O CARTE PE ZI

31 Martie 2011 – Flora Mărgărit: „Poemele mele vesele sau triste“ Stănescu, SEMĂNĂTORUL, Editura Online (Cezarina Adamescu)

Fără îndoială că, unii oameni au un nume predestinat.  Când spui „Flora” şi mai adaugi şi „Mărgărit” pe deasupra, nu poţi avea în largul privirii decât, ceea ce sugerează aceste cuvinte. Un câmp nesfârşit cu flori de toate neamurile şi, printre ele, presărate, mărgărite ori mărgăritare, ori mărgăritărele, după imaginaţia şi placul fiecăruia.  Adeseori am luat cunoştinţă de versurile ei sensibile, gingaşe, cât se poate de feminine, de scriitura ei parcă sculptată  în filigran,  ori ţesută cu fir de aur într-un goblen. Miniaturi, bijuterii, broşe superbe de atârnat la inimă.

Mărturisesc că, lecturând în linişte genul acesta de vers, confesiv, intimist, am ciudata senzaţie că autorul/autoarea a scris doar pentru mine. Şi dintr-o dată devenim prieteni. Versurile ei sunt şoapte  dulci îngânate cui doreşte să asculte.  Iar dacă se izbesc de ziduri, ele se întorc înapoi, nu se pierd. Şi din reverberaţiile lor, poţi auzi frânturi melodice, ecouri dulci  care-ţi stăruie în auz multă vreme. E darul Florei pentru oameni. Dar rostit în taină, ca şi când ar fi destinat unei singure persoane. Şi aceea eşti tu.

Volumul de faţă al Florei Mărgărit cuprinde o selecţie de poeme din întreaga lirică a autoarei, este o antologie de autor, ele fiind datate încă din 1984-1985, când, probabil, a început să scrie.

Flora ştie a sădi meri „în grădina lumii” şi mai ştie, cu propriul ei suflet să le înmiresmeze ramurile înflorite. Ce ar fi floarea de măr fără mireasma aceea ameţitoare? Ca murmurul fără glas de copil. Ca fântâna secată. Precum smochinul fără de fructe. Ca mărul fără de roadă.  Flora le dăruie mireasmă de suflet. Mireasma inimii ei bune şi largi, cât să încapă merii din toate livezile.

Pentru Flora Mărgărit „iubirea/ de viaţă, de neam, de cuvânt/ de tot ce-are omul/ mai sfânt pe pământ/ clocot de viaţă” – este adunată în sublimul vers eminescian de care omul se lasă sedus  „sub ploaia de floare de tei, / vegheat de luceferi”. (Vegheat de luceferi).

Parabola „fluviului de foc” întâlnit „la o răspântie de timp”, cu albia sărăcită de oameni şi uscată de timp, care se aprinde cu arşiţa privirilor, „în sarea adormită a mării”- duce cu gândul la  destinul omenesc aflat la un moment dat în răscruce

În strădania de a da simţirii sale „înţeles de cuvânt” poeta – cufundată în adâncul fiinţei, doreşte cu ardoare ca gândurile sale, ieşite din zăgaz, rupând stăvilarele impuse,  şi  transfigurate în vers, să se înalţe  şi să dea piept cu infinitul. Frumos imperativ, mai ales că poemul se încheie cu un apel către semeni de a salva Terra.

Poeta se întreabă „de ce seacă roua?” şi găseşte o singură explicaţie: „Roua s-a scurs printre degete, / odată cu zilele…cu anii… / De ce seacă roua ? / mă întreb. /

Poate pentru că… / nu o mai culege nimeni, / sau poate tocmai pentru că…/ prea mulţi au cules-o. / I-au sorbit cu nesaţ răcoarea, primenindu-şi sufletele, gândurile,/ şi-au lăsat pe frunze…/ uitarea” (Secatele izvoare).

