31 August 2011 – Nicolae Răzvan Mincu: „K3/Maşina de citit gânduri“, Ed Vinea (Nicolae Macovei)

Înainte de a vorbi despre versurile lui Nicolae Răzvan Mincu poate e bine să credem şi să fim convinşi că poezia se află pretutindeni. De fapt, nu s-a putut elabora o definiţie unanim acceptată a poeziei. Ori, chiar dacă ar putea exista aşa ceva, ar reprezenta doar o deformare periculoasă a realităţilor imponderabile şi imposibil de cuantificat ale poeticului.

Fiecare dintre noi putem avem acces, într-o măsură mai mare sau mai mică, la poezie şi la frumuseţe. Fiecare putem participa la misterul şi la bucuriile, uneori tragice, ale lumii. Poezia este fără nici o îndoială o stare fundamentală a spiritualităţii umane.

Desigur, poezie se află, ca să spunem aşa, şi în artele plastice şi în muzică, pe pămînt sau în cer, în desfăşurările ştiinţei şi în dogmatica religiei, de pildă, dar şi în mediul natural ori de civilizaţie, unde ne petrecem viaţa. Ca să nu mai amintim de faptul că poezia, ca specie literară, reprezintă un domeniu al artei cuvîntului care, din cauza încăpăţînării fără margini a poeţilor, a devenit un adevărat cosmos mitico-ideatic cu o întindere semnificantă atît cît permite însăşi  spiritul creator al omului. Aici, fără un „călăuzitor”, de fapt, fără mai mulţi „guru”, poţi uşor confunda nordul cu sudul, apusul cu răsăritul şi emoţia cu imaginea ori discursul despre emoţie. Adică te rătăceşti în labirintul minotaurului, spus fără ocolişuri.

De fapt, în orice domeniul al spiritului, fără un studiu îndelungat, fără rigoare şi exerciţiu, fără confruntarea cu alţi creatori şi cu felul în care percep şi abordează ei probleme specifice, nu se poate. Sau se poate dar eşecul e garantat.

Trebuie spus fără reţinere că „Poezia” e una dar înţelegerea, atît cît e posibil, a poeticului e altceva. Accesul la misterul poetic nu este tot una cu arta şi cu efortul individual de a construi discursul poetic pentru a fi transmis celorlalţi. Şi chiar atunci cînd depui toate sforţările şi ai parcurs credincios toate traseele necesare rămîne totul deschis… şi nimeni nu îţi poate garanta că eşti cu adevărat poet…

După această, poate, prea lungă introducere, trebuie să mai adaug doar ideea că, de fapt, poezia există în deplinătatea ei absolută numai în simţirea şi în mintea noastră şi că răspunzători de ea, de calitatea dar şi de intensitatea ei, suntem noi. Cred, ba chiar sunt sigur, că relaţia intimă cu universul poeziei este o problemă personală şi individuală…

Cînd se pune însă problema comunicării lucrurile nu mai sunt atît de limpezi şi de simple… Cred că poezia este ca limba. Limba română e o stare generală de a fi şi de a ne recunoaşte ca grup uman unic dar, de fapt, nu cred că greşesc mult, spunînd că există doar limba fiecăruia dintre noi în parte şi capacitatea de a ne exprima, reprezentînd efortul intelectual şi de simţire pe care îl punem în jocul comunicării cu noi şi cu ceilalţi…

Acestea fiind zise, să ne apropiem cu încredere şi speranţă de poezia lui Nicolae Răzvan Mincu, din volumul purtînd titlu, după cum bănuiesc că deja ştiţi – „K3 – Maşina de citit gînduri”.

Probabil, cea mai bună introducere în coordonatele intime ale poemelor dar şi a resorturilor emoţional-ideatice puse în joc, o face chiar autorul cărţii într-o scurtă notă de început: „…delicatul suflet este scuturat de uragane, cu greu se strecoară printre pereţii de gheaţă ai imposturii, traversează crevase de intoleranţă, îşi caută poteca prin ceaţa suferinţei…” 

Oricum, poezia lui Nicolae Răzvan Mincu explorează, uneori cu accente de înţelepciune şi iluminare, alteori cu durere şi revoltă, continuu spaţio-temporal al vieţii, întrezărindu-se dincolo de banalitatea ori de firescul secundelor, ţesătura invizibilă dar şi implacabilă a lumii:…

Bună dimineaţa! Ce vezi? mă întrebau vecinii

schimbînd între ei foşnete şi mîhniri înăbuşite de ocean

abia se mai vedeau prin sita unor ample ovaţii mulse din ziare

care-i făcea invizibili cînd urcau pe rug

cu căştile lor de aviatori ce aşteptau contopirea

în nemăsurata neclintire a unui perpetuum mobile.”

(fragment din poemul Scurtă ispitire a sinelui).

Trecînd peste elementele critice strict explicative, care nu au rostul de a fi spuse acum, cred că cea mai bună expresie a poeziei lui Nicolae Răzvan Mincu vine din puternica ei ancorare în ontologia existenţei. Poemul este un spaţiu ideatic unde emoţia, observaţia sintetică, enunţul nervos dar şi detaşarea cathartică se autocomunică, fuzionează într-o reacţie ofensivă şi confesivă generatoare de material poetic. Participarea activă întinzîndu-se de la bucuria intimităţii pînă la uimirea în faţă iraţionalului şi a violenţei, formează canavaua pe care cuvintele îşi deschid puterea de sugestie, culoarea şi forma lor constructivă şi semnificantă unică. Avem un fel de patetism individualizant, care depăşindu-şi condiţia oarecum uzată prin difuzarea socială fără noimă, nu-şi pierde totuşi ceva din farmecul genuin. E un fel de readucere în prim plan a tensiunilor şi mirărilor, a faptelor şi a destinelor cunoscute şi răscunoscute ale omului dintotdeauna. Este poeticul în starea lui digerată de destinul noastru implacabil plutînd de la un capăt la altul al orizontului, fie el orăşenesc, ca cel din blocul K3. El eliberează atîta energie şi farmec cît poate cumula din aura semantică a spaţiului infinit dintre cuvinte. Sau mai exact spus de dincolo de ele. Aşa cum stau mereu lucrurile şi în artele plastice, în artă, în general vorbind. De fapt, în orice efort de a comunica (nu de a monologa) unii cu alţii. Efort necesitînd, ca să spunem aşa, un profesionalism fără margini, şi de ce nu, har, cînd este vorba de obiecte şi dimensiuni artistice.

Cred că încheierea cea mai firească a intervenţiei mele se poate face citînd dintr-un poem:

„…Stau pe gînduri de apă de piatră şi foc

la trei secunde după Întemeiere

în singurătatea mea de grăunte

paltonul meu locuit de nori se înfăşoară încet

spiră lîngă spiră pe osia substanţelor cereşti

Tatăl meu străluceşte pe o partitură nouă

Ne toarnă în cofraje circulare pruncii

Fraţilor mei le face o cruce pe frunte

Suspinăm toţi deodată şi ne învelim cu o sfoară de cer.”

(Ţesătura de fapte a paşilor.)

04 Septembrie 2009

NICOLAE MACOVEI

Lansarea cărţii la Galeria Orizont Bucureşti

 _____________

30 August 2011 – Olga Alexandra Diaconu: „Intrare în primăvară“, Ed. on-line Semanatorul (Cezarina Adamescu)

         Cu veşnicia soră bună, Olga Alexandru Diaconu intră în primăvară ca în vis şi devine nemuritoare. Cel puţin aşa susţine cu încredere şi speranţă că ea, primăvara i-ar aduce continuitatea în timp. Nichita Stănescu intra, de asemenea în muncile de primăvară, în A unsprezecea elegie, închipuindu-se sămânţă şi sprijinindu-se de propriul său pământ. Intrarea omului în circuitul cosmic se face de la sine, o puzderie de lumi se nasc, şi pulberi de stele risipeşte omul,  cu fiecare mişcare. Sub tălpile goale răsar câmpuri cu flori şi poeta devine „o dâră de uscat pe ape”.  Aceasta e puterea visului: o risipă de imagini feerice sub un cer ireal de frumos.

         În ciclul care poartă numele „Intrare în primăvară” – ce cuprinde trei poeme, poeta este ramură înmugurit, copac înfrunzit clocotind de seve, clocotind de viaţă, a cărui unică menire este să dăruie lumină. În toate aceste poeme răzbate un dor şi o nevoinţă de a da rod şi de a se împărţi celuilalt. Copacul tânăr cu rădăcinile în mantia de zăpadă, cel care răzbate îngheţul şi preface clipa în veşnicie. Cuprinsă de avânturi juvenile, poeta respiră aerul mai proaspăt parcă şi sufletul i se face mai înalt. Şi aici e încă o trimitere la Nichita Stănescu.

         Nu e de mirare această prefacere pentru că  „E totul simplu-n fire” – şi poeta intră în acest firesc, aşa cum ai intra pe poarta casei pentru că, spune ea:  „sunt vamă de iubire / cum firea-ntreagă e” şi capătă puteri nemaiavute fiindcă: “port universu-n sânge / cum muzica-n vioară”. Toate acestea se datorează, bineînţeles iubirii, care o face să se mai nască “o oară”. O oră (de iubire?) aşa cum cerea Eminescu, o dată, şi încă o dată şi de mai multe ori…Pentru că iubirea nu cunoaşte saţiu…

         Tonul e cald, senin, neîncrâncenat, împlinit, împăcat; poemele degajă lumină şi forţă creatoare clocot de magmă telurică şi stelară în acelaşi timp, sunt stenice, dau speranţă şi încredere. Rareori mi-a fost dat să citesc ceva mai luminos. Poeţii sunt, îndeobşte, stăpânii nefericirii, ai tristeţii, unii sunt tenebroşi, induc stări de tristeţe şi spleen.

         La Olga Alexandra Diaconu bucuria inundă din fiecare vers, nu găseşti urme de melancolie şi de nefericire. Un glob luminos, intens colorat care se învârte-n tavan, aruncând sclipiri într-un joc fascinant de lumini şi umbre într-o mişcare halucinantă. Atmosfera e de sărbătoare, sufletul se îmbracă în haine de duminică, inima cântă, bucuria ţâşneşte prin toţi porii, speranţa se citeşte în ochi şi pe buze.

         Flori şi miresme proaspete degajă fiecare cuvânt pentru că, poeta însăşi e un pom înflorit: AZI SIMT C-AM ÎNFLORIT PE DINĂUNTRU: Azi simt c-am înflorit / pe dinăuntru / de parcă / pomii-n floare-au izbucnit / şi s-au mutat în curtea mea de taină, / iar cei de prin grădină au pierit //Îmi port pe cale bucuria lină, / grădinii pomii vreau să îi întorc, / primind în schimb o noapte mai senină /pe care cerului eu să i-o torc // Mângâi cu palma mâţişorii fragezi – / vreau în căuş căpşorul  să  le –ncapă – /şi-ncet plutesc în mine / şi-ncep să mă rotesc – / cântul de păsări parcă m-ar purta / prin lumi secrete ce acum m-adapă  // Nici nu mai ştiu unde să mă opresc – / în mine primăvara a rămas, / chiar dacă-n iarnă geamuri înfloresc / şi în troiene  neaua e-n popas.”

Dăunăzi, o distinsă doamnă profesoară mi-a spus printre lacrimi ţâşnite instantaneu: “Mă simt ca un copac uscat”. De unde venea această impresie de uscăciune, goliciune sufletească, nerodire şi neîmpărtăşire? Dintr-o atavică tristeţe care pusese stăpânire pe ea şi nu-i lăsa răgaz respirării aerului reavăn din preajmă.

         A şti să faci o sărbătoare din orice clipă, e o artă, într-adevăr. Nu toţi o stăpânesc. Şi eu mă simt solidară cu această persoană bună, caldă, simţitoare, care nu poate trece cu indiferenţă pe lângă toate durerile lumii şi se încarcă de acestea, purtând poverile altora şi rezonând la orice nefericire.

         La Olga Alexandra Diaconu până şi aerul înfloreşte anume pentru ea.

E-o-nălţare-n tot / ce ne-nconjoară: / firul ierbii printre pietre iară / s-a ivit // Pretutindeni ochii nevăzuţi / strălucesc ascuns / simţind a vară, / braţe nevăzute se întind / soarelui să-i spună bun venit” (Zvon de viaţă).

         Pe Olga Alexandra nu o sperie nici zăpada, nici îngheţul, nici viforul ori alte stihii ale naturii pentru că ea însăşi se simte ca o sămânţă care în curând va încolţi şi va da rod. E uimitor câtă efervescenţă, câtă viaţă şi câtă forţă degajă aceste cuvinte:

         SUNT CA O SĂMÂNŢĂ SUB ZĂPADĂ: Sunt ca o sămânţă sub zăpadă, toropită şi c-un ochi afară, / celălalt ‘ năuntru se priveşte / şi de primăvară se-nfioară // Parcă infinitul se undeşte-n mine – / prin cămări de suflet vrând să primenească / şi prin vasu-n care locuiesc / se preumblă-o apă mai cerească  // Înfloresc în taină, tot mai înăuntru – / floarea pomilor a izbucnit ascuns / şi-o aştept să spargă, să dea la iveală / sufletul ce-n alte lumi e dus”.

         Alteori, poeta spune:SIMT O PUTERE MAGICĂ ÎN MINE: Simt o putere magică / în mine, / nici eu nu ştiu / de unde s-a ivit // Mă-nalţ ascuns / şi sufletul e-nmugurit – / în vraja ta  / de parcă am pătruns”. – Şi toate acestea nu au deloc de-a face cu vârsta biologică ci cu o anume intensitate a trăirii care vine doar de la Dumnezeu. Sunt daruri pe care trebuie să le primeşti aşa cum vin. Un clasic spunea: „Durerea însăşi e necesară ca să poţi simţi bucuria că nu te doare nimic”.

         Olga Alexandra Diaconu a prefăcut durerea în bucurie, în imn de glorie şi slavă înălţat lui Dumnezeu şi poate de aceea nu simte altceva decât sete de viaţă, dăruire, iubire împlinită.

         „SE SPARGE MIEZUL GRÂNELOR: Un zvon de viaţă / umblă peste câmp: / se sparge miezul grânelor / sub coajă / şi-l oblojeşte / şi-l înluminează / duh tainic / din adâncuri de pământ  // Se logodeşte lutu-n somn / cu cerul / Când se trezeşte, / e înluminat, / de parcă / nu l-au troienit zăpezi”.

         E un soi de pedagogie aici pe care ne-o oferă Olga Alexandra Diaconu: trebuie să iei lucrurile aşa cum sunt şi să-i smulgi vieţii partea cea mai bună. Până la urmă, secretul e desluşit: iubirea face toate aceste minuni: PĂTRUNZI ÎN MINE CA O TAINĂ : Mă-nvăluie iubirea ta, / mi-e haina / prin care cerul pot să-l simt: / sublim,  / întreg // Plutire sunt – / în cer ascuns / port taina  / care m-a pătruns / și care prin furtună doar / pot s-o înec (…) // Simt pacea doar / cum mă inundă – e veșnicia în secundă”.

         În aceste condiţii până şi moartea este senină:  simt cum / de tine mă desprind / și mor senin.”(Pătrunzi în mine ca o taină).

         Această capacitate extraordinară de percepţie nu-i e dată orişicui.

         Bucuria ce a cuprins-o întreagă, e semnul că în curând se va face toamnă. Dar nu contează, pentru că ea trăieşte din amintirea acestei bucurii totale, perfecte, fruct al iubirii.

         „ÎN CURÂND SE FACE TOAMNĂ : Bucuria ce întreagă m-a pătruns / e semn că în curând / se face toamnă / Ce-mi pasă ! întreaga vară eu am râs / și-am mers la braț cu îngeri / de lumină având haină // Ca o explozie stelară, eu sufletul / prin viață mi l-am dus / și-acum e vremea / să-l întorc / mai spre apus // Un satelit divin / voi fi de-acum / dumnezeeasca mână să mă cearnă ».

         Adevărată odă a bucuriei este lirica Olgăi Alexandra Diaconu, din fiecare cuvânt aproape,  cerurile cântă, păsările i se reflectă-n priviri, respiră aerul blând şi fericit al acestei bucurii: e  însăşi bucuria de a trăi, de a se simţi ocrotită de mâna divină : «Azi simt bucuria deplin / pentru că toate cerurile / cântă în mine / și păsările mi se reflectă-n priviri ». (Azi simt bucuria deplin).

         Tonul uşor patetic, rugător, chemător, te invită să pătrunzi în această bucurie deplină ca un arbore ale cărui fructe aşteaptă să le culegi : «ARBORELE MEU ROȘU: Arborele meu roșu / s-a deschis / în lumină, iată, fructele lui tainice așteaptă / să le culegi, / să le mistui / o dată cu respirația, / să ardă-n lumină / ca o candelă cosmică, / ca o stea în formă de inimă / plecată dintre noi  / pe firmament”.

         Motivul arborelui înfrunzit, înflorit, plin de rod este foarte frecvent.

         Într-o clipă de sinceritate Olga Alexandra Diaconu ne dezvăluie, cu toate acestea,  neliniştile nopţii împotriva cărora luptă şi-şi trage nepăsarea pe trup  să nu o invadeze, dar asta numai până dimineaţa, când e pătrunsă din nou de soarele iubirii iar lumina o cheamă “din înaltul înaltului”:  “ÎMI TRAG NEPĂSAREA PE TRUP: Îmi trag nepăsarea pe trup / ca pe-o haină / şi sufletu-ntreg mi-l arunc / prin hubloul hazardului // Ca piatra devin, / nu mai vreau să pătrund / nicio taină – / imună să fiu la freamătul vieţii // Dar asta se-ntâmplă / doar noaptea /  când prin alte lumi / mă închin / şi-apoi, / trează, / iar vreau / să-i stau în prag dimineţii,/  iubirii, / durerii / iar pradă să fiu / când lumina mă cheamă / din înaltul înaltului”.

         E o artă şi aceasta, de a şti cum să te fereşti şi să devii imun la freamătul vieţii. Viaţa, alcătuită din lumini şi umbre, dureri şi bucurii, lucruri şi fapte diverse,  încât uneori se amestecă şi nu le poţi lesne deosebi. Cu alte cuvinte, noaptea, poeta pribegeşte prin alte lumi dar în zori se întoarce, să-i stea în prag dimineţii, echivalentă cu iubirea.

         Poeta merge mai departe cu mărturisirea şi anume, aflându-se în aşteptare, în sine se face târziu, dar ea nu lasă ochilor străini să vadă acest lucru, ci oferă privirilor un chip luminat, senin, plin de bucurie:

         şi-n mine / e deja târziu, / dar ţin piept zilei / la amiază – / trează să fiu, / de mă găseşti, / şi nici să bănui / în vreo clipă / că-n mine / timpul se-nserează”.

         Deşi iubitul i-a plecat lăsându-i în schimb „frâiele tristeţii” – autoarea simte cum  „o putere mă înalţă / în mine ca-ntr-un început / în care / totul e doar iubire / ca şi cum /  neîncetat / pluteşte-o vrajă / peste fire”.

         Iubirea, nu numai că aduce bucurie, dar deschide şi o poartă spre cer: „ca o poartă spre cer, / iubirea s-a deschis” (Ce zumzet azi la stupii).

         Nu e de mirare, aşadar că Olga Alexandra Diaconu se cufundă-n iubire şi o trage peste trup pentru ca aceasta s-o protejeze:

         „Ca pe-o haină  / ne tragem iubirea pe trup, / ca pe-o taină  // şi, transfiguraţi de miraj, / nu mai vedem niciun lucru în jur – / totul e-n noi, / nici chiar noi nu mai suntem / cu noi – / ne ascundem / într-un nestăvilit şi unic şuvoi // Lumina e trează / doar într-o singură stea / care încă n-a răsărit, / dar ne va aştepta / până vom construi  / un cerdac într-un cer / mai aproape de ea.” (Răsad de vise).

         Cu toate acestea, Olga Diaconu declară că nu e vinovată de iubire ci vântul, apa, cerul, ele sunt vinovate, iubirea e „taina ce cuprinde-ntreaga fire”. (Nu eu sunt vinovată de iubire).

         Şi degeaba încearcă să descifreze tainele lumii din cărţile şi tratatele de filozofie, pentru că imediat ce le deschide, căutând să afle ceva, iubitul „în suflet îmi coboară/ prin foi şi litere moarte” – ba mai mult, se instalează confortabil şi îşi face casă în sufletul ei. Ea îi face loc, şi-l cuprinde în cuibarul de vers: „Vezi, sufletul meu se deschide / să te cuprindă într-un vers, / căci versul poate-n el închide / chiar şi întregul univers.” (Dar tu în suflet îmi cobori).  Interesantă dialectică a iubirii: iubitul coboară în sufletul ei, ca s-o înalţe în vers.

         Olga Diaconu mai dezvăluie un amănunt: versul, aparent simplu, ascunde har iar harul este dobândit cu greu şi ascunde durere.

         Chiar dacă iubirea cunoaşte şi sincope, alunecări, învolburări, acestea sunt doar în adânc, la suprafaţă totul pare lin precum un zbor de pescăruşi în depărtare: „ÎNVOLBURAREA E DOAR ÎN ADÂNC: S-a liniştit la suprafaţă marea, / învolburarea e doar în adânc / Ca dintr-un vis îţi mai aud chemarea / şi pescăruşii aripile-şi strâng // Nu mai trimit pe aripile-ntinse / mesaje dinspre tine în amurg, / nici eu nu număr zilele proscrise / şi clipele-n surdină cum se scurg  // Doar marea o păstrez adânc sub pleoape, / înveşmântată-n sute de culori / când soarele torid se scaldă-n ape / şi nu mai lasă peste ceruri nori”.

         Metamorfozarea omului în sămânţă este o temă cunoscută, de la Blaga încoace. Olga Alexandra Diaconu susţine că „Devin sămânţă, / fă-mă să-ncolţesc – tu să fii pom, eu fruct dumnezeesc” (Aş vrea să-ţi scriu).

         Altă oară poeta se închipuie: „sunt radar nevăzut, culcat pe unde, / sunt vântul care-adie / să-ţi aline / durerea care-o porţi mereu cu tine” (Mi-ai spus să nu-ţi mai scriu).

         Variaţiuni lirice pe tema eternei iubiri, se desfăşoară pe diverse tonuri, dar mai ales, cel nostalgic. Multe poeme sunt închinate primei iubiri, pe care, se pare, poeta nu o poate uita. Dar,  o dată inocenţa pierdută, aleile paradisului nu mai duc la lumină, cei doi s-au schimbat pentru totdeauna, şi-aici îmi vin în minte versurile lui Cezar Ivănescu: „Amintirea paradisului”: „Când eram mai tânăr/ şi la trup curat/ într-o noapte, floarea mea / eu te-am visat./ Înfloreai fără păcat / într-un vis adevărat./ Când eram mai tânăr şi la trup curat./  Nu ştiam că eşti femeie, eu bărbat./ Într-o noapte lângă tine m-am culcat / şi dormind eu am visat / când eram mai tânăr şi la trup curat./ E pierdută noaptea aceea de acum / carnea noastră de-i mai ştii al ei parfum / Poamele ce-n pomi azi stau / gustul cărnii tale-l au/ Şi cad mâine toate / putrede pe drum./ Fă-l să fie, Doamne sfinte / numai om / pe-acel care ne-a ispitit sub pom / Şi când pomul rod va da / fă să-i cadă carnea grea / cum cădea-va după cântec mâna mea.” (citat din memorie). Olga Diaconu aduce amintirea paradisului şi a celor doi inocenţi: aidoma eroilor Daphnis şi Chloe.

         Nu, n-au murit de tot aceşti copii, / dar sunt acum pe jumătate vii // Nu mai au suflet fraged şi candid – / chiar viaţa lor s-aşterne ca un zid // şi se-ncrustează straniu pe-a lor faţă – / în ochi lumina e un fir de aţă.” 

( Încerc să fiu aceeaşi).

         Dar, oricât am dori, niciodată nu vom mai fi aceeaşi după pierderea inocenţei. Doar iubind, ne asigură poeta, putem să ne păstrăm cerul aproape.

         Ceva tot rămâne însă. Iubirea se spiritualizează, se înalţă, devine o amintire frumoasă. Iată un poem reuşit pe această temă: “NICI TU VREO VINĂ N-AI: Nu eu sunt vinovată de iubirea / ce mă învăluie cu-a ei mireasmă, / nici tu vreo vină n-ai când firea / îţi pune-n palme îngeri / de pe catapeteasmă // Ca nişte flăcări vii / venim unul spre altul, / chiar iarna când e-aproape, / simţi-vom pe Înaltul // Şi încercăm uimiţi – / pierduţi în fire – / duh sfant să-mbrăţişăm / cu trupurile noastre, / simțind iar cum plonjăm / în ceruri cu zefire.”       

         Iubirea poate fi o plonjare în ceruri  şi duh îmbrăţişat cu trupul, când cei doi sunt “pierduţi în fire.”

         Dar, în cele din urmă, ce derută în paradis! Iubirea oboseşte şi moare şi atunci, nici poezia nu mai are puterea de a pătrunde fiinţa şi de a despica adâncul gândurilor: “NICI POEZIA NU M-A MAI PĂTRUNS: Nici poezia nu m-a mai pătruns / de la o vreme cu-armonia ei – / eram o zbatere de cer ascuns / sub un obroc rămas fără de chei // Acum te simt: vii iar ca un zefir / să mă învălui cu iubirea ta / Aș vrea să fiu un lung și tainic fir / ființa ta s-o pot înconjura”.

         Tonul elegiac spune totul fără echivoc.

         Dar nici atunci nu-i totul pierdut, chiar şi în această noapte a simţurilor, poeta ne îndeamnă să ne îndreptăm şi să ne adâncim  în  noi înşine, acolo unde locuieşte „Pasărea sufletului” şi  unde vom găsi lumina: „PASĂREA SUFLETULUI: Când dimineața / nu-ți luminează sufletul / o dată cu soarele, / când seara / nu-ți coboară în suflet / dorul de cer, / când noaptea nu-ți aduce /  îngerii somnului, / mângâie-ți pasărea sufletului, / hrănește-o cu iubirea de sine / și-ai să devii lumină / din Lumină”.

         Din câteva pasteluri de vară izbucneşte bucuria şi dorinţa de a trăi şi de a se înfrupta din fructele vieţii. Un ciclu de cinci poeme poartă titlul: „Dimineţile sufletului” şi ele reflectă dorinţa de a trăi şi de a învinge tristeţea, boala şi moartea: „…dar, uite, soarele a răsărit din nou, / mai luminos ca ieri,  sufletul tău l-a trezit, / sufletul tău care e mai luminos ca soarele,  soarele se oglindește în el, / toată iubirea lumii se oglindește în tine / când înveți să te iubești din nou.”

         Olga Diaconu susţine că: „Nu există viață și moarte,  există doar / viață și moarte a sufletului” –  adevăratul sens în viaţă ni-l dau roadele noastre, faptele şi ceea ce am lăsat după noi.

         Interesantă dialectică a firii: „Dacă soarele încape într-o boabă de rouă, / dimineața nu încape în sufletul tău?…”

         Acesta este poemul cel mai complex şi, pare-se, cel mai adevărat:

         „Mergi cu mâna ascunsă în sân, / în sânul în care se zbate pasărea sufletului / Păstrează-i zborul lin, / zbaterea ei să devină o tresărire ușoară, /  o revenire la viață din abisul uitării // Iubește melancolia sufletului, /  lasă-te deșirat de tristețe, /  pentru ca apoi să-i poți gusta bucuria / Cum pânza dintre viață și moarte, / pânza dintre bucurie și tristețe / Privește natura și vei vedea viața și moartea îmbrățișându-se, / slăvește-le iubirea! / și sufletul tău va răsări de sub frunze /umede și veștede”.

         O sumă de enunţuri panseistice, apăroape apoftegmatice,  rostite în formă lirică – atestă maturitatea artistică la care a ajuns Olga Alexandra Diaconu, după un număr apreciabil de cărţi publicate, după filtrarea esenţei şi a mijloacelor de expresie, după  alegerea temelor majore ale Poeziei: naşterea, moartea, viaţa, viaţa….

         Mesajul este oprimist, stenic, încurajator: „Nu există moarte, există doar un alt fel / de dimineață a vieții ce transcende prin carne și sânge  / Nu te plânge de pietrele colțuroase întâlnite pe drum, / ele anunță bucuria de la capătul drumului / Nu vei avea viziunea ansamblului, /  dacă nu cunoști mai întâi fragmentele vieții ce se nasc  / deopotrivă din bucurie și durere // Desprins din haina de carne, /  vei învăța să gândești și să simți numai cu inima, /  vei învăța, în sfârșit, că nu există nimic în afara iubirii, /  iubirea care cuprinde totul ca în niște cercuri concentrice /  pentru ca fragmentul din tine să simtă Întregul.”

         E o viziune cosmică a lumii, trecută prin ochiul matur şi ager al unui om care s-a confruntat cu viaţa însăşi.

         Un volum de versuri frumos, interesant, o lectură agreabilă care oferă confort şi desfătare spirituală.

CEZARINA ADAMESCU

www.agero-stuttgart.de

20 dec. 2010   – Ziua Sfântului Ignaţiu de Antiohia

  _________________

29 August 2011 – Dorina Popescu: „Ispita Confesiunii sau Convertirea la Aurelius Augustinus şi Nicolae Steinhardt“, Timişoara, Editura Eubeea (Ion Pachia Tatomirescu)

Confesiuni şi convertiri în gând de aur creştin. Deosebit de interesantă este cartea de debut în eseistică a Dorinei Popescu, Ispita Confesiunii sau Convertirea la Aurelius Augustinus şi Nicolae Steinhardt (2010*). Din cuvântul înainte, Ispita cercetării sau tentaţia adevărului, de prof. univ. dr. Dan Negrescu, spicuim pentru Distinsul Receptor: «Ceea ce caracterizează covârşitor, chiar copleşitor, scrierile despre cei doi pe care Dorina Popescu îi asociază firesc şi convingător, este punerea sub semnul unei perfecţiuni transcendente, uitându-se, precum într-o dubioasă transă, că ambii au fost oameni, mai precis fiinţe omeneşti. Ceea ce aduce nou, lăudabil şi de bun augur autoarea prezentei cărţi, este, ca să o parafrazez, ispita cercetării celor două cazuri, cu rezultate absolut novatoare şi necesar demolatoare într-un anumit sens.» (p. 5.).

Această carte îşi structurează armonios materia, în două părţi; în prima parte, Convertirea lui Aurelius Augustinus şi Nicolae Steinhardt, sunt trei capitole: (I) Despre convertire, (II) Aurelius Augustinus et iter Ad conversionem, (III) Nicolae Steinhardt sau paradoxul unei vieţi; partea secundă, Ispita confesiunii, are patru capitole „cardinale“: (I) Confesiunea ca rezultat al convertirii; Confessiones vs. Jurnalul fericirii, (II) Încadrarea într-o tipologie, (III) Motivaţia operei, (IV) Poetica Jurnalului / Confesiunilor (cu subcapitolele: 1. Aspecte teoretice, 2. Calendaritate, simultaneitate, sinceritate, autenticitate, 3. Autor – narator – personaj, 4. Cu mijloacele literaturii).

