorul Ordinului, după ce el se va preda în braţele Surioarei Moartea, a fost şi ea un subiect bine tratat şi subliniat de traducător.

               Viabilitatea carismei franciscane în zilele noastre se bazează, aşadar, nu doar pe o Regulă scrisă cu aproape 800 de ani în urmă, dar în perenitatea învăţăturilor sale, care sunt valabile şi azi şi se pot adapta şi însuşi de către tinerii fervoroşi care vor să îmbrăţişeze o viaţă de rugăciune şi meditaţie.

     Iată cum  subliniază autorul şi marchează traducătorul, vituţile donei Pica, mama lui Francisc, o femeie evlavioasă care, „înzestrată cu virtuţi foarte alese, poseda o bogăţie interioară atât de mare şi desăvârşită încât aurul câştigat de soţul ei era nimic pe lângă aceasta”.

Cine ar mai pune preţ astăzi pe astfel de virtuţi?  Şi totuşi, se poate, pentru că la Dumnezeu, totul este posibil.

Cu această speranţă în suflet a pornit traducătorul la cercetarea vieţii Seraficului Părinte, traducând cartea aceasta frumoasă, utilă şi vrednică de luare aminte de orice suflet bun care doreşte să se edifice.

Nu o dată, autorul scoate în evidenţă statura spirituală şi  morală şi imensul respect de care se bucura, până şi în faţa musulmanilor şi a Sultanului Malek-El-Kamel, ceea ce a făcut ca de-a lungul secolelor, Sfântul Francisc să fie recunoscut şi de religia musulmană.

  Un text plin de mister şi  poezie ca însuşi  personajul cărţii, cunoscut ca îndrăgostit de poezie, de frumuseţe şi de Dumnezeu în aceeaşi măsură, căci se ştie că Francisc a fost primul poet renascentist de la care ne-a rămas acel încîntător Cântec al tuturor creaturilor, un Imn de slavă şi iubire pentru Dumnezeu şi făpăturile sale.

Puterea fascinatorie pe care o exercită şi astăzi istoria, viaţa, faptele, pildele acestui sfânt este extraordinară. Ca orice semn ce  vine de la Dumnezeu şi trece direct prin inima omului. Nimeni nu rămâne complet indiferent dacă aude, fie şi simplul nume de Francisc, pentru că el are o forţă de atracţie neobişnuită. Astfel, în timp ce unii sfinţi rămân la nivel local, trecuţi oarecum în penumbră ori, în orice caz, pe o arie destul de restrânsă, Francisc pe Assisi străluceşte pe firmamentul ceresc, luând în stăpânire întregul pământ,  alături de Cristos cu care s-a identificat în sărăcie, smerenie, ascultare şi jertfă supremă. Semnul binecuvântat al stigmatelor este o vie mărturie a acestui fapt, el fiind, deloc întâmplător, primul stigmatizat din istoria creştinismului.  Şi în faţa unor astfel de argumente divine, cine-i mai poate contesta meritele?

  CEZARINA ADAMESCU

http://www.agero-stuttgart.de

 ________________

09 Iunie 2011 – Toader T. Ungureanu: „Cărările destinului“(Al. Florin Ţene)

            Destinul de prozator al lui  Toader T.Ungureanu s-a creionat, de-alungul anilor, odată cu scrierea prozelor şi romanelor sale:”Regăsiri în timp “, “Sub semnul Capricornului “, trilogia “Rătăcitorul ,( vol I-Triumful vieţii, vol.II-Destine şi vol.III-Dincolo de hăţişuri ), “Nu aştepta luna mai “, “ Condamnat la viaţă “, “Şi visele pot fi trăite “, ”Dragoste şi durere “, “Al cincelea anotimpă “ şi “De dragul ochilor tăi “.

            Aceste proze ne descoperă un autor în întreaga sa splendoare barocă a imaginaţiei, având voluptăţi şirete pentru subiecte pline de miez, un narator cu viziuni neoplatonice, un degustător rafinat de înţelesuri pe care le culege pătimaş din viaţă.

            În noul său roman”Cărările destinului “, redescoperim aceaşi înclinaţie  spre lirism şi introspecţie, povestire şi facondă.

            Romanul  prefaţat de Constantin Zărnescu care subliniază că autorul este un”Constructor laborios de subiecte ample, în linia înaltei tradiţii a prozei moldoveneşti “, este structurat în capitolele: : “Au fost tineri “, “ Patima“, “În căutarea norocului “, “Micu prinţ“, “Tranzacţia “, “Străinul “, “Cântec întrerupt “, “ O nouă şansă“ şi “Chemarea stelelor “.

            Naraţiunea romanului se desfăşoară pe măsura derulării destinelor creionate de autor, demiurgul  personajelor sale, cu nume de Alina, Ciprian, Raoul, Mărioara sau Ema.

            Prospeţimea relatării, retrospecţia, întoarcerea în timp prin povestirea personajelor sunt elemente ale comportamentului eliberat de canoane, arătând că romancierul este un dibaci mânuitor al stilului şi un fin observator al psihologiilor latente. Romanul rescrie destinul unor personaje ce au o traiectorie orbitală în jurul lui Raoul, un împătimit al jocului de cărţi, fiind o variantă contemporană la Craii de Curte Veche, căci retrăiesc voluptăţile vieţii şi îşi lasă destinul la mâna hazardului.

            Citind acest roman mi-am adus aminte de romanele lui B. Jordan, T.C.Stan, ori Patricle Martinescu din perioada interbelică, dar Toader T. Ungureanu face un pas înainte faţă de predecesorii săi, mutând intersesul de la epicul aventurii( contaminat de facilităţi flagrante ) la comportamentism. În gesturile, limbajul şi manifestările protagoniltilor ghicim o pshiologie şi o mentalitate care dau seamă şi despre un cod romantic frisonat uneori cu poeme ce trebuiesc luate în seamă. Însă chiar relatarea prozatorului e un astfel de mixtum compositum, căci, trecând de la o perspectivă narativă la alta, autorul pune pe tapet o nesfârşită ştiinţă a povestirii.

            Patima jocului de noroc îl degradează pe Raoul, aducându-l în situţia de a-şi pierde toţi banii câştigaţi şi chiar soţia şi fiica, schimbându-le destinul în bine.Prozatorul priveşte realitatea la microscop, pulverizând-o într-o avalanşă de imagini şi secvenţe romantice de dragoste , focalizând concreteţea în nuanţe diafane.

            Autorul foloseşte fragmentarismul ca metodă şi viziune, căci fizionomia exterioară se încheagă prin acumulări lente de senzaţii şi detalii.Nu lipseşte oniricul, o stare de vis ce reapare obsedant în nopţile Alinei, de teama apariţiei fostului ei soţ Raoul. Profesoară la o şcoală,Alina este înjunghiată de  cartoforul înrăit care se răzbună înjunghiindo în clasă.Acest dramatic personaj femenin moare într-o perioadă când îşi găsise fericirea alături de Prinţ. Un om bogat ce o iubea mult, inclusiv pe fata ei.

            Acţiunea cărţii se desfăşoară în zona Dornelor, dar şi în două localităţi din judeţul Cluj.Lumea imaginată de autor, încărcată de aerul fabulos al visului, are coerenţă şi respiră acelaşi fond ritualic, palpitând de ritmurile înalte ale naturii.Percepţia prozatorului e, aici, superioară, iar frazele sale pletorice vibrează de o poeticitate autentică.

            Toader T.Ungureanu ştie să coboare în imediata apropiere a vieţii, să-i simtă freamătul şi să-i descifreze misterul ascuns. Efectul, în astfel de cazuri, e de autenticitate clocotitoare şi de cristalizare a realului cu imagini pregnante.Ochiul pare a observa lumea printr-un ochean colorat care hieratizează mişcarea, gestica personajelor, inclusive de a pătrunde în vârful “degetelor” intuiţiei în visele ascunse ale personajelor. Exerciţiile de candoare  dintre Alina şi Ciprian au o doză de ingenuitate.

            Autorul acestui roman e un prozator indiscutabil înzestrat, cu simţul miraculosului şi al poeticităţii, inclusiv fiind dotat cu voluptăţi de povestitor.Romanul este grav, deschis cu toţi porii spre adâncimile existenţei, fiindcă naraţiunea lui creează destine tragice

 AL.FLORIN ŢENE.