Unele poeme de-ale Florei Mărgărit sunt adevărate parabole, din ele se desprind învăţături şi pilde. Ea a încercat şi câteva panseuri intitulate: „Cugetări personale!: „Între o privire rece, de gheaţă şi o privire fierbinte de…laser,

una de mijloc iţi topeşte inima”; „Nu strivi mâna ce ţi se întinde, ai putea descoperi cândva, cioburile / unei pietre rare….prietenia”; „Dacă o ramură îţi zgârie astăzi obrazul, n-o tăia !/ Mâine ţi-ar putea dărui un măr dulce.”

Chiar dacă limbajul folosit de Flora Mărgărit este simplu şi pare sărăcit de mijloace de expresie sofisticate, poemele, au, fiecare, un înţeles şi se pot asimila cu plăcere.

Poeta aduce un elogiu ţăranului român cu căldură şi preţuire pentru că din truda lui se naşte pâinea noastră cea de toate zilele: „Unui ţăran: Ţăran bătrân, / Ţi-ai încrustat ne-ntinarea, / pe ţarină. / Ai muncit-o cu sapa, / ai iubit-o, / plămădind în ea, / seminţele pâinii. / Ai îmbrăţişat-o îndrăgostit…/ când şi-a arătat roadele. / I-ai dat totul…/ şi i-ai luat înzecit, / ţăran bătrân, / ţăran …şi iubit.”

Tonul elegiac, specific firilor romantice, nostalgice, o încearcă şi pe această autoare, în poemul: „Castanii / Pe o alee cu castani în floare, / am trecut parcă… ieri. / îmbătată de albul florilor, / de parfumul serilor de mai. / Le-am mângâiat trunchiul subţire, / cu privirea mea caldă, înflorită şi ea, / de prima iubire./ Le-am şoptit…mă voi întoarce, / Iar astăzi… m-am întors. / Strigătul privirii mele i-a cutremurat, / din rădăcini, până-n frunziş…/ S-au speriat. / Din caierul coroanei înflorite, / curgeau lacrimi. / Le-am mângâiat scoarţa trunchiurilor, / crăpată de …vreme, / le-am şoptit: am venit…/dar ce mândrii şi-au înălţat ramurile, / lăsându-mă fără răspuns. / Prea târziu…am gândit, / am privit prin frunzişul înalt, / târziu pentru lacrimi, / târziu pentru … sfat, / târziu precum părul meu alb, ca o ramură de castan, înflorită în….toamnă.”

De notat că autoarea oferă lucrurilor, plantelor, animalelor, categoriilor filozofice precum Timpul şi Spaţiul, însuşiri antropomorfice, vorbeşte cu ele, îşi permite să le interpeleze, iar acestea îi răspund în măsura importanţei lor. O persoană care vorbeşte cu natura înconjurătoare, cu florile, copacii, gâzele, vieţuitoarele, este una cu multă imaginaţie şi har. Sfântul Francisc de Assisi  a învăţat limbajul tuturor animalelor, el a îmblânzit lupul din Gubbio care făcea ravagii printre săteni, încât, în cele din urmă, lupul i-a întins laba în semn de prietenie;  de cele mai multe ori când predica prin oraşe şi câmpii, ciocârliile veneau şi se aşezau împrejurul său şi pe cap şi umeri şi-i ascultau predicile. Când le dădea voie să plece, acestea se ridicau ciripind şi zburau în drumul lor. Şoimii, iepuraşii, vietăţile pădurii îi erau prietene, de aceea, el a fost declarat Patronul ecologiştilor. Sfântul Anton de Padova predica peştilor din mare care îl înconjuraseră şi stăteau cu boturile ieşite din apă, să-l asculte. Acestea toate sunt pilde, nu numai de sfinţenie, dar şi că, în lumea noastră grăbită, nu avem timp să dăm ascultare naturii şi fiinţelor care ne înconjoară, nu mai luăm aminte la darurile creaţiei şi devenim surzi şi muţi, când e vorba de comunicarea cu semenii noştri care au mare nevoie de noi. Înţelesurile care se desprind din aceste poezii sunt clare. Flora face un apel la bunătate, la deschidere, la UMANITATEA din  noi.