Ultimele capitole ale cărţii prezente certifică faptul că debutanta Dorina Popescu posedă deja ştiinţa de a se pro-jeta în arealul unei eseistici cu „deschideri“ universitare, de notabilă altitudine. (*Dorina Popescu, «Ispita Confesiunii sau Convertirea la Aurelius Augustinus şi Nicolae Steinhardt», cu un cuvânt înainte de Dan Negrescu, Timişoara, Editura Eubeea, 2010; pagini A-5: 162; ISBN 978–973–673–179–2)

ION PACHIA TATOMIRESCU

 

________________

26 August 2011 – George Ene: „Grămada de proşti“ (piesa de teatru ), Semănătorul (Cezarina Adamescu )

         Autorul de faţă, după ce ne-a oferit câteva cărţi de poezie  „Ciclicitate” ; „Clipa de singuratate; „Strigăt până prea târziu şi romanul în două volume „Lupii”, apărute la SEMĂNĂTORUL, Editura Online, ne face acum surpriza de a publica o piesă de teatru ancorată în cotidian, o felie de viaţă, pe cît de reală, pe atât de absurdă, aşa cum trăim de câteva decenii bune, îndeobşte. El ne reaminteşte ceea ce demult ştiam dar, preocupaţi până peste poate, nu conştientizam sau nu doream să aducem în discuţie aceste subiecte.         Marginalizarea, frustrarea, schimbarea mentalităţilor în funcţie de conjuncturi economice şi sociale, poziţia omului pe scara socială, înlăturarea celor neputincioşi şi mărunţi care până mai ieri au fost buni iar acum sunt  socotiţi  inutili şi înlăturaţi de peste tot,  sunt teme abordate de acest autor în piesa: „Grămada de proşti”– o definiţie  care a devenit însuşire comună a oamenilor. O singurătate colectivă în care fiecare priveşte doar în propria oglindă.         Universul piesei e chiar un cartier de blocuri cu  locatari diverşi, cu felurite ocupaţii şi de vârste diferite, aflaţi fortuit în aceeaşi ipostază, de „vecin”, într-o aglomerare urbană în care fiecare persoană, aşa cum întâlnim de când lumea, îşi caută propriul interes pentru a-i fi lui cît mai bine. Destinul comun le-a aplatizat şi gândirea, le-a uniformizat comportările, limbajul, atitudinile.         Situaţii hazlii, dacă n-ar fi tragice, se derulează prin faţa ochilor noştri sufleteşti, o dată cu desfăşurarea acţiunii.          Şi Ion Băieşu a scris suficiente piese despre traiul în comun, generator de nemulţumiri colective şi personale.  Să ne amintim de comedia spumoasă „Preşul”, în care locatarii se şicanează reciproc pe motive cât se poate de puerile şi chiar îşi fac un ţel din a-l ricana pe vecinul de sus, ori pe cel de jos, în fel şi chip. Dar este modul lor de a-şi refula imensa nemulţumire care le stoarce de vlagă sufletul. Şi de a mai uita de necazurile proprii care-i apasă. E şi un soi de a-şi petrece timpul, între două certuri mărunte, luându-şi ca martori, nelipsitul administrator  sau femeia de serviciu din scara blocului. Ba chiar s-au scris şi seriale de divertisment pe aceeaşi temă, interpretate de actori  mai mult sau mai puţin talentaţi.         De remarcat că personajele sunt reprezentate doar prin numele mic, ori sunt persoane cu titlu generic: TÂNĂRUL, TÂNĂRA, O FETIŢĂ, O GOSPODINĂ, UN POLIŢIST,  UN LOCATAR, UN ŢIGAN, O ŢIGANCĂ, REPREZENTATUL ASOCIAŢIEI şi chiar O PERSOANĂ DIN PUBLIC, oamenii sunt identificaţi după starea economico-socială sau meseria lor, ori după starea civilă, reduşi doar la un singur element al personalităţii lor (acela de locatar, de tânăr, de student, de pensionar, de copil), ceea ce reclamă faptul că şi noi am putea fi oricare dintre aceste personaje. Situaţii similare se întâlnesc în toate oraşele şi la toate blocurile. Dramele personale şi colective nu mai miră pe nimeni, ele sunt ceva atât de obişnuit în peisajul actual încât trec neobservate.

         Am văzut odată o piesă remarcabilă intitulată: „Revelion la baia cu aburi” –

de Emil Braghinski şi Eldar Reazanov, în  regia artistică a lui Dominic Dembinski,

(1985) – în care personajul principal  Viktor Lukaşin – ajuns acasă, descuie uşa apartamentului său, merge la bucătărie – unde mobilierul e standard, îşi face o cafea în acelaşi gen de ibric, apoi se culcă în aceeaşi mobilă tip iar când se trezeşte constată că a nimerit în alt cartier, alt bloc, alt apartament. Diferenţa este insesizabilă. Ironia dramaturgului capătă accente caustice, constatând că omul îşi pierde identitatea în oceanul de întâmplări care constituie viaţa cotidiană. Nimic nu mai e al său, totul e de împrumut, luat în custodie sau, mai rău străin de-a binelea. În acest caz, alienarea, stranietatea şi înstrăinarea umană sunt la ordinea zilei. Nici nu e de mirare într-o societate robotizată şi standardizată în care ţi se refuză până şi libertatea de gândire, singurul lucru ce-ţi mai rămăsese, numai al tău.         Acţiunea se petrece în zilele noastre, fără să se precizeze coordonatele spaţio-temporale, doar  într-o  dimineaţă de septembrie primăvăratic, „în dosul unui bloc de locuinţe obişnuit, cu parter, etaje şi balcoane modeste”.         Piesa nu are intrigă, nu are conflict, este doar o sumă de situaţii contingente, şi discuţii pe marginea acestor situaţii, întâlnite pretutindeni în ţară, fără a se găsi soluţii pentru a ieşi din încercuire. Iar atitudinile oamenilor sunt aproape similare.         Pe notele încărcate de ranchiună ale cântecului Costeluţei, femeia de serviciu care mătură scara, melodie care are ca refren interjecţiile: „Of, of, of, of…” – gospodina Maria apare la fereastră şi o interpelează pe îngrijitoare. Costeluţa îşi manifestă nemulţumirea faţă de locatarii care nu păstrează ordinea şi curăţenia.         Femeia de serviciu este, cum altfel? personajul cheie, cea care le ştie pe toate, care le vede pe toate, care interpretează, în stil filozofic, atitudinile locatarilor şi le dă note.  Este un personaj destul de pitoresc, porta-voce a clasei submedii a muncitorilor necalificaţi care-şi câştigă pâinea umilinţi şi batjocorâţi de sistem. Ceea ce o face să se considere pe sine  „proasta de Costela”. Ea este condusă în manifestările sale, după propria afirmaţie,  de „logica pură”, ceva mai puţin obişnuit pentru o femeie de condiţia ei, ceea ce sporeşte comicul de situaţie, de caracter şi de limbaj al piesei. Ea înţelege situaţiile de fapt pentru că, „e la mintea cocoşului”, ceea ce o face să pună diagnosticul şi să  concluzioneze: „Lume nebună, ce să mai zic!” – referitor la locatarii petrecăreţi care aruncă sticlele pe geam, după ce au consumat băutura. Situaţia devine şi mai nostimă când Costeluţa se plânge că nimeni nu mai face educaţie prin zonă şi că, la nevoie, o s-o facă ea, chiar şi fără plată, îşi asumă această „sarcină” s-o facă pe dădaca ori pe poliţistul. Ea le îndeamnă pe locatare să facă „o acţiune deşteaptă”, adică o discuţie serioasă, „o dezbatere incendiară” –  în loc de taifasul de toate zilele cu bârfe de tot felul care nu duc la nimic, obicei încetăţenit sub titlul de „grămada noastră cea de toate zilele”.         Faptul că femeia de serviciu ia atitudine fermă împotriva răului din bloc este edificator pentru nivelul la care s-a ajuns şi pentru gradul de indiferenţă pe care îl manifestă cetăţenii, mai ales atunci când nu li-s puse în joc interesele şi acţiunile proprii. Principiul: „ceea ce nu mă atinge, nu mă priveşte” a devenit universal valabil. De aici lipsa de comunicare şi de iniţiativă pentru îmbunătăţirea vieţii colective într-o aglomeraţie urbană, chiar de la periferie. Folosul obştesc a devenit doar folos personal de care fiecare are grijă maximă.         Mentalităţi de grup, de turmă, instinctul gregar şi individualismul fac casă bună, trenând dezvoltarea armonioasă a grupului, sub toate aspectele.         Limbajul apăsat, folosit de Costeluţa,  presărat cu neologisme şi cu fraze specifice colectivităţii date, spicuite de la televizor sau din discuţiile locatarilor,  este semnul unei cunoaşteri şi aprofundări a fenomenului social. Ea se face  exponentul, tribunul celor mici şi marginalizaţi, care şi-au păstrat însă, bruma de demnitate şi moralitatea, în pofida tăvălugului tranziţiei care a schimbat mentalităţi, caractere, atitudini, stări sociale, în timp, sau peste noapte.         Ceea ce-o supără pe Costeluţa este faptul că: „că nu mai e de trăit la bloc din cauza dezordinii, a indisciplinei şi a murdăriei” – şi trebuie neîntîrziat să se ia măsuri drastice, nu doar vorbe, ci din acelea care „să ardă la buzunar”.         Autorul procedează dinamic, pornind de la fapte mărunte, cotidiene şi ajungând la chestiuni principiale, de fond care vizează ansamblul.         Cât din aceste cuvinte sunt ale Costeluţei, cât ale autorului, cât ale celorlalţi locatari, vom afla parcurgând scenele din piesă.         Ana este cea care pune lucrurile la punct şi le aduce în realitate:         „Se vede, Costelo, că ai fost activistă în partidul ăla de fuse şi se duse, în calitate de responsabilă cu femeile la judeţeana de partid, dar uite că acum sunt alte vremuri. Nu te mai ascultă nimeni, pentru că nimeni nu mai ştie pe nimeni de frică. Şi-apoi, vorba lui Nicu-al meu, că să nu crezi tu că noi n-am discutat asemenea lucruri: “E uşor de zis, dar e mult mai greu de luat măsuri drastice, pentru că nu se ştie ce poate ieşi din asta”… Află că vicepreşedintele asociaţiei noastre de proprietari a propus, acum două luni, să se constituie, în cadru’ organizat, o echipă, care să iasă cu carnetul de amenzi, să-i ardă pe cei vinovaţi de tulburarea liniştii publice, da’ când a mers la poliţie, să vadă ce şi cum să facă, adică să discute cadrul legal, poliţiştii i-au zis că nu-i treaba asociaţiei, că asta e treaba lor, iar asociaţia să facă bine să-i cheme pe ei când se ivesc asemenea probleme. Or, tu ştii bine că dragii noştri poliţişti nu catadicsesc să vină pentru nimicurile astea, motivând că n-au benzină, că echipajul lor mobil tocmai se află la o anchetă, încât, până la urmă, te laşi păgubaş. Cât priveşte dezbaterea de după-amiază, ca să abordeze şi tema propusă de tine, cred că-ţi seama că nu putem şti ce mai poate apărea până diseară.”         Costeluţa ştie una şi bună: şi-a câştigat dreptul de a ţipa cât pofteşte.Ştii că-mi placi, Ano!? Păi dacă eu n-aş ţipa, chiar că n-aţi vedea… cât muncesc! Ţip pentru că muncesc. Şi-apoi, eu nu ţip să mă auzi tu, sau bărbatu-tău, ci să mă audă cei care aruncă tot felul de murdării, peste tot, şi ţip că mi s-a acrit să tot mătur, să m-aplec şi să strâng, ca proasta satului, fără să mi se respecte munca, lua-o-ar dracu’ de muncă!”         Costeluţa ştie multe lucruri pentru că „mai citeşte şi ea…” ceea ce e cu totul  curios pentru o femeie cu serviciu din  zilele noastre, mai ales în ipostaza în care se află. Ea pune punctul pe „i” chiar şi în problemele de educaţie a tineretului:„Hei, Mario, m-am cam lămurit eu de copiii ăştia, care-au apărut după Revoluţie. N-au cei şapte ani de-acasă, şi-asta pentru că părinţii lor n-au prea avut timp de ei, nici cât negru sub unghie. Să vezi ce-o să facă ăştia peste vreo 10-15 ani: când s-or însura şi s-or mărita! Păi cum ar putea fi altfel, dacă până şi mucoasele astea mici, care abia au împlinit 14 anişori, “umblă creanga”? Ce fel de familii vor întemeia ele, când vor ajunge la vârsta noastră?” Piesa însă, are şi o doză de neverosimil, se vede că e scrisă de o persoană foarte bine educată, trăitoare în alte timpuri, pentru că, în zilele noastre, situaţia e cu mult mai gravă şi mai de neconceput. Dialogurile par simple politeţuri, pe lângă langajul oribil de trivial al tinerilor din scara blocurilor care nu menajează persoanele vârstnice locatare din bloc şi, trecând pe lângă aceştia, proferează injurii dintre cele mai vulgare, au atitudini subumane şi nu se sinchisesc de nimeni. Principala lor ocupaţie (că şi-aşa nu au de lucru, în timp ce părinţii ori bunicii muncesc sau stau la rânduri la Forţele de Muncă pentru a le găsi un loc) – ei stau pe treptele scării, fumează, beau, scuipă şi înjură. Ba mai mult, stau toată vremea cu „propriile prostii” în gură.Aşa că limbajul folosit de George Ene şi situaţiile din piesă, sunt dulci-nevinovate jocuri de grădiniţă pe lângă ce se întâmplă de cel puţin douăzeci de ani la periferie ori în centrul celor mai mari oraşe din ţară, ca să nu mai vorbim de capitală. În peisajul actual, tinerii constituie, însă, o tară a societăţii care-i respinge şi-i marginalizează, neoferindu-le minimele mijloace de existenţă. De aici frustrarea, nemulţumirea şi revolta lor care ia, de cele mai multe ori, formele acute ale  huliganismului, ale vagabondajului, ale consumului de droguri şi alcool iar uneori, ale criminalităţii juvenile.Mass-media semnalează cu îngrijorare fenomenul proliferării răului sub toate aspectele sale, în rândul tineretului,  dar le mai şi mediatizează la maximum, pe toate canelele şi în toate tabloidele, aşa, ca să aibă tineretul ce învăţa. Iar dacă faci imprudenţa să atragi atenţia, eşti cotat drept „depăşit”, „desuet”; „ramolit”, dacă nu cumva eşti înjuurat şi plesnit în doi timpi şi trei mişcări. Tinerii acţionează şi ei sub presiunea grupului, în spirit gregar şi-şi aleg modelele cele mai proaste care au un impact negativ asupra dezvoltării lor ulterioare.Autorul  nu caracterizează deloc personajele nici sub aspect fizic, nici psihologic. Doar cuvintele lor îi definesc sau situaţiile în care se află. Poate că nici nu este nevoie de descrierea lor fizică, astfel că, o vorbă pusă în gura unui personaj ar putea suna foarte bine la altul.Cele două femei, Costeluţa şi Maria, radiografiază starea morală a locatarilor blocului în felul lor:„MARIA: Le vine mintea la cap până vor ajunge ca noi, fii tu sigură! Lasă că cunosc eu destule care au fost şi-mai-şi decât e Violeta şi decât aia, de la scara a doua – na, că uitai cum o cheamă! – Doamne, bag de seamă că mă cam lasă memoria! – (Aducându-şi aminte:) Gabi aia, la care tot vin noapte de noapte fel de fel de băieţi, unii cu o maşină roşie, alţii cu o maşină neagră, iar azi-noapte unii cu o maşină galben-aurie, că parcă aveau programare. Şi n-ar fi nimic că vin, dar o claxonează, de sar toţi pe la ferestre, să vadă ce-i. S-o vezi pe mă-sa ieşind în balcon, în capot, rostind mieroasă: “Acuşica vine şi Găbuţa mea!”… Unde dracu’ s-or tot duce, seară de seară, toţi nespălaţii ăştia, cu Găbuţa-maimuţa?… M-apucă groaza când mă gândesc la făţărnicia şi inconştienţa mă-sii. În loc s-o ia la întrebări, c-o face de râsul lumii, mă-sa o lasă, ba o şi invită să iasă, să-şi facă rondul cu toţi nebunii… COSTELUŢA: Ei şi tu, că asta-i, acu, problema! Bine că ăia de-o iau o şi duc înapoi, şi n-o scapă din mâini la alţii ca ei, s-o morfolească cine vrea şi cine nu vrea, după care s-o plaseze cine ştie cui, încât s-ajungă pe mâinile urâţilor ălora de le duc în Turcia ori în Italia, să i se piardă urma, Doamne fereşte, c-atunci chiar ar vedea mă-sa, tăntica Fifi-Fulguleţ, pe dracu’!…”         Ajunse la această concluzie, după ce-au forfecat toată scara, cele două se retrag ca să bea o cafeluţă fierbinte.         Disputelor juvenile legate de flirturi sunt aplanate tot de Costeluţa care pune imediat lucrurile la punct şi-i struneşte pe băieţii din bloc care o tachinaseră pe Liviuţa şi pe prietenul ei.         Dialogurile sunt însă, anevoioase, mai curând monologuri, cu pauze studiate şi cu suspensuri. Un regizor ar avea  suficient de tăiat la replici dacă ar pune în scenă piesa.         În spatele dialogurilor care par lipsite de substanţă, se ascund, însă, probleme sociale grave: locatarii sunt afectaţi de criză, de şomaj, buget de austeritate, cote şi facturi neachitate, de lipsuri şi de hangarale cărora cu greu le fac faţă. Aşa este situaţia materială a Sănduleascăi, cea care împrumută bani pentru că bărbatu-su n-a luat salariul sau a fost în grevă. Şi tot aşa, din lună în lună, se împrumută de la Adriana: „lună de lună, că împrumutul pe care mi-l returnează azi mi-l cere-napoi mâine, şi tot aşa, mereu-mereu, la nesfârşit, încât ne ţine câte o sumă de bani blocaţi la ea, luni, dacă nu chiar ani întregi…”          Socoteli peste socoteli şi oamenii n-o mai scot la capăt nicicum. O chestiune la ordinea zilei care reflectă starea naţiunii.         O culoare aparte o reprezintă apariţia în preajma blocului a cuplului de ţigani însoţiţi de un puradel care vin la cerşit şi-şi trimit odrasla să sune la uşile locatarilor şi să ceară pomană. Este o practică aporoape curentă în zilele noastre, în orice oraş românesc, iar de câţiva ani, în străinătate unde fac acelaşi lucru, ba chiar pun la cale şi alte „afaceri”.         Lucruri neaşteptate se întâmplă şi-n acest bloc, când un bărbat o vede pe tânăra cerşetoare şi o invită la el în apartament, iar ţiganul apare la strigătul femeii şi acceptă să „negocieze” cu bărbatul, preţul vânzării ei pentru o noapte sau pentru câteva ceasuri de plăcere, lucru care se practică şi la scară largă pe mapamond. Prostituţia şi proxenetismul nici măcar nu sunt mascate, ci spuse pe faţă, ca o situaţie normală, de fapt.            „ŢIGANUL: Păi, dacă nu mi-ar fi rudă, ‘mneata ce zici, m-aş băga? Vorba aia, dacă nu te doare capul, nu te legi la cap. Iar eu nu mă leg, că doar nu-s prost! Uite ce-ţi zic eu: dacă vrei ceva de la fata asta, nu cu ea trebuie să aranjezi, ci cu mine, că-mi aparţine cu tot ce e pe ea. Negociem, …facem târgul, batem palma una-peste-alta şi n-ai probleme!”         Realitatea e cât se poate de amarnică: ţiganca acceptă să intre în apartamentul Bărbatului contra unei sume bunicele iar Ţiganul care era proxenet vine însoţit de un altul îmbrăcat în haină de poliţist. Cât cei doi „negociază” – apar doi poliţişti adevăraţi şi fac ordine.         Limbajul colorat folosit de Ţigan şi de falsul poliţist poate fi pe placul celor care se dau în vânt după trivialităţi dar se înscrie în comicul de limbaj folosit astăzi pe toate drumurile şi în toate mediile. Consumatorii de manele l-ar găsi chiar sclipitor. Autorul ironizează aceste înclinaţii ale oamenilor din ziua de azi.         Actul trei îşi schimbă personajele. Apar Bunica şi două fetiţe, Ada şi Alina. Copiii se joacă iar Bunica împleteşte ceva pe bancă.          Se zice că marile probleme filozofice ale omenirii au trecut prin gura unor copilaşi care, prin nevinovăţia şi curiozitatea lor au pus întrebări privitoare la existenţa răului şi a binelui în lume. Seriozitatea cu care copiii privesc lumea ar trebui să fie un exemplu şi pentru cei mari:„ADA: De ce sunt oamenii răi, bunico?”Răspunsul Bunicii e de natură să radiografieze starea actuală a societăţii: omul nu e rău fiindcă aşa vrea el, ci devine astfel din pricina sărăciei şi a mizeriei. Acesta este mesajul pe care autorul doreşte să-l transmită cititorilor, prin gura Bunicii:„BUNICA: Pentru că n-au ce mânca. N-au unde să muncească, că nu mai au locuri de muncă. Sunt mulţi oameni foarte necăjiţi, care n-au în casă nici măcar o coajă de pâine. Părinţii voştri sunt nişte fericiţi că au servicii şi primesc salarii, atâta cât să poată face faţă nevoilor lor şi nevoilor voastre. Voi sunteţi copii fără griji pentru că părinţii voştri au unde munci, şi primesc bani pentru munca lor. Dar banii sunt prea puţini, nu ajung… ADA: Dacă n-ar primi bani, n-ar avea cu ce să ne cumpere pâine, nu-i aşa bunico? BUNICA: Aşa e, draga mea. Când vei fi mare vei munci şi tu undeva, şi vei avea bani. Sper să se schimbe în bine ţara asta, să puteţi trăi măcar voi în demnitate, aşa cum trăiesc oamenii din alte ţări. ALINA: În demnitate, adică să avem bani?”         Este definit conceptul de Demnitate care,  în viziunea Bunicii înseamnă lipsa grijei de mâine.„BUNICA: Demnitatea înseamnă să n-ai grija zilei de mâine. Adică să nu-ţi faci griji că nu vei avea unde munci… O să înţelegeţi voi toate aceste lucruri, ceva mai târziu, sunt sigură. ALINA: O aud adeseori pe mama spunând cuvântul demnitate. Îmi place când o aud. Dar n-am întrebat-o ce înseamnă. Acum, că ştiu ce înseamnă, înţeleg de ce sunt oamenii necăjiţi, aşa cum ne spui tu, bunico…”         Aşadar, aspecte de viaţă, crâmpeie din existenţa unor oameni obişnuiţi care sunt nevoiţi să suporte calvarul unei traziţii interminabile şi al bâlbâielilor guvernamentale care astăzi spun una iar în clipa următoare se dezic de aceste afirmaţii. Confuzia în toate domeniile, de la cel mai înalt nivel, domneşte pretutindeni. Nu e de mirare că oamenii sunt atât de buimăciţi şi că fac cu greu faţă prezentului. Că de viitor nici nu mai poate fi vorba. Acesta se prezintă ca o imensă hrubă neagră care tinde să ne absoarbă.         Maria discută cu Felicia despre soarta celor care pleacă în străinătate, o altă problemă stringentă a românilor care-şi părăsesc ţara, familia  şi neamul în căutarea unei vieţi mai bune şi de cele mai multe ori se întorc dezamăgiţi  acasă.MARIA (se desprinde din îmbrăţişarea Feliciei): N-o să găseşti nimic, draga mea! Aici e mare nenorocire cu şomajul, dar mai ales după ce oamenii termină şomajul… Statul n-are bani, e… falimentar! O să vezi tu ce-nseamnă să n-ai bani nici măcar de-o pâine… Vorbeam ieri cu maică-ta, care mi-a spus că te-a visat râzând. Ea şi-a pus speranţa în tine. Se gândea c-o să le mai trimiţi şi tu ceva bani… Dar, acu’, c-ai venit, mă rog, o să lămureşti tu ce şi cum a fost şi de ce-ai venit înapoi ( …)FELICIA: … mi s-a pus în vedere să nu-mi mai calce picioarele în Olanda. MARIA: Cum aşa? FELICIA: Uite-aşa! Ştii că Olanda e ţara lalelelor. Eu am lucrat noaptea, la sortatul lalelelor. Împreună cu alte cinci românce şi o grecoaică, am fost angajate de patron cu condiţia să-i facem treabă numai noaptea. Ne-a cazat la un hotel bun, primeam trei mese pe zi, dormeam ziua, eram şi libere să ne plimbăm, să facem ce ne place, cu condiţia ca de la lăsarea nopţii până la răsăritul soarelui, să-i sortăm lalelele pe categorii. Ghinionul nostru a fost că patronul nu ne-a făcut forme legale la angajare, să nu plătească taxe şi impozite pentru noi. Ieri seară, când a descins Poliţia şi-a verificat registrul intrărilor în hotel, managerul hotelului n-a putut explica ce e cu noi acolo, deşi el ştia ce e cu noi şi ce facem. Noi, la rândul nostru, am dat-o din colţ în colţ că nu ştiam limba… Aşa că am rămas sub pază toată noaptea, asta ca să nu ni se facă raport, cu condiţia ca a doua zi să părăsim ţara. Şi-am părăsit-o… Necazul nostru, al tuturor fetelor, e că patronul nu ne-a plătit ultima lună. Să-ţi spun drept, fetele cred c-a fost aranjamentul patronului, să nu ne mai plătească… Asta e când slugăreşti la străini! MARIA: Îmi pare rău de ceea ce aud de la tine, dragă Felicia! Ăsta-i blestemul nostru, al românilor: să-i slugărim pe străini! Asta s-a ales din toată zbaterea noastră de a scăpa de Ceauşescu, deşi pe vremea lui eram respectaţi şi chiar apreciaţi în Europa, pentru tot ceea ce am făcut aici, în ţară… S-a ales praful de tot ceea ce am făcut… Să ştii că şi eu sunt destul de necăjită, că bărbatu-meu e-n şomaj. Las la o parte faptul că nu se dă dus din casă, că boleşte toată ziua, dar nici n-are unde să se angajeze că s-au redus posturile şi s-a dat afară de peste tot. Acuş vine iarna şi n-o să avem cu ce plăti căldura, că cică i se va dubla preţul.”Situaţia nu e mai roz nici în alte ţări, aşa cum rezultă din discuţia Mariei cu Silvia: „MARIA: Şi-aia din Israel, ce fel de pricopseală crezi că face pe-acolo? Are grijă de doi bătrâni, care-i dau masă şi adăpost, şi cam atât. Vai de viaţa ei. Dar poate că evreii sunt mai omenoşi, şi mai şi plătesc. Fata e, cum bine ştii, destul de frumuşică, aşa că poate-şi găseşte norocul pe-acolo. Chiar aşa mi-a spus şi Filuţa… Ea-şi pusese mari nădejdi în asta mică. Vise! SILVIA: Şi noi am visat să ne modernizăm casa. Am luat credite, am cumpărat mobilă şi bucătărie nouă, şi-acum, că i-a redus salariul lui Robert al meu cu 25%, să vezi ce necazuri vom avea cu banca, pentru că nu vom mai avea bani să ne plătim ratele. De câteva nopţi nu mai dorm cu gândul la asta… Al meu îmi spunea aseară că vrea să meargă cu băieţii la grevă, în Capitală. Ne-am certat şi ne-am culcat certaţi…(…) Pe mine m-au restructurat în primăvară, dar şi pe el îl paşte restructurarea, dacă nu se potoleşte, şi nu m-ascultă. MARIA: Vezi tu, Silvia, rău e cu răul, dar mai rău e dacă stăm, „fie ce-o fi!”, când ştim bine că bine nu va mai fi. De-aia mă şi doare sufletu-n mine că nu ne mai potolim odată cu discuţiile astea fără noimă. Discută parlamentarii, fie. Asta-i treaba lor! Discută politicienii, e treaba lor. Da’ noi de ce tot batem apa-n piuă, fără folos? Uite, acum, vom discuta din nou despre plata căldurii, că, zicea administratorul nostru, să mai depunem fiecare câte 2-3 sute la fondul de rulment, că n-o să avem cu ce să plătim întreţinerea pe timpul lunilor de iarnă. Da’ de unde mama dracului să tot scoatem bani, să dăm mereu, să tot dăm? Mai facem noi bani în ţară, ca pe vremea Tovarăşului? Banii, atâţia câţi se mai fac, se fac în altă parte, şi ne vin sub formă de împrumuturi! Să te ţii, soro, să vezi cum ne vor pune pielea pe băţ ăia de ne tot împrumută, că nu ne împrumută ei că avem noi ochii frumoşi, ci o fac să ne încătuşeze, să ne plecăm tot mai mult grumazul, să-i slugărim, că de slugărit vom avea parte, ascultă-mă pe mine. Şi-o să ne luăm lumea-n cap, ca fetele lui Cocoş, o s-o vezi şi pe-asta…” Autorul subliniază în aceste scene şi lipsa de perspectivă, de orizont a oamenilor, sătui să  mai creadă în utopiile sistemului care le-a adus numai prejudicii.„SILVIA: N-aş fi vrut să mai vin la această adunare, că e pierdere de vreme. Am discutat şi astă-primăvară tot despre căldură, şi… ce s-a făcut? Nu s-a făcut nimic! Am propus să întrerupem caloriferele de pe scări, din spălătorii şi din uscătorii, şi nimeni n-a mişcat un deget. Intrăm în noul sezon rece tot cu aceste calorifere care funcţionează nonstop, şi ne costă căldura care ne vine prin ele ca părţi comune, cu 60-70% mai mult decât consumul efectiv care se înregistrează, per total, în apartamente.”Împovăraţi de problemele cotidiene oamenii încearcă să găsească soluţii extreme de a supravieţui: „SILVIA: Să blocăm caloriferele de pe scară, ca şi pe cele din spălătorie şi din uscătorie, să nu le mai plătim la părţi comune, că numai ele consumă căldura nonstop. Nu mai zic de faptul că-n uscătorie caloriferul va încălzi cerul patriei, pentru că, să recunoaştem, nu ne-am învrednicit să reparăm fereastra, s-o putem închide…” Autorul dă şi soluţii pentru aceste situaţii-limită. Când lucrurile se precipită în şedinţa de bloc ţinută ad-hoc, apare O PERSOANĂ DIN PUBLIC, desigur, vocea auctorială care explică modul de calcul al gigacaloriei. După o explicaţie amplă şi foarte bine documentată, acesta concluzionează: „Singura cale de a fi toată lumea mulţumită, e să se împartă costul facturii de căldură după vechiul sistem de calcul, adică după suprafaţa apartamentelor, deşi căldura e o mărime de volum, şi nu de suprafaţă. Înainte oamenii aveau căldură, şi plăteau atâta câtă primeau, pe când acum toţi caută să economisească, închizându-şi caloriferele, stând în frig şi îmbolnăvindu-se atât ei cât şi blocurile în care locuiesc, fără ca cineva să le spună că se ruinează pe ei precum şi blocurile în care locuiesc, şi că, de fapt, îi costă mult mai mult, atât pe ei cât şi statul, toată această economisire aberantă şi fără logică. Soluţia: renunţaţi la repartitoare, oameni buni şi daţi drumul la căldură, să vă inunde casele căldura, să fiţi sănătoşi, şi voi, şi casele voastre!”

         Găselniţa autorului pentru a salva discursul Personajului din sală care argumentează situaţia aberantă a administraţiilor de locatari este de a introduce prin glasul unui copil (cine, dacă nu copiii ne limpezesc lucrurile?) – o concluzie la toată frământarea locatarilor şi la toate nemulţumirile lor:

„Pe ultimele fraze ale PERSOANEI DIN PUBLIC, un copil a scris pe peretele blocului, la loc vizibil, „GRĂMADA DE PROŞTI”.

Ceea ce e perfect justificat şi reflectă pe drept cuvânt realitatea.

Autorul încearcă prin această piesă tragi-comică, să tragă semnalul de alarmă asupra aspectelor negative din existenţa noastră, fără a avea pretenţia de a găsi formula ideală de a evita, ceea ce copilul, dintr-un instinct, a definit. Societatea a ajuns într-un asemenea impact încât se asemuieşte cu o masă amorfă de indivizi care şi-au pierdut identitatea, personalitatea, idealurile, speranţele, visele şi, ceea ce e mai grav, sufletul.

CEZARINA ADAMESCU

13 OCTOMBRIE 2010

 __________________

25 August 2011 – Cezarina Adamescu: „Cultura omului şi omul culturii – Nicolae Băciuţ, chip şi spirit contemporan“, Ed Nico, Tg Mureş (Valentin Marica)

Între abilităţile  literare ale Cezarinei Adamescu se impune, tot mai mult, cuvântul care are curgeri de cascadă. Discursul scriitoarei este amplu, inteligent-fastuos, descoperind opera în profunzimile ei, etalând frumuseţea limbii române, în chiar timpul ce trunchiază cu barbarie cuvintele, făcându-le cioturi, secătuindu-le.

Cezarina Adamescu este autoarea cuvintelor întregi, purtând inegalabila bucurie a aflării valorilor spirituale în pagina tipărită sau în ideatica unui proiect cultural.  Paginile scrise despre Nicolae Băciuţ poetul, publicistul, iniţiatorul de proiecte culturale puteau fi note, semnale editoriale, crochiuri, în limbajul hibrid şi mai ales expeditiv al zilei. Numai că Cezarina Adamescu are darul (atât de rar!) de a nu omite părţi din întregul care i-a dat satisfacţia lecturii, de a răspunde întregului operei cu un întreg al receptării. Astfel, Cultura omului, omul culturii – Nicolae Băciuţ, chip şi spirit contemporan, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2010, este o carte de excepţie, cu un înalt curaj al spunerii critice, în respirări ample, amănunţite. De altfel, într-un interviu realizat cu Nicolae Băciuţ,  3 iulie 2010, Cezarina Adamescu lansează ideea curajului literar, care, în opinia intervievatului, are preţ „doar dacă îl raportezi la nobleţe.” Curajul Cezarinei Adamescu de a comenta  în peste 100 de pagini cartea lui Nicolae Băciuţ O istorie a literaturii române contemporane în interviuri are nobleţe. Aceste întinderi ale analizei critice vin din respectul pentru operă, din cordialitate, din delectările spirituale ale unor lecturi negrăbite, din bun-gust şi credinţa în duhul cuvântului. Într-un asemenea veşmânt, sunt  detaşate câteva capitole de reverberaţie din biografia culturală a lui Nicolae Băciuţ, sub semnul clar al unicităţii:  antologia de poezie Boemia, dialogurile cu  Nicolae  Steinhardt,  cartea interviurilor literare constituită într-o istorie a literaturii române contemporane  şi  profilul cultural al publicaţiei Vatra veche.