 _______________

08 Iunie 2011 – Gheorghe Porumbreanu: „Natura moartă fără punct negru“ (Ioan Miclău)

O carte de versuri ca aceasta apare mai rar, mai ales ca autorul, poetul si scriitorul Gheorghe Porumbeanu traitor pe malurile Crisului Repede ale Cetatii Oradiei, nu este  la prima sa carte publicata, ci detine un insemnat palmares literar,

cu carti ce se impun, ca de exemplu, “Ora unsprezece”, “Visul Mariei”si inca altele cateva. De aceasta data poetul isi dezvaluie puteri creatoare demne de recunoscut si luate in seama, fiindca insasi acest titlu al noii carti “Natura moarta fara punct negru”contine, sau mai bine zis formeaza o metafora care aminteste sugestiv de acel “punct negru”ce se pune la incheierea unei expresii, a unei propozitii sau fraze. Cand, punctul negru nu exista, inseamna ca lucrarea se continua. Se afla aci insa o stare sufleteasca a autorului, care arunca o anume lumina, fiindca citind versurile din  aceasta carte, observam cum majoritatea lor izvorasc dintr-o lirica dureroasa, dar si constructiva in acelasi timp pentru autor, intrucat in final vom recunoaste un original talent, viguros, adanc expresiv. Miraculosul intern al autorului se poate percepe in versurile din chiar prima pagina a cartii:

“M-am trezit cu nimicul in jur. Peretii odaii

ma strang. Imi scapa

capul in tavan si ma-ntind, curios, spre oglinda in

care zace un punct negru.

Ii fac cu ochiul. Nimic! Ii fac cu mana. Nimic! Ii fac

o grimasa. Nimic!

Probabil e starea de punct negru!”

…Aci s-ar putea intelege oprirea cursului unei vieti. (Poezia “Natura moarta cu punct negru”} Si totusi titlul cartii ne spune despre o “natura moarta fara punct negru”, deci continuarea a regasi lumina vietii pana la urma! Si intradevar poetul recunoaste ca pe un mare adevar hristic de-l aseaza constient  in versurile:

 “In amintirea mea, a ramas un punct negru, undeva

pe ramasitele unei oglinzi sparte.

Peretii odaii se dilata ca un cuib inchis intr-o sfera

translucida, prin care nu patrunde decat lumina.

Dintr-un intreg, negru, nu a mai ramas decat o gaura

prin care se vede, in lumina, un fluture ce poarta cu

sine toate culorile curcubeului.

Probabil, e starea de punct de lumina!”

   (Poezia: Natura moarta fara punct negru)

Poetul dezvaluie intradevar un oarecare accident din care revine la lumina!

Talentul si puterea de discernamant cat si varietatea temelor abordate dovedesc cu prisosinta framantarile interioare ale poetului oradean. Amintirile copilariei, amintirile despre parintii sai, sunt atat de duioase incat farmeca prin veridicitatea sentimentelor, specifice oricarei fiinte umane, dar numai poetul gaseste forma cea mai placuta de exteriorizare. Cu simplitate, de fapt caracteristica oamenilor dotati cu har natural, dl Porumbreanu zice:

“Cand eram mic,

tata ma tinea de mana stanga,

iar mama ma tinea de mana dreapta

ca sa pot sa fac un pas

mare.

Treceam printr-un copac verde

Incalcit de inele, ca niste riduri celeste.

Nu aveam varsta,

dar puteam sa privesc

prin ochii parintilor mei,

pana departe…

Pana departe!’

     Odata cu maturitatea si experienta vietii, versurile poetului devin scantei filosofice, gandiri umanistice cu care s-a tot framantat omenirea dar fara a le gasi in totalitate implinirea, implinire care in fiinta autorului  devine o necesitate sfanta in comuna noastra existentialitate.

Asa ne spun versurile poemei “Noi”:

 “Ne privim ca niste curiozitati

stranii

si ne bucuram in grupuri,grupuri,

ca si cum Dumnezeu

ne-ar fi facand pe rand

soptind la urechea fiecaruia

o alta taina existentiala…

      Vorbind despre spiritul critic al  cartii, acesta este fin, amintind de acea lume caragieleana, mai ales atunci cand vine in contact cu “omul politic”, si desigur  al noilor vremi, cand, zice versul “el poate fi orice”:

“Omul politic nu are definitie –

extras dintr-un citat

ce poate-ntuneca cerul,

enigmatic s.a.m.d.

el poate fi orice!

      (Poezia “Omul politic”)

      Dl. Gheorghe Porumbreanu este acel tip de intelectual, desavarsit, care stie prin

formatie, care sunt si trebuiesc sa fie valorile omului angajat in a sluji literatura si cultura, cresterea unui tineret educat intr-o lumina si morala care sa predefineasca acel

viitor sanatos si liber al omenirii. Uneori studiul sau capata o transcendenta filtrata prin propria sa personalitate, nazuinte venite oarecum in raspar cu visul sau,

ceea ce nu ar trebui sa fie, astfel desface un aspect al vietii spre a ne atentiona  de tocmai acel adevar si responsabilitate ce le avem fiecare in devenire si maturitate!

Astfel sa exemplifica autorul pe el insusi in poezia “Studiu”:

“Ma cresteam sa fiu cuminte

si ma mangaiam pe crestet,

dar intors mai de-nainte

m-am trezit cu visul vested.

Ma-ntrebam de unde vine,

scara micilor repere

cand ma inventam pe mine

comparandu-ma cu ele.

Mi s-a spus ca mai exista

intre doua carapace

o secunda tainuita

peste-o molima rapace.

                (Poezia: “Studiu”)

Apoi spre o oarecare sugestie filosofica, ce pare a inclina spre desartaciunea

averilor ravnite in timp ce viata ca o adevarata clepsidra se trece putin cate putin,

ne sugereaza poezia “Punctul din oglinda”:

“Nimic nu e mai tainic decat sa te privesti in oglinda.

Sa te speli, apoi, pe ochi, ca si cum ai fi comis

                                                             un  pacat.

In fiecare zi vei disparea, putin cate putin,

                                                         devenind un

punct, din care nu se mai naste nimic!”

Ca orice poet, incantat de misterele vietii, dl. Gheorghe Porumbreanu se mangaie cu

poezia, pe care o vede vesnica, deci fara rost a mai vorbi de moartea acesteea.

Semnificativa fiind poema “Eternitatea poeziei”, in care  poetul afirma:

“Sa nu mai vorbim de moartea

poeziei,

ca de sicriul de sidef al scoicii

aruncata la mal

de o furie.

Cuvantul spus, anume, e facere;

el naste luminand

ca si cum ar ordona

lucrurile.

Niciodata nu va exista

ultimul poet,

atata timp cat pruncul se naste

din potrivirea cuvintelor….

“Intradevar, aceasta carte de versuri merita a fi citita !”

IOAN MICLAU

AUSTRALIA

 _______________

07 Iunie 2011 – Monica Mureşan: „Femeie la poarta raiului de sticlă“, Ed NOUA (Marius Chelaru )

 „În acel spaţiu de fibre de sticlă din care

creştea

pădurea de mărgele

trăia femeia paralelă.

[…………………….]

Aici ne dau timp prin ace.

Trei ace pe zi. Vrei, uite, mă înţep

aici şi-ţi dau

câteva picături din Timpul meu

dar o să devii paralelă…”

                Monica Mureşan, Femeie la poarta raiului de sticlă, pp. 14, 16

 

            Prezenţă aparent discretă în peisajul literar, din unele puncte de vedere, Monica Mureşan se „încadrează” cumva într-un „curent”, în tabloul liricii feminine de la noi, care s-a transformat pas cu pas. Astfel, sentimentele, imaginea/ imagistica învăluită în cuvinte care-i dăruiau o haină graţioasă, diafană, delicateţea, fie ea şi uneori „de faţadă”, tematica banalului, lucrurile/ aspectele „minore” s-au „convertit” înspre o expresie uneori chiar mai mult sau mai puţin masculinizată.

            În poezia Monicăi Mureşan zilele se derulează între curgerea timpului, apăsarea, perceperea banalului atotstăpânitor şi, la un alt pol, fie o oglindire „paralelă” şi a realului, ori/ şi a propriei fiinţe, dar sub semnul unui ritualism discret, neepatant, de „sprijinire” pe sacru, pe divin. Noul? E doar răsfrângerea în/din vechi: „De ce să nu recunosc, m-am/plictisit să tot descopăr noutăţi în/lucrurile vechi./ De ce să nu recunoască,/ şi ele s-au plictisit/ să mă ţină minte,/ amestecate şi purtate alandala,/ ca ziua cu noaptea boţite de eclipsă”. Lucrurile sunt tot un fel de „sprijin” şi în încercarea de a se defini pe sine: „îmi plac/ foarte mult lucrurile, în ce altceva/să mă recunosc şi prin ce?”. Tot ele sunt şi un fel de cadru al existenţei sau/şi de hotar între clipe, între „a fost” şi „va fi”: „O logică elementară te familiarizează cu lucrurile/ pe care le cunoşti/…/ dar adesea ele te părăsesc,/ nu te ajută să te reîntorci.”

            Viaţa e parcă drămuită din tipare repetitive („Cum începi să trăieşti/ ai impresia că ai mai trăit/ o dată totul, dar când uiţi, ce te faci,/ şi atunci ai impresia/ că ai mai uitat o dată, totul?”), dar şi această repetitivitate are frumuseţea ei, felul ei de a dărui bucurie, în viziunea autoarei: „Bucuria ţâşneşte/ ca sângele şi auzi:/ – Doamne, ce mă iubesc eu!”.