Neîncetata căutare a omului, acolo unde nu trebuie, bâjbâirea bezmetică  în marea vieţii nu duce la nimic, dacă nu ţii drumul drept şi nu afli cărarea potrivită.            Este ceea ce ne comunică poeta în poezia: „Căutări: Căutător de comori deşarte, / ferecă strigătul disperării, în stânca neagră, căreia alţii, i-au stors aurul, /

asemeni sculptorului care, / aruncă departe dalta, / contemplând blocul de marmură, / zămislit de natură, / cu nici o latură ştirbită. (*) / Prea multe poteci încâlcite, / ai de cutreierat. / Imaculatul ce-l cauţi, / nu-i în verdele frunzelor, / nici în albastrul cerului, / nu! nici apele de cleştar nu-l au, / poate nu-i nicăieri… / dacă nu-i chiar în tine. (*)N-ajunge sublimul freamăt de harphă, / acorduri fine ce se-aprind, ori se sting…/ se varsă-n cascade, se-adună şuvoi,/ niciuna nu-i cea care cântă în noi, / şi-aştepţi mai departe…/ şi cauţi mereu…/ cărarea virgină, / conturul, culoarea / şi imnul din noi,/ se zbate să-nvingă.”

Tot ce trebuie să înţelegem din aceste poeme, uşor didactice, e faptul că, frumuseţea, bunătatea, fericirea, nu se află în afara noastră, ci în noi înşine. Important este să le lăsăm să răzbată afară, spre semeni.

Desigur, Flora Mărgărit nu ne comunică în scrierile sale, lucruri extraordinare, ci lucruri pe care noi le ştim demult, ori le-am ştiut şi le-am uitat. Doar felul în care ni le spune este altul: adică simplu, concis, în cuvinte cât se poate de fireşti. De aceea, poate, ni se par cunoscute de când lumea.

La Flora Mărgărit Stănescu lucrurile capătă un înţeles nou şi răspunsurile la întrebările pe care şi le pune ori ţi le adresează, sunt daturi sufleteşti genuine: Liniştea din străfunduri: / Te-ai întrebat vreodată, / cât poate dura tăcerea ? / Dar aşteptarea ? / Dar clipa ce se transformă în…/ veşnicie, ai cunoscut-o? / Răscolind liniştea, / sedimentată-n străfunduri, / transformând totul în haos, / agitaţie…şi mâhnire ?”

Iată un panseu perfect: „lungimea unei nopţi, / o măsoară somnul ? / Dar lungimea unei zile ? / A unei vieţi ? O pot măsura doar….faptele.” (Faptele).

Flora Mărgărit este o poetă solară. Ea cântă răsăritul de soare, focul, arderea, lumina, zenitul,  focul sacru, văpaia, sclipirile strălucitoare, darul luminii care este echivalent cu Iubirea, speranţa. „Ziduri / Cu câtă bucurie priveam cerul, / cu cât neastâmpăr aşteptam…răsăritul. / Am strâns în suflet un soare… / cât soarele de mare şi tot atâta iubire. / O voi păstra peste ani, / să-mi fie izvor, / sufletului însetat. / Zidul peste care priveam, / a crescut fără sa ştiu, / umbrindu-mi soarele… / Am greşit privind peste zid ? / Greşesc acum, când aş vrea să-l nărui ? / Nu vreau să văd …ziduri, / şi totuşi le văd…. / n-am vrerea să-l nărui, / şi totuşi aş vrea, / dar soarele meu coboară, / în sălaşul asfinţitului său, / năruind ziduri… speranţe… / poleind totul… / în ruginiul…toamnei”.