Întrând în lumile cărţilor lui Nicolae Băciuţ, Cezarina Adamescu creează lumi ale receptării (antologia Boemia este întoarcerea acasă a poezie, dialogurile cu Steinhardt sunt o carte a trăirii şi mărturisirii, Vatra veche este un spaţiu cultural de prestigiu, interviurile lui Nicolae Băciuţ definesc cultura omului şi omul culturii), aproape definiri ale felului în care cititorul ar trebui să se apropie de fiinţa cărţilor,  aflându-se pe sine  prin gândurile lor. Cezarina Adamescu prezintă Istoria în interviuri a lui Nicolae Băciuţ în multitudinea sa,  nu doar enumerând, ci alăturând inserturi  de elocventă originalitate a comentariului critic. Reţinem, bunăoară,  opinia referitoare la vocaţia jurnalistului sau cea legată de jurnalistica literară ca modalitate subtilă de a intra în mecanismele ontologice care-l definesc pe autorul intervievat, dezvăluind „din misterul care-i învăluie ca un halo fruntea”. Cezarina Adamescu, contrar obiceiului de azi, al privirii la suprafaţă, printr-un efort superficial de lectură, cel care denaturează, recurge la un fel de rescriere a aventurii intelectuale a sutelor de interviuri ale lui Nicolae Băciuţ, nu doar rezumând (cu încetinitorul!), ci argumentând vitalitatea interviurilor. Fiecăruia îi rezervă un loc aparte în comentariul critic, pentru a nu ştirbi cu nimic  rotundul lucrării, dinamismul ei, şi pentru a avea argumentele actualizării. Cum ar putea să nu intereseze cititorul, spre exemplu, dezvăluirile „şocante” ale lui Gh. Grigurcu despre Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu”?

Cezarina Adamescu îşi modelează temeinic comentariul, într-un evantai ideatic prin care opera îşi trăieşte o a doua viaţă, invitând la atenuarea, pe cât posibil, a şmecherismului instalat în prezentul literaturii noastre. Se scriu recenzii, cronici literare, eseuri cu pana veleitarismului ieftin, pe „necitite”, sufocate de „generalităţi confortabile” (vorba lui Mircea Iorgulerscu!). Cezarina Adamescu, ştiind la care scriitor moliile nu-i rod frazele, respectându-l pe acesta şi respectându-se, semnează un comentariu amănunţit, expresiv prin relevanţa critică şi acurateţea fluidului afectiv; încât, intuim cum  Cezarina Adamescu trece de la masa de scris, cu toată hlamida cuvântului, în naosul unde se preamăreşte dumnezeirea cărţilor.

VALENTIN MARICA

 _________________

24 August 2011 – Actorul Eugen Cristea despre Paul Polidor

Conform obiceiului deja înstăpânit,    Paul Polidor nici nu ne mai surprinde prin noul său volum de versuri*. Nu ne mai surprinde în sensul că rămâne acelaşi glas răzvrătit – pe bună dreptate – al Cetăţii. O Cetate pe care o surprinde aproape în cele mai mici amănunte cu aceleaşi tare care o domină şi o îndurerează. Şi, o dată cu ea, e îndurerat şi glasul Poetului. Simţi în versurile lui Polidor o durere mocnită, o revoltă pe care uneori o transmite sfâşietor, alteori condeiul i-o ia înainte şi o urlă pur şi simplu. Pentru cine are urechi de auzit… Probabil că ,,aceia,, chiar nu au urechi, lucru dovedit cu destulă prisosinţă în ultimii 20 de ani de chinuri şi de neîmpliniri.

 Ce-şi doreşte amărâtul de românaş? Eventual, să câştige la loterie, acolo, la loteria unde se câştigă, desigur, în mod programat. Cam la şase luni o dată ! Cum bine grăieşte poemul ,,Doar de muncă am noroc,,. Ce-şi mai doreşte amărâtul de românaş ?  Să stea cât e ziulica de lungă la ,,minunatele,, telenovele care, în cele din urmă, îi vor lua definitiv lumina ochilor… Poetul trăieşte cu senzaţia – poate deloc departe de adevăr!!! – că România se află sub povara unui blestem: să ne meargă totul de-a-ndoaselea, s-o ia casele la vale – la Valea Plângerii, fireşte!, cum altfel? – în ciuda unui teritoriu binecuvântat cu munţi plini de aur. Vezi ,,Din nou absenţi la clasă,,.

 Ochiului atent şi plin de tristeţe al poetului nu-i scapă nici programele televiziunilor, una mai propagatoare de ,,cultură,, decât alta… Programe pline de ,,vedete”, de-o oră sau chiar mai puţin, de funduri oferite generos privirilor libidinoase ale obsedaţilor sexuali, din ce în ce mai numeroşi pe metrul pătrat… Polidor nu se opreşte însă aici, ci îşi continuă radiografia societăţii bolnave incurabil în care încă trăim. Prin vers acid, trage un nou semnal de alarmă, luând în atentul şi scrutătorul său colimator copiii de bani-gata, fiţoşii de Dorobanţi sau de oriunde altundeva. Căci, să recunoaştem, e plină ţara asta amărâtă de asemenea specimene. Dar ce poţi să faci? RĂUL a avut întotdeauna căi ciudate de a se impune. Va dispărea RĂUL după ce va fi citit versurile lui Polidor ?  Cine ştie? Poate că nu, dar Paul va continua, în mod cert, să se lupte cu el.

––––––––––––––––

* „Cobai în Ţara Dezamăgirilor”

Lui Paul nu-i este străină nici fabula, gen literar pe care îl atacă – desigur – cu acelaşi succes ca şi celelalte. ,,Salariu de câine,, e o frumoasă şi tristă mărturie în acest sens.

Dar, poate, unul dintre cele mai tulburătoare versuri rămâne, fără îndoială, cel din poemul ,,Pensie de supărare,,. Indignat, poetul cere să ne dăm „demisia de… cetăţeni,,. Dumnezeule mare, vă daţi seama unde s-a ajuns? În ce hal de nefericire suntem? Ce ne mai rămâne de făcut ? Ăştia care ne conduc destinele unde ,,vrea,, muşchii lor atrofiaţi de băutură, de răutate şi de dispreţ faţă de semeni nu ar dori să citească aceste versuri-strigăt ? Aud ?…

Degeaba… Românii au uitat deja de aroma revoltei, cum bine zice Paul în poezia cu acelaşi nume. ,,Oamenilor le e frică,, glăsuieşte o altă poezie. Normal, nu ? Piticul chior e în stare să te ia direct din pat, exact – adică nu, nu exact !!! – ci,  mai rău ca în vremurile staliniste. Oricum, mai rău ca pe vremea – o, tempora ! – lui ,,ĂL BĂTRÂN,,.

În rest, şpaga, toaletele inexistente sau murdare, monstruoasele coaliţii, frica zilnică, nimic nu scapă analizei reci şi – repet – necruţătoare a lui Polidor.

Trăim un timp tragic, un timp în care am devenit sclavii altora, o umilă piaţă de desfacere a sentimentelor inumane care ne animă din ce în ce mai tare. Ca muzician, Polidor se dezlănţuie şi împotriva ,,bubuielii,, continue din boxele – era să zic, ale acuzaţilor, şi nu aş fi fost departe de adevăr ! – discotecilor, adevărate focare ale consumului de droguri şi ale crimei declarate.

Una peste alta, volumul lui Paul ne lasă – la final – un gust amar. Şi nici măcar nu ştii cum e mai bine… Să fugi ? Să te sinucizi ? Să renunţi ? Mai există oare o micuţă dâră de lumină pe undeva? Cine poate şti ?

Eu unul, habar n-am. Dar, în adâncul sufletului meu chinuit, parcă mi-aş dori ca Polidor să vină cu un volum în care să mai întrezăresc o rază de speranţă… Ştiţi dumneavoastră, Speranţa, aia care a rămas ultima în cutia Pandorei… Dragă Paul, eu încă mai aştept !…

EUGEN CRISTEA

sept. 2010

 ______________

23 August 2011 – VS Ghican: „Veşti de pe o planetă în agonie“ sau „Liricile contrarii ale unui univers poetic“ (Gheorghe A. Stroia)

Omul este neobositul explorator al limitelor unei realităţi, ce uneori se dovedeşte a fi mult mai presus de propria sa înţelegere. Omul este înzestrat cu sublimul strop împrumutat din energiile universale, capabil să perceapă distrugerile din jurul său. O percepţie dusă uneori până la agonie, dar din care izvorăşte speranţa, ca un ultim refugiu, înainte de teribilul cataclism. În căutarea acestei realităţi, cu o plăcere deosebită, am savurat ultima carte a poetului tecucean Vasile Sevastre Ghican: “Veşti de pe o planetă în agonie”, apărută în anul 2009 la Editura “Alma Print” – Galaţi. Carte de un farmec aparte, plină de întrebări dar care lămureşte înţelesurile poeziei însăşi.  Deşi titlul scrierii este destul de sobru: “Veşti de pe o planetă în agonie”, noţiunile de “planetă” şi “agonie” pot îmbrăca mai multe ipostaze. Planeta este Terra, căreia poetul îi deplânge starea de degradare. Planeta este locul în care copacul şi-a înfipt rădăcinile pentru a creşte şi pentru a se regăsi, este lutul sfânt al înaintaşilor, îngerit de veşnicie: “Eminescu/ poetul cu zece inimi:/ Nouă stau treze/ asmuţind/ pământul la viaţă – / iar dintr-una Dumnezeu/ toarnă viaţă şi poezie/ peste palma de cer/ botezată România!”(Piramidă). Agonia este starea vecină unui “delirium tremens”, prin care poetul poate călători cu viteza gândului între spaţii atemporale: ”Aşa că am dat fuga în Rai/ am rânduit cele necesare cerescului eveniment/ legând la ochi sumedenie de evenimente la zi” sau “M-am întors din Rai,/ îmi era dor de monştrii de acasă,/ acolo la fiecare pas: păcatul şi lăcatul -/ vă rog, lăsaţi-mă să dorm!…/vreau, neîntârziat, să dau o fugă şi-n iad!”. Agonia îmbracă versatilitatea unui fluviu pe care poetul vizionar o transformă în nelinişte şi lacrimi: “Fluvii întregi/ de lacrimi/ se scurg pe Terra;/ În acest potop,/ prin vreun cotlon de veac/ lacrimile mele/ pârâu de munte”(Fluvii). Ca şi chezăşie a unui timp numit eternitate, autorul îşi defineşte astfel misiunea: “Poetul cerne vise/ peste albastre lumini jubilând-/ a săpat fântână în cuvânt/ găsind în ea sărăcie de mormânt…” (Ultimul cer).

            Lirica- aparent neexhaustivă – lasă lectorului posibilitatea de a-şi construi finalul, după modelul propriei sale percepţii. Uneori acid, alteori tandru, Vasile Sevastre Ghican îşi invită cititorii la o lectură sobră, dar înviorată de un umor discret şi de bun-gust. Unele scrieri împrumută fiorul epic din scrierile lui Rabelais, construind situaţii pe cât de îndrăzneţe, pe atât de amuzante. Cu conotaţii alighieriene, ca într-o “Divina Comedia”, poetul trece prin stări uneori paradisice, alteori infernale, agonia fiind însuşi purgatoriul. Poezia lui Vasile Sevastre Ghican poate fi percepută prin toate simţurile, până la despărţitura dintre “suflet şi duh”. Mai mult de atât, ea poate fi descifrată şi de un ochi orb, obligat la un “văz tactil”, accentuând astfel profunzimea gândurilor: “Degetelor mele/ li se întunecă ochii/ când lacrimile lor/ sunt prea sătule de mine”(Insomnie). Generos din fire, poetul găseşte completare oricărei neputinţe, substituind lipsurile cu freamătul înaripat al zborului: “Cel care nu are decât un ochi/ sau numai o mână/ îi va creşte în loc o aripă…”(Zbor). Cu un umor de circumstanţă, poetul face asocieri teribile între vremurile actuale şi cele trecute, fiind obligat să se consoleze “…cu gândul de a sta/ la rând la pâine, la carne/apoi la coadă la Doamne/ la viaţă, la moarte” (Mica publicitate). În poezia lui Vasile Sevastre Ghican apare ca o inerenţă toamna. Poetul percepe toamna, ca pe un anotimp al umbrelor doritoare de rugăciune şi reculegere dar şi ca amurg – o călătorie aproape de final.: “Rugă de toamnă, îmi vindec rănile/ cu lacrima acestui pământ,/ eu obosit călător/ împart iluzii,/ va trebui să caut o altă umbră/ pentru alţi zei…” (Umbre). Construcţia poetică uneori extatică, te poartă prin universul învăluit de culoare şi mister, în care singura constanţă este zborul, ca materializare a unui intangibil vis: “Voi ştiţi câte coroane de regi/ poartă cerul/ sub aripa unei păsări?!” (Lucruri). Nu atât împăcat cât resemnat, poetul trăieşte regretul pierderii irecuperabile a vârstelor toamnei: “Vor veni răpitoarele să ciugulească umbre/ din genele aburind a vară/ şi mă vor întreba:/ Unde-I statuia ta, stană de carne?”. Deşi poezia sa păstrează un registru aparent grav, autorul disimulează sarcasmul. El are o dragoste cinică de viaţă – de altfel, molipsitoare – ce parcurge fazele creşterii şi descreşterii, ca într-o gaussiană paradigmă: “Nimeni nu ştie/ de ce dragostea/ e molipsitoare!/ Ea se descheie/ ca o rochie/ foşneşte, incită/ se dezbracă la soare,/ se îmbracă la umbră,/ când se învecheşte/ se face vorbă de alta/ uneori doare…”(“Spirit”). Tot aici descoperim dragostea, ca pe un răvaş sculptat în sanctuarul timpului, scris cu insistenţă şi păstrat cu hotărâre: “…te rog invită neruşinatul acesta de timp/ să mă poftească afară, pe uşa din spate/ pe unde-am intrat…”  (Scrisoare).

            Vasile Sevastre Ghican introverteşte poezia, o înnobilează prin nuanţele introspective date sensurilor şi trăirilor sale profunde. Poetul este o carte, în care poţi să te uiţi pentru a plânge şi a râde, pentru a te bucura de viaţă dar şi pentru a înţelege tainele şi sensurile fundamentale ale existenţei. Pentru autor, poezia este singura redută, care îl adăposteşte de privirile indiscrete ale celor care nu au puterea să vadă în poezia sa fiorul şi străfulgerarea unor titanice frământări: “Şi ca să nu privescă nimeni/ în casa mea/ am aşezat o poezie/ chiar în dreptul ferestrei” (Prin linişti). Poetul este demiurgul, care-şi atrage asupra sa prin propria creaţie (scrierile sale): rareori fericire, deseori umilinţă. O umilinţă datorată neînţelegerii mesajului său profund, a imposibilităţii păşirii într-o lume, în care trebuie să calci în vârfurile picioarelor, pentru a nu tulbura poezia, plutind pe aripi de linişte: ”Poet rege al umilinţei/ trist baţi drumurile/ în căutările unui cuvânt/. Straiele tale sărăcăcioase/ sunt ca de sfânt/ şi nimeni nu ştie de ce!…” (Naşterea poeziei). Poezia lui Vasile Sevastre Ghican are în ea fiorul care înnobilează, prin simpla rostire a cuvintelor: “Om” şi ”Umanitate”. Te face să înţelegi că indiferent de rang, faimă, avere, ştiinţă sau neştiinţă, avem o singură inimă străpunsă de aceleaşi trăiri şi că suntem egali în faţa morţii – cel mai drept dintre judecători: “Iubesc cum se iubeşte,/ Urăsc nespus de rău/ Nestăvilita moarte/ Cioplind la chipul meu.” (Un secol de zăpezi). În defensivă uşoară, autorul ne atenţionează asupra condiţiei artistului şi implicit a poetului. Acesta nu este decât un om – în care se împletesc dorul cu fiorul – prin care însăşi Universul îşi primeneşte energiile. Poetul este un Univers, în care planetele sunt versuri – vizitate doar de lumina sacră a Soarelui, în trecerea sa peste umbrele timpului. Poetul este motivul pentru care Dumnezeu îşi amână la infinit mânia, gustând din fructul miraculos al creaţiei poetice: “Nu surpaţi nestatornicia poetului – / e o gravă şi strigătoare la cer vină/ să consumaţi din apetisantul/ reactiv al poeziei…Căutaţi poetul/ numai în puţinele lui ore de nesomn/ care amână moartea voastră/ cu încă o zi…” (Iadul vă paşte).

            În “Cupe de nectar”, poetul îşi scrie testamentul, cu reverberaţie “Autumnală”, resemnat şi plin de “Supunere”.  Încărcat de “Nedumerire” el aduce cititorului “Veşti de pe o planetă în agonie”. Mesajul cărţii, dincolo de aparenţe este unul optimist – speranţa revenirii umanităţii şi reîntoarcerii ei de la autodistrugere. O planetă pe care noţiunea de “agonie” ar trebui să însemne doar acea stare de de vis, creatoare, specifică poeziei. Cu siguranţă o carte de o certă valoare, care pe mine personal m-a îmbogăţit, m-a făcut să redescopăr sensurile cuvântului om, nobleţe, cinste, devotament, artă poetică. O carte pe care v-o recomand s-o lecturaţi, cu porţile sufletului deschise, pentru a vă putea bucura de cuvântul rostit ca alinare, ca mângâiere, ca un precursor al speranţei. Poezia lui Vasile Sevastre Ghican are o simbolistică aparte. Ea este adierea caldă a versului, lovită de briza rece a cuvântului, generând tornade menite să reînvie simţurile cele mai amorţite. Am perceput cartea ca pe o experienţă extracorporală, când am putut observa cu detaşare curgerea vieţii – de undeva – dintr-un tărâm al poeziei: universul lui Vasile Sevastre Ghican. Un univers în care poţi păşi numai dacă poţi vedea versurile ca pe nişte unde de linişte, viguros tulburate de vâslele întrebărilor, dar zămislite de apele limpezi ale trăirilor tale interioare. Lectură plăcută !

GHEORGHE A. STROIA

Adjud – 23 septembrie 2010

 ______________

22 August 2011 – Vasile Pop: „Taina unităţii bisericii“, Semănătorul, Editura online, (Cezarina Adamescu)

         Pornind de la art. IV din Simbolul de credinţă, alcătuit în cadrul celor două Sinoade Ecumenice de la Niceea (325) şi Constantinopol (381), –

„Credem întru una, sfântă, catolică (sobornicească) şi apostolică Biserică

Πιστεύομεν ες μίαν, ´αγίαν, καθολικν κα ́αποστολικν κκλησίαν” – autorul studiului de faţă încearcă o incursiune în Istoria Bisericii Universale, încă din primele veacuri ale creştinismului primar, când încă nu erau definiţi bine termenii, deveniţi însuşiri esenţiale ale Bisericii: unitatea, sfinţenia, katolicitatea şi apostolicitatea, şi nici nu erau formulate toate dogmele de credinţă. Parcursul său iniţiatic prin Istoria Bisericii constituie tema unei lucrări ample ce se va finaliza într-o lucrare de licenţă a viitorului teolog Vasile Pop.

         Având ca temă principală UNITATEA, sub multitudinea ei de aspecte, şi totodată prima însuşire  a Bisericii, autorul încearcă să explice unele concepte şi conexiunile lor, însă, specifică faptul că: „unitatea este un dar de la Dumnezeu, şi nu ceva creat de noi oamenii, de aceea nu-mi propun, şi nici nu pot, să elucidez marea Taină a Unităţii Bisericii.”

         După „Preliminarii” care cuprind definirea termenilor şi motivaţia alegerii temei, autorul dezvoltă ca subiecte lămuritoare şi  absolut necesare, în capitole separate, „Întruparea Mântuitorului – Darul Unităţii”, „Unitatea Bisericii”; „Sfânta Euharistie – Taina Unităţii eclesiale”  şi – adăugăm noi – centrul şi miezul unităţii. Un alt capitol se referă la „Unitatea Bisericii între schimsă şi erezie” şi necesarele „Concluzii”.

         Completat cu o bogată Bibliografie şi cu note de subsol bine documentate, studiul se rotunjeşte şi oferă o imagine clară a acestor subiecte teologice, atât pentru cei care vor să studieze, cât şi pentru curioşii, dornici să ştie cât mai multe detalii despre teologia fundamentală, dogmatică şi despre ecleziologie, pentru a-şi adânci credinţa şi cunoştinţele generale.

         Necesar în demersul său este definirea conceptului de Biserică, atât ca şi construcţie, cât şi ca adunare euharistică:

„După cum bine ştim nu există o definiţie completă a Bisericii, care să exprime tot ce este Biserica şi ce cuprinde ea, deoarece Biserica este o Taină, după cum spune Boris Bobrinskoy in tratatul său de eclesiologie pe care l-a şi intitulat Taina Bisericii, de aceea când încercăm să definim Biserica, definim doar anumite aspecte ale ei, care spun ceva despre Biserică dar nu totul. Cea mai potrivită şi cea mai sugestivă definiţie a Bisericii este cea dată de Sfântul Apostol Pavel, aceea de “Trup al lui Hristos”, identificat cu adunarea euharistică.”

Numeralul „una” – la feminin exprimă unitatea, unicitatea şi particularitatea Bisericii, aşa cum Unul este Dumnezeu în Trei Persoane, Unul este Domnul Iisus Hristos, Unul Născut, Unul este Duhul Sfânt Mângâietorul. Aşa şi Biserica este Una, sfântă, catolică (sobornicească) şi apostolică Biserică.

Aşa cum mărturisim un Botez, un singur Botez, indiferent de ritul creştin.  „Unitatea Bisericii – afirmă autorul –  este marcată de Euharistie, care face ca toţi membrii Bisericii să fie egali şi să formeze Trupul unic al lui Hristos, care este şi principiul unităţii eclesiale”.

         Ştim că Planul Divin a inclus în chip expres Unitatea Bisericii, punând în om principiul unităţii. Conform acestui plan iniţial, omul, pe lângă comuniunea cu Dumnezeu, era chemat să unifice întreaga creaţie şi să o supună. Cu alte cuvinte, a fost desemnat stăpân peste Creaţie. I s-a conferit de către Creator o demnitate maximă. Şi faptul de a da nume tuturor creaturilor, a fost o responsabilitate imensă.  Omul, însă, nu s-a ridicat la înălţimea investiturii sale de către Yahve. E de prisos să spunem că, din cauza căderii protopărinţilor, păcatul a stricat ordinea divină, amânând planul de unificare a omului cu creaţia, păcat care a avut drept consecinţe – păcatul şi moartea. Însă Dumnezeu, în marea Sa Milostivire  a hotărât restaurarea naturii umane căzute. Mai mult decât atât, a hotărât să-i ofere omului (creaturii sale) şansa de a redeveni copil al Său. Şi a ales o modalitate unică de a a-l ridica din nou  pe om la demnitatea supremă:  ni L-a dat pe Însuşi Fiul Său Unul-Născut, pe Iisus Hristos pentru a răscumpăra păcatele lumii. Întruparea lui Iisus Hristos a fost Actul Suprem de Iubire prin care Dumnezeu a readus natura umană la unitatea originară. Totodată, Întruparea Fiului lui Dumnezeu este „actul de instituire a Bisericii, descoperă în Istorie adevărul despre Dumnezeu întrupat şi adevărul despre om, modul comun de existenţă al lui Dumnezeu şi al omului în Persoana teandrică a lui Hristos”.

         Întruparea ca fapt istoric şi supranatural, deşi nu poate fi explicată de mintea omenească, reprezintă „înomenirea” lui Dumnezeu, un dar al vieţii, şansa omului de a-şi realiza viaţa în deplinătatea ei fiinţială, de fapt, mântuirea omului, posibilă doar datorită Unităţii Bisericii.

         Prin citate revelatoare ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi ale teologilor ortodocşi, autorul argumentează aceste teze.

„Sfântul Nicodim Aghioritul distinge trei moduri de unire sau comuniune: –după fiinţă, specific Persoanelor divine; după lucrare, propriu unirii lui Dumnezeu cu oamenii înainte de Întrupare şi cel după ipostas, care este de fapt unirea naturii dumnezeieşti cu cea omenească în Ipostasul lui Hristos. Prin cel de-al treilea mod se realizează unirea deplină sau maximală a lui Dumnezeu cu noi oamenii căci “existenţa în Hristos este sinonima cu realizarea umana, constituie un mers de la dupa chip la Chip sau de la existenţa iconică la cea reala, asemanarea cu Dumnezeu fiind înţeleasă ca taină a îndumnezeirii, taina unirii cu Dumnezeu în Hristos”.

Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru uneşte în Persoana Sa  firea dumnezeiască  şi cea umană, adică, dumnezeirea şi omenitatea au în Hristos un mod comun de existenţă şi acest mod este unitatea.

Autorul detaliază cu argumente:

„Unirea celor 2 firi în Hristos  nu este ceva abstract, ci  ea ni se descoperă ca mod de existenţă şi posibilitate a vieţii, ca putere de a învinge moartea şi infirmitatea existenţei noastre şi aceasta este posibil deoarece “Hristos ia trup omenesc, acel trup care, după cădere, exista doar fragmentat în invidualităţi, Îl ia şi-l transformă în trupul comuniunii, oferindu-i posibilitatea de a se autodepăşi şi de a se jertfi pe sine”.

Şi cum îi uneşte Cuvântul lui Dumnezeu pe oameni? Autorul lucrării explică aceasta prin citate din Sfânta Evanghelie:

„Iisus este Cuvântul lui Dumnezeu (In 1, 1) Care a ieşit de la Tatăl şi a venit în lume (In 16, 28), a venit să-I unească pe oameni nu doar printr-o simplă coexistenţă paşnică, ci să-I unească cu Tatăl Său şi Tatăl nostru, Hristos a adus naşterea din nou şi o unitate nouă, treimică pentru ca toţi să fie una (In 17, 21). Unitatea este un dar de la Dumnezeu, ea nu e proprietatea noastră, iar pe lângă faptul că Hristos a adus-o El Se şi roagă pentru unitate, există în Scriptură 3 locuri/versete care relevă acest fapt: In 16, 10 “Am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta. Și pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi-un păstor… aici El S-a rugat pentru cei ce erau în afara Bisericii şi a unităţii ei. Apoi al doilea loc este In 17, 1 “Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.” Iar al treilea este In 17, 21 “Ca toţi să fie una, după cum Tu Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în noi să fie una…”

Mântuitorul spune despre Biserică “porţile iadului nu o vor birui” –  

(Mt 16, 18).  Aşadar, Biserica este menţinută în unitate şi făgăduinţele Sale sunt valabile până la sfârşitul timpului, explică autorul lucrării, punând în evidenţă rolul covârşitor şi definitoriu al Întrupării – ca act al iconomiei Mîntuirii şi ca dar al unităţii (eclesiale), săvârşit după „sfatul treimic” şi ca rezultat al iubirii treimice. De menţionat rolul Duhului Sfânt, ca Persoană Divină, prezent în fiecare moment, după modul propriu. O dată cu Învierea Sa, Iisus Hristos deschide calea pentru darul Duhului Sfânt „aşadar Biserica este definită simultan, prin lucrarea lui Hristos şi prin prezenţa Duhului Sfânt, ambele constituind cele două mâini ale Tatălui[1]”, astfel unitatea primită ca dar “devine” şi unitatea Duhului.”

Cea de a doua secvenţă vizează probleme legate de unitate ca însuşire a Bisericii. „Biserica este Trupul lui Hristos, şi totodată ea este miracolul unirii dintre fiinţa creată şi Cel necreat, adică Dumnezeu. Biserica – după cum spune L. Uspensky – este rodul a două miracole: Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi Pogorârea Sfântului Duh. Acelaşi mare teolog mai subliniază că Biserica este singulară şi unică în genul ei deoarece ea este o asemănare a Preasfintei Treimi, asemănare în care multiplul devine unul”, citează autorul, aducând următoarele precizări foarte importante:

„Unitatea, însuşirea cea mai importantă a Bisericii, este conţinută în expresia ekklesia, care îi cheamă şi îi adună pe toţi oamenii laolaltă în acelaşi Hristos. Biserica se numeşte una pentru că ea singură este sfântă, pentru că ea aparţine întregii lumi şi sfinţeşte întreaga omenire şi, nu în ultimul rând, pentru că fiinţa ei constă în armonia şi unitatea duhului şi a vieţii tuturor membrilor săi. Unitatea este acolo unde este Hristos, de aceea pentru a dobândi această unitate “trebuie să ne înrădăcinăm în Hristos, Care este Cuvântul lui Dumenzeu devenit accesibil nouă prin Întrupare, ca să ne readune pe toţi în unitatea Sa”.

Autorul menţionează totodată, bazat pe cuvintele teologilor şi ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, că: „unitatea Bisericii nu e o unitate de ordin instituţional şi nici sfărâmată în indivizi cu credinţe deosebite, nu e o reuşită în plan intelectual sau organizatoric, ci este dintru început un fapt existenţial, mai exact o unitate de viaţă ontologic-pnevmatică în Hristos şi în Duhul cel Sfânt căci, după cum spune Ch. Yannaras, unitatea Bisericii este Har – harismă a lui Dumnezeu pentru oameni şi i se dăruieşte omului la fel cum i se dăruieşte viaţa în fiecare clipă, unitatea este posibilitatea ca omul să participe la viaţa lui Dumnezeu. Unitatea în Biserica Ortodoxă nu este înţeleasă ca o simplă conducere administrativă şi o realizare umană, ci – după cum am afirmat şi mai sus – e înţeleasă ca un har şi o plinătate a vieţii celei noi”.  De aici, precizări ale termenilor de „unică” şi „unitară”.

„E unică în fiinţă deoarece reprezentă fiinţa şi unitatea de viaţă a Sfintei Treimi. Biserica are misiunea de a da mărturia unităţii şi aceasta pentru că în ea Dumnezeu nu este cunoscut ca un simplu Monarh, ci ca o comuniune desăvârşită a Trei Persoane. Dumnezeu nu a creat o Biserică unită (din mai multe componente) ci unică deoarece El a creat-o după chipul Său, iar ceea ce există din veşnicie şi se petrece în relaţiile celor Trei Persoane se face accesibil oamenilor -prin har- în Biserică.”

Ce frumos şi ce clar explică autorul aceste adevăruri dogmatice:

„Sfânta Treime ne uneşte pe toţi în Trupul lui Hristos, însă “unirea tuturor” pentru care se roagă Biserica, nu trebuie înţeleasă ca o asamblare a unor fragmente de comunităţi creştine, ci ca o extindere a unităţii treimice, ca o ierurgie treimică (lucrarea sfântă a Treimi în lume). Aşadar, taina unităţii, aşa cum o înţelege şi o trăieşte Biserica, este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, prin care suntem uniţi ca printr-o putere unificatoare, şi spune Sfântul Dionisie Areopagitul că suntem adunaţi împreună într-o unime deiformă şi într-o unire ce imită pe Dumnezeu.  Hristos şi Duhul Sfânt, uniţi perihoretic între ei cu Tatăl, împărtăşesc continuu Bisericii viaţă din viaţa comunitară a Sfintei Treimi, sursa şi modelul suprem al comuniunii. Astfel, Biserica trăieşte în oceanul de iubire dintre Persoanele Sfintei Treimi. Aşa cum nu se pot despărţi Cele Trei Persoane din unitatea lor iubitoare, aşa nu se pot despărţi nici Biserica de Dumnezeu.”

E o mare bucurie pentru un creştin să ajungă la înţelegerea acestor taine mistice şi să se adâncească în adevărul lor unic, relevant şi mântuitor!

Autorul explică în continuare conceptul de „unitară”:  „adică viaţa de comuniune a credincioşilor în acelaşi Trup tainic al lui Hristos. Biserica este viaţa nouă a Duhului, fiind înfăţişată ca o unitate de nenumărate membre coexistând în iubire şi formând Trupul lui Hristos, însufleţit de Duhul Sfânt, nu e o simplă convieţuire a unor supuşi, sub o conducere autoritară, ci e o unitate de viaţă nouă, primită de la Hristos, mai exact e viaţă duhovnicească bazată pe libertate lăuntrică şi iubire reciprocă.”

La întrebarea: Cum se intră în unitatea Bisericii, autorul are următorul răspuns, bazat pe scrierile teologilor:

„Omul intră în unitatea Bisericii prin Taina Botezului “omul intră în realitatea comuniunii eclesiale prin intermediul marelui şi iniţiatorului dar al Botezului, şi participă la respiraţia trupului, care este  rugăciunea Bisericii…”,  aşa cum afirmă părintele Dumitru Stăniloaie. Tot referitor la intrarea omului în unitate – în Biserică – prin Taina Botezului, Părintele Valer Bel afirmă: “prin Taina Botezului omul se desparte de trecutul său şi se naşte la viaţa cea nouă în Hristos; intră în comuniune cu Dumenzeu şi cu semenii ca membru al Bisericii”.