Banalul, viaţa pur şi simplu, au în versul autoarei o haină a cotidianului frust, din cuvinte la fel de „banale”, care construiesc o imagine prozaică, dar veridică a ceea ce, cred, îşi doreşte: „Am luat ouă./ Am luat vopsele turceşti de la Butik./ Am luat cu împrumut/ coşul de răchită/ al Danielei.// Ulei şi oţet aveam în casă.// Am respectat instrucţiunile de pe ambalaj/ dar culorile n-au ieşit pe niciun ou/ deşi le-am tot vopsit cale de/ treizecişinouă de zile./ În acest timp/ le ţineam în coşul de răchită/ şi plângeam”. În fapt, ai putea avea senzaţia, lecturând acest volum, că Monica Mureşan şi-a propus dacă nu să ilustreze un model de acceptare cvasi-totală, atunci chiar să deseneze nu doar un „rai de sticlă”, ci o pojghiţă de sticlă în care sufletul este învelit pas cu pas pentru a se proteja de banal, de real, de trecerea timpului, de…

Când primeşte un cadou, o oglindă aparte („marele secret ale timpului/ este oglinda/ ce-i arată fiecăruia după cum îi este/ datul”), se confruntă din nou cu posibilitatea de a se rupe din determinismul rigid, din cadrul definit al curgerii fiecărei zile, fără a şti ce ar putea urma. „Fericită şi tristă, ezitam, între acceptarea/ reflexivă şi resemnarea activă”. Dacă nu asta, atunci poate apare „femeia paralelă” care îi strigă „peste gardul existenţei” să vină la ea, să îi dăruiască „reţeta timpului”.

Părţile alcătuitoare ale acestui tip de a vedea lumea, de reflecţie, sunt dăinuite şi din cuvinte îmbinate fără preţiozitate, simplu, dar şi din relativizări/ paralelisme cu iz moral, filosofic/ metafizic sau pur şi simplu „ziceri” ale propriilor trăiri. Poate că motivul care domină e colorat şi în nota sceptică, chiar sumbră/ amară a acestei lumi în care romantismul se poate  îmbrăca într-un demonic de „acelaşi” banal cotidian. Poate că ţine de faptul că viaţa poate fi privită şi ca un amestec de paşi „clari/ predefiniţi”, cu mici „surprize” constituite însă mai ales la nivelul gândului, al lumii interioare. Existenţa pare să ofere uneori, dacă e să privim în oglinda din vers a acestei femei de la poarta raiului de sticlă, mai ales consolarea liricului, desfăşurat în stările de spirit care oferă şi abia ghicite „variaţii” îmbrăcate în haina unor furtuni într-un suflet cufundat în paharul cu apă cu margini subţiri, dar certe, neschimbate, ale cotidianului…

Este o grilă în care se poate citi acest volum, această zicere versificată a cotidianului în oglinda unei femei în a cărei privire se vede raiul de sticlă, dincolo de şabloanele analizelor valorice, stilistice.

Concluzionând, lumea văzută prin oglinda acestui volum al Monicăi Mureşan (scris într-o notă aparent defazată, dacă avem în vedere imaginea liricii de expresie feminină de la noi) nu reflectă o lume îngrădită catastrofic, una a limitării cvasi-totale, ci un mod personal de a atinge cu simţurile pereţii lumii banalului, a faptului comun pe care ar putea fi dăinuită condiţia umană. Şi asta în versuri care nu sunt lipsite de amprenta feminităţii. Poate că este un fel de a reaminti fragilitatea eului care, cufundat în baia de sine, se loveşte de marginile realului. Poate că este o reacţie la ceea ce poartă haină negativă, poate că este o confesiune lirică sub presiunea clipei, poate…

MARIUS CHELARU

  ______________

06 Iunie 2011 – Janet Nică: „Baladă cu mioriţe“, Editura Alma, Craiova (Doina Drăguţ)

După volumele „Semănătorul de limite” (poezii, Ed. Litera, Buc., 1981), „Cocheta pasăre din ochi” (poezii, Ed. Anteu, Craiova, 1995), „Testamentul vesel” (poezii, Ed. Cugetarea Tigero, Craiova, 1997), „Shinto – calea zeilor” (haiku-uri, Ed. Sitech, Craiova, 1998), „Crily – floare de lotus” (haiku-uri, Ed. Sitech, Craiova, 2000), „Cuvintelnic aproape rebel” (dicţionar umoristic, Ed. MJM, Craiova, 2001), „Făt-Frumox din lacrimă de paradox” (eseuri, Ed. MJM, Craiova, 2004) şi „Năstruşnicitelnic” (paradoxuri umoristice, Ed. MJM, Craiova, 2007), scriitorul Janet Nică vine în vitrina cu cărţi a Literaturii cu o nouă apariţie editorială: „Baladă cu mioriţe” (Ed. Alma, Craiova, 2010).

Volumul debutează cu o parte (introducere în stil janetian) paradoxistă, intitulată „Despre mine-le din mine”. Dacă am face abstracţie de cratimă, am înţelege, tot în stil paradoxist, că Janet este compus din mai multe mine – de cărbune, de fier, de aur, de uraniu etc. Iar el este „foarte singur” (căci aici e arta!), „dureros de singur”, „multiplu de singur”, el „nu comunică”, ci „se comunică” pe el însuşi, el este mereu în „dilemă”, dar se salvează printr-o altă „dilemă”, el evoluează (prin puterea gândului) „de la zgomot la linişte” şi „de la urlet la tăcere”. În concepţia lui Janet, oamenii (artiştii, în general) se leagă prin „dezlegare” (independenţă, deschiderea orizontului de înţelegere, acceptare, nonconformism etc.) şi „se apropie prin distanţă” (telepatic). Mai spune Janet că „numai întorcându-ne spatele ne vom vedea cu adevărat”; cu alte cuvinte, pe un prieten îl cunoşti cu adevărat numai dacă te confrunţi cu el, sau, conform demersului în spirit socratian („Cunoaşte-te pe tine însuţi”), trebuie să te cunoşti pe tine mai întâi şi apoi să-i judeci pe alţii, sau, în alt sens, te cunoşti (te vezi) pe tine însuţi, numai dacă eşti pus în situaţii extreme sau dacă ai posibilitatea de a alege binele de rău, iar problema cunoaşterii nu este un lucru tocmai uşor. În finalul acestei prime părţi, Janet Nică ne avertizează şi ne îndeamnă totodată (semnul exclamării) că „Nu-mai singuri vom fi împreună!”.

Partea a doua a tomului („Baladă cu mioriţe”) – esenţa – este formată dintr-un poem (genial), alcătuit din 38 de strofe. Grafica, în concepţia pictorului Florin Măceşanu, este de o mare sensibilitate, iar tabloul tipăriturii se completează prin intuiţia tehnoredactorului de la editura Alma, Doru Şania (DTP – Desktop publishing), care pune în valoare creaţia poetului prin încadrarea paginilor în motive filigranate.

Pe coperta a IV-a, prof. dr. Marian Barbu face o succintă, dar relevantă, descriere a cărţii: „Chemările metricii mioritice fac deliciul unei superbe balade – de departe o ars poetica – în care autorul, ca odinioară eroii din basme, îşi părăseşte masă şi casă, copii şi nevastă, pentru a se muta în Literatură. Cultura profesorului de la Dunăre filtrează ca într-un vitraliu o dramă existenţială, care are ca ideal nemurirea în lumea cuvintelor.”

Poemul lui Janet Nică este o îmbinare între legendele cu eroi plecaţi pe alte tărâmuri pentru a învinge balauri sau pentru a salva ilene-cosânzene şi celebra baladă a mioriţei. De fapt, eroul (care este Janet Nică) pleacă de pe tărâmul nostru, al muritorilor, nu pentru a învinge sau a salva pe cineva, ci pentru a se salva pe sine de sine însuşi sau, mai exact, pentru a-şi învinge condiţia lui de muritor.

„Drama existenţială” a poetului are ca „ideal” plecarea în Tărâmul Literaturii: „un tărâm cu totu-aparte,/ sferă fără de fisură!”. În marea lui dragoste pentru Literatură, Janet Nică asociază această frumoasă disciplină umanistă cu perfecţiunea din matematică – Sfera, care este mulţimea punctelor din spaţiu egal depărtate faţă de un punct fix. Dar, constatăm că Janet nu vrea să fie un punct oarecare de pe suprafaţa sferei, ci chiar centrul ei (ce dacă e „sferă fără de fisură”, găseşte el o cale de pătrundere!), punctul fix în jurul căruia să graviteze ceilalţi aştri din literatură.