Desigur că mai există şi nori şi umbră şi întuneric,  şi ziduri şi furtuni dar mai ales, asfinţitul, însă toate acestea pot fi învinse, trecute, depăşite, fiindcă a doua zi, soarele va răsări din nou şi va fi senin şi bine. Floarea de crin răsărită „în străfundurile sufletului”, are darul de a-i oferi din nou lumina şi locul de tihnă sufletească de care are fiecare atâta nevoie. Flora Mărgărit dă mărturie că şi în mulţimea de ierburi şi spini  se poate afla „cupa imaculată a unui…crin”.  E nevoia omului de senin, de puritate, de parfumul neprihănirii. Şi chiar dacă spinii rănesc mâna, omul trebuie să încerce să-i înlăture pentru a rămâne doar floarea purităţii sufleteşti.

Poeta are o singură dorinţă, atunci când nu va mai fi, cenuşa lutului său, să fie împrăştiată în zare şi ea să cadă din nou pe pământ şi să rodească în alt lut, „floarea iubirii de oameni”. Flora Stănescu are un dar aparte, aşa cum mărturiseşte, ea ştie să asculte „zgomotul / secundei care vine, / şi pasul strident / al celei care trece, / iar cele ce-au trecut … / fac deja parte / din haos”. (Trecerea timpului).

Uneori, tristeţea şi tăcerea se strecoară în casa sufletului şi stăruie acolo într-atât încât să zămislească angoase şi anxietate: „Tristeţe cenuşie / Se aude abia perceptibil, / un bing-bang aproape anonim, / se deschide o uşă ironică a soartei, / şi-n casă pătrunde…tăcerea. / Îşi târăşte paşii şovăitori şi grei, / vinovaţi, nesiguri, gânditori, / pe covorul ros şi destrămat, / chinuindu-se să dezlege enigme, / obosind de atâtea mistere. / Se aşterne praful cenuşiu de tristeţe, / peste mine şi lucrurile din casă”.

Personificarea tăcerii este des întâlnită la poeţi. Pentru ei, tristeţea şi tăcerea sunt materialul de lucru, plămada care va face să crească aluatul poeziei. Tristeţea este starea de graţie a poetului.

Flora Mărgărit ştie că, în mijlocul furtunii, al loviturilor de tot felul, ţăranul ştie să-şi dozeze mânia şi lacrima, el ştie să rabde şi să tacă, pentru că: „ omul OM, / binecuvântat în biserici, / se-mbracă în alb, primenindu-şi sufletul, / ne-ntinat de nevoi, / şi-apucă de coarne, un plug cu doi cai”. (Prea multă linişte).

Nici nu se poate un portret mai fidel pentru Flora Mărgărit decât propriile sale cuvinte: Lumină şi crini:/Ca un copil admiram cerul, / lacrima unui gând peste zări, / am ridicat mâna spre soare, / iar degetele mi-au înflorit crini. / Din tălpi rădăcinile creşteau, / îmbrăţişând pământul, / iar ochii …./ ochii mei săgeţi de gânduri, / dăruiau lumină”.

Poeta visează un tărâm ideatic unde să-şi întâlnească iubirea: „Acolo unde:

Acolo unde soarele-şi filtrează răsăritul, / iar marea-şi întoarce tumultuos valurile, /

acolo unde nu încap zâmbete false, / nici minciuni conturate frumos, / nici intrigi cu iz veninos, / acolo sufletul meu te aşteaptă. / Nu rătăci drumul, / lasă-ţi sufletul să zboare spre necuprins, / fericit, scăldat în roua dimineţii, / descătuşaţi şi tineri, /

fericiţi fluturi albi, pe verdele câmpiei, / plutind pe creste de valuri, / fericiţi de primele raze de soare”.

În rugăciunile sale, autoarea, nu cere altceva decât ca Dumnezeu să-i protejeze prietenii şi oamenii dragi. Dar mai cere un lucru, deloc neobişnuit pentru un creator de vers: „Lasă-mi Doamne alinarea, / vers din inimă să scriu, / să vărs lacrimi din iubire, / să m-apropii de sublim.” (Rugă).