Autorul mai precizează:

„Biserica este unitară pentru că este una în dogme, în Taine, în organizare şi-n comuniunea ierarhică.” Şi aici a considerat necesar să adauge următoarele, făcând o dizertaţie pe baza art. IX din Simbolul Credinţei şi a Scrierilor Sfântului Apostol Pavel:

„Un mic aspect care trebuie precizat legat de unitatea Bisericii, este cel legat de pluralul Biserici. În articolul IX din Simbolul Credinţei mărturisim că Biserica este una, aceasta este o axiomă eclesiologică evidentă şi clară pentru fiecare creştin, însă problema apare când se foloseşte cuvântul Biserici. Ce înţelegem prin expresia Biserici? În primul rând, când se vorbeşte despre Biserică la plural, este pentru a se arăta că există mai multe Biserici locale în sânul Bisericii unice şi în al doilea rând pentru a arăta că există diferite confesiuni, care (toate) îşi arogă titulatura de Biserică, însă după cum nu există mai multe adevăruri, nu există nici mai multe “Biserici”, pentru că una este Biserica adevărată, cea Ortodoxă. Unitatea Bisericii este o comunicare şi o extensiune a unităţii lui Dumnezeu. “Oare S-a împãrtit Hristos?” întreabă Sfântul Apostol Pavel în faţa tendinţelor din Corint de a se constitui diferite grupuri (1 Co 1, 13). Hristos este Aceleşi, Adevărul nu se împarte, este unul singur, chiar dacă are mai multe aspecte. Dintre diferitele Biserici creştine, care prezintă adevărul revelat în diferite feluri, numai una poate fi cea adevărată, căci Dumnezeu-Adevărul este Unul şi nu Se poate contrazice pe Sine Însuşi. Și anume Biserica cea unică este aceea în care s-a păstrat adevărul revelat neschimbat. “Ortodoxia este acea Biserică unică şi adevărată, care păstrează continuitatea vieţii bisericeşti, adică a unităţii tradiţiei, celelalte confesiuni creştine, care se pretind şi ele adevărata Biserică, nu reprezintă niciuna deplinătatea Bisericii, ci au păstrat ceva din fiinţa Bisericii numai în măsura în care au rãmas fiecare într-un real contact cu profunzimile Bisericii celei una”, aşa cum afirmă Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, “Biserica universală şi sobornicească,” în revista:  ORTODOXIA, nr.2, 1966.

Concluzionează autorul: „putem afirma că Biserica cea una, unică şi unitară este Biserica cea adevărată, care posedă adevărul fără pată şi în toată plenitudinea lui.”

Un al treilea capitol care constituie chintesenţa celorlalte, se intitulează: „Sfânta Euharistie- Taina unităţii eclesiale.

După definirea „Sfintei Euharistii”  drept: minunea  prefacerii Sfintelor Daruri de pâine şi vin (a materiei Jertfei) în Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos”- autorul explică în ce constă această prefacere şi ce fel de acţiune exprimă.

Vasile Pop specifică mai departe, cu argumente din Sfânta Evanghelie că Iisus Hristos a instituit această Taină:

„Euharistia a fost instituită de Mântuitorul în seara Cinei celei de Taină “Iisul luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi…”(Mt 26, 26-28). După cum bine ştim în epoca Bisericii primare Sfânta Euharistie se săvârşea în casele creştinilor. Toţi se adunau într-o casă, unde participau la săvârşirea Euharistiei şi se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele Domnului, din Faptele Apostolilor deducem că adunarea primilor creştini era una prin excelenţă euharistică, această adunare sau sinaxă este exprimată prin termenul ekklesia.”

Pentru înţelegerea acestui aspect autorul face apel la primul teolog al unităţii Bisericii, şi anume Sfântul Apostol Pavel.

„Unitatea Bisericii în Sfânta Euharistie este clar evidenţiată în spusele Apostolului Pavel “Paharul binecuvântării pe care noi îl binecuvântăm nu este oare împărtăşirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care noi o frângem nu este oare împărtăşirea cu Trupul lui Hristos? De vreme ce este o singură pâine, noi, cei mulţi, un singur trup suntem, fiindcă toţi dintr-o singură pâine ne împărtăşim.” (I Co 10, 15-17), în aceste versete, ce exprimă Taina Euharistiei, ideea dominantă este aceea că cei mulţi formează un trup, e unitatea celor mulţi cu acel Unul, Care Se oferă pe Sine şi menţine această unitate. Aceiaşi unitate reiese şi de la Mt 26, 26-28 “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu”, această luare/primire a lui Hristos euharistic este exprmată ca o invitaţia luaţi, care îi introduce “pe cei mulţi” în unitatea cu Unul, făcută vie şi asigurată prin actul de a mânca şi a bea Trupul şi Sângele lui Hristos, din această cauză Christos Yannaras spune că Biseica, este o Cină, un act ce înseamnă a mânca şi a bea[2] “de nu veţí mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Său, nu veţi avea viaţă în voi ” (In 6, 53). Fiul lui Dumnezeu Se dăruieşte ca “hrană şi băutură” realizând acel trup al comuniunii sau comuniunea agapică în care viaţa dumnezeiască e întrupată în viaţa lumii. De la Cina cea de Taină şi până acum Hristos-Domnul s-a dat pe Sine ca hrană mântuitoare prin care se săvârşeşte unirea cu El. Dar pe lângă aceasta El cere ca Euharistia să se facă întru pomenirea Lui (Lc 22, 19), aceasta nu e o simplă anamneză (aducere aminte) sau ceva pur simbolic, ci retrăirea vie şi maximă a Euharistiei.”

Vasile Pop conchide referitor la Sfânta Euharistie:

„Aşadar Euharistia este o pregustare a Împărăţiei lui Dumnezeu, ea ne unifică deplin cu Hristos, ne face consângeni cu El şi ne menţine în unitate şi pe noi cei mulţi, pe unul cu altul. Euharistia este minune şi transpunere/prefacere, este Taină a unităţii şi Trup al lui Hristos, este unificare a tuturor în toate şi liturghie cosmică, şi de aceea unde este Hristos nu poate să fie dezbinare. Euharistia le unifică pe toate şi confirmă adevărul, aceasta l-a făcut pe Sfântul Irineu de Lyon să afirme că “părerea noastră este în acord cu Euharistia şi Euharistia confirmă părerea noastră[3]”. Acolo unde este Trupul şi Sângele lui Hristos este unitate şi unde este unitate este Biserica.”  

În ultimul capitol, cel referitor la „Unitatea Bisericii între schismă şi erezie” , autorul aduce precizări privitoare la distincţia  între unitatea Bisericii, care nu poate fi atinsă deoarece ţine fiinţial de Biserică, şi unitatea creştinilor atât de fărâmiţată de schisme, unitate pe care de fapt creştinătatea nici nu a avut-o. Autorul explică termenul „schismă” şi cum s-a ajuns la ea:  „În ce priveşte unitatea şi schisma, încă din vremea Apostolilor în Biserică au existat tensiuni şi dezacorduri doctrinare. Când spunem schismă ne gândim automat la Schisma din 1054 (16 Iulie) dintre Apus şi Răsărit. Schisma este o scindare a unei unităţi, în cazul de faţă, a creştinătăţii. Schisma a scindat Apusul de Răsărit, dar nu a atins unitatea fiinţială a Bisericii. Bineînţeles că Biserica Ortodoxă în frunte cu întreaga creştinătate nu a rămas indiferentă faţă de problema gravă din sec. XI, cât şi faţă de Reformă, care nu e altceva decât o continuare târzie a marii schisme, începutul procesului de fărâmiţare a creştinătăţii”.

Pe de altă parte, autorul afirmă:

„Efortul depus în această problemă este vizibil în Mişcarea Ecumenică,  Ch. Yannaras face câteva remarci demne de luat în seamă cu privire la acest efort ecumenic care are în vizor mai mult unirea (formală) a Bisericilor, decât unitatea Bisericii “unirea Bisericilor pare a fi o preocupare extrem de actuală şi reală, un scop care poate fi urmărit şi analizat, cu obiectivitate raţională, cu elucidări de tip doctrinar şi concesii reciproce… în realitate unirea e o chestiune de care sunt înteresate îndeosebi organismele bisericeşti instituţionalizate în perspectiva relaţiilor dintre ele”.

Tânărul viitor teolog explică şi noţiunea de „erezie” – care în limba greacă, în sens propriu înseamnă „alegere”.

 

„Afirmăm că erezia nu este şi nici nu poate fi o anulare a unităţii eclesiale, care nu se pierde şi nu se divide; erezia scoate pe eretic din unitatea Bisericii, dar acesta o poate redobândi prin renunţare la părerea/învăţătura eretică.”

În epoca noastră există o aspiraţie spre unitate  a creştinătăţii dar, în ce priveşte Biserica Ortodoxă,  aceasta nu aspiră la unitate, pentru că deja ea menţine unitatea, pentru că o are după modelul treimic. Autorul precizează:   „Unitatea Bisericii e strâns legată şi de Sfânta Tradiţie, acest lucru l-a făcut pe Părintele G. Florovsky, într-o adunare ecumenică numită Credinţă şi Constituţie (1952) să pună problema “ecumenismului în timp” şi a împortanţei acestuia, care nu e altceva decât  unitatea şi unanimitatea cu Sfinţii Părinţi, şi putem începe de la îndemnul Sfântului Ignatie către Policarp al Smirnei, acela de a purta grijă de unitate, căci nu e nimic mai bun ca aceasta, şi pentru a rămâne în Biserică e necesar să rămânem în adevăr.” Vasile Pop face o comparaţie plastică  asemuind  creştinătatea cu un năvod „ce cuprinde în ea mulţi peşti (diferiţi), dar Corabia lui Hristos, care este Biserica trebuie să tragă acest năvod în ea, în unitatea pe care a primit-o ca dar prin Întruparea Cuvântului şi a pecetluit-o prin Duhul cel Sfânt şi să desfinţeze în unitate lucrarea de divizare a Turnului Babel din lumea creştină, pe care satana o cerne ca pe grâu pe surorile ei”.

În concluzie,  autorul punctează principalele aspecte ale unităţii  şi unicităţii Bisericii, ale Sfintei Euharistii ca Taină a unităţii bisericeşti, prin intermediul căreia, suntem uniţi cu Hristos şi devenim consângeni/contrupeşti cu El, dar în acelaşi timp suntem  uniţi şi noi unul cu celălalt.

Lucrarea este foarte interesantă şi se constituie un instrument util şi necesar în aprofundarea cunoştinţelor teologice sau adâncirea în istoria zbuciumată a creştinismului care a păstrat de peste două mii de ani, intactă credinţa cea adevărată, cea transmisă prin Apostoli şi prin Evanghelişti pâbnă în zilele noastre şi va dăinui până la sfârşitul veacurilor, dincolo de orice oprelişti, schisme, erezii şi fărâmiţări, pentru că doar Biserica deţine Adevărul Unic:  Iisus Hristos – Mântuitorul lumii.

TEOLOG CEZARINA ADAMESCU

29 Septembrie 2010

________________

19 August 2011 – Gheorghe A. Stroia: „Omul retortă“, Ed Rafet, Râmnicu-Sărat (Ionel Marin)

În aprilie 2010 ing.Stroia A Gheorghe,din Adjud,în cadrul Cenaclului literar „V.Cârlova” de la Cercul Militar din Focşani,a  lansat volumul de poezii „Pelerin,la porţile…eului”, apreciat de scriitorii vrânceni şi de numeroşi cititori. La puţin timp au apărut cărţile :”Pledoarie pentru…inocenţă” şi „De vorbă cu o…minune”,în luna august a acestui an a editat la Editura Rafet din Rm.Sărat a patra sa carte „Omul retortă”.O nouă carte este desigur o nouă împlinire,un nou urcuş spre autocunoaşterea de sine şi de evoluţie spirituală.Tânărul poet priveşte cuvântul ca pe o fiinţă vie şi este convins că acestea luminează treptele vieţii. Cultivă tandreţea,prietenia sinceră prin idei,gânduri limpezi dând culoare caldă anotimpurilor :”Mă calcă tu,acum…cu milă,/tu,pelerinule,de vise-nmugurite,/ca şi în vis…prins la răscruce/să pot fi şi eu:un drum!”

    Îşi caută refugiul în multitudinea de stări pe care fiinţa umană le trăieşte,le caută  şi-l înnobilează.Poetul este o cupă din care trebuie să bem frumuseţe şi armonie,dăruind roadele pline ale copacului din el,asemenea lui Gheorghe Stroia.

    Este hotărât să păstreze „Omul retortă”în inima sa şi să aline pe săraci şi necăjiţi,să vindece rănile veacului acesta tulburat de întunericul răutăţii şi să ne dăruiască mărgăritare de lumină şi de bucurii.

     Drumul ce porneşte din interiorul său cred că este drumul spre adevărata poezie.

     Cere timpului să-i fie „copil pribeag printre cărări de suflet”, călăuza mută…

     Consideră poezia drept „fină întrupare”,”întrupare veşnic neînţeleasă“Poemele sale încântă,dă curaj spre fapte bune,luminează,sunt pline de iubire.Singura comoară frumoasă şi nestricăcioasă fiind Iubirea. În poemele sale sunt prezentate trăiri,sentimente cu rafinament,cu profunzime dar şi cu o rară sensibilitate:”Un lanţ nesfârşit-alchimii în retortă,/strivind litere să nască cuvântul/lucid şi perfid,mai iute ca gândul,/să-ntoarcă rostirea în mii de culori”…(poemul Alchimii în retortă). Cartea este plină cu emoţii,gânduri,fiori neucise de timp,purtate pe aripi de inimă tânără răsărită din soarele străbun. Scriitorul este într-o permanentă stare de veghe:”Pe chip îmi curg râuri,cascade şuvoaie/în limpede apă transpiră pământul,/imi zace sub coastă o inimă plânsă/pe şira spinării- muşuroi de cuvinte”.

   Prins şi “răstignit pe o filă de carte”,pluteşte intr-o mare de gânduri cu privirile sale retorte,veghind „iubirea ce strigă prin glasu-ide argint”.

    Renaşte şi se regăseşte:”în fiecare gând de primăvară”;”Mă coc in soarele amiezii”;”Pe unda vântului tomnatic,mă-nclin ca trestia…”;” Îmbrac nimbul de alb al iernii…”(Renasc în simplele rostiri)

    Rostul cărţilor,al cuvântului scris este să ne formeze ca oameni iubitori de frumos,de bine,de adevăr,să ne arate drumul spre mântuire.

 Omul,cu rostul lui,destinul hărăzit ori construit,clepsidră a timpului nu poate fi desăvârşit dar mereu capabil să se autodepăşească. Scriitorul Gheorghe Stroia a urcat o nouă şi trainică treaptă. Cartea”Omul retortă“este deosebită,interesantă şi îşi aşteaptă cititorii.

IONEL MARIN

                                                                               Focşani,august 2010

 

_______________

18 August 2011 – Jean-Paul Mestas: „Ailleurs le temps expire…“, poeme, Saint-Estéve / Franţa, Les Presses Littéraires (Ion Pachia Tatomirescu)

Unul dintre cei mai valoroşi poeţi francezi contemporani, pro-fesor de literatură valahă la Sorbona, Jean-Paul Mestas (născut în 15 noiembrie 1925, la Paris), este prezent în librăriile franceze cu o nouă plachetă ce are o copertă parcă de-naripare-n azururi ultramarin-echi-nocţiale, Ailleurs le temps expire…(2009)*, reunind poeme ale se-nectuţii ce se-avântă din cosmicitatea cotidiană în sublima privelişte a Fiinţei, unde, într-adevăr, timpul – ca dimensiune infinit-fundamen-tală – expriă.

      Sunt înmănuncheate şi câteva meditaţii apolinice, dar şi elegii din profunzimi de oglinzi cu semne de aur, cărora li se conectează reverberator ilustraţii divin-inspirate, de Christiane Mestas: «Ici le pire et là le moindre / entre les planètes taxées / de dissimulation. // Aussi des prophéties l’emportent, / elles animent la saison / qui rend su-perflues les échardes / et demeure intouchable. / Ailleurs le temps expire… (IV – Hantise  / Obsesie, p. 17) «Aici,-i cel mai rău şi-a-colo-i cel mai insignifiant, / între planetele vămuite / de disimulare. // De fel, profeţiile-o răpun – / ele animă anotimpul / ce re-ntoarce ţepii de prisos / şi mormântul de neatins. / Aiurea, expiră timpul…»; sau: «L’azur puis un courtil / dont l’identité fut discrète… / On imagine comme on peut / qu’il y eut le septième anneau / comme un septième ciel / et la septième erreur…» (XV – Gaspillage d’indifférence / Irosirea indiferenţei,  p. 37) «Azurul şi-apoi o grădină / a cărei identitate fu discretă… / Se-nchipuie precum se poate / c-avu al şap-telea inel / aidoma celui de-al şaptelea cer / şi ca o a şaptea eroare…». Etc. (* Jean-Paul Mestas, Ailleurs le temps expire…, poeme, Saint-Estéve / Franţa, Les Presses Littéraires, 2009).

ION PACHIA TATOMIRESCU

 ________________

17 August 2011 – Dorina Păduraru: „Pensia de moarte“, Editura Semănătorul (Cezarina Adamescu)

Titlul, foarte sugestiv al cărţii  de faţă, mă duce cu gândul la volumul referenţial al lui Erique Maria Remarque  „Soroc de viaţă şi soroc de moarte”, deşi, circumstanţele  romanului erau cu totul altele. Dar cele două categorii de care au fost ispitiţi toţi filozofii şi între care ne mişcăm, fiecare din noi, sună zguduitor şi predestinant în peisajul existenţei umane. Nu poţi rămâne indiferent în faţa acestui fatum şi să nu-ţi pui întrebări existenţiale, ştiind că eşti legat indisolubil de acel fir invizibil care nu depinde nici de tine, nici de cineva din cercul tău apropiat, ci de ce ţi-a fost scris undeva, într-un anume Tom în care sunt trecute, cu bune, cu rele, toate vieţile. De parcă am aşeza la microscop întreg universul cosmic, până la ultima steluţă, născută azi-dimineaţă. Realitatea zguduitoare  nu face decât să-ţi stârnească fiori de nelinişte, fiindcă te vezi mic, neajutorat, neputincios şi, orice ai face, nu poţi schimba nimic. Este un roman-evocare, un volum  al căutării de sine, al înţelegerii rostului pământean şi ceresc al fiinţei umane. O carte-oglindă în care-ţi apar trăsături cunoscute şi străine pe care autoarea te invită să le cunoşti şi să ţi le apropii.

         Şi dacă la această angoasă  a  nemărginirii universului în care omul nu e decât un fir de nisip, o picătură într-un ocean de nelinişte, se adaugă şi factori favorizanţi, cum ar fi apăsarea societăţii cu toate tarele ei, pe umerii firavi ai omului, dacă (şi aici s-ar naşte un şir nesfârşit de „dacă”…) şi oamenii n-ar concura între ei, care să-i fure căciula celuilalt, adăugând circumstanţe agravante problemei existenţiale, ce ne mai poate salva?

         Credinţa, e adevărat. Doar de ea se mai poate agăţa omul, în zbaterea sa pentru a se înălţa, fie şi o şchioapă, de la pământ, spre Patria la care aspiră într-o zi, să acceadă.

          Cartea   pe care ne-o propune Dorina Păduraru, cu titlul incitant, este înscrisă în categoria realismului epic şi se desfăşoară  în ton alert şi antrenant. Autoarea pune la dispoziţie date reale despre anumite situaţii limită în care este pusă o persoană în societatea actuală. Ea face o pledoarie pro domo,  pentru cinste, dreptate şi adevăr, într-o vreme când toate acestea au fost devalorizate. De ce să nu intereseze o proză care reflectă realitatea imediată?  Doar pentru că te responsabilizează? Oare nu aici trăim şi murim, reflectaţi în propria noastră slăbiciune şi doritori de o schimbare radicală? Dacă vei întreba pe oricine dacă este fericit, ori măcar mulţumit de propria sa condiţie, desigur că răspunsurile vor fi aproape stereotipice. Foarte puţini vor răspunde afirmativ. Cu toţii râvnim spre mai frumos şi mai bine, însă mijloacele materiale şi psihice nu ne permit schimbarea.

         Eroina,  o intelectuală numită Mona, în prima secvenţă, intitulată   „Pragul”  –  îşi pune într-un moment crucial, când sănătatea nu o mai ajută,  astfel de întrebări:

„Nu s-a gândit niciodată să scrie despre ea pentru simplul fapt că avea foarte mult de scris despre alţii. Tot mai neputincioasă de la o zi la alta, simţea că se apleacă tot mai mult sub o povară uriaşă de întâmplări şi destine…Cât un secol de literatură …Hîî…?! „La ce bun?… Deşertăciune?…Vânare de vânt!?”. Scrisul ca simplă stare e nimic. Scrisul egoist, de amorul artei, care satisface doar ego-ul, e bun la ceva? Acum însă… E puţin important despre ce, despre cine, cum învârţi cuvintele, ci ciobul de Adevăr care-l poţi spune! E spus de alţii, e scris în Biblie. Importantă este lupta, nu victoria. Dacă reuşeşti să schimbi cât de puţin locurile prin care ai trecut…

Nu şi-a dorit să scrie romane. Nici volume de poezii. Îşi găsise un spaţiu în care i

se părea că înoată ca într-un ocean fermecat sau că zboară pe un cer doar al ei…I-ar fi fost destul să poată scrie pentru copii…”

         În acest spaţiu de graţie găsit după multă trudă şi tulburare, Mona hotărăşte să-şi scrie depoziţia, mărturia sa, apelul şi manifestul pentru o viaţă normală. Normală? Dar ce mai poate fi normal, când toate au luat-o de-a rostogolul la vale şi nu se întrevede oprirea? Un vârtej ameţitor care te fură precum taifunul ori anaforul în adânc de apă.

         Decrepitudinea fizică îi creează o stare psihică pe măsură. Neputinţa o devastează. În această ipostază, când puterile o părăsesc, gândul ei retrovers se îndreaptă, câtă vreme mai e limpede, spre introspecţia acelui spaţiu intim unde nu avusese curajul sau dispoziţia necesară pentru a pătrunde.  Poate că în clipa aceasta a venit timpul. Îi năvălesc în minte amintiri şi ipostaze, enigme şi sentimente pe care le-a avut odinioară şi cărora nu le-a găsit nici cauză, nici    efect, nici răspuns. Mona îşi propune  să descifreze o parte din acest mister, atât cât îi este îngăduit şi cât o mai ţin puterile.

         Un bilanţ necesar. O adunare, o scădere, înmulţiri, împărţiri…Dar oare viaţa nu este o ecuaţie cu multe necunoscute? Cu operaţii simple şi complicate, în care, icşi şi igreci i-au devălmăşit idealurile? Un amalgam de afecte trăite, alt amalgam de afecte neconsumate. Istoria cu ale sale erori repetabile. Răsturnări de situaţii, căderi în gol, ridicări şi iar căderi inevitabile.  Regrete pentru ce a făcut ori pentru ce nu a apucat încă să facă. Bătrânul Nichita spunea: „Aş minţi dacă aş spune că nu regret nimic, dar iarăşi aş minţi dacă aş spune că regret ceva”.

         Scriitoarea se vede dintr-o dată în ipostaza de personaj  principal al propriilor scrieri. Cum altfel? După ce, o bună bucată de timp, scrisese despre alţii, despre suferinţele şi angoasele lor, acum le retrăieşte  pe propria  piele. Este protagonista.

         „E a doua oară când mi se întâmplă asta… Chiar mie!.. Da, înţeleg, acum ştiu ce să fac!.. Nu… „clienţilor” mei… Nu personajelor mele li  s-a întâmplat,

ci…Miieeee!…Mie!…” – constată ea cu uimire, de parcă ar privi în oglindă şi ar regăsi acolo, toate chipurile întâlnite, printre care, la loc central, propriul chip, devastat de neputinţă şi zăcere la pat.

”Memoria nu prea o ajuta de când se îmbolnăvise.

În ultimii ani, trecea printr-o transformare ciudată. Reedita nişte întâmplări din trecut aproape în amănunt. Şi trăia dramele pe care le-a descris de-a lungul anilor în pagini de ziar sau în scenariile spectacolelor. Îi veni în minte spirala din proiectul unui muzeu – „Soarele de andezit”. Debutul ei fabulos, cu cincisprezece ani în urmă.

Parcă mai simţea ecoul întâmplării de ieri. Umilinţa, revolta, disperarea…lacrimile…

Până seara târziu, cu un sentiment de oboseală nesfârşită, nemiloasă, gândurile îi erau întrun vacarm. Nu reuşea să le mai adune ca altădată, când se afla în momente de strâmtoare şi reacţiona rapid, uimind prin fler şi perspicacitate. Când era în stare să reproducă din memorie un interviu întreg! Sau să scrie un reportaj cât ai clipi! Acum lua mereu lecitină.”

         Dacă va reuşi să sfârşească rândurile desenate mărunt pe plasma calculatorului, încă nu se ştie. Nici ea nu ştie deocamdată. Totul este învăluit în nebuloasă, în stări contradictorii, în aburul/fumul care-i tulbură vederea, în sunetele, din ce în ce mai încete, mai estompate,  precum ecourile propriilor amintiri care se încăpăţânează să se întoarcă întotdeauna de unde a plecat.

         Delimitându-se de semenii ei, ajunşi peste noapte în vârful piramidei sociale, Mona, un alter ego al scriitoarei, îşi defineşte Crezul moral şi artistic încă din primele pagini:

         „Ea era mereu excentrică, mereu inadaptabilă. Ca toţi moraliştii… Ca toţi artiştii cinstiţi ce  aleargă după adevăr. Da, ar fi putut fi celebră… Ar fi putut să trăiască uşor, cu mulţi bani. Ar fi putut intra în politică, a fost invitată de mai multe ori. Dar ea voia mereu Adevărul. Calea dreaptă! Mereu Dreptatea! Mereu Viaţa! Aşa era crescută. Aşa a trăit…”

         Ostilitatea unei societăţi în care birocratismul triumfă, în care omul este cea mai neînsemnată valoare, cu precădere atunci când se apropie de vârsta  la care trebuie să părăsească lumea, impostura celor din vârf care nu-i privesc pe oameni decât ca pe nişte gângănii inutile, răutatea absolut gratuită a unor semeni, toate acestea o copleşesc mai mult decât boala care i s-a cuibărit de un an de zile în oase, în carne, în sânge, în suflet.

         Citind cartea Dorinei Păduraru, am avut strania impresie că vorbeşte chiar despre mine, că eu sunt eroina ei care ar fi  ajuns în situaţia de a depinde de alţii. Mereu mă transpun. Mereu trăiesc vieţile altora. Ca şi autoarea de faţă care, scriind despre nefericire, într-o bună zi este silită să constate cât de nefericită este ea însăşi.

         Poveşti adevărate. După douăzeci de ani –   s-ar putea intitula prozele puse umăr lângă umăr în cartea Dorinei Păduraru. Despre oameni ca noi. Despre ce a putut face din Om – istoria imediată şi cum îi poate transforma destinul.

         Şi ca un hohot sfidător, revenind obsedant este corul manelelor care se calchiază pe situaţia şi-aşa dezastruoasă. Ca s-o  adâncească şi mai mult. O tragi-comedie cu miasme de canalizare. Viaţa la începutul mileniului. Prăpăstiile care se cască tot mai mult între oameni. Însingurarea-împreună. Răutatea care triumfă. Şi Aghiuţă care dansează tarantela.

         Echilibristica la care te obligă noua stare de fapt în regimul abia instalat dar care a intrat precum tancul în mulţimea de studenţi, efortul de a te menţine cât de cât drept, cât mai aproape de suprafaţă, cerea jertfe mari. Şi, aşa cum spune autoarea, o anumită şcoală a vieţii. Mona avea însă şi o inteligenţă deosebită  şi o anumită vocaţie a comunicării, care o ajutau să-şi menţină echilibrul în această junglă în care fiecare caută să se „plieze” după situaţie, ca să-i fie cât mai bine.

          „Era o lume dură, dar se învăţase cu ea. Viaţa ei a fost mereu dură. (…)

         Ca şi împărţirea societăţii în:

-Deh, oameni buni, oameni răi şi şoferi. Cu şcoala vieţii!”

         Autoarea descrie întâmplări reale din viaţa cotidiană, trăite de ea, pe când era ziaristă, şi scria despre abuzurile poliţiştilor, despre crima organizată, traficul de persoane şi multe alte „beneficii” ale democraţiei.

         Ascensiunea ei a fost rodul unei munci şi strădanii susţinute, ajungând prin propriile merite să absolve  o facultate şi să se ridice şi pe plan ideologic, după politica vremii, ca secretar UTC-TESA, apoi, mai departe, aşa cum descrie, nu fără umor, autoarea:

         „…după două etape, a fost selectată la un concurs organizat de televiziune. Prestaţia i-a adus mult succes şi deschiderea palatului împărăţiei de partid. A fost propusă pentru curs de instruire de trei luni, la care râvnea multă lume. Secretarul comitetului pe fabrică nu era încântat de ascensiunea ei, îşi vedea scaunul clătinat, dar nu-i putea sta împotrivă.”

         De fapt, frânturile de viaţă rememorate de femeia aflată în suferinţă fizică, nu sunt decât piesele unui puzzle care, puse cap la cap, dau  întregul. Într-un concurs de împrejurări favorabil, îl cunoaşte pe George. Dar ea era în perioada când: „Nu ştia că iubirea era un dar pe care îl dă Dumnezeu.”

         Punându-şi viaţa la microscop, Mona nu scapă prilejul de a radiografia întreaga societate, politică, ideologică, administrativă, culturală, spirituală, făcând parte din acel segment propriu celei de a doua jumătăţi a veacului trecut, pe când ea era studentă. Motiv excelent de a-şi trece în revistă iubirile, eşecurile, dezamăgirile, obstacolele întâmpinate. O perioadă tulbure în care multe persoane aveau grijă să-i „supravegheze” pe ceilalţi iar apoi să raporteze.

         Pe acest fundal se desfăşoară şi povestea de dragoste între protagonistă şi George.

         Treptat se devoalează şi dedesubturile politicii de partid la care sunt siliţi să adere studenţii şi participanţii de la cursurile ideologice.

         O dată cu spulberarea iluziilor de dragoste, Mona suferă transformări sufleteşti.

         Evenimentele se precipită şi autoarea, după ce pregăteşte terenul epic, descinde  cu amintirile în momentul cheie al  revoluţiei care a schimbat regimul şi  conducerea politică a ţării.

         Autoarea  rememorează „acele zile” când  studenţii revoluţiei şi-au dat obolul, semnând cu propriul lor sânge, certificatul de naştere al noii Românii. Deşi a trăit pe viu evenimentele, fiind chiar în miezul lor, „pentru ea era clar că revoluţia e confiscată.”

         Frământările abia încep însă. Cele adevărate.

         „În scurt timp avea să-şi dea seama că era singura împotriva noii conduceri. Nimeni nu îndrăznea să o susţină, se uitau la ea într-un fel de neînţeles. Numai ea dăduse foc carnetului de partid. Evita discuţiile politice, dar căutau mereu să o provoace. Când mergea cu desenele în secţie, muncitorii intenţionat discutau politică să aibă motiv să se certe cu ea”.

         În învălmăşeala şi confuzia creată, studenţii devin automat „duşmani”  şi muncitorii din fabrica unde lucra se comportă ca atare.

         „Fluierau fără să o bage în seamă. În urma ei intrară mai mulţi muncitori.

– Au venit golanii! Jos golanii! Afară cu golanii!

În sfârşit, a înţeles că era huiduită pe unde trecea..

– Ce-aveţi cu mine îi înfruntă ea? De aia vă luaţi banii? Să faceţi galerie împotriva mea? Vocile scăzură.

– Ce, nu erai tu cu partidul şi te dădea la televizor? N-ai fost secretară?…Tu vorbeşti în Piaţa Sfatului?

– De aia aţi intrat în grevă? Eu în Piaţa Sfatului n-am vorbit, e drept că am fost pe acolo dar ce vă deranjează dacă aş avea chef să vorbesc?”

         Lucrurile nu se opresc aici, dimpotrivă, se agravează:

         „Când se termină şedinţa, unul din colegi îi spuse:

– Vezi că Guţu a cerut să te dea afară din fabrică!

Ştia că este informator, mai ştia şi pe alţii. Când intra în ateliere era fluierată şi huiduită.

Nu se temea pentru că ea făcea aproape toate treburile biroului. Cu toate năduşelile, proletariatul nu a reuşit s-o dea afară.”

Trecând prin diferite profesii, de la inginer la ziarist, protagonista are parte şi de un mariaj cu totul nepotrivit şi nefericit, din care iese după puţin timp.

         Tot în acea perioadă cunoaşte bucuria maternităţii, care o copleşeşte:

         „ Toată fericirea se aduna în zbaterea aceea uşoară din jurul buricului, unde obişnuia să-şi ducă mereu mâna şi să-i încredinţeze în tăcere toate secretele, toate speranţele.”

         Mona cunoaşte întreg travaliul unei mame şi are în sfârşit bucuria de a i se naşte un băiat.

         „- Ce copil frumos! zise cineva.

Auzi strigătul de venire pe lume al copilului şi se simţi copleşită. Era salvat!

Dumnezeu o ascultase, se rugase atât de mult…Ochii i se umplură de lacrimi.

Strigătul copilului nu era puternic, dar a pătruns în holul unde timpul aştepta.

Bucuria îi cuprinse pe toţi. Un alt medic veni cu un coşuleţ arătându-le minunea abia

petrecută:

-Felicitări! Aveţi băiat, îi zise doctorul proaspătului tătic şi plecă cu copilul spre incubator.”

         Toate întâmplările şi descrierile autoarei, tangente cu realitatea, conduc spre marea prefacere care avea să aibă loc în sufletul protagonistei: aceea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a i se încredinţa Lui.