Parcurgând etapele unei balade, observăm că locul dramei este satul natal, mai exact casa părintească, de unde vrea să plece eroul, iar „mioriţele” (tata, mama, copiii – cei „doi muguri” – şi „frumoasa preamuiere”) îl imploră, pe rând, fiecare în felul său. Părinţii încearcă să-l înduplece să nu plece (teama de necunoscut, de înstrăinare, de rătăcire), soţia îl ceartă că vrea s-o părăsească, iar copiii, entuziasmaţi şi dornici de aventură, exclamă: „tati, ia-ne şi pe noi, acolo!”. Timpul în care se desfăşoară acţiunea nu este indicat, dar intuim că este unul în care eroul a ajuns la maturitate – „crin tomnatic”, cu „cărări pe chip”.

În finalul poemului, eroul îşi linişteşte „mioriţele”, că dacă va ajunge acolo unde şi-a propus, locul îngropării sale fizice va fi în veşnicia locului naşterii: „Şi, de-o fi şi-o fi să fie/ să ajung nemuritor,/ vă promit: cu bucurie/ voi veni la voi să… mor!”.

Traiectoria parcursului eroului din realitatea imediată, care întruchipează un ideal uman, prin univers, este circulară – sfârşitul este în acelaşi loc cu începutul. Calm, echilibrat şi curajos, fidel faţă de sine şi de lumea exterioară, cu un caracter bazat pe conştiinţa unei superiorităţi, eroul, prin dezvoltarea elementului pur spiritual şi printr-o transfigurare a realităţii, urmărind o profundă idee filosofică (a devenirii), nu comite gratuităţi, ci face totul cu un scop.

Cu un talent de a versifica remarcabil, îmbinând armonios elementele lirice, epice şi dramatice, folosind metafore sublime într-o naraţiune rectilinie, Janet Nică face din „balada” sa un poem tulburător.

DOINA DRĂGUŢ

 _______________

03 Iunie 2011 – Mariana Solomon Lazanu: „Crotalul diamant“, Editura Sinteze, Galaţi  (Marcela Ciobănuc)

Naşterea unui volum este o mărturisire de iubire, cu atât mai mult cu cât volumul de versuri Crotalul diamant (apărut în 2010, la Editura Sinteze) al doamnei Mariana Solomon Lazanu redă integral imaginea fiinţei morale a autoarei. A se proiecta într-o identitate textuală, a construi o lume care stă sub semnul imaginarului, iată nu pariul, ci substanţa unei poezii care, consecinţă a unei inteligenţe care se hrăneste din cultură, din melancolie şi damnare, nu lasă nicicând impresia vetusteţii sau a experimentului.  Este o carte care ne provoacă la o abandonare a comodităţilor diurne, lăsând urme adînci în conştiinţa noastră estetică.

Versurile ne surprind prin eleganţa şi sinceritatea vocii unei poete care nu se sfieşte să-şi asume reflexivitatea distinctă, într-un peisaj liric în care agresivitatea şi visceralizarea limbajului, dezabuzarea şi cinismul au ocupat de multe ori prim-planul revistelor de profil. Versul său înregistrează cu acurateţe seismografică frământările şi neliniştile unei conştiinţe moderne, ale omului care trăieşte într-un timp în care sensibilitatea e un semn categoric al bolii şi al ratării.

            Atrasă de titlul incitant al volumului, am căutat să descopăr o posibilă interpretare, dat fiind faptul că orice text literar reprezintă o ierarhie a straturilor sedimentate de sens. Interesantă mi se pare şi simbolistica imagistic-cromatică a copertei realizate de Ina Dumitrescu, în deplin acord cu textele lirice ale volumului de faţă. „Crotalul” ar putea desemna nu doar revelaţia artistului (vezi efectul de iluminare pe care îl are diamantul) sau instrumentul grafiei, ci şi vocaţia creatoare cu irizări diamantine, capabilă să metamorfozeze, prin logos, o realitate fadă. Cum diamantul este un simbol al perfecţiunii, desemnând o forţă spirituală invincibilă, înclinăm să credem că poezia acestui volum stă sub semnul căutării desăvârşirii artistice. Am putea spune că sintagma constituie un simbol ambivalent al propriului eu, o hierofanie a sinelui în cotidianul absurd, trăind sentimente diametral opuse: încredere şi nesiguranţă, acceptare senină şi refuz, extaz şi melancolie etc. „Crotalul” sălăşluieşte în straturile adânci ale conştiinţei, este însăşi enigma vieţii aflate sub semnul coincidentia oppositorum, este metamorfoza arhetipală a unui eu stihial, stăpân peste toate forţele naturii, capabil să se elibereze de toate temerile. Crotalul aminteşte şi de şarpele mitologic Uroboros (şarpele ce-şi muşcă propria coadă sugerează închiderea unui punct într-un cerc continuu),  promotor al vieţii şi al duratei, deci  devenind simbol al eternizării creaţiei. De altfel, poezia care dă titlul acestui volum, ca exerciţiu al unei reflecţii interioare, instituie un dialog cu sine şi cu lumea. Afirmaţia categorică „Mă bântuie crotalul diamant” (un soi de demon interior al celei care se lasă mistuită de flacăra inspiraţiei), o situează pe autoare în rândul creatorilor conştienţi de harul lăuntric, după cum declară ea însăşi: „Doar eu îl văd în fiecare zi, ∕  căci s-a ascuns  ∕  în dreptul inimii” (Crotalul diamant). „Cântecul” ce se naşte astfel este „ispită şi amar”, „zăpadă şi pârjol”, ascunzând „tăceri şi şoapte”, dar şi „suspine”.

             Poeziile acestui volum mizează pe o sensibilitate indiscutabilă, unitară în energia ei clocotitoare, accentuată de suflul unei sincerităţi inteligente copleşitoare. Printre temele atinse de pana irizată a poetei regăsim spaima de moarte şi cotidianul în care se ascund multiplele forme ale declinului, relaţia cu propriul univers liric, lumina stinsă a iubirii şi himerele unui timp care adăposteşte amintiri dragi. În fond, poezia aceasta angajează total, în direcţia unei conştiinţe sceptice, care nu acceptă iluziile, salvându-se, dacă putem să spunem astfel, urmuzian, prin ironie şi umor (unele dintre poezii sunt susceptibile de această relaţie intertextuală): „Iluzii se vând în parcul central ∕  într-un oraş grotesc şi vitregit de har” (Absurd) sau „Doctore, trec printr-o criză  ∕ colosală. ∕   Mi se acutizează percepţia ∕ existenţială” (Doctore). Iar această conştiinţă kafkiană a absurdului existenţial generează o „călătorie” în sens invers „Curg spre mine în sens invers ∕ acelor de ceasornic” (Absurd), spre propriul eu cu însuşiri de Ianus bifrons: „Şi dacă totul e absurd, ∕  atunci mă-ntorc  ∕  în sufletul meu absurd  ∕  şi ard şi zbor  ∕ şi râd şi plâng…” (Absurd).

Atinsă de „boala” scriiturii, întrucât cuvintele sunt asemenea unor „iele” (Cuvintele) care ademenesc şi provoacă, fiinţa îşi poate salva sufletul de invazia spaimei de absurd, tocmai prin forţa cuvintelor care luminează noaptea unui suflet stingher care „cu paşi nepământeşti curcubeie ating  ∕ de sufletul tău cuvintele-mi prind” (Ninsori de cuvinte). Mai mult, conştientă de inutilitatea căutării absolutului în afara propriului eu, de existenţa acelei fireşti cenzuri transcendente, fiinţei poetice nu-i rămâne decât „dorul” mistuitor, acel sentiment izvorât parcă din incandescenţa dureroasă a Păsării Phoenix, aşa cum reiese din îndemnul pe care şi-l adresează „Să vrei cu Phoenix să te-asemeni, ∕ fii rug pe cremeni” (Urare).  În interiorul acestei posibile transmutaţii, poezia, ca exercitiu al suferinţei, suficiente sieşi, izbăveşte prin voluptatea sacrificiului: „De azi m-aprind  ∕  surâzător, ∕  în torţa unui vers  ∕  istovitor” (Interdicţie). Acelaşi mesaj liric îl transmite şi poezia Dor, care dezvăluie condiţia tragică a omului-creator al cărui „suflet izvorât din stele” e prins în chingile unui „trup de lut”, zădărnicind aşteptarea şi căutarea paradisului pierdut: „Suflete nemângâiat, ∕ cu iubire descântat, ∕ cu lacăte ferecat, ∕ nu mai rătăci prin lume ∕ blestemat şi chinuit  ∕ ca un şarpe încolţit” (revine motivul şarpelui, emblematic pentru acest volum). Pentru Mariana Solomon Lazanu, poezia presupune o sfâşiere chinuitoare, o ruptură lăuntrică prin care destrămarea lumii, în loc să se amplifice, lasă loc unei posibile restaurări: „Şi dacă într-o zi s-ar întâmpla  ∕ să plec din mâna ta prea-nstrăinată, ∕ în palme îmi va lumina etern  ∕ smaraldul cu-al tău suflet drept însemn” (Însemn).