Dar iată şi un portret care relevă şi profesiunea de credinţă a autoarei: „Serenitate: Sunt şoapta pârâului clipocind printre stânci, / Un simplu om înotând, prin noianul de gânduri adânci. / Sunt aurul holdei de grâu, stropită cu maci, / Sunt glasul conştiinţei, ce-ndeamnă să taci. / Sunt arşiţa verii-ostoită de ploi, / Sunt şoapta ce-auzi, povestind despre noi. / Sunt drumul de coastă străbătut doar în doi, / Sunt un pas şovăielnic, ce-ar duce spre noi. / Sunt frunza ce cântă al crengilor rod, / Sunt raza de soare, rămasă zălog. / Sunt marmura iernii, troiene ningând, / Sunt unda suavă-n izvor îngânând. / Sunt lacrima cerului pe obraz de câmpie, / Sunt doar un vers, într-o poezie”.

Nostalgia copilăriei o face pe autoare s-o recheme adesea, asemuind-o cu floarea de cireş: „Unde eşti copilărie ? / Copilărie ninsă de floarea de cireş, /

rămasă-n amintire, ascunsă-ntr-un ungher, / mă-ntorc iar către tine şi te visez ades, / o fac cu nostalgie, mă regăsesc şi sper. / Tril de privighetoare în nopţile de vară, /

febrile amintiri a primelor iubiri, / de mână cu-n prieten, plimbările de seară, /

pe sub castanii falnici, trecut-am parcă ieri. / De gunguritul dulce al pruncului la sân, / privirea blândă a mamei, în păr cu mult argint, / ce ostoieşte plânsul şi-alină un suspin, / cu lacrima în geană, şoptindu-mi un descânt. / Trecut-a Doamne, ca floarea tinereţea, / mi-e părul nins şi mie, am tâmple argintii, / mă doare mult tristeţea, bătrâneţea, / doar inima-mi se-avântă, într-o joacă de copii”.

Ca orice poet, Flora Mărgărit crede în himere, în utopii, în mirajul vieţii şi în tot ce farmecă sufletul. Ea defineşte utopia astfel: „Utopie / Să poţi să crezi, ce nimeni nu mai crede, / sau să visezi la vremuri ce n-au fost, / să poţi sa vezi mereu, ce nu se vede, / să dai un rost anume, celor fără rost. / Să te cufunzi în vise, ce rămân deşarte, / să speri ce nimeni, nu mai vrea să spere, / să simţi aproape, tot ce este departe, / să crezi că viaţa-i veşnică deşi… e efemeră.”

Flora ştie că ofranda ei nu poate fi alta decât, Iubirea şi Jertfa, drept pentru care ea le oferă pe amândouă pentru înălţarea edificiului nevăzut al  Poeziei, e aceea spune: „Iubire şi jertfă / Am dăltuit în piatră, / iubire şi cuvânt, / am ridicat pe soclu, / ce am avut mai sfânt. / Am dăruit lumină, / celor ce şi-au dorit, / mi-am aşternut odihnă, / când ei m-au părăsit. / (…) / Priviţi cum pe jertfelnic, / o inimă rănită, / mai vrea un timp prielnic, / atât timp cât palpită. / Mai vrea pe struna sfântă, / un cânt să vă urzească, / cât încă nu e frântă, / nu vrea să lâncezească. / Ea vi se-nchină vouă, / chiar dacă nu vă pasă, / în astă lume nouă, / rămâne ne-nţeleasă”.

Ultima parte a volumului cuprinde poeme scurte, în care ideea ori starea  primează. Sunt mici bijuterii de vers, fie în catren, fie în 5-6 versuri, care aduc o adiere misterioasă în suflete: „Strigăt / Temerile firului / de iarbă, / mă-nvăluie / până-n amintiri, / iar tinereţea / pierdută pe drum, / strigă în urma mea,/ Nevrând / să se resemneze, / încă mai vrea/ să trăiască / şi să viseze”.