         Şirul epic este presărat cu scene absolut remarcabile, cum e cea a vizitei la părintele care era numit „Patriarhul”:

         Nu-l vizitase de mult pe Patriarh. Era un contemporan şi apropiat al părintelui

Arsenie Boca. Preotul bătrân ce biruise lumea în temniţe era ca de obicei în biserică. Îi sărută mâna şi începu a-i povesti ce a mai scris… Venise pentru un interviu.

Purta cu el istoria unui secol – din primul deceniu, până la cel de al zecelea şi peste

el. Era duhovnic pentru episcopii şi mitropoliţii din zonă şi unul dintre ei l-a numit

„Patriarh”. Avea vreo doisprezece ani de puşcărie sub trei dictaturi. Abia se mai putea ţine în picioare şi câţiva dintre ucenicii de suflet îl purtau la evenimentele importante. Predica lui înflăcărată se revărsa ca un fluviu peste mulţimile ce veneau să-l asculte. Îşi povestea păţaniile pentru a da pildă celor tineri.

– În închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Acolo am depus cele trei

voturi – sărăcia, ascultarea şi castitatea…Generaţia mea s-a sacrificat pentru Hristos. L-a mărturisit. Să nu vă fie frică…

A ridicat prima biserică în regim comunist şi patriarhul de atunci i-a trimis în secret un veşmânt. Fiica lui,  medic a fost obligată să divorţeze din pricina tatălui. Ieşise la pensie şi îl îngrijea pe bătrânul părinte rămas văduv. Îl interna în spitalul din oraş, să-i schimbe sonda ce atârna de el. La patul lui era un continuu pelerinaj. Bolnavii din salon erau nedumeriţi de mulţimea de oameni care venea la bătrân. Dumnezeu a rânduit ca ultima aniversare să o petreacă în spital. Două zile şirul vizitatorilor a fost neîntrerupt.”

Problemele nu sfârşesc şi, vorba duhovnicului ei, „Viaţa bate filmul!” Mona are parte de  multe încercări. La toate, preotul găseşte motivaţie şi un răspuns potrivit:

„Oricum fericirea e doar o zbatere de aripă ce lasă un gust amar. O nălucă după care nu merită să alergi. Oamenii au uitat să se mai iubească.”

După mai multe experienţe eşuate, Mona îşi găseşte un sprijin  în scris. Poate singurul temei solid de până atunci:

”Într-o zi avea să găsească o punte către inima fiului ei: scrisul! Era

singura cale pe care familia soţului nu avea cum să o oprească. Chiar de-l vor face să creadă că nu înseamnă nimic, că e ceva rău, timpul va aşeza lucrurile la locul lor.

Tocmai împlinise doisprezece ani. Trecuse două luni de la ziua lui. Într-o

săptămână reuşi să publice prima plachetă de versuri. Lovise în plin. Cărticica a făcut vâlvă în oraş. A fost lansată la biserică. Sufletul găsea o cale de vindecare. Trupul însă era tot bolnav.

– Trebuie să accepţi rânduiala dumnezeiască. Poate e singura fiinţă bună dintre ei. Poate copilul îi va salva şi pe ei, Dumnezeu îi iubeşte, nu vrea să-i piardă, a zis Patriarhul.

Renunţă şi lucrează mai departe. Părintele o să te ajute, e cel mai bun pentru acest lucru.

Dumnezeu o să rânduiască tot.”

Încercările Monei de a scrie şi publica multe cărţi,  culminează cu declanşarea unei boli grave de care avea să sufere neîncetat. De fapt, autoarea reuşeşte în acest volum să zugrăvească viaţa unei femei  obişnuite de azi. Cu tot ce presupune ea. Dar mai ales cu încercări şi insatisfacţii, cu greutăţi şi dezamăgiri, cu  suişuri şi coborâşuri până când omul realizează că nu e decât o fărâmă de lut în mâinile lui Dumnezeu, frământat, modelat şi finisat, după voinţa divină. Şi chiar dacă lutul nu corespunde proiectului iniţial, Dumnezeu continuă să lucreze în el, până în stadiul final pentru a-l duce la desăvârşire.

Destinul micuţei Măriuca de care Mona se leagă sufleteşte este unul cu totul special. Ea este una din acele „jucării stricate”  aşa cum le spunea directorul spitalului de recuperare unde o găseşte Mona. Fetiţa este suferindă şi această suferinţă o apropie  şi mai mult de ea, fiindcă ea însăşi este bolnavă de mult timp. O singură speranţă o animă în lupta cu greutăţile: „credinţa în Dumnezeu. Asta era busola ei. Axa tuturor lucrurilor.”

         Calvarul peregrinării de la un cabinet medical la altul, de la un medic la celălalt, apoi la casa de pensii, la Direcţia de Sănătate, la cabinetul de expertiză pentru pensie,  la alte instituţii de profil, au darul de a descuraja şi îmbolnăvi chiar şi pe un om sănătos. Mona trece prin acest supliciu, cu suspiciunea unor diagnostice prezumptive şi iese de la aceste cabinete mai confuză decât a intrat.

         Este absolut uimitor cum situaţia României de azi, intrată în toate sectoarele în degringoladă, este atât de asemănătoare în toate judeţele şi oraşele ţării.

         Strădania autoarei de a zugrăvi cât mai fidel aceste neajunsuri, este o modalitate de a trage un semnal de alarmă şi o radiografiere a societăţii care luptă cu tranziţia interminabilă şi nu-şi poate restabili valorile.

         Iar omul, călător şi străin într-o lume în care nu mai e sigur de nimic, îşi pierde busola şi ajunge să-şi piardă şi sufletul. O societate bolnavă, o lume bolnavă, o lume fără nici un reper, în chip special, fără Dumnezeu:

         „Un labirint cu tot felul de uşi. Unele se închid, altele se deschid… Nu

pentru ea, nu era important să câştige. Ci, să strige! Ea e vocea, glasul ce strigă-n pustiu…

Lumea e un malaxor ce amestecă mereu viaţa şi moartea, ţărâna şi apa, trupul şi sufletul.

Viaţa şi ne-viaţa, Omul şi ne-Omul. Cain şi Abel.

Aşa va sfârşi lumea. Când cerurile se vor deschide şi viii vor fi la fel cu morţii.

Atunci malaxorul va înceta să învârtă, să amestece.”

Acesta e un roman manifest – ne previne autoarea în primele pagini. E un strigăt. Un apel la salvarea sufletului, aşa cum Laurenţiu Fulga făcea în romanul „Salvaţi sufletele noastre”.

Câţi vor catadicsi să ia în serios mesajul, manifestul Dorinei Păduraru, e greu de precizat. Dar autoarea şi-a făcut pe deplin datoria.

Încheierea romanului este şi ea, un semnal, dar un semnal  luminos, un îndemn la speranţă, la încredere, la iubire, în pofida tuturor necazurilor întâmpinate aici.

„E uşa ieşirii din labirint. Fraza cu care încheia uneori:” Cititorule, oricine ai fi, durerea lor îţi aparţine!

Morţii şi muribunzii din revoluţie vor să deschidă uşa! Unii vor să iasă…Alţii să intre!

Moartea face parte din viaţă. E doar o uşă ca oricare alta. O uşă între cer şi pământ.

Între iad şi rai. Nu contează cum şi când treci pragul, ci unde vrei să aprinzi sau să stingi lumina. Unde aprinzi iubirea şi ne-iubirea.

Se apropia de sfârşit. Ar fi vrut să scrie mult, foarte mult. Dar trupul îi devenise duşman. Scria pe genunchi…Totul trebuie să fie scurt, scurt ca la ziar. Altfel, cine ar mai citi?

Istoric al clipei… Iar clipa să fie cât veacul… Să scrie protestele şi să strige la toţi morţii şi muribunzii! Să fie un trup! Călăii şi Iudele nu vor lipsi niciodată! Şi nici lupta nu va muri…Talanţii nu trebuie îngropaţi. Mărturisiţi şi atât. Fiule, teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile! Aşa spune Eclesiastul. Restul e deşertăciune! Vânare de vânt…

O altă revoluţie… Un alt strigăt… De viaţă!… De moarte!… O revoluţie mută,

tăcută, adâncă. Ca o durere! Durerea e viaţa, e adevărul! Nu eterna plăcere. Aceasta e Moartea!

Veniţi cu mine! Voi, oropsiţi ai vieţii! Voi, osândiţi ai morţii!

Ascultă chemarea. Vino!

El a biruit lumea. El e IUBIREA…

I se părea că aude un glas:

– Deschide!

Sunt Eu, Dumnezeu!”

Mesajul ei, însă este unul luminos, de încredere, de speranţă şi de iubire. O carte pilduitoare despre cum să trăieşti şi să-ţi păstrezi demnitatea de Om.

         Iar dacă, aşa cum doreşte autoarea, se va forma un curent de opinie împotriva abuzurilor, dacă oamenii ar fi mai uniţi şi mai fermi în hotărârile lor de a nu se mai lăsa călcaţi în picioare ori împinşi de sistem pe buza prăpastiei, poate că efortul autoarei nu e în zadar.

         Sperăm aceasta din toată inima.

CEZARINA ADAMESCU,

26 FEBRUARIE 2010

 _______________

16 August 2011 – Paul Spirescu: „Eu, adica umbra mea“, Ed Andrew, Focşani (Gheorghe A. Stroia)

Despre Paul Spirescu se pot spune multe lucruri, dar despre poezia sa se pot spune şi mai multe, căci lirica domniei-sale are o subtilitate şi o profunzime aparte. Este o lirică ce te obligă să străbaţi labirinturile memoriei – şi de ce nu – ale simţirii, pentru a-i putea desluşi înţelesurile. Paul Spirescu este unul dintre poeţii de o profunzime şi de un talent aparte, cu care numai „cei alesi” au fost înzestraţi. Fiecare încercare a sa este de fapt o reuşită, prin fiecare scriere poetul întregeşte patrimoniul operei sale. Spre confirmarea celor mai-sus amintite, autorul ne delectează „simţurile” cu o nouă apariţie editorială, cartea sa intitulată sugestiv: “Eu, adică umbra mea”, publicată la Editura Andrew din Focşani în anul 2009.

            Cu un umor greu de egalat, subtil şi pedant, Paul Spirescu ne prezintă o altă viziune asupra vieţii şi morţii, asupra unirii cu neantul, asupra recunoaşterii limitelor eului fizic, în comparaţie cu energiile debordante şi nelimitate ale eului metafizic. Structura cărţii este împărţită în trei „evanghelii gnostice”, în care poetul refuză unilateralitatea, creând o sublimă stare a trăirilor universale. Cartea poartă amprenta ilustrativă a Fevroniei Spirescu – umbra metafizică a autorului – unda sa de echilibru şi de linişte. Artist cu desăvârşire, incoruptibil la „scriiturile” postmoderniste, Paul Spirescu rămâne amfitrionul unei explozii de senzaţii, induse de poezia sa succintă şi concentrată. Poezia sa  este manifestarea firească a dictonului latin: „Multum in parvo”, reuşind să sintetizeze în câteva cuvinte, valuri de trăire şi de simţire autentică. Dedicată poetului Paul Ghiniţă – plecat mult prea curând dintre noi – cartea îl metamorfozează pe dispărut, într-un personaj cu un nume emblematic: „kallos” – frumos, „philos” – iubitor. Cum s-ar fi putut altfel intitula personajul său, decât „iubitorul de frumos”? Cu siguranţă, cred că acesta este o altă umbră metafizică a lui Paul Spirescu, el însuşi un veritabil Philokallos, care o dovedeşte prin rafinamentul liricii sale.

            Poemele alternează prin măsură şi ritm, îmbinând accentele moderne cu cele pur-clasice, muzicalitatea lor fiind una ancestrală, cu rădăcinile înfipte în veacurile esenţializării poeziei. Scrierile sale, adevărate bijuterii, prinse în filigran, păstrează de altfel tonalitatea unică a versurilor poetului. Ele nu epatează prin întindere ci prin concentrarea sensurilor, prin transfigurarea simţurilor şi prin calofilismul lor. „Povestiri despre frig”,  într-o debordantă sintonie cu „Măreţia frigului” – a lui Nichita Stănescu, suprapune peste imaginea prezentului, originile trecutului, în scurgerea nemiloasă a timpului. Cum ai putea să simţi poezia lui Paul Spirescu fără să ai în acelaşi timp: un „suflet nevinovat de copil” şi un curaj de „…om bolnav/de florile paradisului” (Anunţ la mica publicitate)? În majoritatea poemelor, apar simbolurile creştine: cruce, Rai, îngeri, Iisus, duhovnicul, psalmul, care nu se vor însemne ale unei religiozităţi exagerate, ci mai curând o provocare a dorinţei sale de îndumnezeire: „Noaptea aceasta de venin şi de tăciune/m-a prins stând în genunchi la rugăciune/şi cum stăteam aşa n-am luat de veste/că apă în fântână nu mai este//că seceta mi-a secerat copacii/şi-mi bat sonor în uşă vârcolacii/cerându-mi să le fac culcuş şi lor/în paradisul destrămărilor” (Duhovnicească).

            Ca într-un tânguit jalnic al unui suflet legat de amintirile camarazilor săi, poetul plânge, într-o strigare ludică – plină de reminiscenţe – dispariţiile acestora. Asocierea cuvintelor „falsă epistolă”, trebuie înţeleasă cu sufletul şi tradusă în notele unei simfonii a tăcerii. Poetul se autocondamnă la îndumnezeire, înţelegând de fapt prin aceasta purificarea prin suferinţă, prin resimţirea durerii, atât fizice cât şi morale. „Gata bătrâne Prieten, caii deja au murit/florile portocalii ale memoriei mele/se tot scutură,/se tot scutură din copacul de aur,/ca şi cum numai Visul /ar trebui condamnat la uitare de sine/şi la cădere în trup”(Îndumnezeire). Ca într-un veritabil drum al crucii, poetul poartă în spinare crucea – stigmat şi mântuire din mocirla păcatului. Stările pe care ni le inspiră „Drumul crucii”, subtile şi subliminale sunt  îndemnuri la a ne substitui patimilor lui Iisus, pentru a dobândi capacitatea de înţelegere a jertfei sale: „Numai că lumina nu era decât/un vis al nimănui de împreunare/între cer şi pământ…”  Ca într-un „Vis imposibil”, poetul se regăseşte pe cruce, în locul Mântuitorului, recunoscând că singura cale de atingere a Paradisului este aceea a sacrificiului şi durerii, a jertfei sinelui: ”Mă asaltau cu flori/dar şi cu-njurături/şi sfinţi de carnaval/şi secături…” Iată simboluri ale unei depline maturităţi poetice, conturate prin mesaje uneori clare, alteori transcendente – dar inteligibile.

            Paul Spirescu este un etern îndrăgostit, marea lui dragoste fiind de fapt însăşi poezia, căreia îi dedică un cântec al rădăcinilor, ce îmbrăţişează într-o „Scurtă declaraţie de dragoste”: „Tulpina copacului/Care îmbătrâneşte/Şi moare”.  Talentul oratoric, discursiv al creaţiei sale, este accentuată de spiritul său de veritabil filosof, care purcede întru înţelegerea sensurilor profunde ale existenţei: „să înhămăm umbrele noastre trecătoare/la sania destrăbălărilor, diafană,/plină de tâlcul suferinţei…De undeva dinspre Nordul memoriei/cerbii Paradisului îşi trâmbiţau către noi/ţipătul lor de împreunare”(Peisaj transcendental). Sublimă asociere de sacru şi profan desprinsă din anticul tablou al unei „galera perpetua”. „Est in nomina” este o a doua parte a cărţii sale, ce vorbeşte mai mult despre diferitele ipostaze ale eului poetic, despre trăirile sale interne –  ca fulguraţii ale scânteierii talentului, dar şi ca tratament al rănilor sale, încă deschise: ”Mi-am incendiat arterele, venele/toate celulele înmiresmate/de viscol, de alcool şi de/nepăcătuite păcate”(Rugă).

            Poetul se regăseşte ca un veritabil demiurg, „îndumnezeit” de purificarea prin suferinţă, care are menirea de găsi câte un nume fiecărui obiect Un demiurg, dar şi un Sisif, pentru care sacrificiul nu este un blestem ci o binecuvântare, un perpetuum mobile , găsind în „pauzele” descinderii de pe munte, răgazul desăvârşirii creaţiei sale: „N-am ştiut cum să-i spun/doar cuvântului acesta de care/de-o veşnicie mi-e dor/şi veşniciei acestui munte/pe care-o tot urc/şi-o cobor.” (Est in nomina). Mesajul poeziei sale este unul universal, un „Urbi et orbi” convertit în „Rugă de toamnă” şi prin care se resimte „Nostalgia paradisului”. Poetul împleteşte  „Invocaţia”, ca o rugă a regăsirii echilibrului, cu un „Preludiu” – dorul unei mioritice iminenţe a sfârşitului: „Voi chiar nu vedeţi bunilor, dragilor/cum se surpă o lume întreagă/sub mâinile noastre/neputincioase?/Chiar nu auziţi bocetul înăbuşit al brazilor/sub secure?/Vor veni la parastasul iluziei,/câini – poliţişti şi gladiatori în zale/de iarbă şi rouă…/Va fi cu adevărat o petrecere/fără început şi fără sfârşit”(Preludiu).

            Pe deplin conştient de efemeritatea cuvântului, Paul Spirescu este cuprins de  „Plângerea lui Manole”, care îşi ridică cu sânge şi jertfă opera, dar care e sortită surpării „că, iată, vin vânătorii de iluzii/şi-ţi calcă totul/în picioare”. A treia parte a cărţii sale, intitulată: „Eu, adică umbra mea” este o carte a umbrelor trecătoare, în care se împletesc tainic: „Ruga de seară”, „Ultima rugăciune”, „Ultima scrisoare” „Scrisoare de dragoste”, într-un simbolic joc al minţii, într-o subtilă încercare de trădare a tainelor ştiute dar nespuse. „Eu, adică umbra mea” este o „evanghelie mistică” a nevoii regăsirii, a recunoaşterii de sine, a reîntâlnirii cu creatorul a toţi şi a toate, a „îndumnezeirii” şi înnobilării demersului său poetic, prin arta cuvântului. „Eu, adică umbra mea” este tânguirea muritorului la porţile veşniciei, o reîntâlnire a autorului cu divinul, cu sacrul. Cartea este o veritabilă licenţă poetică, ce poartă marca Paul Spirescu, un poet de un patos liric inconfundabil, care cu siguranţă va fi „condamnat” la  transformarea în universalitate a scrierilor domniei-sale.

            Întreaga sa creaţie este un experiment, prin care are de câştigat doar cel care lecturează cu puterea simţirii. Poezia lui Paul Spirescu nu este una comodă, căci fiecare cuvânt are puterea unui simbol, are puterea unui creator, care sculptează pentru eternitate coloanele unui „Parthenon” al Poeziei, precum anticul Fidias. Paul Spirescu este un „sculptor al cuvântului”, care nu face decât să înlăture surplusul de „materie” sau de „inerţie a gândului”, pentru a dezvălui în întregime opera, din bucata de marmură (cuvântul) în care era ţinută prizonieră.

Adjud, octombrie 2010

GHEORGHE A. STROIA

_____________

12 August 2011 – Zenovie Cârlugea: „Lucian Blaga – solstiţiul Sînzienilor“, Ed. Măiastra, Tîrgu Jiu 2010(Adrian Voica)

Cu cât opera unui scriitor este mai bogată şi mai diversă – aşa cum se întâmplă în cazul proteicului Blaga – cu atât unghiurile abordării hermeneutice sunt mai numeroase, luminând adesea un aspect rămas în penumbră sau insuficient investigat. La impresionanta bibliografie blagiană s-au adăugat în ultimele decenii şi eforturile critice ale profesorului doctor Zenovie Cârlugea, începute în 1995 când a publicat eseul Poezia lui Lucian Blagaşi continuate în 2005 şi 2006 când i-au apărut volumele Lucian Blaga. Dinamica antinomiilor imaginare şi Lucian Blaga – studii, articole, comunicări & interviuri, comentarii critice. Acestora li se adaugă recentul Lucian Blaga – solstiţiul sânzienelor, apărut în 2010 la Editura “Măiastra” din Târgu Jiu şi axat pe binefăcătorul aport al “muzelor” în conceperea unor poezii ultra-sensibile, dintre care majoritatea de dragoste.

            Tentaţi să facem un succint istoric al conceptului de “muză”, vom observa că termenul este strâns legat de cultura Greciei antice. Folosit de obicei la plural (cu grafia musae) el denumea pe cele nouă fiice dăruite lui Zeus de Mnemosyne şi care patronau artele în general. Cum interesul pentru poezie era considerabil în epocă şi anticii distingeau între diferitele sale particularităţi, trei muze îşi împărţeau patrimoniul genului: Euterpe – muza poeziei lirice, Erato – muza poeziei erotice şi Calliope – muza poeziei epice.

            Cu trecerea secolelor zeii au rămas în mitologie, numele  originar al celor nouă muze s-a păstrat mai ales în studii docte de specialitate, dar termenul ca atare, de muză, adicăde inspiratoare, s-a păstrat, constituind în special pentru psihanalişti un element cheie, premergător procesului de creaţie şi strâns legat de acesta.

            Numele “muzei” a variat, aşadar, de la un poet la altul, mai ales că “liricul” a înglobat cu vremea şi “eroticul” într-o structură fără fisuri. Acţiunea benefică a muzei asupra poeziei erotice îndeosebi a fost remarcată în toate secolele în care acest termen a funcţionat. Cazul Goethe este emblematic, fiindcă muza adolescentină a fost capabilă să resusciteze talentul poetului octogenar şi să contribuie decisiv la crearea unor versuri erotice menite să înfrunte timpul.

            Plecând de la acest exemplu (Blaga l-a tradus în ultima parte a vieţii pe Faust!), poetul din Lancrăm şi-a găsit pentru toate vârstele biologice câte o muză, care avea să-i descătuşeze forţele creatoare şi să-i faciliteze ascensiunea spre idealul iubirii. Cu înţelegere şi pasiune, Zenovie Cârlugea urmăreşte acest drum în toată desfăşurarea lui, menţionând reuşitele certe dar şi momentele de cumpănă, în volumul devenit cronică deopotrivă critică şi sentimentală.

            Când deschizi Lucian Blaga – solstiţiul sânzienelor la pagina de gardă, te întâmpină pe prima manşetă a cărţii un citat din romanul autobiografic Luntrea lui Caronreferitor la “pasiunile” ce-au intervenit în viaţa poetului transilvănean în diferite perioade de creaţie. După cum însuşi mărturiseşte, ele s-au produs “pe rând şi niciodată concomitent”, găsind de fiecare dată la Dora, soţia sa, “o înţelegere înţeleaptă” care nu a pus obstacole acestui tip special de pasiune favorabil creaţiei. Prin cartea sa, Zenovie Cârlugea reface drumul acestor pasiuni în care vibraţia în faţa frumosului se soldează cu naşterea poeziei nemuritoare.

Portetul fizic al Corneliei Brediceanu – prima muză, cea care avea să devină soţia lui Blaga – este abia schiţat, autorul eseului lăsând să vorbească numeroasele fotografii incluse în carte despre frumuseţea şi distincţia acestei femei. Interesul autorului se îndreaptă spre cel moral şi mai ales spre cel psihologic, pentru că aici Cornelia Brediceanu iese din tiparele femeii obişnuite, devenite soţie şi mamă ideală. Blaga a considerat-o în permanenţă un tovarăş nepreţuit în transcrierea lucrărilor ştiinţifice, dar şi un spirit superior în înţelegerea raporturilor dintre creator şi artă, pe de o parte, şi dintre acesta şi societate, pe de alta. Cu diferite ocazii se fac trimiteri la conceptul de “libertate” pe care Blaga l-a înţeles în felul său şi este imposibil ca Lucian să nu-l fi discutat cu iubita sa încă din perioada prieteniei lor. Blaga avea nevoie de o soţie care să nu-i îngrădească elanurile, oricare ar fi fost ele, lăsându-i aşadar o libertate de mişcare după care aspiră toate marile spirite creatoare. Intuindu-i ţelurile şi anticipându-i reuşitele, Cornelia Brediceanu îşi acceptă acest destin – şi primul semn al acceptării sale trebuie considerată revolta împotriva  propriei familii, care nu-l dorea ca ginere pe Lucian Blaga. Cât de mult însemna libertatea pentru viitorul filosof şi mare poet reiese din atitudini şi discuţii purtate în decursul anilor, care certifică faptul că acest concept nu şi-a schimbat sau alterat niciodată conţinutul. Când a aflat, de pildă, că asistentul său Ovidiu Drimba, marele cărturar de mai târziu, vrea să se căsătorească, Blaga i-a urat să aibă o soţie înţelegătoare, care “să nu-ţi ia total libertatea”…

            Tocmai asupra acestui aspect (care impunea o analiză psihanalitică) trebuia insistat, deoarece relaţiile soţ-soţie, artist-soţie/muză au stat permanent sub auspiciile cuvântului libertate. E drept, Zenovie Cârlugea rezumă inspirat această stare de lucruri, atunci cînd afirmă: “Erotikon-ul blagian este o zonă sine qua nonsituată pe relaţia înţelegerii operei prin om şi a omului prin operă…”

            Dar cuvântul (strălucitor şi grav totodată), devenit mai târziu, pentru existenţialişti, un fel de axis mundi, fusese rostit într-un moment-cheie, atunci când mariajul posibil se afla în stare de proiect: “E clipa supremă. Îţi dau libertatea. Libertatea să alegi”. Or, interpretarea acestor situaţii, aparent diverse, ar fi fost convingătoare în demonstrarea ideii că libertatea  a jucat un rol hotărâtor în destinul poetului Blaga.

            În cazul liricii erotice, în special, cuvântul libertate are conotaţii precise, individualizând muzele, spre deosebire de exemplul eminescian în care paleativele efemere n-au îndepărtat erotikonul de substanţa lui veroniană. Zenovie Cârlugea observă că, “Devenindu-i soţie în mod necondiţionat, Cornelia intuise exact valoarea şi caracterul omului”. Şi continuă: “Ea ştie exact să acţioneze când trebuie, să-i ofere libertatea şi liniştea necesare creaţiei”.

            Această atitudine cu totul singulară în câmpul literelor româneşti îşi află punctul culminant în discuţia aparent delicată, dar cu substraturi devastatoare, între Cornelia Blaga şi Elena Daniello, ultima sa muză. Întrebată dacă n-o deranjează relaţia (mai mult de natură spirituală) dintre ea şi poet, Cornelia Blaga îi răspunde pretinsei rivale că preferă să rămână ce este, adică soţia lui Blaga, prezenţă discretă dar hotărâtoare în viaţa acestuia. Ca un corolar al statorniciei sentimentelor sale (de o factură însă deosebită), Blaga îi dedică soţiei sale ediţia definitivă de Poezii, apărută la Editura Fundaţiilor Regale în 1942.

            Interesant ni se pare criteriul după care Zenovie Cârlugea situează, după fiecare capitol consacrat unei muze, o mini-antologie conţinând o parte a poeziilor pe care aceasta le-a inspirat. În cazul Corneliei Blaga , emblematic ni se pare finalul poemului  Lumina raiului, în care autorul situează pe planuri apropiate raiul şi iadul,cu înţelegerea lui Faust: “Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb: / De unde-şi are raiul / lumina?/ -Ştiu: îl luminează iadul/ cu flăcările lui!”.

            Un amplu capitol în cartea lui Zenovie Cârlugea este consacrat relaţiei speciale pe care Lucian Blaga a avut-o cu „prietena poeziei” de la Braşov, îndrăgita şi admirata Domniţa Gherghinescu-Vania, amfitrioana unui salon cultural frecventat de multe personalităţi ale vremii: T. Arghezi, Lucian Blaga, George Enescu, Vladimir Streinu, Ionel Teodoreanu s-au numărat printre ele. Contemporanii Domniţei dar şi istoriografii mai noi remarcă în afara preocupărilor sale de traducătoare din literatura franceză farmecul personal degajat de o fiinţă frumoasă dar fragilă, aflată într-o luptă nemiloasă cu tuberculoza. Astfel încât cei care au cunoscut-o au văzut în ea, ca şi Blaga, un triumf al spiritului asupra materiei. Cu tact şi inteligenţă, Zenovie Cârlugea reface, din amintirile prietenilor literari, din interviuri sau scrisori drumul sentimentelor blagiene, oscilante între 1947-1948, când poetul îşi mărturisea epistolar „mizeria condiţiilor mele, sufleteşti şi materiale, ce mă silesc de la un timp la un refugiu total în creaţie sau în amintire”.

            Dar până la conceperea unor asemenea rânduri corespunzând unor realităţi profund dăunătoare lui Blaga, acesta şi-a găsit în Domniţa Gherghinescu-Vania o muză acceptată şi de Cornelia, soţia sa, fără ca sentimentul de gelozie să fie abolit cu totul.

            Prin această relaţie se intră într-o lume paralelă în care imaginarul devine realitate, iar realitatea ia alte dimensiuni, până când norii ei negri răbufnesc, demonstrându-i poetului că „Viaţa a devenit grea şi are gust de cenuşă”.

            Admiraţia reciprocă nu s-a produs în urma unor infidelităţi conjugale, frecvente în lumea artiştilor. Ea a fost alimentată de combustia interioară a sentimentelor ce aveau să se transforme în materie lirică clocotind la temperaturi înalte. De altfel, una din poeziile scrise în 1942 se intitulează Arderi şi sugerează într-una din strofele sale apropierea dintre cei doi amanţi spirituali: „Nepriceput pe lângă vetre / dar înţeles de zei şi pietre, / cuvântul unde-i – ca un nimb / să te ridice peste timp?”.

            După atâţia ani de la consumarea acestor evenimente greu de explicat prin simpla morală, dacă în sprijinul ei n-ar interveni poezia, ne dăm mai bine seama ce om excepţional a fost Cornelia, care a acceptat în numele „libertăţii” iniţiale aceste „trădări” cu finalitate literară. Un exemplu deosebit de sugestiv în această privinţă îl constituie următorul fragment din scrisoarea trimisă de poet Domniţei la 4 noiembrie 1942: „C. găseşte că Dumbrava roşieeste foarte frumoasă, ca şi celelalte multe poezii scrise pentru cineva. Şi a adăugat «…orice, cu o singură condiţie: poezia să fie frumoasă». –Nu e splendidă această fiinţă?”.

            Se prefigurează aici sentimentele celor doi soţi: ale Corneliei, care admiră poeziile „scrise pentru cineva” (de fapt pentru altcineva) şi ale poetului, pentru soţia sa înţelegătoare, un fel de Penelopă care nu se mai poate urca nechemată pe corabia lui Ulise…Dar când T. Arghezi – admirator şi el fervent al Domniţei – publică, în 1947, poemul Domniţă…, conţinând şi aceste versuri: „Nu te cerşesc. Te vreau. Am dreptul. Sunt / Legat de umbra ochilor tăi crunt”, Blaga grăbeşte ruptura definitivă, deoarece „Poezia Absolută” fusese coborâtă de pe soclul ei ideal apărând acum în postură de hetairă. Imaginea aceasta, de hetairă, îl urmăreşte cu înverşunare, dar otrava conţinută de ea este şi un fel de balsam pentru poetul care-o îndepărtează sufletului, dar nu şi poeziei.

Fireşte, Zenovie Cârlugea evocă doar evenimentele, însă nu se referă explicit la natura relaţiilor dintre cei doi. O anumită ambiguitate era necesară pentru a favoriza tensiunile interpretative pe care unele versuri le sugerează. Oricum, sub steaua comună a celor doi, poezia românească s-a îmbogăţit cu multe bijuterii lirice.

Pe a doua manşetă a cărţii, Zenovie Cârlugea transcrie un fragment din mărturisirea fiicei poetului, care clarifică multe aspecte legate de relaţia poet-muze: „Tata spunea: «Eu cu Cornelia suntem una, un tot unitar, o monadă». Muzele, unele, l-au adus în starea de graţie prielnică creaţiei. Starea de graţie care poate ne este necesară tuturor, ca să putem exista, supravieţui. Tata atribuia acest rol femeilor care nu îl contrazic”. Prin urmare, Cornelia Blaga a fost considerată muză inclusă, dar insuficientă arderilor sale. Când „prietena poeziei” a fost surprinsă în poziţia de hetairă, contrazicându-i astfel principiile estetice şi morale, Blaga a părăsit-o, observând abia acum că muza braşoveană „îşi doza calităţile spirituale cu virtuţi frivole, după celebrele modele ale antichităţii”. Rămas vacant, rolul, locul „muzei” este temporar ocupat de Coca Rădulescu, expresie a frumuseţii şi a suferinţei, căci, asemeni Domniţei, şi aceasta suferea de tuberculoză.

            Faptul că Zenovie Cârlugea dedică în cartea sa capitole Cocăi Rădulescu (recomandată ca muză poetului chiar de soţia sa!), precum şi Eugeniei Mureşanu (antimuza cu statut de preoteasă şi de bună gospodină) denotă grija autorului de a nu omite nici un eveniment posibil erotic, dar în mod sigur generator de poezie. Asistăm astfel la o continuitate bine întreţinută a planului imaginar, în pofida planului real, plin de asperităţi şi umilinţe. Căutarea „eternului feminin” are o doză mare de fantasmagorie şi neîmplinire, dovadă trecerea de la o muză la alta (ne sfiim să spunem de la o iubire la alta), semn că femeia (neapărat frumoasă, în viziune blagiană) echivala cu un „clic” ce declanşa procesul poetic, întrerupându-l însă, uneori, la jumătate. (Dar despre acest aspect vom vorbi ceva mai încolo în articolul de faţă).