Autoarea construieşte progresiv o identitate care sondează şi întemeiază anxietatea: „Zidul acesta virtual ∕  mă disperă cu tristeţile lui, ∕  virusate de singurătăţi abisale” sau „…singurătăţile virtuale ∕  se-nşiruie sec, ∕  într-o mulţime de sfere…” (Singurătăţi virtuale). Umblând prin singurătatea sa, fiinţa poetică atinge o stare-limită. De aceea, poeziile sale, refuzând chingile prea strâmte şi formalizate ale versului clasic, intră în categoria cuprinzătoare a crizei conştiinţei moderne, în care eul îşi trăieşte agonia, conştient de singurătatea lui socială şi ontologică, condiţie din care se naşte poezia : „O! Doar când singurătăţile  ∕ îşi vor putea vorbi, ∕ voi strânge toate sferele  ∕ oranj sau gri  ∕ şi le voi preschimba  ∕ în poezii!” (Singurătăţi virtuale). Nu întâmplător, sub semnul unei Confesiuni discrete, fiinţa poetică îşi construieşte un portret adolescentin, ca unică modalitate de recuperare a unui timp paradisiac „Mi-e sufletul izvor …”, „mi-e inima crâng”, „mi-e trupul flacără”, „mi-e inima chemare”, deschis orizontului, aşteptării unei clipe primordiale: „Aştept ziua  ∕ când clipele noastre  ∕ se vor scurge din nou  ∕ în aceeaşi clepsidră (…). când sufletul meu va zâmbi ∕  în sufletul tău (…)” (Aştept).

Pe alocuri, autoarea reconstituie, prin evocări lirice, un timp paradisiac, al iubirii, al unei intense lumini, eliberate de orice consistenţă materială şi biografică: “Şi vorbele mele, ∕ albastre cristale de vis, ∕ vor sclipi în palmele tale, ∕ neasemuit paradis…” (Aştept).

Volumul pare o romanţă-fluviu, evocând nostalgic atât vârsta copilăriei (Nostalgie), a adolescenţei văzute „ca un potir fermecat  ∕ cu esenţe tari înmiresmat” (Potirul), dar şi pe cea a senectuţii (Îmbătrânire, Bătrâneţe), când trecerea timpului pulsează în trupul chircit (Trecere). În faţa terorii neantului „leacul” oferit sieşi este chiar dragostea de poezie: „Nu lăsa pleoapa-nduioşată  ∕ să rătăcească-n amintire. ∕ Seva iubirii de-altădată  ∕ răzbate-n praguri de rostire” (Leac). Momentul este trăit cu intensitate mărită, căci creatorul se supune creaţiei precum unei îndelungi plonjări într-o profunzime neiertătoare.

Volumul Crotalul diamant reprezintă confesiunea unui mare suflet, o exuviere de sine, într-o atmosferă senină, care va despietri inima cititorilor. Expresie a inadaptabilităţii la un context agresiv, retragerea din faţa lumii constituie unul dintre vectorii poeziei Marianei Solomn Lazanu. Autoarea ne oferă o rememorare profundă şi autentică a marilor şi eternelor teme ale poeziei, cioplind cu limpezime de cristal coloanele de marmură ale acestui templu liric.

Profesor doctor MARCELA CIOBĂNUC

 _______________

02 Iunie 2011 – Ion Puiu Stoicescu: „Kebada“, Editura RBA Media (Nastasia Maniu)

   Cunoscutul si de multi indragitul realizator tv Ion Puiu Stoicescu este, din pacate, nu la fel de cunoscut intr-o alta latura a personalitatii sale creatoare, nu mai putin meritorie si nu mai putin stralucitoare decat cea dintai. E vorba de calitatea sa de scriitor. Desigur, prin natura sa, prima profesie este expusa vederii tuturor, in lumina orbitoare a reflectoarelor, in vreme ce a doua se savarseste in taina, in lumina blanda a singuratatii si, cel mult, in lumina artificiala a veiozei de pe marginea biroului. Acest lucru nu indreptateste, bineinteles, ignoranta multora care habar n-au ca pe lume exista si cei ce dau viata si perenitate cuvintelor, pentru ca asta face scriitorul: da durata celei mai efemere expresii a spiritului nemuritor, fixand prin scris vorba care moare aproape instantaneu cu nasterea ei si transformand-o in cuvantul rezistent la intemperiile si frivolitatile timpului.
Dar gata cu filozofarea, ca riscam sa devenim – nu-i asa ? –  prea intelepti. Sa revin, asadar, cu picioarele pe pamant.    Desi Ion Puiu Stoicescu desfasoara ca scriitor o activitate prodigioasa si plurivalenta, manifestandu-se in toate genurile literaturii (poezie, proza, dramaturgie), ma voi opri, cum e si firesc si cum reiese si din titlu, la cea mai recenta carte a sa, la a carei lansare am avut onoarea sa particip, invitata fiind de autor. Este vorba de romanul Kebada, aparut la Editura RBA Media, in 2009, un roman robust si dens, sprijinit pe arta fluentei narative si pe sclipirea dialogului vioi, dar si pe aceea de
a da viata din mers, ca sa zic asa,unor personaje luate direct din realitatea noastra cea de toate zilele, cu bunele, dar si cu relele sale.
Cartea are o constructie care pastreaza in linii mari traditia romaneasca a romanului, autorul ferindu-se neostentativ de experimentele literare, aducatoare, ce-i drept, de inovatie si inedit, dar care, nu de putine ori, omoara, fara sa clipeasca, arta si placerea lecturii, placere pe care romanul de fata o ofera din plin cititorului, facandu-l sa-i savureze fara graba, in tihna, aroma, fapt care ne face sa ne aducem aminte cu nostalgie de lecturile de altadata. Iata de ce sunt convinsa ca acest roman a fost scris cu aceeasi placere cu care se citeste, desi pleaca de la un subiect cat se poate de simplu, preluat din actualitatea imediata: drama unui actor cunoscut si apreciat de public, evacuat din locuinta sa, in urma legii retrocedarii caselor, o drama pe care multi dintre noi au trait-o pe propria lor piele, drama care, la randul ei, isca o alta drama, ducandu-l pe protagonist pana in pragul mortii, in urma unui atac de cord, provocat de tensiunea si stresul prin care e nevoit sa treaca.
In jurul acestui nucleu narativ se dezvolta alte intamplari, unele de-a dreptul placute, cum este, de pilda, aparitia neasteptata a personajului feminin, Simona, o tanara studenta care, in timpul ei liber, este agent de vanzari la o firma de parfumuri si alte cosmeticale, si care, pe o ploaie torentiala, mohorata si incapatanata, suna la usa actorului, aflat in propria lui casa cu lucrurile impachetate, prins ca intr-un cleste in asteptarea incordata a “gealatilor” care urmau sa-l evacueze.
Aparitia luminoasa a fetei, uda pana la piele, in contextul dramatic al asteptarii unui iminent moment neplacut, are menirea de-a destinde atmosfera, de-a o imbogati cu poezie
si umor si de-a transforma o noapte sumbra in una placuta si romantica. Dealtfel, acesta
este inceputul fragil al unei idile, a unei povesti de dragoste aparute pe fondul unei amintiri obsesive a unei alte iubiri terminate tragic, prin moartea intr-un accident de avion a celei care continua sa-i ocupe, in ciuda disparitiei ei fizice,  sufletul impovarat. Un lucru bizar si excentric, poate, pentru unii este faptul ca actorul pastrase o papusa in marime naturala care conserva cu fidelitate imaginea iubitei ce nu mai era. In lungile lui momente de singuratate, personajul central conversa cu imaginea iubitei ca si cum ar fi conversat cu iubita insasi, desi ea trecuse cam de multa vreme in lumea celor drepti.
Aceasta papusa in marime naturala, care te duce cu gandul la muzeele de ceara, are,
se pare, semnificatia trecutului de care nu ne putem rupe si pe care il purtam cu noi, uneori intr-un mod constructiv, alteori intr-o maniera menita a ne impiedica sa ne continuam viata fireasca, nealterata de umbrele vremurilor de altadata. Dealtminteri, papusa cu pricina de care tanara studenta da din intamplare in dormitorul lui Mamutu
(aceasta este porecla sub care e cunoscut actorul) este si motivul ruperii pentru scurt timp a idilei abia infiripate intre cei doi protagonisti. Speriata si oripilata ca de ceva ciudat si pervers, fata fuge, pierzandu-se in ploaia din care aparuse.
Intre timp, drama actorului continua, atingand apogeul  in momentul in care, evacuat, cu lucrurile in strada, mai exact, in piata simbolica a revolutiei, pe aceeasi ploaie care pare a dizolva totul, tine un discurs ironico-dramatic, dus in derizoriu de catre cei  care
il ascultau, crezand ca actorul joaca teatru, confundandu-i drama personala cu un rol de pe scena, jucat prost, credeau unii, mai ales ca acesta isi scosese la licitatie toate obiectele de care era legata viata lui personala si profesionala: diplome, premii, medalii, carti, tablouri si altele.
Luat in gluma de catre cei care il privesc, unii aplauda, altii fluiera, altii comenteaza ironic, pana cand, ajuns la exasperare, actorul cade ca secerat, lovit de un atac de cord. Insa si acest dramatic incident este privit tot ca un joc. In cele din urma,. este dus la spital, unde este ingrijit de o mai veche cunostinta, o asistenta care avea pentru el mai mult decat o simpla simpatie.