Încărcate de nostalgii şi regrete, poemele Florei Mărgărit, cu toate acestea, picură în suflet linişte. Iată şi un poem testamentar: „Torţe vii/ Vă las visul meu,/ din nopţile de veghe,/ din preaplinul / inimii însingurate. / Vă las iubirea tinereţii,/ cu bucurii şi cu păcate. / Când din văzduh / vă voi privi, / lumini veţi fi,/ şi torţe vii,/ ce luminează-n noapte, / cărări întortocheate,/ spre a vieţii noapte”.

Ajunsă la o anumită maturitate fizică şi artistică, Flora Mărgărit Stănescu găseşte puterea de a-şi contempla durerile, tristeţea, eşecurile, nostalgiile, împlinirile, toate transpuse în vers. Dar nu poate să nu-şi pună însă întrebări, pentru că omul e veşnic cu întrebarea pe buze, în căutarea sensului existenţei: „Întrebări fără răspuns / În ce direcţie mă îndrept eu acum? / când toamna vieţii mă cuprinde, / singuratică frunză rătăcită în vânt, / în mâna sorţii pot, să ajung …oriunde. / Pe care drum paşii mei obosiţi se grăbesc, / clipa pierdută s-o prindă din urmă,

unde mă duc şi ce sper să găsesc? / ce primejdii pândesc, din conul de umbră? /

Inimă tristă, pe altarul convenienţelor, / supusă şi nesupusă legilor umane, /

caut răspuns în sensul cuvintelor, / şi iubirea adormită de timp în romane. /

În ce direcţie mă îndrept eu acum? / când toamna vieţii mă cuprinde, / singuratică frunză rătăcită in vânt, / în mâna sorţii pot, să ajung …oriunde”.

În cele din urmă Flora Mărgărit găseşte calea spre Lumina adevărată, după cum mărturiseşte: „Dumnezeu m-a salvat / Am găsit / drumul drept, / nu mă mai las / amăgită. / Dumnezeu m-a salvat, / răni mi-a vindecat, / păcate mi-a iertat, /

numărându-mi jertfele / şi lacrimile. / (…) / Vreau sfânta lumină, / iubire, speranţă, / veşmânt fără pată, / cum am fost…/ odată. / Inocenţă, candoare, / lumină, culoare, / aproape de soare”. Însă,  tot soarele învinge în viaţa ei, soarele tutelar sub oblăduirea căruia, rănile sale se zvântă în redă culoarea-n obraji şi puterea întremătoare pentru a merge mai departe.

Autoarea ştie că doar cuvintele o pot ajuta şi, dăruindu-le, se poate îmbogăţi nesperat: „Printre cuvinte / Păşesc cu grijă, / printre cuvinte, / mă feresc / să nu le strivesc, / conţinutul. / Le aleg pe cele / ce dăruiesc lumină, / ce şterg lacrimi / şi doruri alină. / (…) /iar pentru voi / aştern pe hârtie, / doar cuvintele, / care aduc bucurie.”

Cu toate că vorbele pot fi uneori doar urme pe zăpadă, Flora Mărgărit Stănescu şi-a propus să le încrusteze pe inimile noastre, ceea ce şi face prin aceste poeme pe care ni le-a dăruit azi cu bucuria lucrului bine întocmit pentru oameni: „Urme pe zăpadă / Privesc cu tristeţe la visul nebun, / cum neaua cernută-ţi acoperă paşii, plecaţi neştiuţi de acum pe alt drum, / album de-amintiri, răsfoindu-l urmaşii. / Mi-e greu să urc singură povârnişul, / acesta din urmă e greu, tot mai greu, / mai simt şi acum pe obraz ascuţişul, / săgeţile crivăţului mereu, tot mereu. / De gheaţă o lacrimă încă mai doare, / căldura din ochi de-acum mi s-a stins, / aud a clopotului sumbră chemare / şi înţeleg că şi eu sunt învins. / O spun şi eu precum alţii-nainte, / ca în vechiul basm cu… a fost odată…/ cu fruntea plecată către cele sfinte, / „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”.