            În mod cert, Cornelia Brediceanu (devenită soţia sa), Domniţa Gherghinescu-Vania şi Elena Daniello au fost cele mai importante muze din viaţa lui Lucian Blaga, deşi nu omitem nici „trifoiţele” ori alte prezenţe feminine din viaţa poetului vrăjit de Eros.

            Prin însăşi meseria sa (de medic stomatolog), Elena Daniello se afla mereu în contact cu oamenii, oarecum indiferentă la suferinţele fizice ale acestora. Ea îi declară Corneliei cu un anumit prilej că l-ar putea smulgepe Lucian Blaga din existenţa sa, dacă soţia poetului i-ar cere-o. Dar aceasta refuză propunerea.

            Două idei se impun, comentând această întâmplare. Prima se referă la sentimentele Elenei Daniello, care nu sunt atât de puternice încât să facă despărţirea imposibilă. A doua are în vedere atitudinea Corneliei, care acceptă această relaţie gândindu-se exclusiv la finalitatea ei literară. De aici, însă, până la arogarea unor merite capitale cum ar fi îndemnul traducerii lui Faust sau scrierea romanului Iubire pământească, iubire cerească (titlu iniţial al scrierii Luntrea lui Caron) este cale lungă, contrazicând flagrant două trăsături fundamentale ale personalităţii sale: libertatea şi orgoliul creator. Zenovie Cârlugea notează cu exactitate în cartea sa: „Cam umilitoare pentru memoria poetului «confesiunea» de mai sus a Elenei Daniello, care îşi arogă şi îndemnul adresat prietenului de a se apuca serios de traducerea lui Faust,din care, apoi, făcea lecturi în admiraţia întregii familii”.

            Nici Dorli Blaga nu intervine cu o posibilă corectare, dar faptul acesta are şi o latură subiectivă, deoarece fiica poetului devenise din 1951 fina de căsătorie  a familiei dr. Leon Daniello.

            Adevărul este că în „obsedantul deceniu” autorii interbelici care nu mai aveau dreptul la semnătură (adică nu-şi mai puteau publica operele proprii) se refugiaseră în traduceri. Aşa s-a întâmplat şi cu Alexandru Philippide, datorită eforturilor căruia Baudelaire a fost translatat magistral în româneşte. Oricum, Cornelia şi Lucian Blaga s-au întâlnit din nou într-o activitate comună: munca de traducere din lirica engleză (traducerea brută o realiza soţia poetului, care cunoştea bine engleza). Astfel au fost tălmăcite în româneşte poezii de Yeats, Schelley, Byron, Th. Hardy şi mulţi alţii, favorizând apropierea ideală pe care o presupune creaţia. Referindu-se la această perioadă rodnică din viaţa părinţilor ei, Dorli Blaga remarcă „extraordinara putere de comunicare între ei: prezenţa ei în preajma lui, orele petrecute în acea frumoasă grădină, discuţiile, lecturile comune, muzica şi poezia ascultate la radio împreună, ieşirile în grădină împreună cu familia, optimismul Mamei, – toate acestea te duc evident la concluzia că dispariţia «muzelor» în ceaţă s-a produs deja, în acel minunat an de viaţă al tatălui meu. Ştiam şi câte necazuri a avut prin 1959 […]. Mama l-a ajutat să le uite.”

Printre numeroasele idei interesante (originale, de ce nu?) pe care le-a avut Zenovie Cârlugea scriind şi asamblându-şi cartea de faţă se numără şi aceea de a situa la sfârşitul fiecărui capitol (consacrat unei muze) o mică antologie conţinând poeziile pe care aceasta le-a inspirat. Nu există dubii în privinţa muzei care a inspirat cele mai multe versuri din Poemele luminii (soţia sa), ori din Nebănuitele trepte (Domniţa Gherghinescu-Vania). Dar nici în alte cazuri, având alte inspiratoare. Problematic este destinul acelor creaţii începute în timpul domniei unei muze şi terminate câţiva ani mai târziu, când preferinţele sentimentale ale poetului se schimbaseră. Oricum, ele presupun reluarea procesului creator (nu la „cald”), adică sub dicteul unei muze, ci la „rece”, recurgându-se la travaliul conştient), din care sentimentul iniţial s-a evaporat aproape. Observăm astfel că cele inspirate de „prietena poeziei” au un an precis al conceperii lor, dar nu şi cele consacrate muzei proxime sau celor viitoare. Brânduşele, de pildă, datată 1945-1946, nu aminteşte nicidecum de Coca Rădulescu, muza de gardă, ci de Domniţa, muza deja părăsită. O cităm în întregime: „tristeţea renunţării Dum- / nezeu o încerca molatic. / Şi toată lumea o făcu / sieşi străin, cu-n gest tomnatic. // O singură mândrie-avu / gospodărind cenuşile: / în ipostază de amurg / să-nchipuire brânduşele.” Amurgul, roşul acestuia, prezenţa celor doi (poet şi muză), rana şi cenuşa sunt motive literare ce călătoresc nestingherite în lirica blagiană –  dar ele apar mai întâi în poeziile care au avut-o ca muză pe Domniţa Gherghinescu-Vania.

Cuvântul „rană”, de pildă, are mai multe apariţii şi conotaţii în lirica sa. De la durerea fizică (a trupului, deci), la durerea estetică (peisajul ca o rană), ori la cea morală (provocată de amintire), impune, ca în pictura expresionistă, roşul (cu nuanţele sale), ca tonalitate de referinţă. Dacă primul distih din Încântare sună aşa: „Domniţă din ţară bârsană, / lumină sunt, inimă, rană”, trecând prin Bocca del Rio (inspirată de ultima muză): „rană-i peisajul”, ca şi următorul Psalm, din care cităm: „Dar numai rană a tăcerii / e cuvântul ce rostim” admitem că eternul feminin presupune, în viziunea blagiană, relevarea unei nuanţe noi în paleta sentimentală a cuvântului.

            Fără discuţie eveniment editorial, cartea Lucian Blaga – solstiţiul sânzienelor de Zenovie Cârlugea impresionează atât prin bogata iconografie cât şi prin culoarea dominantă a coperţilor şi reproducerea din Picasso (Domnişoarele din Avignon), sugestive ca şi titlul ales.

În bibliografia blagiană, cartea lui Zenovie Cârlugea are şansa, determinată de valoare, de a deveni un titlu de referinţă.

Prof. univ. dr. ADRIAN VOICA

Iaşi

 _____________

11 August 2011 – Dimitrie Vatamaniuc: „Lucian Blaga. Contribuții documentare la biografia sa şi a operei“, Casa de Presă şi Editură „Mihai Dascal Editor“, Bucureşti (Zenovie Cârlugea)

Editorul-coordonator al ” Integralei Eminescu” (vol. VII-XVI) și, printre altele, bibliograful incontestabil al lui Ion Slavici (1973), Ion Agârbiceanu (1974), Lucian Blaga (1977) și Tudor Arghezi (2008), acad. Dimitrie Vatamaniuc, revine asupra vieții și operei ”astrului din Lancrăm” cu lucrarea: Lucian Blaga. Contribuții documentare la biografia sa și a operei (Casa de Presă și Editură ”Mihai Dascal Editor”, București, f.a., 264 p.). Volumul conține ”investigații documentare extinse” asupra unor momente importante din biografia intelectuală a lui Lucian Blaga, cu ”revelații varii de cercetător”. Sunt adunate în acest buchet / volet documentar materiale elaborate în ultimele trei decenii, unele publicate deja în periodice culturale din țară. Cercetările de aici privesc anii studiilor liceale și studențești, începuturile literare și primele traduceri, ipostaze noi ale corespondenței dintre L. Blaga cu contemporanii, clarificarea unor ”erori flagrante de informație”, uneori perpetuate, care se cereau grabnic corijate. Nu lipsește, la unele demersuri mai complexe, secțiunea de Anexe, a unor corpusuri compacte de documente ”menite a sprijini și spori percutanța argumentației”. Este vorba de documente care – aflate în diferite arhive, particulare și publice, ori în publicații profesionale de mic tiraj ale Academiei Române – sunt pentru prima dată alăturate, depășind în cea mai mare parte interesul strict biografic și înscriindu-se într-o mai largă problematică a culturii naționale.

Deși ordinea publicării textelor, multe inedite, este una subiectivă, acestea, aranjate astfel, vin să ilustreze tema documentației respective (pentru cine dorește cronologia exactă a acestor texte, poate consulta capitolul final de Note bibliografice, menționându-se acolo sursa existentă și dacă a fost sau nu tipărit (fragmentar sau integral).

Autorul Biobibliografiei Lucian Blaga. 1895-1961 înregistrase nu mai puțin de 8700 de poziții, parcurgându-se aproape 700 de reviste și ziare existente în biblioteci din țară și străinătate Paris și Viena). Întrucât lucrarea fusese elaborată ”sub dictatură”, autorul se folosise de ”cifru”, sub variate forme, ”spre a putea înregistra și publicațiile puse la «fondul secret» și păzite cu mare strictețe, precum și numele unor intelectuali, atunci proscrise.” Într-un articol clarificator (Biobibliografia Lucian Blaga. 1895-1961, sub dictatură și azi), dl. Vatamaniuc devoalează, iată, «cifrul», simțindu-se jenat, desigur, să constate de atâtea ori că mulți din cei ce au scris despre Blaga fac trimiteri la publicațiile și persoanele respective ”spre a acredita opinia că preiau informațiile direct de la sursă”…

E vorba, îndeosebi, de publicații existente în «fondul secret» al B.A.R., precum: Axa, Buna-Vestire, Porunca vremii, Sfarmă-Piatră, Basarabia literară și de autori precum Ovidiu Papadima, Nichifor Crainic, Vintilă Horia, Virgil Ierunca, Mircea Streinul, Radu Gyr, Ilariu Dobridor și mulți alții.

De asemenea, la vremea respectivă documentele din activitatea diplomatică (existente în arhiva Ministerului de Externe) sau din corespondența particulară (existente în arhiva Muzeului Literaturii Române, care deține cel mai mare fond Blaga, provenit din arhiva poetului) nu erau întru totul accesibile – a se vedea, spre exemplu, cele trei volume de corespondență diplomatică editate în 1995 de Pavel Țugui sau dosarul relației epistolare cu Domnița Gherghinescu-Vania, ”vestala poeziei” de la Brașov, editat de Simona Cioculescu în 1995. Apoi regretul față de rezerva unor urmași, care nu i-ar fi pus la dispoziție ”nici un document” (Dorli Blaga, D.D. Panaitescu).

În materie de biobibliografie, dl. D. Vatamaniuc este îndeobște recunoscut pentru rigoarea, probitatea și controlul fiecărei surse în parte. Conștient că biobibliografia ocupă un loc important în statuarea corectă a unei personalități, cercetătorul socotește aceste instrumente de lucru ”lucrări fără moarte, sub aspectul utilității lor”: ”Încep într-un anume punct și au deschiderea spre viitor, nelimitată, prin cuprinderea informației pe măsura progresului în cercetarea științifică.”

Recentele ”Contribuții documentare” la biografia și opera lui Lucian Blaga constituie, indubitabil, o lucrare de real interes, structurată pe anumite aspecte. Bunăoară, o primă secțiune reproduce o serie de texte mai puțin cunoscute grupate sub genericul Lucian Blaga și Academia Română. Sunt grupate aici materiale epistolare și rapoarte referitoare la premierea poetului în 1920 și la primirea lui în Academie, inclusiv Discursul de recepție rostit în 1937, Elogiul satului românesc. Se știe că prezența Regelui Carol al II-lea atenuase adversitatea lui Nicolae Iorga, pe punctul de a exploda acum, dar și că Blaga nu uita să-și onoreze unele prietenii sau anumite obligații (Ion Petrovici, Basil Munteanu, Nichifor Crainic, Aurel Chirescu)… Întregul dosar al prezenței lui Blaga în lumea Academiei Române (pp. 1-81) este întocmit cu o viziune structurantă de real interes, secțiune ce ar putea fi dezvoltat într-o carte de sine stătătoare.

În ceea ce privește debutul poetic și primele scrieri filosofice, D. Vatamaniuc stabilește că poezia Pe țărm… (cu care tânărul Lucian încercase să debuteze în Luceafărul de la Sibiu, răspunzându-i-se însă la ”Poșta redacției”), va fi publicată în ”Tribuna” din Arad (13/26 martie 1910), nu în ”Românul” cum s-a scris adesea, urmată de poemul Noapte (8 mai 1910). Tânărul poet, aflat acum sub puternica influență a lui Eminescu, Coșbuc și, desigur, Goga, deși elev în clasa a V-a, va citi versuri și în Societatea de lectură ”Ioan Popasu” de la liceul brașovean, în care, conform regulamentului, se puteau înscrie doar elevi din clasele a VII-a și a VIII-a (clase ce vor fi urmate ”în particular” de tânărul Lucian, din motive impuse de necesități). Poemul ”Naufragiaților”, citit aici va încheia primul «val liric» după care, precizează D. Vatamaniuc, ”aproape un deceniu, nu-l mai întâlnim semnând versuri în presa vremii.” Tânărul se simțise atras spre filozofie, mai întâi de Welträthsel-ul lui Haeckel, apoi de intuiționismul bergsonian (la 25 martie 1914 publică în ”Românul” de la Arad, sub numele Ion Albu, un comentariu, intitulat ”Reflexii asupra intuiției lui Bergson (de H.R. – traducere)”, lăsând a se înțelege că e vorba de o traducere, când în realitate era ”mai mult o expunere critică a filosofiei bergsoniene”. (Elev la Brașov. Începuturile activității literare).

Urmărindu-l, apoi, ca Sudent la Sibiu, cercetătorul pătrunde în arhiva Institutului Teologic-Pedagogic ”Andreian”, publicând  Fișa personală a lui Lucian Blaga din ”Matricola elevilor clerici 1895/6 – 1924/25”, situația școlară pe anii 1914-1917 (cele trei ”Cursuri”), diferite documente privind activitatea Societății de lectură ”Andrei Șaguna”, inevitabilele ”rugări”/cereri către Consistoriul Arhidiecezan: scutirea de taxe, susținerea unor examene de ”emendare” (obținuse ”calculi neîndestulători” la Cântare bisericească și Tipic, printre corigenți numărându-se și bunul său prieten Andrei Oțetea din Sibiel), în anul școlar 1914/15, ”singurul cu peripeții din școlaritatea strălucită a poetului”.

O secțiune foarte importantă este cea intitulată O intrare spectaculoasă în literatură, în care avem întregul volet de documente epistolare privind debutul poetului în ”Glasul Bucovinei”, sub auspiciile lui Sextil Pușcariu, grație demersurilor făcute de prietena sa, studenta vieneză Cornelia Brediceanu. Deși faptele se cunoșteau, în linii mari, cercetătorul reproduce în Anexe scrisorile respective și reușește a ne da o imagine autentică a vremurilor destul de frământate în care se va afirma tânărul poet. Mai mult chiar, este urmărit impactul noii poezii asupra tinerelor generații (Lucian Blaga în cursurile de literatură română ținute de Leca Morariu la Universitatea din Cernăuți). D. Vatamaniuc scrie cu frumoasă mândrie bucovineană congeneră despre ”intrarea lui Lucian Blaga în literatura română prin Bucovina”, cam cum simțise și Traian Chelariu în studiul ”Lucian Blaga și Glasul Bucovinei”(1938).

Dincolo de documentaristica propriu-zisă, ilustrată cu rigoare academică, D. Vatamaniuc este și un comentator de reală finețe, urmărind, bunăoară, reflecțiile gânditorului despre ”sufletul slav”, apetența pentru științele naturii ”la Eminescu și Blaga”, unele afinități, convergențe și izvoare (Lucian Blaga și Marcel Schwob, Lucian Blaga și Hölderlin), dar și chestiuni de poetică comparată (Stejarul cosmogonic și ”Gorunul” lui Lucian Blaga) ori de stabilire a unor variante în valorificarea editorială.

Nu lipsesc și unele puneri la punct, mai ”mușcătoare”, deși nu aceasta este specialitatea casei, intervenții nu mai puțin necesare, care fac desigur deliciul unor lectori mai exigenți și probi. A se vedea ultimele articole din studiul mai amplu ”Lucian Blaga în confruntare cu critica deceniului trei. Glose blagiene” (Despre afirmații fără acoperire documentară, despre unele ”inedite”, Despre o descoperire ”senzațională”…).

În totul, volumul de ”Contribuții documentare” la mai buna cunoaștere a vieții și operei lui Lucian Blaga – din care ar putea rezulta tot atâtea abordări, extinse desigur, de istorie literară – constituie o carte de referință în bibliografia lui Lucian Blaga.

Autorul, care nu mai are nevoie de ”prezentări” și ”acreditări”, este de o exemplară ținută documentară, de o acribie și onestitate profesională rar întâlnite. Belfer al informației culese direct din arhive, adică de la sursele fundamentale, Dimitrie Vatamaniuc reface trasee exacte și autentice de biobibliografie blagiană, precum și în alte cazuri, militând programatic pentru așezarea cercetării literare pe temeiuri documentare, convins pentru totdeauna de faptul  că, și în materie de literatură, ”cultura majoră a unui popor se caracterizează și prin numărul instrumentelor de lucru, nivelul de elaborare al lor și bogăția informației”.

ZENOVIE CÂRLUGEA

______________

10 August 2011 – Ionuţ Caragea: „Gîndul meu.Cum am devenit poet “, Ed Fides (Dumitru Scorţanu)

Jocul la ofsaid înseamnă în mintea mea că atunci când te loveşti de obtuzitatea conaţionalilor nu-ţi mai rămâne decât evadarea în nori, ca în visele copilăriei, când făceam salturi uriaşe, sărind la cer şi apoi plutind încet prin văzduh, deasupra lor, scăpând astfel de răutatea lumii înconjurătoare.

Nu credeam că am să ajung să scriu prefaţa unei cărţi autobiografice a lui Ionuţ Caragea. Este un fel de răsturnare a derulării normale a timpului. Sau poate că poeţii, arzând mai intens decât noi, ceilalţi, se consumă mai repede? La drept vorbind, eu am cunoscut la început doar poeziile autorului, de pe Google, acolo unde el s-a născut ca poet. Se pare că amândoi fiind din zodia berbecului, deci persoane cu o intuiţie foarte ascuţită şi cu multă iniţiativă, capabile să-i mobilizeze şi pe cei din jurul lor, am avut din prima clipă încredere unul în celălalt, aşa încât colaborarea noastră a dat fructe imediat. Abia după ce i-am publicat primele două volume de poezii, l-am cunoscut şi personal, la o lansare de carte la Iaşi, în martie 2007. Ulterior, ca într-un puzzle, s-a construit încet­-încet, cu fiecare volum, cu fiecare colaborare dusă la bun sfârşit, şi o imagine a omului Ionuţ Caragea, pe măsură ce aşezam, când şi când, câte o piesă, compunând un chip şi o istorie umană, un destin ca al oricăruia dintre noi toţi, cei născuţi pe plaiul mioritic. Ceva-ceva intuisem din chiar volu­mul de debut, căci nu oricine putea avea curajul să scrie în anul 2006 poezie patriotică (era ceva à contre-courrant), iar aceasta să-i iasă aşa de bine: „dragă mamă,/ tu ştii că te privesc/ de fiecare dată când soarele răsare/ pui streaşină palma la ochi peste hotare/ aştepţi un semn şi soarele apune iară şi dispare// la mine-n această cămară/ vorbesc pe-o altă limbă cu pereţii/ aceş­tia-mi sunt profeţii/ ca­re-mi vestesc că astă-seară/ va curge sânge-n călimară/ şi eu pe mine mă voi spovedi:/ est-ce que c’est la fin du monde au­jourd’hui?“ („Statuie cu faţa la Est“, Delirium Tremens, ed. Stef, Iaşi, 2006, p. 120), sau: „priveam cerul oftând norii îi atingeam cu degetele desenând avioane/ când eşti singur încon­jurat de străini Dumnezeu este mai aproape de tine/ sunt pasăre călătoare izgonită de existenţa stearpă pe alte continente/ aş vrea să zbor deasupra Tomisului/ lingându-mi sarea de pe răni/ săru­tân­du-l pe Ovidius pe frunte/ scrijelind o poezie de dor/ / te-ai gândit vreodată la patria ta ca la un cimitir de cuvinte pierdute/ printre atâtea limbi covârşitoare devii o limbă mută“ („Voyage, voyage“, ed. cit., p. 125). Sau, apoteotic: „Tu, Sfinte Laurenţiu, nu ai aceleaşi vine/ Ca ale mele braţe ce-au îndurat mânia,/ N-ai cunoscut Carpaţii, câmpiile Rovine/ Sau Marea mea cea Neagră ce scaldă România.// Tu, Sfinte Laurenţiu, nu eşti un cheag de sânge/ La margini de imperii şi năvăliri barbare,/ N-ai cunoscut durerea românului ce plânge/ Lovit de patru vânturi cuprinse de turbare.// Tu, Sfinte Laurenţiu, nu vei afla vreodată/ De sora ta bătrână ce curge-n răsărituri,/ Dar vei cunoaşte dacul cu faţa sa brăzdată/ Şi ochii săi albaştri, lipsiţi de licărituri.“ („Tu, Sfinte Laurenţiu“, M-am născut pe Google, ed. Stef, 2007, p. 25).

Din start mi-a fost clar că Ionuţ Caragea nu se sfieşte să numească realităţile sau să-şi exprime dragostea de locurile natale, că suferă de dezrădăcinare, că întreţine o strânsă legă­tură cu divinitatea şi că primele două teme sunt cu predilecţie moartea şi dragostea. De asemenea, că are în sânge ştiinţa comunicării, nu numai prin cuvânt, ci, mai ales, prin metafore. Într-un cuvânt, un potenţial mare poet.

Cred că aspectul naţional m-a impresionat în primul rând la acest tânăr rugbist plecat în Canada înainte de vârsta la care românii îşi puneau până mai ieri pentru prima dată întrebarea perfect justificată: „De ce naiba mai stau aici în ţară, să-şi bată joc ăştia de mine?“ E adevărat că între timp minunata noastră tranziţie politică spre democraţie ne-a adus o schim­bare: tinerii noştri speră să emigreze încă de pe băncile şcolii. În curând vom auzi şi la grădiniţă: „Vleau să plec în lumea mea…“ Între timp universul pare să-şi fi lărgit, în mod obiec­tiv, orizonturile, am evoluat de la autarhia autosuficientă a anilor ’80 la o societate deschisă globalizării, în sensul că la noi guvernează acum kitschul, grandomania noilor îmbogăţiţi şi cinismul omului politic de tip nou. Securitatea, atât de temută şi lucrând în subterane, a ieşit la lumina zilei (direct sau prin copiii securiştilor) şi nu se sfieşte să pretindă condu­cerea pe faţă a ţării. E firească deci la tinerii români disperarea lipsei oricărui orizont, dublată de agresiunea publicităţii propa­gan­distice occidentale, începută cu filmele artistice prea­mă­rind petroliştii din Dallas şi pe mujahedinii cei buni, tali­banii afgani care-i alungau pe ruşii cei răi, continuând astăzi cu minciuna unei Europe Unite din care de fapt românii sunt excluşi sau acceptaţi doar la spălat podelele sau fundurile moşnegilor şi babelor abandonate de propriii copii. Singura noastră consolare este gândul că am trimis şi noi pe cineva acolo ca să ne reprezinte, persoane demne de respectul Europei. Se pare că alegătorul român nu e aşa de prost cum îl cred unii.

Al doilea lucru care mi-a plăcut la Ionuţ Caragea a fost autenticitatea trăirilor sale poetice: într-o lume bolnavă de plictiseală, acest tânăr avea de comunicat o mulţime de lucruri grave şi îşi perfecţiona mereu mijloacele de comunicare poeti­că, experimentând mereu alte şi alte mijloace pe care intuiţia sa le extrăgea, lămurindu-le, din vastele sale lecturi, făcute într-o viteză de necrezut, sau exploatând filonul nou al Inter­ne­tu­lui, al comunicării virtuale, tehnicizate. Referindu-se fără să vrea, poate, la firea sa intuitivă, el spune: „Port ochelari/ Să nu-mi violeze realitatea retina/ Închiriez amintirile orbilor/ Ei nu disting culori/ Ei nu visează/ Cai verzi pe/ Pereţi“ („Până când moartea“, Delirium Tremens, ed. Stef, Iaşi, 2006, p. 188); sau, invocându-şi celălalt Eu prin sonoritatea redescoperită a unor cuvinte meşteşugit alese, anunţând parcă iminenta apa­riţie a volumului „Analfabetism literar“: „cu palma muşcând din palma întinsă o palmă pământ/ în ochiul de apă în ochiul de sticlă deochi te cuvânt/ în frunte răsare în frunte păşeşte înfruntă ce-i sfânt/ sub talpa fierbinte talpa iadului sub talpă rai frânt/ osul miroase oasele roase arsele oase frământ/ bol de nimic nimic bolnav bolnav te descânt/ ultimul suflet suflecă suflarea-n mor­mânt/ mai sunt?“ („Invocarea celuilalt Eu“, ed. cit., p. 145). La Ionuţ Caragea subtextul vibrează mai intens decât cuvin­tele, iar pauzele impuse de ritmul ales de poet (neîntâmplător) marchează expansiunea timpului produsă de singurătatea apăsătoare, cuvintele nemaifiind decât suportul firav care men­ţine ici-colo pânza prinsă de simeză, poemul devenind parcă o pânză semnată Dali: „Ceasul rămâne stană pe perete/ Cu limba prinsă într-un cui/ Privindu-mă ca o pecete/ Iscălitura nimănui// Patul mă-mbracă în veşminte/ Croite lungi pân’ la pământ/ Albe ca neaua pe morminte/ Şi reci ca ultimul cuvânt“ („Ultimul cuvânt“, ed. cit., p. 155). Alteori, imaginile sânt idilice, aşa ca în versurile pline de prospeţime: „aseară ţi-am aruncat cu bulgări în geam/ inimi fulguiau într-o iarnă pustie/ mă gândeam unde o fi inima mea/ printre atâtea alte o mie/ tu stăteai ascunsă după perdea/ te făceai că nu-i nimeni acasă/ umbra însă ţi se vedea/ şi te făcea mai frumoasă/ îţi aruncam cu bulgări în geam/ poate cândva vei răspunde/ să ne iubim cum se cade online/ măcar două secunde“ („Iubire offline“, M-am născut pe Google, ed. Stef, 2007, p. 69). Sau: „aş vrea să visez dar visul revarsă/ prin genele zilei şi ultima farsă/ îmi scutur costumul de praf şi de scrum/ şi merg cu tristeţe pe ultimul drum// încerc să găsesc răspunsul la toate/ şi cad – mă ridic – şi mă târâi pe coate/ aş vrea să ştiu ce se află la capăt/ să ştiu ce-am pierdut şi ce n-am să recapăt// din când în când îmi mai scapă o rimă/ aceasta îmi este materia primă/ tuşesc şi mai trag din ţigară un fum/ şi merg cu tristeţe pe ultimul drum“ („Pe ultimul drum“, Negru sacer­dot, ed. Fides, 2008, p. 53).

Al treilea lucru care mi-a plăcut la Ionuţ Caragea a fost preocuparea extrem de atentă de a livra texte fără greşeală: chiar dacă nu reuşeşte întotdeauna – errare humanum est – măcar face tot ce-i stă în putinţă, ştiind instinctiv că perseverare autem diabolicum. Este, pesemne, meritul anilor petrecuţi în compania calculatorului, singurul dascăl capabil a ne învăţa semenii că pentru a pretinde corectitudine trebuie mai întâi să oferi corectitudine. Nu poţi cere cuiva care îţi face cinstea să te citească să îţi treacă erorile cu vederea. Nu poţi pune într-o pagină de Internet sau în paginile unei cărţi cuvinte stâlcite sau combinaţiile de semne care au luat locul limbii române pe bloguri în ultima vreme. Sau poţi s-o faci, dar aceasta denotă lipsă de respect pentru tine însuţi şi pentru cititori. Or, Ionuţ Caragea, fost sportiv de performanţă, auto­convertit în om de litere, ar putea să constituie şi astăzi un exemplu pentru alte persoane, cu studii foarte înalte, cu titluri foarte înzorzonate, care mi-au dat spre publicare, la o editură sau alta, manuscrise aflându-se într-un hal fără de hal. Şi nu mă refer numai la erori de dactilografiere, ci şi la o minimă documentare înainte de a pune pe hârtie un text.

Ca orice berbeci, orgolioşi, noi am trecut întotdeauna în planul doi vieţile personale, având o relaţie strict profesională. Multă vreme am tot sperat că dacă eu nu-l pot ajuta să trăiască din poezia publicată la editura mea, măcar am să-l pot provoca să scrie din ce în ce mai bine, să-l ajut să fie mai „vizibil“, până când va fi preluat de vreo „instanţă superioară“… O dată chiar l-am rugat să-mi permită să-i finanţez eu apariţia, din veniturile mele personale, ca inginer profesionist. S-a cam codit, dar a acceptat. Deunăzi mi-a amintit, plin de orgoliu, că nu ţin eu bine minte, că au fost două volume care… Or fi fost, mai ştii?…

Mi-am mai spus apoi că poate va abandona românismul şi va fi asimilat de canadienii de limbă franceză. Dar nu, râia aceasta, o dată ce s-a prins de tine, nu se mai duce… Nici măcar volumele de poezie în limba franceză (La Suprême émotion, ed. ASLRQ, Montréal, 2009, şi Déconnecté, ed. Elmis, Iaşi, 2009) nu l-au putut extrage pe Ionuţ Caragea din matca românească.

Ce putem face, dragă Ionuţ? Unii, foarte tineri, încă mai pot emigra, încă mai pot să se lase asimilaţi. Altora, fie prea bătrâni, fie prea îndărătnici, nu le-a mai rămas decât să emi­greze direct pe toile – cum spun francezii plini de romantism, căci rimează cu étoile :=) – adică pe Internet, pe Google, de exemplu, unde ne-am putea „trage“ o Patrie aşa cum o visăm cu toţii… Şi, la drept vorbind, asta şi merităm, dacă în România pot fi încurajaţi cu bani de la stat poeţi care se culcă „O noapte cu Patria…“

Dar dacă am face cu toţii, deodată, pasul la ofsaid? Dacă am face, aşa cum visa generaţia mea, la începutul anilor ’90, un nou stat canadian, o mică Românie fără guvernanţii şi politi­cienii cu care ne-au pricopsit marile puteri la „revoluţie“?

Se pare însă că aşa este dat să fie, poezia autentică trebuie dăruită publicului, ca orice altă operă de artă adevărată. De îndată ce intervine banul, arta devine brusc artizanat, şi este preluată de misiţi sau de fanarioţii care conduc o anumită dregătorie a ţării, reglementând pe truda noastră ceea ce este artă şi ceea ce nu. Iar dacă nu ai „şansa“ sau „ştiinţa“ de a te face acceptat de aceştia, poţi doar să-ţi vinzi creaţiile pe margi­nea trotuarului, pe un ziar întins pe asfalt, precum studenţii de la arte plastice care vând mărţişoare de 1 martie, ca persoa­nele care vând tablouri pictate cu tuşe groase de ulei, în relief, în faţa Teatrului Naţional din Iaşi. Ori postezi versurile pe un sit Internet, sperând că vreun alt suflet de om visător va fi mişcat de suferinţa care te-a îndemnat să scrii sau de meşteşu­gita ta împletire de cuvinte româneşti.

Căci aceasta este nefericirea sau norocul nostru, al celor care ne-am născut români, fie că acest lucru ne place, fie că nu, vorbim o limbă destul de rară şi avem în spate o istorie foarte lungă (prea lungă) şi tristă, iar conducătorii noştri, cu excepţia câtorva voievozi, au pus dintotdeauna mai mult preţ pe o iluzorie „fiinţă statală“ (care le garanta lor poziţia de conducători şi un număr mai mare de plătitori de impozite) decât pe construcţia unei conştiinţe naţionale puternice, cum au făcut alte popoare mai mari decât al nostru, precum polo­nezii, germanii, francezii sau englezii.

Dar poetul mai are un as în mânecă. Îşi va tortura duşmanii imaginari şi va transforma moartea într-o adevărată muză, iu­bind-o bestial. Este surprinzător felul în care Ionuţ Caragea reuşeşte să treacă de la o stare sufletească la alta, schimbându-şi în acelaşi timp şi stilul poetic, fie ancorat în clasicism, fie în postmodernism, fie în lumea informaticii. Care sunt limitele nonconformismului său? Poetul Ionuţ Caragea este născut pe Google, nu făcut. Naşterea sa poetică s-a produs în vâltoarea suferinţei. În definitiv, din această luptă de-a lupta între tânărul şi Marea, câştigătorul sunt eu. Am prins în plasă micul mare peştişor de aur“ (fragmente din prefaţa volumului M-am născut pe Google, ed. cit.) – aşa spunea George Filip în decembrie 2006, anunţându-ne că a apărut un nou poet.