   Pe acest fond dramatic, reapare Simona, studenta care, reanalizandu-si  fuga pripita si copilareasca, constata ca il iubeste pe cel de care fugise. Afland de imbolnavirea lui, tanara  se implica plina de devotiune in a-l ajuta, alaturi de un coleg si prieten al actorului, poreclit Rasputin,   Refacerea, dupa externare, se intampla intr-un alt decor, intr-un sat de munte, in casa de vacanta a unui prieten. Aici, intr-un peisaj superb, ne sunt
dezvaluite cu un realism neiertator zbuciumul si dramele locuitorilor de la sat, care se confrunta cu tot felul de lipsuri si de probleme, totul culminand cu o ploaie care inunda localitatea. Ploaia, prezenta obsesiv de-a lungul romanului, devine ea insasi un personaj al disolutiei. Cu deosebita maiestrie e condusa aceasta scena la care participa mai toti
locuitorii satului, scena alcatuita din dialoguri vii, stralucitoare, scriitorul dovedind o abilitate speciala in acest sens, abilitate ce provine, desigur, si din calitatea sa de dramaturg.

   Umorul discret, care insoteste adesea si scenele cele mai dramatice, echilibreaza
tensiunea si elimina riscurile unui patetism neavenit.    Toate aceste calitati, dar si altele, precum savoarea cu care autorul povesteste si isi conduce naratiunea, fac din lectura romanului Kebada  o placere artistica pe care cititorul, atat cel avizat cat si cel obisnuit, si-o poate permite chiar si in vremuri atat de putin favorabile  lecturii precum cele pe care le traim.
NASTASIA MANIU

 ______________

01 Iunie 2011 –  Beniamin-Petru Berbentia: „Preţul vremii pierdute“, Editura Neutrino, Reşiţa (Cezarina Adamescu)

 Moto: „… sufletul meu a învăţat să uite …”

          Un timp al plânsului şi al strânsului roadelor în potire de chihlimbar, un timp al culesului boabelor de rouă în căuşul de lună nouă…Un timp nedesluşit care se vrea nesfârşit… Cine să limpezească azurul,  cleştarul lacului, cristalul lacrimii, decât poetul? Are timpul vreun preţ, vreo legătură,  vreo comuniune  cu omul, în instanţa poetică?

         Un titlu pe cât de incitant, pe atât de plastic formulat, după modelul proustian care plecase „În căutarea timpului pierdut”, apoi, „În căutarea timpului regăsit” şi chiar a rămas cu o…capodoperă a literaturii universale.  Este o sintagmă de care se lovesc toţi autorii şi nu numai creatorii, dar toţi oamenii apţi să gândească. Şi Goethe, în „Faust” a vrut să întoarcă timpul şi să-i ofere elixirul tinereţii eroului său. Dar cu ce preţ?  Cu preţul sufletului.  Poate fi sufletul preţăluit? Ca şi sufletul,  Preţul vremii pierdute  este inestimabil. El nu poate fi schimbat decât în plan ideatic, oniric.  Un om poate trăi mental ori afectiv, având alte criterii de evaluare a timpului.  Criterii proprii. Aceştia sunt, de obicei, visătorii. Ei nici nu trăiesc în timpul lor fizic, material, convenţional, ci îşi creează o altă lume, un timp izvorât dintr-un spaţiu intim al trăirilor proprii. E bine, e rău? Să nu fii contemporan cu semenii, ci să-ţi alegi timpul tău de trăit şi de murit, îndeobşte?

Această categorie filozofică a fost ispita tuturor gânditorilor lumii. Ei s-au izbit de timp ca de un zid pe care au putut  să-l escaladeze, dar numai în clipa din urmă,  când au făcut saltul decisiv în partea cealaltă. Hiperboreea – paradisul uitat şi apoi reinventat, repopulat cu vise, cu vietăţi şi imagini fabuloase,  pentru a mai trăi, cel puţin o dată acea stare de graţie a tinereţii, are atingere cu idealul. Dar cum să atingi idealul? E o problemă la fel de spinoasă ca şi cea a întoarcerii timpului. Ne învârtim în cerc. Şi totuşi, poeţii, scriitorii, artiştii, reuşesc să înfăptuiască acest miracol, datorită harului creativ cu care au fost înzestraţi. Atinşi de aripa harului, ei pot să-şi permită să contorsioneze şi să distorsioneze vremea, să o supună, să o facă să încapă în căuşul inimii şi al minţii lor, pentru ca apoi să se lase în voia trăirii şi retrăirii acestui miracol. Unde altundeva, decât în paradis se poate afla idealul, perfecţiunea, minunea dintâi a creaţiei? De aici şi dorinţa întoarcerii în locul  unde cândva, am fost fericiţi, fără să conştientizăm acest lucru. Iarăşi e un lucru probat, şi o sintagmă arhicunoscută, că numai după ce ai pierdut un lucru sau o fiinţă, îţi poţi da seama de adevărata valoare a sa. Auzi deseori: „prea târziu” şi te inundă regretele. „Târziu te-am iubit frumuseţe, târziu te-am iubit” – spunea şi Sfântul Augustin, referindu-se la divinitate.

Avântul creativ din  perioada tinereţii este fără limite. Tinereţea poate face într-adevăr, aproape orice. Universul participă în mod plenar la aceste înfăptuiri, pe plan ideatic. Tinereţea este apanajul viselor şi visurilor făurite cu persoana iubită. Ea este legată organic de iubire, care mai apoi se transformă în alte virtuţi: înţelepciune, binefacere, bunăvoinţă, înţelegere, tact, îngăduinţă, cumpătare. Vine un timp al conştientizării acestor lucruri.

Se pare că pentru poetul Beniamin Petru Berbentia acest timp este ACUM.  Elanurile, avânturile primei tinereţi au trecut. El are ACUM,  puterea de a opera mutaţii în timp, la această vârstă, a celei de-a doua tinereţi, când întocmeşte bilanţuri provizorii.

Ce a pierdut, o dată cu timpul? Iubirea? Juventutea,  candoarea, inocenţa? Poate. Ceva din ele, totuşi, a rămas.

Ce a câştigat în schimbul tuturor acestora?  Timp. Timp de reflecţie, timp de cules ceea ce a semănat odinioară. Tot ce a căzut pe pământ bun, a răsărit, crescut, înflorit, rodit, cu mult mai îmbelşugat decât sămânţa căzută.  Tot ce a fost de prisos, s-a risipit precum praful purtat de vânt în răscrucile cardinale.

Au rămas fructele, însă. Şi mai rămân, pentru mult timp, de acum înainte, aceste mărturii lirice. Şi ele îi reflectă toate trăirile, toate amintirile, toate sentimentele. Îndeosebi, îl responsabilizează, îl conştientizează că tot ce faci la un moment dat, e bun făcut şi doar arareori, poţi şterge. Autorul dovedeşte prin aceste versuri că sufletul niciodată nu uită. Carnea uită,  dar sufletul, nu.

Să încercăm cu delicateţe şi temeritate să pătrundem acest univers intim, în acest timp ferice al visării şi al poeziei, pentru a putea să ne închipuim, alături de autor, cum e să trăieşti  îmbogăţindu-te cu stări ingenue,  în căutarea idealului.

O dată cu vremea pierdută, autorul constată, chiar la începutul cărţii că mai are să-şi asume şi o puzderie de Stele pierdute.

În ton elegiac, poetul, precum  spunea odinioară, Arghezi: „Cui să-i mai ies în drum, cu sufletul meu de acum?”, se întreabă:

Spre ce oracol să-mi îndrept privirea / Spre care cer să mai privesc acum / Când tot ce am în jurul meu e mut !? /  Tot ce-am cerut şi-ţi cer este iubirea /  Tăcerea învăţa-voi să-ţi ascult…” (Dedicaţie).

         Este un adevăr bine cunoscut, degeaba are omul de toate, dacă nu are ce-i trebuie…

         „Mi-au plâns toată vara / În suflet troienii… /Acum trece seara, şi-aştept moartea vremii…”  acest din urmă vers, „aştept moartea vremii”, este echivalent cu miracolul săvârşit în basmele populare, când Făt-Frumos îi vine de hac însăşi Morţii. Sau când Ivan Turbincă din povestea arhicunoscută, o vâră-n turbincă pe însăşi doamna cu coasa: „Paşol na turbinca, Vidma!”