Îi mulţumim cuviincios pentru dar şi o asigurăm că-l vom păstra, aşa cum se cuvine.

CEZARINA ADAMESCU

11 februarie 2010

_____________

30 Martie 2011 – Nicolae Băciuţ: „Anotimpul din colivie, antologie“, Editura Nico, Târgu Mureş (Cezarina Adamescu )

În spaţiul mirific transilvan, vatra dacilor liberi, poeţii nu se dezmint: ei scriu cu sângele cuvintelor inscripţii pe piatra de hotar. Cuvinte nemuritoare care-şi sapă singure tranşeele şi se adâncesc în inimile celor care le trăiesc şi le caută. Astfel de cuvinte, (ne)preţuite stau azi mărturie despre un timp şi un loc numit Acasă. Un loc unde te întorci mereu ca să poţi să pleci iar şi să revii împins de arşiţa dorului. Oamenii locului, deşi sunt aidoma celorlalţi, au ceva special: o sfântă nevoie de înalt, de curat, de frumos, de adevăr şi de comuniune.

Pentru un eventual bilanţ provizoriu, compus din aproape o mie de poeme, Nicolae Băciuţ şi-a alcătuit  ANOTIMPUL DIN COLIVIE, o antologie de autor  bine structurată, urmărind meandrele inspiraţiei şi aşezându-le, după un eşafodaj propriu. Ai zice, O mie şi unu de poeme, precum basmele Sheherazadei, menite să amâne sine die sentinţa implacabilă pe care o primise, astfel că ea este nevoită să inventeze. Stare de graţie care a dus la cea mai frumoasă colecţie de basme orientale nemuritoare.

Un sfert de veac singurând-împreună cu Domniţa Poesis. Pornind de la Muzeul de iarnă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, poetul ascultă „vocile în oglindă”, ale lui Umberto Eco,   trecându-şi  în revistă, ca într-o pliculă alb-negru, toate sentimentele, începând cu un „Sentiment la marginea oraşului”.

Aşa cum mărturiseşte în poemul inaugural, scrierea reprezintă pentru autor un act absolut necesar şi  total pe care îl săvârşeşte o dată cu respiraţia. De aici concluzia că, dacă s-ar opri, ar înceta să mai respire. „Scriu şi rândurile mi se îneacă într-un cuvânt / pe care nu-l pot rosti; / pe deasupra oraşului trece în zbor o / pasăre –/ foşnetul ei, / un voal, o mireasă în nesfârşită aşteptare. / Prin oraş trece cuvântul meu / şi nici nu-l pot vedea de atâtea / ro-po-te…” Deşi destul de succint, poemul acesta e programatic fiindcă anunţă crezul poetic. Poezia (scrisul în general) nu este pentru autor o pasiune, un hobby pe care şi-l exercită duminica, în zilele de sărbători legale ori în cele religioase, cu atât mai puţin o distracţie pe care ţi-o permiţi în concediu, înotând în mare ori drumeţind pe cărări de munte. Ea este ceva vital şi la fel de firesc precum curgerea sângelui prin artere şi vene. Ideea va fi reluată şi în alte poeme.

Pentru poet, gloria e trecătoare la fel ca amintirea frumuseţii. Ea soseşte nepoftită, stă cu el la masă, îi permite să-i aducă osanale, apoi pleacă la fel cum a venit, pe neaşteptate şi în cele din urmă: „Oraşul doarme cu capul pe un vers”(Însemnări la marginea oraşului).

