O CARTE PE ZI

Un volum de poezie religioasă ( „ VREAU O ALTĂ LUME”, apărut la editura Anamarol, Bucureşti, 2006) de o profunzime, sinceritate şi de o frumuseţe uimitoare ne dăruieşte poeta Victoria Duţu, stabilită în Elveţia, o pictoriţă de asemenea foarte talentată. Datele ei biografice ne arată un om însetat de cunoaştere, un om cult, având mai multe facultăţi, o fiinţă dominată de setea căutării adevărului şi a lui Dumnezeu. Ca fiinţă credincioasă, poeta trăieşte cu Domnul, în sfera Lui luminoasă, hrănindu-se din lumina Lui, căutându-L în acelaşi timp tot timpul, pentru a se regăsi necontenit, şi pentru a se înălţa. În lumea literară rar întâlneşti un poet şi un om, ne referim la frumuseţea umană, sufletească, a caracterului care să aibă frumuseţea acestei poete.

S-a nãscut în 1971, în judeţul Botoşani, în 1990 absolventã a Liceului Pedagogic din Botoşani, în 1995 absolventã Facultãţii de Matematicã, din Iaşi, în 1999 absolventã a Facultãţii de Filosofie, din Iaşi, 1998 “Masterat în Logicã şi Hermeneuticã . Din 2000 profesor de matematicã la un colegiu din Bucureşti.

În 2003 publicã volumul de versuri, Spaţii “,debut,“ la Editura Muzeului Literaturii Române din Bucureşti.

În 2005 publicã volumul de versuri “Cuvintele”, tot la editura Muzeului Literaturii Române , Bucuresti, şi expune la Fundaţiile Regale, Biblioteca Centralã Universitarã, Sala Profesorilor, expoziţia de picturã şi poezie intitulatã :”Punctul de la infinit ”.

Subliniem această alăturare, sau coexistenţă, mai bine spus, a poetului şi a matematicianului în aceleiaşi fiinţă umană, ca substanţă a aceluiaşi eu poetic. Cazul este rar, ne gândim în primul rând la marele poet Ion Barbu, dar ori de câte ori s-a întâmplat ca un poet să fie şi matematician, din câte ne dăm noi seama a fost benefic, ducând la îmbogăţirea ambelor domenii, matematica şi arta. Cazul Victoriei Duţu este şi mai ara dacă ne gândim că ea este în acelaşi timp şi un artist plastic dotat !

Viorica Duţu (pseudonim Ilinca Nataniel) este tipul poetului complex, iubit şi dotat de Domnul cu prea multe daruri. Căci pe cât este de talentată ca artist plastic, pe atât este de talentată ca poetă. În acelaşi timp, între cele două domenii ale Artei, pictura şi poezie, artista desfiinţează orice graniţă, sufletul ei, cel plin de lumină dumnezeiască şi de puritate, unindu-le, făcându-le o singură Împărăţie, împărăţia cerească a poeziei. Făcând parte din ceea ce numim îndeobşte poeţii religioşi, în grupul căruia simţim forţa teribilă a personalităţii şi a poeziei lui Ioan Alexandru, a lui Nichifor Crainic, Victoria Duţu, vine în acest spaţiu al literaturii cu o notă aparte. Vine cu delicateţea ei feminină, cu o dulce fervoare religioasă de copil, cu o profunzime blândă a sentimentului religios.

Starea de dulce existenţă împreună cu Domnul este trăită ca o cădere în nivelul profund al existenţei umane, care este somnul, subconştientul, temelia caldă, lichidă asemenea unei lave pe care pluteşte Templul Personalităţii umane… Ca o cădere şi odihnirea în dulcea lavă a subconştientului unde locuieşte şi Domnul. Motivul somnului, al căderii în nivelul profund al divinului apare de multe ori în poezia Victoriei Duţu, sau a Ilincă Nataniel. „ Aş vrea să dorm, să dorm”, cu acest vers îşi începe poetul Volumul de poezie, de slăvire, de căutare şi de trăire întru Domnul. Poeziile ei nu au titlu, sunt poeme care vin unul după altul, căci toate formează un Poem infinit, poemul convorbirii plină de dragoste cu Domnul (convorbirea, limbajul, ca modalitate a trăirii, ca formă a căutării Domnului !, ca factor generator al relaţiei cu El, ca factor care face imposibilă ruperea legăturii cu Domnul. Căci atâta timp cât vom vorbi cu El, El nu ne va lăsa, relaţia dintre poet şi Tatăl ceresc este continuă şi bogată.)

„Aş vrea să fiu copila

Ce răsare dintre flori albastre

Şi –Ţi spune de departe râzând

Şi alergând spre Tine:

Doamne, uite, Dumnezeul meu,

Ce flori albastre, Ţi le dăruiesc”

Este vizibilă dorinţa poetei de a-şi regăsi încă o dată condiţia umană şi puritatea copilăriei, a copilăriei, căci n-ai aşa ? un credincios autentic se prezintă în faţa Domnului, şi vorbeşte cu El, trăind starea de copil, de copilaş al Domnului. Pentru credinciosul autentic toţi suntem copilaşii Domnului. De aceea acest motive literare, al copilului, al copilăriei, al purităţii pe care o are numai copilărie sunt atât de prezente în cartea doamnei Victoriei Duţu.