         E adevărat, că iubirea poate răpune moartea, fiindcă ea dăinuie chiar şi după moarte. În faţa Iubirii, moartea se dovedeşte neputincioasă. Cezar Ivănescu a spus-o magistral: „De te-aş prinde, moarte – vie!”  - cu alte cuvinte, poetul are puterea de a înnemuri moartea, ori de a o învia…(paradox şi oximoron -  adeseori uzitat şi de perechile de îndrăgostiţi care-şi jură dragoste până dincolo de moarte!) şi nu „până moartea ne va despărţi”. Sunt celebre cuplurile care s-au întâlnit în Infern, Purgator şi Paradis şi şi-au continuat acolo traiul, după ce au peregrinat prin văile morţii. Aceasta este o străluminare a învierii personale la sfârşitul veacurilor, dar şi a Învierii Universale, o arvună a creştinului pe care o primeşte în  viaţa aceasta  când sunt „pelerini şi străini” prin „valea de lacrimi”. Desigur, toate acestea vor fi continuate, în altă realitate şi sub o altă formă, spiritualizată.

         Gândul la iubita lui îl face pe poet să se-ndrepte spre lumină. Şi ce altă menire are iubirea decât a desluşi şi a-l îndemna pe om  la urmare,  către Marea Lumină? Cu toate acestea, timpul de aşteptare este cel mai lung timp, pentru că atunci dau năvală toate incertitudinile şi temerile: „În suflet îmi cad /  Zăpezile vieţii… / Găsi-voi sub brad colindul tristeţii?!” (Colindul Tristeţii).

         Cu alte cuvinte, să ne împreunăm strâns mâinile, a rugă, şi să pornim prin iarna vieţii, în căutarea primăverii veşnice…

         În tăcere şi aşteptare, poetul nu poate să nu-şi îndrepte gândul la cuvintele Ecleziastului: „O, deşertăciune a deşertăciunii! Şi toate sunt deşertăciune!” (Ecl. 1,1)  pentru că imediat exclamă cu durere:

         „ Trecutu”-a fost… „trecut” sunt toate / …simţirile ce-mi trec uşor…” (De ce?)  şi în această ipostază a omului care aşteaptă zadarnic, nu poate să nu se întrebe: „De ce?”

         La fel cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, ca orişice facem, să facem în Numele lui Iisus Hristos, poetul este atât de  pătruns de iubire faţă de fiinţa  aleasă încât  cântă, plânge, visează, trăieşte, iubeşte, doar cu ea în gând. Raportarea la fiinţă şi nu la divinitate  este o dovadă că omul e creat  din lut şi este atras în primul rând de creaturile aidoma lui. Lut către lut strigă, abisul cheamă abis,  suflarea suflare absoarbe, om spre om se îndreaptă. Şi toţi, cu ochii în sus, spre Lumina cea neînserată…

         Tăcerea, tristeţea, confuzia, nedumerirea, aşteptarea, nasc gânduri ce nu-s ale sale, ori, mai bine zis, sunt ale celuilalt sine, cu care luptă fiinţa în „apele tulburi ale nefiinţei”.

         Reiterând iubirea Eminescului cu nuanţele sale de tristeţe, poetul se închipuie noul Romeo al alesei care întârzie şi de aceea apelează la mândrul Soare (ca-n basmele populare), la lună, la celelalte elemente naturale, să o înduplece să vină în chip de zână. În cele din urmă, el e încredinţat că iubita va veni. De ce oare, de fiecare dată, iubirea întârzie? Ca să sporească emoţia, să intensifice trăirile şi să  adâncească aşteptarea cu gânduri… Apelarea , nu o dată, la elemente folclorice, mitice, ori la arhetipuri din literatura universală, îl ajută pe poet să-şi clarifice şi să-şi mărturisească sentimentul. În definitiv, iubirea  se consumă de milioane de ani, e aceeaşi şi de fiecare dată alta, dar el se transpune în locul unor personaje cunoscute ca să-şi ascundă în felul acesta – şi totuşi să-şi facă simţite – propriile sentimente. O oarecare nedumerire şi  un reproş amar transpare din unele rânduri, când poetul spune: „Dar nu-nţeleg… de ce să pleci? /Te pierzi ca-n stele efemere / Şi mă arunci în gânduri reci…” (În gând).  Doar în vis poetul îşi poate întâlni iubirea aievea şi doar acolo poate să o atingă, aşa cum mărturiseşte şi aceasta ne duce cu gândul la starea aceea de oniro-luciditate când omul nu mai ştie dacă este vis sau realitate, ceea ce trăieşte.

         Că iubirea e unică în felul ei, şi aceasta se ştie. Şi că ea scoate din anonimat, fiinţele cele comune, făcându-le să trăiască un vis extraordinar, şi aceasta e adevărat. Şi totuşi, în catrenele sale (Stele pierdute) – răzbate o tristeţe de început de lume, când omul era singur şi nu avea pereche şi atunci Dumnezeu a hotărât să o plămădească  pe Eva dintr-o coastă a lui Adam, aşa cum scrie în Geneză. Pentru ca omul să nu fie singur. Dar iată că şi îndrăgostiţii sunt singuri. „Eram al nimănui” –  spune autorul.  Dar şi în ipostaza de iubit părăsit, nu este mai fericit, pentru că, spune el: „Mă laşi tot singur, şi tot trist şi frânt / În mii de părţi, de al iubirii vânt….” (Stele pierdute).

         Odată ce te-ai scăldat în mirajul iubirii, nu mai poţi trăi altfel şi mereu vei fi stingher, fără fiinţa iubită.

         La fel cum a spus Lucian Blaga în poemul său: ”Aşa-s de  negri/ ochii tăi / lumina mea”,  subliniind prin contrast, frumuseţea ochilor cu lumina, tot aşa şi autorul spune: „Lumina ta mă ţine treaz în noapte…” (Lumină).

         Dar ce altceva este Iubirea decât cărarea spre Lumină?

         „Privindu-te pe tine-n întuneric / Simt Raiul mai aproape, şi mai Sfânt” (Lumina mea)mai spune Beniamin-Petru  Berbentia  ca şi când i-ar spune iubitei: „devenisem albi din pricina întunericului” în timp ce „un înger trecea grăbit prin încăpere”. În această ipostază, tot el, exclamă: „Şi-aş vrea să tac, înzăpezit în gând!… (Lumina mea) ori, mai bine zis în acest vis care nu doreşte să se mai sfârşească…

         Nu e de mirare că poetul simte aşa pentru că el spune că: „Luceafăr mi-eşti în suflet, şi-izvor necontenit… (Să nu mă uiţi. Concluzie)

         Cartea a doua, Sonetele viselor şi ale iubirii, având ca subtitlu: Poemele durerii,  continuă în acelaşi ton elegiac, de tulbure durere şi amăgire după iubirea care nu mai este şi de reînviere a amintirii ei, măcar în vise. Poetul nu ţine seamă de canoanele fixate pentru această specie lirică, dar, sentimentul este primordial: „Iubirea mea-i un veşnic lanţ de şoapte” pentru că trăirea poetică nu ţine cont de nici un canon, de nici o regulă de prozodie, nici de asonanţe, nici de ritmicitate şi muzicalitate. Ea se oferă, aşa cum este în toată splendoarea nudităţii sale, ingenuă, neprihănită, aşa cum numai în vis se poate concepe o iubire. Poetul se mulţumeşte şi cu tăcerile dintre cuvinte, doar să fie alături de fiinţa iubită: „Sunt fericit când vorbele-mi sunt mute” (În tristeţe).

         Că iubirea sa e mai mult rodul visării şi al închipuirii, trăind în plan ideatic, poetul o spune deschis: „La fel ca idealu-atins /Sonetul meu e rupt din vis” (În noapte).

         Nu lipsesc licenţele poetice, precum: „Nu mă mai dor clipe de ieri / Când simt a tale mângâieri” (În noapte).  În general, poetul foloseşte, mai mult sau mai puţin inspirat, întreaga gamă a elementelor şi figurilor de stil specifice artei lirice.

         Un limbaj uşor vetust, tributar lui Eminescu şi Vlahuţă, cuprinzând cuvinte precum: roză, amor, foarte multe vise pierdute,  vise amare, soartă,  durere, plânset, tăcere, şi uneori, ecouri de romanţă, precum: „S-au ofilit toţi trandafirii-n glastră, / Şi unde-au fost petale-acum e scrum…” (Durerea florilor) –   sau : „O roză ai crescut şi tu în mine / Şi-n suflet rădăcinile-i mă dor” (Durerea florilor) fac din autor un poet romantic, care nu s-a desprins de modelele  clasice, dar, având în vedere perioada în care au fost scrise,  (adolescenţă şi studenţie) – pot fi primite cu bunăvoinţă şi înţelegere.