Ionuţ Caragea m-a anunţat în mai 2011 că publică ultimul său volum de poezie. M-am gândit imediat la ce e mai rău, apoi, aflând că nu-i grav bolnav de nimic, m-am liniştit: aşa-s poeţii… au sindromul mal-aimé… Mi-am zis: când îl va bântui iarăşi muza pe înserat, nu va mai avea încotro şi va cresta din nou vena născătoare de poezie, ca donator universal ce este…

Dar apoi am fost revoltat: de ce tocmai el? De ce nu renunţă cel care, asistat de forurile culturale române, are vise erotice şi perverse cu Patria? De ce nu renunţă ăla? De ce nu renunţă ăia, cu toţii? De ce nu ne lasă să trăim în ţara care ne-a dat viaţă? De ce nu emigrează ei? Asta era întrebarea – greşită în fond – pe care mi-am pus-o şi eu în vara lui 1990, când am decis să rămân am renunţat să plec. Mare greşeală… Cui prodest?

Să ştii, Ionuţ, că noi toţi aşteptăm să te întorci la masa de scris!

DUMITRU SCORŢANU

  _____________

09 August 2011 – George Lixandru: „Ţărâna orbilor“ şi „Cer înclinat“, Ed Antares, Galati (Al. Florin Ţene)

Poezia lui George Lixandru din cele două volume amintite în titlul acestei cronici, apărute la Editura Antares, Galaţi, 2009, şi respective 2010,( volum în traducere bilingvă; în franceză de Paula Romanescu şi engleză de Petru Iamandi ), având prefeţe semnate de Dan Cristea şi Viorel Ştefănescu ne redecoperă un poet ce-şi pune întrebări asupra existenţei şi tot el răspunde prin transfigurări controlate de reflecţia lucidă turnată în metafore surprinzătoare.

George Lixandru este dotat cu  judecata gravităţii şi a încrederii superioară în rolul messianic al poeziei.Obsedat de himera profunzimii, de rădăcinile arhietipale ale fiinţei, poetul desfide existenţa amorfă şi derizorie, sondând permanent misterul ancestral şi idealul classic al omului, răstălmăcind aparenţele pentru a descifra filonul spiritual:”Învăţ să Ordonez haosul/ îmblânzind acul busolei/ cu o rază de suflet.//Învăţ să răsfrâng în oglindă//o lume/de dincolo de norii de ceaţă. “ ( Ţărâna orbilor-Învăţări),în timp ce în celălalt volum, apărut după un an, universal liri din “Cer înclinat “, este întemeiat pe simboluri ale purificării şi renaşterii spirituale prin cuvânt şi rugăciune:”Neamurile mele au fost şi mi-au rămas cuvintele/Sora Rugăciunea mi-a dictat poemele./Apele în care am înotat/ au fost mai mereu tulburi/ iar neliniştea din mine/ n-am ştiut niciodată/ de unde vine.“( Cer înclinat- Proprietarul de drept al rugăciunilor).

Simţul visării funcţionează ca un barometru în lirica lui George Lixandru şi, când desprinderea devine dureroasă, ea e sprijinită de proiecţii ale realităţii: “cum să  mă mai lecuiesc/când talpa ţării mele/ aputrezit,/ când sufletul îmi este tot mai sărac/ şiminciuna/ a prins rădăcini/în toate limbile lumii/ iar pământul stă cu gura căscată!”(Ţărâna orbilor-Atâta cunoaştere ), spre deosebire de aceasta în volumul apărut în 2010, dezorientarea poetului ajunge la explorarea universului”unde postori postmoderni/ construiesc/forma cibernetică a noului rai “( Cer înclinat-Raiul cibernetic ).

Unele poeme din ambele volume sunt dedate histrionismului, îmbinând în chip natural registru ludic cu substratul lui grav şi reflexiv. Poetul se exprimă printr-un ermetism al imaginilor, provenit din condensarea la maxcimum a sintaxei.Are  capaciatea de a da carnaţie obsesiilor metafizice, apurificării fiinţei prin cuvânt prin asumarea integrală a existenţei şi prin parcurgerea diferitelor ipostaze. Eul poetic are tenacitatea voluptăţii întrebărilor pe care şi-le pune.El pune în dublu registru condiţia sa  de om , de poet ce”n-a fost pregătit, Doamne/să trăiască printre oameni“.

Viziunea personală, aţâţată de pulsiuni tumultoase, este indiscutabilă şi ea poate fi sesizată întâi de toate în felul de a se raporta la realitate. Experienţa e o epuizare completă a trăirii cu élan vizionar şi implicare metodică, prin exaltarea resorturilor vitale.La capătul celor două volume de poezie, autorul e un altul, o fiinţă trăgându-şi seva vitală din”Ţărâna orbilor “ sub un”Un cer înclinat “, adică un poet de înaltă vibraţie, convingător în toate privinţele.

                                                                                    AL.FLORIN ŢENE

 ______________

08 August 2011 – George Baciu: „DICŢIONAR cuprinzând agresiuni, bătălii, campanii, războaie din istoria lumii, din Mileniul al lll-lea î.Hr.-2 septembrie 1945“ (Al. Florin Ţene)

Profesorul de filosofie,psihologie,logică şi istorie George Baciu,autor a mai multor cărţi şi studii publicate ,redactor şef al revistei Pietrele Doamnei,din localitatea Domneşti,judeţul Argeş,secretar general al Ligii scriitorilor din România-Filiala Argeş,este din nou în librării cu un consistent DICŢIONAR cuprinzând agresiuni,bătălii,campanii,

Războaie din istoria lumii,din Mileniul al lll-lea î.Hr.-2 septembrie 1945.

            Volumul de 399 de pagini cuprinde o prefaţă(Istoria lumii în evenimente de Acad.Gheorghe Păun),Cuvânt către cititor semnat de Autor,fişele evenimentelor înserate în ordine alfabetică şi cronologică,Bibliografie şi Index.

            Dicţionarul,aşa cum evidenţiază şi academicianul Gheorghe Păun,cuprinde importantele fapte istorice(bătălii,agresiuni,campanii,războaie) prezentate într-o arie contextuală şi nu într-o înşiruire , stricto-senso, de date şi fapte .

            Se pare că acest gen de Dicţionar este unic în bibliografia de specialitate,autorul venind în întâmpinarea celor dornici de informaţie şi cunoaştere în domeniul evoluţiei societăţii omeneşti care nu a fost scutită,de-alungul veacurilor,de conflicte de toate genurile.Se cunoaşte faptul că omul fără informaţie,fapt ce ne pune la dispoziţie şi această lucrare,moare; la fel ca fără hrană.Nu dintr-o dată,ci trecând prin stări de inaniţie şi stingere intelectuală.

            Citind acest amplu Dicţionar mi-am adus aminte de ce spunea La Rochefoucauld:Nici un om nu merită să fie preţuit pentru bunătate până când nu are tăria de caracter de a fi rău.Orice altă bunătate nu este decât intoleranţă sau neputinţă.Cu cât motivele care au stat în spatele unei agresiuni,bătălie,războiaie, sunt mai evidente,cu atât creditul este mai mare,iar gratuitatea absolută este preţuită la culme,datorită aceleiaşi înţelegeri tradiţionale greşite a demnităţii umane,aceasta ar fi ideia care se desprinde citind Dicţionarul lui George Baciu.Analizând întregul parcurs al evoluţiei umanităţii,îmi dau seama,că mai mult de 90% din perioada cuprinsă în Dicţionar,au fost numai conflicte,războaie,campanii.Şi mai semnalez un paradox,deşi par aliate,istoria acestor conflicte ale demnităţii şi orgoliile popoarelor şi naţiunilor contrazice pe aceea a libertăţii,în sensul că răsplăteşte pe cei ce înfrâng condiţii adverse.Pe de o parte,tema libertăţii în numele căreia au fost numeroase conflicte armate respinge contigenţele averse,dure,care controlează sau determină popoarele,naţiunile,iar pe de altă parte tema demnităţii nu-i recunoaşte merite decât dacă a avut de înfruntat asemenea condiţii,dure şi neprielnice.

             Dicţionarul este o lecţie usturătoare de cum nu ar fi trebuit să fie umanitatea,fiind o lecţie de morală ,dar este şi elocvent pentru stilul lumii în devenire.Fişele întocmite cu multă acribie şi precizie de către autor prezintă fapte,date,fără să tragă din ele concluzii metodic argumentate.Lasă istoria să vorbească aşa cum o exprimă documentele vremii.Această Istorie care o caracterizez prin fraza lui McLuhan:Istoria exprimă condiţia regeluiOedip din Teba.Teba era societate tribală şi când regele şi-a propus să-i caute pe responsabilii mizeriei şi dezordinii,a descoperit că el însuşi este criminalul.În termeni ontologici istoria umanităţii redescoperită în acest Dicţionar este o stare de negativitate care nu este o stare de deformare a esenţei reale a evenimentelor,ci esenţa însăşi.În termeni socio-istorici,aceasta înseamnă că,în general,un conflict,un război,etc.nu sunt accidente şi tulburări exterioare,ci arată natura exactă a stării istoriei şi furnizează fundamentul prin care poate fi înţelese conflictele armate şi de alt gen din prezent.

            Citind acest Dicţionar ce cuprinde un bogat material informaţional şi bibliografic îmi dau seama că eroismul şi motivele conflictelor au două faţete,eroul unui popor este pentru adversar,de multe ori,criminal.Iar motivul pozitiv al  conflictelor armate al iniţiatorului este negativ pentru celălalt adversar agresat.Iar ,aşa cum spune autorul Cartea oferă cititorului posibilitatea să cunoască ambele faţete ale istoriei lumii.Dacă aversul reflectă fapte de eroism săvârşite din respect pentru drepturile naţiunilor,integritate teritorială,adevăr şi justiţie,restul oglindeşte rapacitatea,atrocităţile,instinctele sălbatice,răzbunările sângeroase şi demenţa unor triburi primitive,popoare vorace şi personaje,folosind legea juglei.Multe dintre aceste agresiuni au fost executate în numele unui mesianism rău înţeles.Vezi Rusia ţaristă şi cea sovietică,şi de ce nu şi cea prezentă.

            Dicţionarul profesorului George Baciu este un instrument de lucru atât pentru istorici,dar şi un manual de istorie şi morală a umanităţii pentru conducătorii marilor puteri şi a celor care întreţin focul conflictelor în diferite zone ale Terrei.

AL.FLORIN ŢENE

 _______________

05 August 2011 – Al Florin Ţene: „Rabdarea pietrei“ (Geantă Constantin)

Cunoscutul om de litere Al. Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor de expresie română de pretutindeni, cu sediul la Cluj-Napoca, este o personalitate culturală complexă şi proteică, care prin zecile de volume de poezie, proza,teatru, eseu, critică literară a îmbogăţit literatura şi cultura română.

                Creaţia se naşte din căutare şi suferinţă. Autorul care pornind de la cele spuse de Constantin Tsatos: „Omul de cultură estre copilul durerii” mărturisea undeva în volumul Cu inima în palmă: „Tot ce am trăit a trecut mai înainte prin înainte durere, chiar şi bucuriile. La baza edificiului de mai târziu, pe care l-am construit cu ajutorul creaţiei, se află o rană. Fiindcă şi atunci când construim o casă, un monument, producem o rană Pământului, prin săparea temeliei. Viaţa mea a fost consacrată artei cuvântului şi aceasta îmi aminteşte de rana care însemnă pentru mine începutul rodniciei şi, în final, bucuria lucrului bine făcut.”

                Lucrul bine făcut străbate de la un capăt la altul cartea de faţă, care constituie, fără îndoială, un monument literar.. Poetul a surprins în versurile sale o lume aflată sub mirajul cuvântului. Dimensiunea orfică a fiinţei umane este surprinsă în  volumul de poezie  Răbdarea pietrei  într-un mod magistral.: „Poezia se întrupează când soarele/ şi Hades se ating până şi-n vis- / spune  Odysseas Elytis,/ atunci în amiaza susţinută de cariatidele pădurii, marele/ cer încălţat cu pielea picioarelor mele/ mă primeşte rătăcind printre  stele/ şi ars de dor,/ îmi pune aripi, şi zbor/ cu sufletul meu ancestral / şi călător/ când sub şa mi-a murit şi ultimul cal./ Iar strugurii sunt sâni în via/ din care mulg lapte pentru zei./ Aceasta este Poezia/ din care te invit, cititorule, să bei” .( Poezia)

             Poemul Răbdarea pietrei din iarbă ascultând sonata ( În loc de ”Cuvânt Înainte “ ) cu care începe volumul de versuri, este un adevărat crez poetic, care ne duce cu gândul la autorul Cuvintelor potrivite, inegalabilul Tudor Arghezi, la creatorul Florilor răului, părintele poeziei moderne Charles Baudelaire, la maestrul Antonio Machado, autorul mirificului volum Singurăţi, galerii şi alte poeme, precum şi la alţi creatori care iniţiază şi invită pe cititor la  descifrarea mirificei lume cuprinsă în operele lor.

Astfel autorul îndeamnă cititorul să deschidă: „această carte,/ Fereastră spre alcătuirea universului la loc”, unde va găsi „sângele iubirii ce se-nparte/Zvâcnind din amintirea unui foc.” Citind-o va înţelege cum: „din ţeava puştii/ Se întorc căprioarele-n păduri/ Iar  porumbeii  din zăbrelele cuştii/ Fac în libertate zborului cununi// Piatra ajunsă stâncă tot mai sus/ Tânjeşte după creşterea ierbii/ Vibrând sonata pe râu în apus/ Întors la izvor să-l soarbă cerbii. .” Ţinând această carte-n mână, va cunoaşte: „lumina din câmp deschis”, „drama  pietrei şi-a tăcerii”. Deschizând această carte care este:” Fereastră spre alcătuirea universului la loc”, cititorul, va găsi: „sângele iubirii ce se-nparte/ Zvâgnind din amintirea unui foc”.

Poem de o mare complexitate ideatică Răbdarea pietrei din iarbă ascultând sonata,, iniţiază pe cititor într-o lume a creaţiei care se vrea o oglindă a Univesului, părând să spună ca şi ilustrul predecesor Stéphane Mallarmé că a înţeles: „ corelaţia intimă a Poeziei cu Universul”.

                 După ce împreună Nietzche respiră aerul pur al lui  Zarathustra (Vorbind cu Nietzche), poetul prezintă  viaţa ca o luptă (Viaţa ca o luptă). La fel ca şi Artur Rimbaud sau Nichita Stănescu a perceput realitatea prin alte simţuri, (Văzul din urechea dreaptă), încercând să o transfigureze în artă (Urcare în metafizic).

                Versuri precum  cele din Suveica timpului transfigurează modalitatea artistului de a se raporta la temporalitate: „Plimb timpul de la o clipă la oră/ De se plictiseşte pisica torcând/ Ghemul creşte şi-o soră/ Îl croşetează în zerseul ei din gând”.

Fiorul metafizic este transfigurat magistral în versuri precum cele din  Sunt seva poemului meu: „Sevă sunt şi  via mă fierbe vin/ Pe dealuri în boabe de aur/ Prietenul mă bea, am gust de pelin,/ Ascultând înserarea colorată de-un graur.// Din rădăcini urc şi-n boabe mă coc,/ Mă beau pe-ndelete în căni de lut/ Ciobanii doinind din fluiere de soc,/ Când eu fierb în butoaie tăcut…//Prietenul sunt eu şi mă sorb/ Din cupa mea de trup şi gând,/ Încă se scrie poemul în orb/ Din care n-am plecat nicicând”.

În poemul Speranţa binelui relativ întâlnim îndoiala carteziană, dar şi credinţa creatorului în autotputernicia Cuvântului, care a fost la început şi care va dăinui şi în viitor.

 Spectacol de dincolo de cortina cerului ne prezintă o modalitate de a pătrunde dincolo de latura contigentului : „Cortina cerului s-o deschid am dorit,/ Dar îngerii maşinişti m-au împiedicat s-o fac,/ Cu bisturiu minţii tăiat-am un pătrat însorit/ Şi-am privit scena celor ce tac”.  În acest poem sunt amintiţi mari creatori precum Shakespeare, Tolstoi, Dostoievski într-o manieră care  sugerează modalitatea în care autorul se raportează la lumea artei ca trăire şi  interpretare. Manole, creatorul care şi-a zidit sufletul, adică pe Ana, în creaţie pentru a dura întru cuvânt. Dar în final Cortina va cădea, în schimb cititorul, are posibilitatea să intuiască ceea ce s-a desfăşurat în „jocul secund” după cum ne-a sugerat şi Ion Barbu.

În Sfârşitul, început perpetuu…într-o modalitate care se înrudeşte cu cea a lui Walt Whitman, creatorul Firelor de iarbă suntem invitaţi să ascultăm  cum „iarba creşte”, pentru  înţelege taina Universului „Înţelegi sonata unui timp evolutiv -/ Spirală ce cu infinitul ne uneşte/ Într-un spaţiu al ecoului, repetitive…” totul desfăşurându-se sub semnul Poeziei – Doamna.

Naşterea lui Iisus, de către Fecioara Maria,  este un eveniment cu conotaţii cosmice când prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a început o nouă eră. Este era iertării de păcate, în care omul nou are şansa mântuirii, precum în S-a născut Iisus: „Aleargă ziua desculţă prin sate/ S-anunţe minunea venită de Sus,/ E vremea să fim iertaţi de păcate/             Când în ieslă s-a născut Iisus.// Alerga Maria  pe la uşi încuiate/ Dar în spatele lor stăpânii nu-s,/ Stelele clipeau lumină pe cer desferecate/ Când Fecioara a născut pe Iisus.”

                Cititorul întâlneşte peste tot imagini, metafore, trăiri transfigurate în vers. Frumuseţea imaginii poetice se împleteşte cu profunda meditaţie asupra existenţei şi rostului artistului în lume. Pentru ilustrarea celor arătate mai înainte amintim câteva versuri  din poemul Păşind pe lumină care ne amintesc de creatorul Morţii căprioarei,  Nicolae Labiş : „În dezlănţuita simfonie iese visul,/ din fuiorul nopţii păşind pe cărare,/ levitează peste noi aducând abisul,/ sfidând lumina din exploziile solare.// Aici se întâlnesc minunile cu povestea/ hălăduind prin imperiile de vise/ şi glasul rămâne urmă în vestea/ cu căprioare la izvor ucise”.

Pasărea zborului imaterial, ne aminteşte de poemul dedicat de către Lucian Blaga, Păsării măiastre , a lui Constantin Brâncuşi                : „S-a născut o lume din Cuvânt/ Ce-n univers ne leagă şi prin Legi/ Când acolo sus e ceva mai sfânt/ Însămânţând în noi sfinţirile întregi.// E-n noi un cer întreg de rostiri/ Şi-n suflet n-i se coc fructe neoprite ,/ E vremea marilor sfinţiri/ Şi-a anotimpului voinţelor călite.// Mă simt zborul pasărei, imaterial,/ Legiferând poemul ideal/ Ne cerând nimic în schimb”.

                Coborând în Pântecul cuvântului, poetul descoperă „ diafanul înţeles eminescian/ şi miezul îndoielii lui Cioran…” Trecând prin Ora de ninsoare unde „Istoria e alta în fiecare fulg de nea…” poetul priveşte în oglindă  cum: „Loveşte dunga cerului secolul XXI/ păsări zboară de-a lungul râului/ asemeni Terrei/ în toamnă…”( Oglinda din secolul trecut).

                Poeme precum  Obicei, Nu răspund, Noaptea din ideea mea, sau Muzele datoare, ne dezvăluie  alte faţete ale unui poet autentic care în Ne odihna poeţilor  ne spune că : „Poeţii nici morţi nu se odihnesc,/ Versul lor scris cu sânge cutreeră veşnicia,/ Din lutul unde dorm tot mai cresc/ Alţi arbori în care se coace Poezia.” În Memoria zilei de ieri aflăm că: „ Ziua după ce şi-a scris jurnalul/ înşirând evenimente pe pergamentul clipei,/ banalul,/ şi-a pus capul pe dealul din apropiere/ pentru odihnă”.

                O încărcătură emoţională deosebită are poemul Lumină pentru Mama, în care pioşenia pentru fiinţa  care i-a dat viaţă se amestecă cu regretul de a fi părăsit satul natal. Versurile acestui poem au o duioşie care îi dau aspectul unei adevărate elegii. Pe alocuri întâlnim accente tragice care ne duc cu gândul la  marele Serghei Esenin : „În fiecare zi îţi aprind din inimă  lumina,/ Lumânare, mamă, pentru sufletu-ţi umil,/ De am greşit, îmi port şi-acuma vina/ furnicilor strivite sub călcâiul de copil.// Îmi port crucea plecării mele din sat,/ Alergând după fluturi sub cerul depărtării,/ Iar dacă, uneori, am căzut  în  păcat,/ Îţi cer iertare, mamă, la ceasul înserării”.

În  Incident istoric întâlnim  o viziune tragică şi totodată  profundă asupra adevărului  fiinţei umane în timp : „În piaţa Patriei istoria desculţă ca o fată bătrână/ Urlă din tot plămânul îmbâcsit de războaie:/ Sunt fecioara ce visează sub lună/ la Bărbatul ce-şi pune în cui Războiul/ Şi-n faţa femeii – Pacea, genunchiul şi-l îndoaie”.

Versuri  precum: „Brazda ţării în care clocote sângele străbunilor/ Ţi-a deschis Calea/ Spre Lumina întoarceri în Sine” (Înainte de sfârşitul frazei), sau  „Azi l-am văzut înălţându-Se pe Iisus/ Urca cu cântecul mierlei spre nori,/ Era în stropul de lumină tot mai sus/ Şi-n aer mângâiat de cocori.”( Înălţare în Cuvânt) , produc în cititor o emoţie estetică deosebită.

                 In toamnă vibrează un menuet , este poemul în care pastelul capătă dimensiuni interioare care ne aminteşte pe alocuri de poezia simbolistă: „Cad cărările pe frunze,/ Zilele-n braţe de meduze/ Poartă-n toamnă printre noi/ Versuri scrise cu degete de ploi”.

Momentul naşterii lui Iisus este surprins în versuri precum„Ninge ca în baladele noastre/ În păduri seculare se aprind astre/ Coborâte pe crengi, venite de sus/ În sufletele noastre născând  pe Iisus.// E Crăciunul şi cerul naşte uimiri,/ Ne pune Domnul în ochi alte priviri,/ Nostalgia aprinde vinovăţii spre apus /Când în sufletele noastre se naşte Iisus.// Copiii cu colinde vin a  zidi/ În streaşina casei întoarceri în poezii,/ Eu de sănii albastre sunt dus/ Spre sufletu-mi ce-l naşte pe Iisus.// Alunecă vise pe dealuri de gând/ Rugăciuni în suflete semănând,/ În iluzii mă regăsesc şi nu-s/ În noaptea când s-a născut Iisus.// E vremea când lumea varsă ochii înapoi/ Ca la începutul înţelegerii din noi,/ Eu mă simt pe corabia vieţii mus/ Când în Cer se naşte Iisus.// Ninge ca în baladele minunii/ Şi-n poveşti îşi fierb tăcerea prunii,/ Abia acum se vor uni în rod/ Când  Cerul spre noi se-aşterne pod.// E Crăciunul şi colindele nasc uimiri,/ Bradul împodobit ne întoarce în amintiri/ Pe sănii albastre urcând  spre Sus/ Când în sufletele noastre s-a născut Iisus.”( În sufletul nostru s-a născut Iisus)

                Un lirism aparte străbate poeme precum: În lumina nordului, In braţele himerelor femei, Iluzie, Icoana, singură printre picturi, Horă târzie în sat de pescari, Fluviu cuvintelor, Fluturele de pe fundul apei.  Floarea ruginii, poem dedicat personalităţilor spiritualităţii româneşti, are conotaţii ontologice şi gnoseologice ducându-ne cu gândul atât la autorul Cântării omului, Tudor Arghezi,cât şi la autorul grec  I. M. Panayotopolos autorul volumului Fereastră deschisă spre Univers. „Omul, de când e pe lume a spus:/ vara e prea cald,/ iarna-i prea frig,/ Soarele prea iute moare-n apus/ şi-i prea mult nisipul ce doarme în Sahara.// Tot mai sunt spini printre flori parfumate,/ norii tot calcă azurul şi plâng ,/ stelele albe-s prea depărtate,/ încă-i uranul ascuns prea adânc!// Omul,/ de când e pe lume a spus:/ şi v-a mai spune:// Mai mult şi mai sus!/ Astfel se smulge din el cu răbdare/ Floarea ruginii, / Palida floare…”( Floarea ruginii)

Omul nu poate exista fără meditaţie. De-a lungul timpului meditaţia a îmbrăcat forme lirice. Astfel atât în poezia amerindienilor, cât şi în Vede, la Homer, la Lucreţiu la autorii antici şi moderni, în poezia noastră populară la Eminescu, Blaga, Nietzche  sau la poeţii contemporani întâlnim versuri de o mare densitate ideatică în care gândirea filosofică este îmbrăcată în haina poeziei. Autorul ne prezintă Citindu-l  pe Sartre într-o oglindă  o frumoasă poezie filozofică.: „Două oglinzi paralele-un infinit de imagini -/ Hegel într-una, reverberând  în mii de pagini,/ În cealaltă prietenul Sartre în drum spre neant/ Nebuloasă cosmică unde doarme bătrânul Kant.// Îl citesc atent în oglindă şi cuvintele iau foc/ Verbele aleargă după ele să le pună la loc,/ Doar Saint-Simon îl înţelege acolo sus/ Când Sartre se lasă de adjective dus.// Dincolo de oglindă nu ştiu dacă-mi înţelege fraza/ Frântă în mii de sclipiri adunând în ele Raza/ Movului ce încă aduce speranţa de mâine,/ Azi la lumina din oglindă latră un câine…// Mă aflu într-o catedrală gotică şi ameţesc metafizic/ Iar  într-un zgârâie nori  tâmpla-mi se clatină fizic,/ Într-un colţ de oglindă un ochi râde, celălalt se preface-n culori/ Pe când democraţia învinsă i-a învins pe învingători.”

Dintre poemele care constituie momente lirice de o frumuseţe deosebită amintim:  Carte frumoasă şi dilematică, Caracatiţa timpului, Buletin meteorologic, Autoapărare.

De autorul Cadavrelor în vid, A. E. Baconsky  ne aminteşte Autoportretul lui Anonimus întro oglindă spartă : „Vizigoţii au ieşit din pădurea Anonimului proprietar,/ În sângele lor încolţiseră săgeţile arborilor singuratici,/ Arcurile se ciopleau singure în tulpină de arţar/ Când ambiţii de cucerire se năşteau în ganglioni limfatici.// Anonimus se privea în cioburi de oglindă/ Să-şi termine războinicii armele aşteptând pe-o cărare/ Şi-a agăţat fântâna inversă de-o grindă/ Să curgă imaginile pe-ntinsa mare…”

Alte bucăţile lirice memorabile sunt :   Au  înflorit nucii de Sfântul Gheorghe, Ascuns după colţul unei clipe, Ascultându-mi eul detestabil, Arma sinelui,  Adevărul din proverbe,  Intr-un târziu.

Răbdarea pietrei este poemul în care descifrăm zbaterea artistului. Acumularea ideatică, germinarea întru cuvânt, şi găsirea unui loc sub soare ( sau descoperirea unei dimensiuni axiologice a fiinţei umane) sunt surprinse cu o măiestrie desăvârşită: „Firicelul de nisip gândea pe-atunci/ Alcătuirea pietrei la loc,/ Visa să fie stâncă în porunci/ Biruitoare prin fulgere şi  foc.// Aştepta singur în măduva de aer/ În veacuri golite de prea sus,/ Constelaţii se desprindeau din caier/ Stârnind furtuni din nimic în apus.// Din vremuri ancestrale creştea încet,/ Răbdând furtuni, îngheţ şi ploi/ Boabele de nisip le luau în piept/ Uitând de răni adunate-n  roi.// Lepădându-se  încet de uitare/ Şi-au nimerit în munţi piatra lor,/ Devenind în timp cu răbdare/ Stânca învingerii înaltului şi zbor.// Despicând un râu de timp în două/ Stânca îşi urmează un singur gând/ Să fie munte într-o lume nouă/ Spre veşnicie mai departe lunecând…// …Şi astăzi piatra suferă-n tăcere/ Un revelat model de timp invers;/ De mii de ani o vreme ea  nu piere -/ Veşnicia fiind răbdare-n univers.” Astfel talentul poetului se dezvăluie din plin, iar cititorul este condus spre fiinţarea întru poezie.

*

*  *

 Partea a doua intitulată Sonată  pentru  creşterea ierbii, ne aminteşte de  volumul  Fire de iarbă  de  Walt Whitman. Astfel poemul  Singurătatea poetului de cursă lungă este un nou crez poetic: „Cad ceruri peste alte ceruri în stele stinse de mult/ zgura rămasă mocneşte lumină-n adâncuri,/ stau pe-o piatră de gând şi ascult/ tăcerea din versuri,/ doar greierii ţiuind în urechi/ coboară poteci printre rime/ perechi/ pentru despărţirea imaginată de noi/ care niciodată n-a avut loc,/ ne mai unesc şopârle şi şoşonii udaţi de ploi/ ce suflă alizee albastre în fluiere de soc.// Cale lungă are poetul pe lumină/ călcând / cu călcâiele bătătorite de dor de ducă/ purtând la tâmple câte-o vină în apus/ ce-o duce şi acum în gând acolo Sus/ şi-n mână cu o floare ce se usucă.// Cale lungă are Poetul călcând pe tăcerea ce vine,/ sorbind mierea cuvântului  din ţâţa unei albine.”

                De autoarea  frumuseţea versurilor din Ora  de nisip ale  Anei Blandiana, ne amintesc versurile din Rugăciunea zilei  „O oră blândă dă ocol prin împrejur,/ te aspiră dintr-un cer de vise,/ când cucul îşi lasă cântecul său sur/ clocit să fie în cuibul clipelor ucise.”

                Abatere de la firesc, Aşteptare, Al doisprezecelea ceas  sunt alte piese interesante  ale volumului. Autobiografie este poemul care ne aminteşte de poetul din Lancrăm  Lucian Blaga. „M-am născut pe strada anului 1942,/ bombardată de oameni cu ochii roşii,/ îmbrăcaţi în verde,/ când vara  scotea la porţi moşii,/ aruncându-şi mantaua soldăţească şi ploi,/ luna iunie aducea în ferestre visele femeilor / şi dor,/ mergând nicăieri, aşteptând în pridvor…”

                Pe plaiurile natale, Viaţa ca o luptă, Pe când înfloreau crinii albi, Bănuţul de pe fundul căldării, Aripa de guguştuc, Amintiri din miezul unui poem, Antagonie, Amintirea unui gând, Modestie  sunt poeme cu o încărcătură ideatică şi care completează profilul unui poet excepţional.

Despre Luceafărul poeziei româneşti , s-a scris mult şi se va scrie foarte mult. Fiecare autor aduce o altă viziune asupra „poetului nepereche”. În poemul Ca aerul şi seva, EMINESCU,  autorul ne prezintă o imagine interesantă a poetului care coborând din istorie, a urcat prin versul, spre veşnicia simţământul fiinţei româneşti „Îi aud paşii trecând dinspre lumină/ Şi foşnetul stelelor în părul Lui,/ Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină/ La fereastra cu dorul aprins în gutui.// Coborând dinspre Carpaţi, îl aud uneori/ Cu fruntea împodobită de gânduri/ Pe cărări de argint şi flori/ De tei presărate rânduri, rânduri.// Îi aud glasul venind dinspre trecut/ Dulce ca mierea cuvintelor străbune,/ Când este versul şoaptă de început/ Şi luna vibrează iubirea pe strune.// Doinesc tulnice pe poteci de munte,/ Spre Ipoteşti prelungind chemarea/ Aşternută peste veacuri punte/ Pe care să vină odată cu zarea.// Din poeme se desprinde, spre el venim,/ Ca areul şi seva ce-n arbori suie,/ În fiecare dintre noi îl regăsim/ Cioplit în inimi veşnică statuie.”

Autorul  care într-un  interviu din volumul Cu inima în palmă  afirma : „Aparent, Internetul uneşte oamenii, însă el însingurează persoanele, spre deosebire de religie care uneşte într-un crez comun” a creat un frumos poem  Moartea vine prin internet  : „Râzi ca un saltimbanc pe internet,/ Neavenit cum toamna pentru frunze/ Nesimţind că moartea vine încet/ Şi clipele te cuprind, braţe de meduze.// Persiflezi pe sticlă ca un bufon,/ Dându-ţi cu glezna stângă în cealaltă,/ Când sunetul tău târziu şi afon/ Scârţâie la uşa din ultima haltă.// O iau ca o glumă a unui întârziat/ Ce-şi spune ultima prostie-n viaţă:/ Se vede că neantul îţi este aliat/ Când amintirea-ţi se vinde pe nimic în piaţă.”