Imaginea aceasta a fetiţei care răsare dintre flori albastre, alergând şi râzând către Domnul, ca să-i întindă florile ( „ Doamne, uite Dumnezeul meu, / ce flori albastre, Ţi le dăruiesc), devine deodată în poezia românească emblematică, un arhetip, pe care cred că îl avem toţi în subconştientul nostru, revelat de pictoriţa poetă. De altfel trebuie să subliniem dimensiunea plastică, imagistică, iconică (iconografică, pentru că multe dintre imaginile poetice create de ea sunt, sau sunt consacrate ca adevărate icoane !) a poeziei Victoriei Duţu, ca şi dimensiunea ei muzicală.

Aşa cum spuneam poezie Victoriei Duţu este o continuă comunicare continuă cu Domnul. De multe ori, pentru a înainta către El, pentru a pătrunde în poienele sfinte şi crângurile dulci ale cunoaşterii divine, poeta se foloseşte de clasica întrebare :

„ Dar gândul nu mă lasă.

Mă pune să-L întreb pe Dumnezeu

Dacă iubesc, dacă-L iubesc pe El

Şi El răspunde mie cu-aceeaşi întrebare:

Mă iubeşti ?”

Forma de existenţă interioară, esenţializată este Gândul. Dar gândul în poezia doamnei Victoria Duţu este la Dumnezeu, este orientat cu faţa către Domnul, şi el este cel care mediatizează Fiinţa, o pune să-l între pe Domnul dacă iubeşte, dacă-l iubeşte pe El. Relaţia dintre fiinţă şi divinitate este biunivoca şi ea se realizează prin iubire. Iubirea este conceptul fundamental al poeziei Victoriei Duţu, iubirea de Domnul. Şi nici nu putea fi altfel în cazul unui credincios autentic şi fervent DACA DUMNEZEU ESTE IUBIRE !

Iată o altă imagine antologică şi o idee poetică de o frumuseţe extraordinară :

„Primeşte ,Doamne, florile albastre,

Sunt ale Tale, căci Tu le-ai lăcrimat. „

Iată cu vede Victoria Duţu realitatea superbă a florilor, cea care înfrumuseţează de la începutul lumii natura şi viţa oamenilor : florile cele atât de frumoase, cele care sunt cele mai frumoase lucruri în lumea aceasta, sunt lacrimile Domnului !

Iată şi setea arzătoare din sufletul fiinţei umane care o face să-l caute necontenit pe Domnul ! Acel „să-l pipăi / Şi să urlu. Este !” arghezian :

Unde eşti ?

Ce sfioase sunt florile

Când trec pe lângă ele ,

Cât de limpezi sunt apele ,

Izvoarele, fântânile,

Cât de sclipitoare sunt toate astea !

Unde eşti Tu,

Cel ce ai creat toate ?

Toate acestea în mijlocul cărora

Eu trăiesc,

Unde eşti Tu, Tu cel ce ai făcut toate ??!

Cât de frumoase sunt florile astea , „

În poemul său Victoria Duţu leagă frumuseţea florilor di măreţia Creatorului, care se ascunde în spatele creaţiei Sale !

O idee de o subtilitate stranie, care contrapune măreţia Creatorului şi dimensiunea dureroasă sau urată a creaţiei este redată limpede de poetă în versurile acestea :

M-am întrebat Doamne de mii de ori,

Oare cum Te rugai Tu

În singurătate şi teamă ?

Nu Te înspăimânta piatra muntelui

Prin răceala ei?

Stelele reci şi îndepărtate

Nu Te înspăimântau,

Iar oamenii ce roaiu în jurul Tău,

Nu Te umpleau de spaimă, de groază,

Nu Ţi-a fost silă de noi niciodată ?

Când ridicam pumnul înverşunaţi,

Gata să Te lovim, gata să Te ucidem ?

Toată creaţia Ta în care Tu ai locuit

Nu Ţi-a strâns sufletul în singurãtate ?

Ceea ce mi-a plăcut enorm citind volumul de poezie religioasă al doamnei Victoria Duţu şi m-a emoţionat profund este omenescul acestei poezii, faptul că artistul reuşeşte să se transpună în poezia sa, (aici sublinie frumuseţea sufletului feminin al fiinţei poetei) renunţând la căutările de stil sau de prozodie savante, frumoase, cu toată autenticitatea şi cu întregul său suflet. Mult mai importantă decât brizbizurile limbajului poetic este chiar punerea eului poetic credincios total şi aşa cum este el, cu setea lui de Domnul, cu dorinţele şi căutările lui neostoite în poezie !

De aceea in final spunem că poezia doamnei Victoria Duţu este întâi de toate o RUGĂCIUNE PROFUNDĂ, AUTENTICĂ. Această omenească tindere şi convorbire cu Domnul, prin puritatea şi specificul ei omenesc este însuşirea care şi dă farmec şi valoare volumul de poeziei al talentatei artiste. Acelaşi lucru îl afirmăm şi despre picturile poetei pe care le-am văzut. Ele sunt străbătute de aceiaşi puritate sufletească, de aceiaşi sete profundă şi omenească a căutării lui Dumnezeu, de aceiaşi bucurie necontenită a găsirii Lui ! Căci în convorbirea continuă cu Domnul poeta îl caută dar ea şi este tot timpul cu Domnul, prin rugăciune apropiindu-se necontenit de El.

Pentru frumuseţea şi autenticitatea rugăciunii eterne, ca şi pentru valoarea lor poetică şi omenească recomandăm din toată inima această care, căci citind-o suntem tot timpul cu Domnul, cel slăvit în toate versurile ! Slăvit în veci de veci să fie Domnul !

ŞTEFAN DUMITRESCU