         Ar fi de dorit să cunoaştem creaţia sa de la maturitate, pentru o eventuală comparaţie şi să-i aflăm evoluţia.

         Cartea a III-a, numită Sincretism,  universul devine bacovian, cu umbre, drumuri lungi, priviri reci, cu toamnă, cu flori care plâng, cu vis cu lacrimi cu sufletul gol, cu visul de neatins şi cu  eminescianul „rămâi rece…”  din Odă în metrul antic.

         În această ipostază, însuşi timpul devine un adversar redutabil, neînduplecat care nu mai ţine partea poetului. Beniamin-Petru constată, din nou, în stil profund eminescian cum: „Trecut-au anii pe lângă mine”, şi, nu mai puţin tributar Luceafărului, el spune cu nostalgie: „Simt că mă sting… mă duc încet…” (Ultima iubire).

         Iubita este departe, mult prea departe, existenţa  devine neagră, zările cenuşii: „Tot ce-am iubit din lumea asta neagră / Acum s-a pierdut în zări cenuşii” (Ultima iubire). În această ipostază, el constată că: „Fericirea-i un vis de neatins pentru mine” (Ultima iubire). Şi în acest ton de plâns sfâşietor, apare Moartea, personaj central care vine în pas grăbit să-l ia. Din toate, doar amintirile mai există, deşi el spune că vorbele-i sunt scrum, viaţa i se-mpiedică pe drum, nu mai are simţiri, nu mai caută alinare şi se instalează o imensă oboseală care duce cu gândul tot la deşertăciunea Ecleziastului: „Am obosit de-o viaţă / Să stau şi să aştept / Iar când ştii ce urmează /Totul e deşert… / Deşartă e lumina / Ce-o caut în ochii lor / Deşartă e iubirea, / Din lumea viselor…” (Ecouri). În zadar poetul aşteaptă lumina,  „din neantul absolut”. Urmează o constatare firească: „Tu nu m-ai înţeles”,  în poezia cu acelaşi titlu. Şi o încercare de metaforizare nereuşită: „Melasa iubirii mă lasă pelin…” (Tu nu m-ai înţeles). Deseori, poetul se lasă din nou furat de închipuire şi spune:

„Încerc s-ating fantasma ta, dar luna nu mă lasă / Sunt prizonier în propriul vis… iar tu eşti prea frumoasă…” (La fel ca şi ieri). Poemul se încheie într-un ton destul de categoric: „Astăzi refuz să mai exist, când nu eşti lângă mine.” (La fel ca şi ieri).

         În cartea a IV-a, poetul ne înfăţişează Trei gânduri,  debutând cu poemul Filozofie,  în care spune: „Chiar de mai ţipă revelaţii în mine (…  /)…sufletul meu a învăţat să uite….”

         După această constatare, urmează poemul Sarcasm, care deja ne duce cu gândul la o eventuală tămăduire de maladia iubirii, „la maladie d’amour” din inimile „copiilor de la şapte la şaptezeci de ani” şi  care uneşte, în acelaşi pat, cum spune o celebră chansonetă franţuzească, „şuviţele blonde şi şuviţele cenuşii”. Zădărnicia iubirii curate îl face pe poet să exclame: „Dorinţa mea-i un foc ce nu se-aprinde / “Doritu”-i meseria ce “mă prinde” (Sarcasm), ceea ce ne face să credem că pentru el, îndrăgostirea e temeiul iubirii şi starea de graţie, aşa cum spune un celebru vers  „Înţelept e tot durutul / Sfânt doar nunta, începutul”.

         Şi alte consideraţiuni în acelaşi ton,  pe marginea iubirii, a uitării, a plecării, a despărţirii şi a trezirii din vise şi poveşti.

         Cartea a V-a poartă numele:  Măşti  şi include, surprinzător, Un Crez, Invocaţie, Credinţa mea,  în care poetul încearcă să-şi definească personalitatea şi este cu adevărat, cea mai surprinzătoare poezie din volum. „O faţă ascunsă, şi-un gând neuitat/  O piatră cu suflet, şi-un suflet pătat / Un Zeu ce se-arată doar celor „nebuni” /Mascat de lumina născută-n genuni… / O, viaţă pierdută, când ai să te-aduni?! // Colind calea Lunii şi-a visului stins / Visez la lumina din lacul aprins, / Mă spăl de ţărâna-mi prefăcută-n noroi / Şi-mi cer îndurarea în ochii tăi goi… / Mi-e tristă viaţa departe de Voi… // ***//  Şi totuşi, mai cred că nu mă sfârşesc / Sunt „piatră cu suflet”, şi ştiu să iubesc / Lumina mascată din lacul aprins, / Şi ochii tăi goi ce ieri m-au respins. / De azi sunt nebun, căci în vis te-am atins!…” Superbă metafora „piatră cu suflet”.

         Există în acest ciclu şi câteva poezii traduse în limba engleză de către Alina Fetescu şi avem motive temeinice să credem că traducerea este foarte inspirată.

Poem mie, este un adevărat panseu liric, foarte inspirat şi cu morală la final:  „Ferice omului ce rabdă / Că mâine îi va fi uşor /  Să uite-elanul vieţii moarte / Şi taina zilelor ce mor…”  ce duce cu gândul la celebrele apoftegme lirice ale lui Anton Pann din „Povestea vorbei”.

         Un poem  interesant este şi Clown,  în care, cu înţelepciunea dobândită din experienţa trăită, poetul spune: „ Tristeţea lui o am şi eu în suflet, /  Şi nu sunt clown, şi nu plâng mai de fel / Dar mor atunci când traiul meu e singur / Şi tu nu eşti, căci m-ai uitat în el…”

         Cartea a VI-a se intitulează Aceeaşi monedă  şi conţine variaţiuni pe aceeaşi temă a iubirii trădate care în zadar încearcă să uite ofensa. Răzbate însă acelaşi fior liric de zădărnicie în faţa vremelniciei: „Dar toate-s în zadar, nimic nu dăinuie / Mai mult de-o viaţă… / Iar eu m-am săturat să fiu doar viu! / Secunda ce ne  leagă-ncet se stinge / Iar eu rămân în gând… fără să ştiu… / ….dacă din mâna ta-i căldura ce m-atinge… / ….dacă există-un rost, sau atârn iar / De acelaşi tragic fir de aţă…” (Gândesc).

         Obosit de atâtea vise trunchiate şi deşarte, poetul, căruia Timpul nu-i mai e potrivnic, recunoaşte că a primit o revelaţie de sus care i-a deschis multe căi de acces spre înţelegere a ceea ce a trăit până acum şi a ceea ce  are să urmeze: Primesc / Primit-am, în anii mei de chin şi regăsire / Un dar de sus, ce mi-a deschis o mie de cărări, / De atâtea vorbe-n vânt, şi de atâtea tulburări, / Mă simt slăbit… şi totuşi forţa creşte-n mine… / Toate-s în lanţ închise, şi ştiu…voi fi în veşnice căutări!”

         Titlurile însele, Filozofez, Gândesc, Primesc, Iubesc etc. reflectă de fapt, sentimentele poetului întru-un anume moment şi segment de viaţă. El nu poate să recunoască faptul că: „Iubirea dintre toate îşi mai găseşte sens….” (Iubesc)

Cartea a VII-a este intitulată  Urme  şi cuprinde şi poemul care dă titlul volumului. Şi în el,străbate ca un fir roşu ideea că o clipă poate însemna o veşnicie şi poate schimba destinul cuiva: „Pentru o viaţă scurtă cât un fir de iarbă, / Care, cu teamă trece prin orişice furtună, / O clipă-ucisă-n pripă de-o inimă nebună /– ce, prin bătăi rebele, încearcă să îţi spună /Că lacrimile calde încep să se adune, / Şi se depun pe suflet, lăsând profunde urme – / Înseamnă infinitul închis în vremi pierdute.” (Preţul Vremii  Pierdute).

         În Departe de adevăr,  poetul se recunoaşte „vinovat de prea multă visare”  şi, după ce-şi face un rechizitoriu, conchide: „…în ochii tăi găsesc numai sfârşituri!”

         Un poem frumos numit Revelaţie,  sfârşeşte şi el în stil eminescian: „Aş vrea, din nou, spre fruntea–mi să te-apleci….”

         La fel, un poem sfârşeşte cu un panseu liric foarte frumos:

„Doar lacrima-nţelege-amarul ochiilor ce-o plâng…”

         Volumul de poeme de tinereţe al lui Beniamin Petru Berbentia, constituie un început promiţător  şi, lărgindu-şi aria tematică, renunţând la  influenţele romantismului clasic, îşi poate croi o cărare singulară pe drumul, atât de schimbător şi plin de  enigme al poeziei de azi.

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

19 februarie 2010

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s