Autorul, în zbaterea sa faustică spre atingerea zonelor pure ale  paradisului estetic, porneşte de la obârşia sa aflată în ţara amintirilor codificată în zona inefabilă a copilăriei sale: „S-a întors poetul în satul natal/ Cu toate păsările lui zburătoare/ Acelaşi râu îi aduce la mal/ Amintiri din clipe arzătoare.// S-a întors poetul pe strada copilăriei/ Şi e o altă adresă pe casa lui/ Bronzul toamnei sună în frunza viei/ Şi galbenul scrisorilor a trecut în gutui.// …Ceaţa timpului, val după val,/ Peste nuci încet se lasă,/ Prin inimile oamenilor din satul natal/ Trece poetul, amintire, spre casă…”( Poetul)

Văzul din ureche este o  bucată lirică care ne aminteşte  de Artur Rimbaud sau Nichita Stănescu : ” Auzul imaginea toată a văii o cuprinde/ Urechea vede razele soarelui pieziş,/ Ochiul sonata ierbii o surprinde/ Cum se strecoară în caiet pe furiş.”Alte bucăţi lirice interesante sunt: Cuvinte din livezi, De dimineaţă, Culori fără culoare, Pe fotoliu din nori, Clipa inefabilă, Cei doi gemeni – timpul şi spaţiul, Cei doi din mine, Fecioara dimineţilor şi Candidul, Concert în lipsa mea, Evadare din imponderabilitate,  Rolul statuii în Paradis,  Un deget de stradă, Patria ca un “bob zăbavă“,  Doamna cu pălărie, Cuvintele atrag realitatea, Buletin meteorologic, Resturile zilei, Scriere pe văzduh.

Într-o descenţă ilustră pornind de la Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Valeriu Anania  autorul  a creat poezie patriotică. Poemul Ce este patria, mamă?, este una dintre frumoasele poezii dedicate ţării : << „Ce este patria, mamă?”/ – Este mormântul necunoscut al unchiului tău,/ Mort pentru ţară./ Într-un nesfârşit hău./ Este lacrima neîmpăcată/ După casa de comunişti demolată,/ După casa de comunişti demolată,/ Este minciuna ce ne-o spun/ Pentru un viitor promis/ Şi bun.>>

Sonată pentru creşterea ierbii  este un alt poem memorabil: „Am alunecat în cântecul ciocârliei/ Şi-am dat peste câmpia însorită,/ Soarele pieptănase metafora poeziei,/ Iar sonata de creştere a ierbii răguşită.// Umbra era ameţită de atâta răcoare,/ Iarba îmi crescuse până la nas,/ Stâncile şi-au dat cep să curgă izvoare/ Când potecile cu paşii tăi în urmă au rămas.// Tăcerile la înălţime aveau glasul ciocârliei din grâu,/ Notele musicale purtau frânturi de iubire,/ Cântecul creştea devenind un râu,/ Eu înotam prin “Sonata Lunii“ în neştire.// Oglinda din camera timpului a rămas/ în cântecul mierlei de-un ceas/ agăţat în ultimul copac rămas în picioare,/ ar fugii şi el dar nu are cărare.// Oglinda din camera timpului se priveşte/ în ochii clipei cu genele vopsite/ în culoarea ce niciodată nu creşte/ în memoria crengilor părăsite.// În oglindă plăcerile se dezbracă de bluză –/ nu are niciodată o muză –/ e doar un reflex al braţelor tale/ când  cucul şi-a uitat cântecul în oglinda din vale.”

Poetul de un rafinament deosebit,  promotorul globmodernului, ne prezintă într-o viziune poetică subtilă  teme care au atât o valoare filosofică, cât şi una de surprindere a frumosului cotidian.  Astfel se remarcă poemele: Pietre de gânduri, Prizionierul oglinzilor paralele, Diligenţa din Ţara Albastră, Doar atât, Timpul…, Urcare în metafizic, Metafora ruginii, Mersul pe văzduh, Medalia de sub preş, Materia luminoasă, Măduva Limbii Române, Horă târzie în sat de pescari,  Întoarcere în timp, Incident istoric,  Sandwich şi Rugăciune,  Soarele de la miezul nopţii,  Spălatul uşilor, Terra incognita,  Ţara mea de nicăieri,  Iarba din freamătul clipei,  Poemul cu păcate,  Timpul ca un proverb, Verbul din oglindă, Emirate de gânduri, Sfârşitul, început perpetu…   .

Emoţionante versuri dedicate memoriei poetului Grigore Vieru întâlnim în poemul  Înălţarea la Cerul luminii Limbii Române: “O stea  pe Cerul Limbii Române a urcat în zare,/ Vorbeşte lumina eminesciană a limbii din Carpaţi,/ Plecarea e trisă şi-albastru orizontului mă doare/ Căci versul ei unea distanţa dintre fraţi.(…) Înlăcrimată-i Ţara, Ceahlăul şi versul meu,/ Poetul gândea că Prutul nu ne desparte,/ Şi Limba Română ne uneşte tăcută mereu,/ Drumul Unirii, de-acum, îl luminează din Carte.”

Hristos a Înviat!  este  poemul participării cosmice a omului şi a naturii la evenimentul care a  schimbat  soarta umanităţii, învierea Mântuitorului, Iisus Hristos. Acum omul adamic renaşte în cel cristic: „Cântă iarba în mieii de prin lunci/ O aud cum creşte şi prin sat,/ Când din Tainele Porunci/ Hristos a Înviat!// Se aprinde-n inimă lumina/ Coborând în noi de Sus./ Când sevele înverzesc tulpina/ Înviază-n suflete Iisus!”

           Balada bradului de Crăciun surprinde tristeţea  autorului care asistă la devastarea  brazilor, care din elemente de bucurie pentru copii ajung  lemne de foc prin nesăbuinţa cu care omul distruge natura:” Din brazi coboară dulciuri la copii,/ Seva lor aduce pădurile în case./ Săniile trase de reni stârnesc nostalgii/ În cioturile pe coline rămase.(…) / Bucuria noastră e plânsul brazilor tăiaţi,/ În lumea lor n-au cum să mai fie,/ Au mai rămas pe munte câţiva fraţi,/ Tremurând pentru Crăciunul ce-o să vie.”

În poemul Poeţii nu mor niciodată întâlnim crezul autorului în perenitatea cuvântului transfigurat în artă şi care constituie un paşaport pentru nemurirea artistului: „Poeţii nu mor niciodată, ci doar/ îşi odihnesc zborul/ între clipa ce vine şi visul amar,/ potolind focul din case şi luna/ cu dorul, arzând întotdeauna/ cu rost”.

Poemul Sfârşitul, început perpetu… prin versuri precum: „Cititorule, ascultând cum iarba creşte,/ Înţelegi sonata unui timp evolutiv –/ Spirala care cu infinitul ne uneşte/ În spaţiu ecoului, repetitiv…” este un îndemn spre redescoperirea esenţei noastre prin melos.

Omul „trestie gânditoare”( Blaise Pascal) se salvează prin cânt. O carte nu se sfârşeşte odată cu ultima filă. Abia atunci ea începe să trăiască şi să rodească în sufletul cititorului. Cititorul, prin intermediul cărţii devine mai bun şi mai uman, iar poezia este  o modalitate prin care putem intra în timpul etern al creaţiei .

                Dreptul la cetate al cântecului, ne iluminează ca o străfulgerare. Dând glas îndemnurilor ancestrale, ne regăsim în imemoriala fluenţă a melosului. Valurile mării, sursurul izvoarelor şi unduirea ramurilor ne sugerează starea primului Adam. Teama, bucuria, beatitudinea şi vina ne incumbă telurica redimensionare a spaţilor infinite. În timpul fără limite, iată-ne contemporani cu acei barzi şi druizi iniţiaţi în tainele frumosului, căci printr-o sublimă zbatere ni se dezvăluie hermeneutica unei existenţe salvate în cânt.

                Autorul care spunea  undeva în volumul Cu inima în palmă    : „Scriitorul contemporan trebuie să-şi ia soarta în propriile mâni” ne pune în faţa unei realizări poetice deosebită. Răbdarea pietrei   este o carte remarcabilă. De ce o citeşti o dată, vrei să o reciteşti iar şi iar. Prin măiestria verbului poetic  suntem purtaţi în lumea artei autentice. Iar în final parafrazând pe un mare creator român nu putem să spunem decât: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”

 

Prof. GEANTĂ CONSTANTIN

15 ianuarie 2010

Călimăneşti-Vâlcea

 _______________

04 August 2011Artur Silvestri: „Frumuseţea lumii cunoscute“, Ed. Carphatia (Lucian Gruia)

Motto:  „Aproape în fiecare clipă stă secretul vieţii” (Artur Silvestri)

 Jurnalul lui Artur Silvestri, prima carte pe care devotata sa soţie, Mariana Brăescu Silvestri i-a  publicat-o postum /1/, cuprinde perioada 1 septembrie – 30 octombrie 2008, adică 50 de zile calendaristice, dintre care penultima (ziua de 29 octombrie când cărturarul a fost internat în spital, pentru analize în vederea operaţiei) rămâne neconsemnată. La prima impresie, jurnalul descrie mici întâmplări domestice care dau farmec vieţii noastre: minunea înfloriri vegetaţiei,  jocul valurilor Mediteranei pe coasta Sudică a Franţei, vânzoleala norilor, perdelele schimbătoare ale ploilor, întâmplări din lumea păsărilor şi animalelor cu suflete ingenue,  peisaje armonioase din Bucureşti (Parcul Cişmigiu, grădina casei, aleile din Parcul din jurul Palatului Scânteia), Corbeanca  etc.  Toate aceste pagini de jurnal (pastele în proză, intens liricizate) construiesc calme bijuterii stilistice ce par a spune că trebuie să ne bucurăm în fiecare clipă de miracolul existenţei noastre.

În trăirea acestor bucurii simple să conste secretul vieţii de fiecare clipă, aşa cum se menţionează în motto-ul cărţii?

Citindu-i cu atenţie ilumiările din cele două volume de proză publicate antum: PERPETUUM MOBILE (2003) şi APOCALIPSA CUM FIGURIS (20050, mi-am dat seama că textele revelează o lume mult mai profundă. De ce paginile jurnalului nu ar trimite şi ele către esenţe?

Prea multe potriviri mă duc cu gândul la această nouă interpretare. După cum apreciază medicii vienezi, jurnalul a început să fie scris cam în perioada declanşării bolii incurabile şi a fost încheiat exact cu o lună înaintea decesului autorului.

De ce oare Artur Silvestri şi-a intitulat fulguraţiile, FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE şi nu pur şi simplu FRUMUSEŢEA LUMII? Nu cumva în spatele cuvintelor se ascunde teama de o LUME NECUNOSCUTĂ despre care nu ştim dacă este frumoasă sau înfricoşătoare? De ce motto-ul cărţii include referinţa la un secret al vieţii?

De ce toate întâmplările şi „peisajele vivante” stau sub semnul miraculosului, straniului şi misteriosului? Iată câteva exemple: „Culorile amurgului făceau totul enigmatic” (Trandafirul roşu); după ploie, „Noaptea însăşi, începută astfel, arată straniu, parcă purificată”; picăturile de apă poposite pe frunze, provoacă vegetaţiei o „frumuseţe neasemuită şi enigmatică” (Misterul picăturilor de ploaie) etc. De ce uneori, din FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE lipseşte ceva: greierii din grădina casei din Bucureşti, pescăruşii din  mica staţiune, Gruissan (sudul Franţei), ba chiar soarele dintr-un peisaj noros? Lumea aceasta fară soare nu simbolizează oare lumea de dincolo? Alteori, elemete alogene stică echilibrul/armonia LUMII CUNOSCUTE, cum este strigătul războinic al pescăruşilor poposiţi pe canalul Dâmboviţa din Bucureşti, unde nu le este locul..

De ce lumea aceasta CUNOSCUTĂ pare o iluzie? De ce, la întoarcerea din Sudul Franţei, în Bucureşti, autorul este întâmpinat de o muşcată mov, care: „…era ultima floare a toamnei un semn straniu, o prezenţă în sine tristă, căci venise pe lume tocmai când totul se îndreaptă către extincţie, o elegie de o clipă.” (Ultima floare a toamnei)

Nu cumva straniul acesta şi misterul străbat în lumea aparenţei  (LUMEA CUNOSCUTĂ) din străfundurile unei LUMI ESENŢIALE, NECUNOSCUTE?

În acestă cheie esoterică, paginile jurnalului devin trepte iniţiatice, pregătirea pentru marea trecere in LUMEA NECUNOSCUTA a cărei imineţă o presimţea: „Noaptea sunt intervale concentrate când lucrez, scriind şi răsfoind cărţi cu spaima că nu voi apuca nu să scriu tot ceea ce am de spus, căci nu voi putea, dar măcar temele esenţiale; nu mai am nici farmec şi nici libertatea de a privi cu mirare, uneori încântat, de jur împrejur ca şi când abia atunci vedeam pentru prima oară altceva nou.” (Ore târzii, fără gânduri)

Mariana Brăescu Silvestri remarcă, în prefaţa cărţii, faptul că din paginile jurnalului se revarsă o tristeţe luminoasă, şi că autorul era copleşit de o „uimire proaspătă în faţa frumuseţii lumii pe care nici nu bănuia că se pregăteşte să o părăsească.”

Şi totuşi cred că în inconştienrul său, Artur Silvestri presimţea iminenţa morţii sale premature. Această stare inconştientă, premonitorie, i-a acutizat simţurile în percepţia frumuseţii LUMII CUNOSCUTE, în spatele căreia apăreau semnele LUMII NECUNOSCUTE, mai cuprinzătoare întrucât o include şi pe a noastră. La acutizarea percepţiei a contribuit şi toamna luminoasă, întârziată cu o lună, creind impresia unei naturi terestre paradisiace: „Toamna lungă, temperată în căldură dar având o bogăţie de lumină pe care nu cred s-o fi mai cunoscut vreodată, este neobişnuită şi adaugă o frumuseţe nouă memoriei noastre care, până la urmă, e tot ce mai poate să ne rămână. Culorile splendide, puternice şi triste, se adaugă luminii; zile de neuitat.” (Zile de neuitat)

În paginile jurnalului, întâlnim încă două elemente care aparţin recuzitei esoterice. Somnul şi apele. Pentru iniţiaţi, somnul reprezintă o anticameră a morţii iar visul, o pregătire pentru viaţa de dincolo. Iată că pe 8 octombrie autorul se simte obosit şi se lasă cuprins de vis: „Dar pe nesimţite m-a cuprins somnul deşi obiceiul de a mă odihni după-amiaza mi l-am pierdut cu ani în urmă şi mă şi feream să-l recâştig. Somn scurt, aţipit, de numai câteva minute, însă o euforie de imagini ca dintr-un carusel de forme ce se desfac unele din altele; culori transcendente, lipsite de contururi, pete rotitoare, o feerie stranie, neobişnuită, incontrolabilă.” (O feerie de după-amiază) Vertijul acesta de forme trăite euforic în vis, şi culorile lor transcendente, nu aparţin oare altei lumi?

Apele predispun la somn şi reverie. Prima parte a jurnalului este scrisă pe litoralul sudic al Franţei, unde zbuciumul mării induce sentimentul trecerii ireversibile a timpului. Paginile jurnalului intenţionează să sustragă curgerii heraclitiene, scenetele încântătoare ale vieţii efemere. Apele mai sunt prezente prin ploile purificatoare şi revigorante.

Ne mai rămâne să vedem cum se împacă autorul cu LUMEA NECUNOSCUTĂ în care se pregătea să intre. Artur Silvestri ne oferă această cheie. Trecând pe o alee neschimbată de multă vreme, în drum spre Palatul Scânteia, autorul trăieşte următoarea revelaţie „…un soare de după-amiază liniştită care îmi dădea sentimentul că mai trăisem o dată, de mai multe ori, în acest tablou.”(Pe aleile de acum douăzeci de ani)

Numai acceptând metempsihoza poţi împăca LUMEA CONOSCUTĂ cu LUMEA NECUNOSCUTĂ, din moment ce între ele există un schimb material. Şi astfel, LUMEA NECUNOSCUTĂ nu mai constituie o ameninţare.

În final să remarcăm că există o pagină de jurnal, intitulată premonitoriu: O coincidenţă sau o taină? care simbolizează destinul autorului. Este vorba de un trandafir galben care a fost furat din glastră tocmai în perioada deplinei sale înfloriri. Cine l-a furat pe Artur Silvestri din LUMEA CUNOSCUTĂ şi l-a strămutat în LUMEA NECUNOSCUTĂ ştim, dar de ce aşa repede, rămâne un mister.

În urma lui au rămas cărţile şi aceste pagini de jurnal…

                                                                                            LUCIAN GRUIA

1. Artur Silvestri – FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE zile de neuitat (Ed. Carphatia, 2009)

 ______________

03 August 2011Carmen Tania Grigore: „Minutul de sinceritate“, Ed Rafet , Buzău (Viorica Popescu)

Carmen Tania Grigore este „Vulnerabilă la stările de așteptare” și face „Dezvăluiri de septembrie” în „Odihna degetelor arămii” cu „ Parfum de îmbrățișare”. Ca „Expresii de dragoste ” și „Dor peste dor” în „Gest hieratic” are „Cerul din ochii tăi” și „Conștiința percepției” în „Starea de astenie” și „Amurgul mascat”. „Doar foamea de o rodie” și „Dorul din stele” devin „Faza de certitudine”.

În „Jurnal de spital ” autoarea  „Sufletul îl agață cu o agrafă de un înger”, „pulsul o ia înainte și îi deschide capacul unui ultim cuvânt” înscris în „Minutul de sinceritate”.

Acest volum editat sub semnul vibrației stărilor poetice reconstitutive construiește o scară către înălțimi astrale personale și personalizate.

Cu pumnii strânși de conspirația singurătății poeta ne invită cu persuasiune să-i fim alături într-o

„Fuziune controlată” și „Gest hieratic” în „Ipostaze de joc”.

Ea desenează cu „Inima ruptă din zăpadă” „Insula unui dor semantic” în „Jocul absorbit de neant” din „Ordinea lui Borges” ca „O nouă provocare”.

”Copilării provocatoare”, „Clipa argintie”, „Amurgul mascat”, „Emoție trucată”, „Fără teama de insomnie”sunt „Semnul unui depărtări” în „Stropi aducători de lumină” pentru „Femeia arteziană”.

Unele „Stări de astenie” cu „Speranțe în regresiune” sunt „Reacții de alarmă”.

„Dincolo de orașul lacom”, „În gările ruinate”, călătoare spre „Plantații de cuvinte”, poeta  păstrează

„Momente de reculegere”.

Vorbind „Despre singurătate” în „Corespondențe lirice”, „Vulnerabilă la stările de așteptare” în „Celula de intimitate” , Carmen Tania Grigore este „Desculță în vârsta de afară” întro „Cămașă de jar”.  „Când luna sclipește în amprente”prin „Fereastra năpădită de strigăt” autoare are o „Foame dureroasă”. Ca „Invocare ” în „Templul orbirii ” se înalță „Rumoarea clipelor”, un „Semn și dor” extras din „Furtuna din gând” spre „Legitimarea poetului”.

Lumina arderilor sale e convertită astfel în sintagme metaforice care dezvăluie un triunghi simbolic prin care se scurg timpul, omul, trăirea.

VIORICA POPESCU

Președinte filiala Liga Scriitorilor Brașov

 ____________

02 August 2011 – Theodor Codreanu: „Polemici incorecte politic“, Ed. RAFET (Gheorghe Pârlea)

Eminescu rezistă…

Cum vine asta? (Eminescu rezistă..). Ce, Eminescu e pur şi simplu un campion de atletism căruia, vrând-nevrând, cel care-i suflă în ceafă îi va lua locul pe podium mâine-poimâine? Aşa-i şi-n literatură, oare? Corifeii literaturii naţionale sunt ameninţaţi cu detronarea, ca-n sport, de la generaţie la generaţie? Dar chiar şi-n sport, unele ştachete n-au fost încă înălţate până la performanţa anterioară! Mai ştiţi vreo Nadia Comăneci, cumva? Şi chiar dacă s-a întâmplat să mai apară vreuna (pe mapamond, spre exemplu), aceasta a obţinut performanţa cu un alt stil, ori cu un alt echipament tehnic. Uneori cu …substanţe anabolizante, stimulative, ceea ce…nu se pune.

Şi, ca să continui interogaţia retorică, ştiu cititorii comuni ai literaturii noastre, cumva, vreun alt Eminescu, decât pe Mihai? A, cititorii comuni n-or fi ştiind, fiindcă ei nu pot să evalueze…N-au discernământ, în materie…Ei sunt amatori. Pentru asta există specialişti: critici literari, istorici în domeniul condeiului, filosofi…Pentru aceştia, pentru destui dintre ei – ca să fim mai precişi –, recordul Eminescu (dacă va fi fost un asemenea record! se îndoiesc câţiva) a…căzut. Nu ştim câţi aspiranţi vor fi fost, dar recordmenul e deja cunoscut. Evident, în cercul…arbitrilor, a cărturarilor „minoritari” (sau Cărtăreştilor, căci, mi se pare, aşa se face acordul aici).

În ce priveşte patrimoniul bibliotecilor noastre, acesta abundă tot în Eminescu… Câtă ignoranţă în rândul vulgului! Dar ce să-i faci, aşa-i de când lumea: minoritarii suportă consecinţele ingratitudinii majoritarilor. Chiar dacă minoritarii sunt…”boierii minţii”.

***
Patetismul vorbelor de mai sus (vorbe ce, în rostirea anonimului care, totuşi, le semnează, trebuiau să fie…şoapte) mi-a fost stimulat de argumentele deosebit de convingătoare în apararea lui Eminescu, formulate de către un erudit cărturar (în domeniul literaturii, şi nu numai), D-l Theodor Codreanu. Domnia Sa mi-a făcut onoarea – povară grea pentru mine – de a-mi dărui, cu autograf, recenta sa carte „Polemici incorecte politic”. Desigur, deşi domeniul criticii literare, disertaţia savantă a distinsului autor (pe care i-o urmăresc animat în “Literatura şi arta” de la Chişinău) exced abilităţile culturale ale beneficiarului acestui privilegiu, m-am străduit să nu fac din produsul cultural ce mi-a înnobilat mărunta mea bibliotecă, doar un trofeu cultural.

Aşadar, ce aflăm de la autor (şi prin autor), foarte pe scurt, în legătură cu Eminescu.

„Centralitatea” lui Eminescu „le produce grimase” reprezentanţilor postmodernismului din literatură, resentimentarilor”, care sunt convinşi că „steaua lui Eminescu a apus”. Şi trag în el cu toate gurile de foc. Că Eminescu e reacţionar (portivnic progresului), e „xenofob”, e „pesimist”, e…Nici mai mult nici mai puţin, „e nul ca poet şi ca gânditor”. Şi să vedeţi până unde se merge, în plan ideologic, cu învinovăţirea lui Eminescu: poetul e vinovat „de tot ce-a fost mai rău în istoria ţării de mai bine de un veac: antisemitismul, naţionalismul, fascismul, legionarismul, comunismul etc”, rezumă Dl Codreanu acuzaţiile aberante (îndrăznesc eu) ale lui Ioan Petru Culianu (fie-i ţărâna uşoară!), un cunoscut (mai mult sau mai puţin) exponent al diasporei româneşti. După alţii, ceva mai indulgenţi, pe planul literaturii „Luceafarul” poeziei româneşti aproape că s-a stins, de vreme ce poemul care l-a făcut astral „este o operă mediocră”.

Se trage în Eminescu şi cu…puşcocele de soc, smulse din mâinile copiilor, căci doar această muniţie e demnă de o ţintă precum pilozitatea corpului poetului sau platfusul picioarelor lui. După ei, în postmodernitatea literară nu mai contează „dimensiunea profundului”. „Apologeţii nimicului” pun preţ pe lucrurile de suprafaţă…Ce-i acela sacrul? Ce-i naţionalul?…Piesele vestimentare ale unei mode anacronice.

Autorul volumului mai sus numit ne pune în temă cu natura celor care gândesc aşa despre Eminescu.

Există, în expansiune, o „ideologie transnaţională”, „politica corectitudinilor”, un „neocomunism de origine americană”, care „oblăduieşte” o „Şcoală a Resentimentului”. „Şcoala” aceasta are adepţi peste tot, evident, şi în România. Ea „se revendică de la drepturile omului”, care, atenţionează semnatarul cărţii, „ideologizate, tind să părăsească teritoriul realului”. Principiile acestui „curent al emancipărilor de tot felul” sunt cele ce stau în mâna demolatorilor valorilor naţionale, în serviciul globalizării, al „progresului cu orice preţ”.

Argumentele lor de „resentimentari” pe tărâmul literaturii, vedem pe „şantierul Eminescu”, sunt „ideologice şi nu estetice”. Cu aceleaşi unelte se lucrează şi asupra lui Shakespeare, Cervantes etc, fiind scoşi parţial din programele universitare, în Occident, şi înlocuiţi cu „farisei revoluţionari, pe cât de puerili, pe atât de efemeri”.

În ce-l priveşte pe Eminescu, acesta…rezistă. Prin el însuşi, în primul rând, ne asigură autorul eseurilor adunate în „Polemici…”, dar şi prin exegeţii lui, esteticienii oneşti de azi. Şi ni-i enumeră, exemplificând cu extrase din pledoariile „avocaţilor apărării”. Desigur, între apărători străluceşte (dacă-mi este permis) maestrul „de la bară” care m-a copleşit cu generoasa atenţie a Domniei Sale, trimiţându-mi şi mie un „fragment” din disertaţia sa pro Eminescu. Un fragment zic, căci, cantitativ, raportată la miile de pagini dedicate operii lui Eminescu, cartea „Polemici incorecte politic” reprezintă un mic segment dintr-o operă respectabilă.

GHEORGHE PÂRLEA

 _______________

01 August 2011Emilia Tudose: „Armuri de vis“ (versuri), Ed Mega, Cluj Napoca (Dan Brudaşcu)

Mulţumesc pentru invitaţia de a participa la acest eveniment editorial de excepţie. Am oarecare emoţii pentru că, de obicei, eu nu am prea vorbit la lanări de carte despre volume de poezie, am vorbit despre tot felul de lucruri, mai puţin despre cărţi de poezie. Am primit cu oarecare emoţie această carte pentru că, în general, ca unul care, de vreo 40 de ani, consacru foarte mult timp citirii poeziilor de pretutindeni, din intreaga lume, adică, ajunsesem să fiu oarecum influenţat şi de o serie de ziceri ale unora şi altora cu privire la ideea, falsă că poezia traversează o perioadă de criză, o criză de idei, o criză estetică, o criză de artă poetică ş.a.m.d. Şi îmi imaginam, influenţat de astfel de ziceri, stereotipe, ale unora şi ale altora că, de fapt, şi poezia românească traversează o asemenea criză. După ce am parcurs paginile acestui volumaş, de circa 60 de pagini, cu poeziile semnate de doamna Emilia Tudose, am ajuns la concluzia că nici vorba să existe o criză a poeziei, nici o criză a instrumentelor artei poetice, nici o criză tematică, nici o criză de idei, ci, dimpotrivă, domnia sa ne demonstrează că, chiar dacă scrie intr-o formă clasică, nu clasicizantă, poezia domniei sale degajă multă prospeţime, este extrem de vie, este interesantă, este de foarte multe ori surprinzătoare prin modul prin care domnia sa reuşeşte ca teme atât şi atât de mult bătute şi abordate de literatura română in ultima sută de ani să le facă să fie de interes şi pentru cititorul de astăzi. Fie că este vorba de sentimente de o profunzime şi de-o sinceritate cu totul deosebite, fie că este vorba de o tematică filozofică în care îşi pune probleme existenţiale, poeta dovedeşte o abilitate deosebită, facându-l pe cititor să parcurgă până la ultimul semn de punctuaţie acest text pe care domnia sa i-l oferă cu o generozitate care îi face cinste. Poezia domnei Emilia Tudose se poate circumscrie, aşa cum a spus domnul Patca anterior, unei tematici romantice în sensul că fiecare pagină a acestei carti este plină de iubire, musteşte de-o iubire, o iubire cu o adresa exactă, domnia sa iubeşte amintirea momentelor plăcute pe care le-a trăit alături de Mircea Tudose, soţul domniei sale, iubeşte clipele pe care le-a trăit in locurile unde a văzut lumina zilei, iubeşte mediul în care a trăit şi trăieşte, iubeste tot ce mişcă in acest context uman. Are sensibilitate, aşa cum am spus, dar are şi un spirit oarecum de dispută, poeta nu este o fiinţa care să cedeze, să renunţe foarte uşor, dacă este cazul se ia de piept chiar şi cu Dumnezeu, iertaţi-mi formula mai puţin elegantă în care o spun, domnia sa nu cedează, nu acceptă nici un fel de conpromisuri, de nici un fel, şi are de multe ori impresia că până şi Dumnezeu ar intoarce privirea, căci spune dânsa aici aşa: ’Te-am aşezat in mine mânuitor de carme/ Căci te iubesc cu ardoare, tu fii stăpânul meu/ Dar n-aştepta vreo dată să adun numai farâme/privirea şi-ar întoarce şi însuşi Dumnezeu’.

Iată, aşadar, femeia care obişnuieşte să dea din picior şi să îşi exprime, cu o tărie greu de bănuit puterea de control asupra propriilor sentimente si asupra propriului destin. Cartea de poezie ‘Armuri de vis’ este o carte atipică pentru perioada în care trăim, în care asistăm, zi de zi, la experimente de toate felurile, cele mai multe, din păcate, infructuoase, în care se incearcă să se extragă ultima esenţă posibilă din cuvânt, până la anularea propriu zisă a ideii de poezie, doamna Emilia Tudose vine şi ne demonstrează că forma la care a recurs pentru a-şi reda sentimentele şi exprima trăirile este cea mai potrivită. De asemenea, m-a şocat foarte mult uşurinţa cu care găseşte rime din cele mai neaşteptate, de multe ori ai impresia că va claca, ca nu-i va ieşi rima după ce vezi primele două versuri, dar constaţi, până la urmă, cu câtă usurinta si cu câtă pricepere găseşte formele care să facă versurile să rimeze în cele mai neaşteptate moduri. Din aceeaşi poezie, ‘La margini de lumină’, aş vrea să vă citez doar o strofă, ca să vă daţi seama cu câtă abilitate, cu câtă pricepere, cu câtă artă se mişcă autoarea în acest spaţiu al poeziei cu rimă : ’Iubire, tu, iubire la margini de lumină/Te mlădii precum iarba sub brazdă la art,/Nici ea n-ar vrea să moară, cu focu-i din tulpină,/Ca ea îndur destinu-mi de visuri scuturat’.

Ai dovada, după ce citeşti această carte de poezie, că autoarea este o fiinţă sensibilă şi fragilă. Este şi sensibilă şi fragilă, dar este şi un caracter foarte puternic, chiar dacă, faţă de răutăţile acestei lumi, înţelege să imbrace  doar ‘Armuri de vis’ ea nu se va da niciodată bătută, nu va ceda niciodată în faţa acestor jocuri ale sorţii.

Fiecare dintre poeziile acestei cărţi le-ai putea citi cu foarte mare plăcere, le-ai putea cita, căci autoarea ne propune un univers nu foarte amplu în ceea ce priveşte deschiderile tematice, dar extrem de bine construit, extrem de atent lucrat, fiecare dintre versuri, extrem de bine dăltuite cuvintele de aşa manieră încât ideile pe care le exprimă să aibă claritate de cristal şi să exprime în forma cea mai potrivită sentimentele profunde pe care le-a nutrit autoarea atunci când a lucrat pentru realizarea lor. Ar mai fi de menţionat faptul că autoarea nu este roaba doar a sentimentelor de iubire, ea îşi permite să iasă şi în mediul inconjurător, ea îşi permite să deschida ochii larg şi să vadă, să observe, spre exemplu, acelaşi cerşetor, care, de ani de zile, cerşeşte pe o bancă, vede cenuşiul existenţei cotidiene, dar ea vede, de asemenea, şi frumuseţea aparte a unui colţ din natură şi nu trece neatentă pe lângă astfel de locuri sau clipece dau un sens profund, inegalabil, vieţii de zi cu zi. Deci, iată că, deşi imbibată de iubire, de dragoste, ea este atentă la o paletă extrem de largă tematic, se mişcă, cu uşurinţă şi lejeritate, atât în sfera iubirii, cât şi în ceea ce priveşte contactul ei cu lumea din jur. A imbrăcat ‘Armuri de vis’, aşa cum am spus pentru că domnia sa crede că una dintre salvarile posibile din situatia dificilă în care ne aflăm rămâne, în ultimă instanţă, visul. Doar prin vis vom reuşi să scăpăm de cenuşiul cotidian.

Felicit şi pe ilustratorul de carte, artistul Lazăr Morcan, pentru sensibilitatea găsirii celor mai potrivite exprimări plastice pentru versurile poetei, care completează cât se poate de fericit acest volum pe care îl ţii cu plăcere în mână şi îl lecturezi cu şi mai mare plăcere. Felicitări autoarei, felicitări editurii şi nu in ultimul rand felicitări gazdelor noastre, care au avut inspiraţia ca încă o lansare de carte a domnei Emilia Tudose să se desfăşoare în această cetate a culturii clujene,  în acest veritabil templu al cărţii.  Vă mulţumesc pentru atenţie.

DAN BRUDAŞCU

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s