Există în ansamblul liricii, teme care se reiau precum un leit-motiv folosit ca refren. Există cuvinte care îţi impun, te imploră, insistă, te cheamă la ascultare. „Aceleaşi poeme trec prin mine / cu încăpăţânare: / „Scrie-ne şi pe noi şi pe noi / şi pe noi…” / – urlă din cerul gurii / ca dintr-o peşteră. / Nici o rugăminte, nici o dorinţă / nici un ordin / nu mai răzbat prin ele. / Şi cuvintele se preling pe colţul gurii / ca nişte petale topite de trandafiri” (Trandafiri).

Nu o dată m-am întrebat, ce s-ar întreba dacă aş fi nvoită să renunţ la cuvinte. Cu ce aş mai rămâne? E o întrebare destul de chinuitoare, pentru că nu văd alt reper mai solid şi mai trainic. Astfel se întreabă şi poetul care şi-a închinat întreaga viaţă cuvintelor şi ar rămâne dintr-o dată sărac şi străin  de cuvinte, pentru că nici o sărăcie nu e mai cruntă ca sărăcia spirituală:

„Ca şi cum pielea nu m-ar cuprinde, / privindu-mi sângele şiroind pe asfalt, / ca şi cum aş renunţa la cuvinte / din dragoste de cuvinte, / într-un fel de uitare, / într-un fel de ţipăt, / ca şi cum un trup ar rămâne străin / de o mână dusă la gură / în loc de sentinţă, / în locul gurii / rămâne / un imens / hohot de râs”. (Ca şi cum).

Însă poetul nu poate fi niciodată atât de sărac încât să nu poată scrie. Chiar dacă nu mai are nici un petcuţ de hârtie,  el poate scrie: pe frunze, pe cer, pe valuri şi chiar pe zăpadă: „În iarna aceasta / voi scrie poeme pe zăpadă!” – declară el ca să-şi alunge spaima cumplită că n-ar mai avea pe ce scrie.

Deşi exprimate în mod sintetic, poemele lui Nicolae Băciuţ au mult miez, şi transmit stări şi idei remarcabile. Iată cum percepe creaţia Nicolae Băciuţ: „Cineva mă ucide în cartea mea, / trece nepăsător prin propria-mi moarte. / Sub masca mea, chipul lui graţiat / putrezeşte.” (La şaisprezece ani).

Poemul este prezent (cum altfel?) în diferite ipostaze pe care poetul le înşiruie. Uneori, el chiar lipseşte şi rămâne amintirea lui pe locul unde a existat:

„de aici poemul lipseşte,/ stă cufundat în orbite / până la cuvânt, / până la aşteptare. / Citind până la capăt, / străbătând acest peisaj cu orbite goale, / pe drept vei bănui / că poemul aidoma peisajului / nu se mai termină niciodată”. (Poem neterminat). Altăoară poetul spune: „Cuvintele mele mint, cuvintele mele, / intri în ele ca într-o oglindă. / O maşină le târăşte zilnic / prin zăpada proaspăt vopsită. / Cuvintele mele, orbitele mele. / Trec prin faţa oglinzii / şi gura mea tot mai tristă / le-a uitat de mult chipul” (Cuvintele mele).

Trebuie să fie teribil sentimentul că nu mai poţi avea încredere nici măcar în cuvinte! Cuvintele te pot învăţa multe „Despre singurătate”: Vin în fiecare zi singur/ şi simt cum cuvintele topite în palma mea / îngenunchează. / Unde începe singurătatea / se termină poezia”.

O notă aparte o dă simţământul frustrant al cuvântului oprit în cerul gurii, înăbuşit, strangulat, trimis înapoi, tăcut, reprimat, aşa încât poetul îi strigă vieţii: „Strigă!” – îi strig, / ca şi cum limbile noastre s-ar spânzura în cerul lor. / „Muşcă-ţi cuvintele!” – / pare a-i spune şi gândul meu, / care nu mai are loc pentru auz, / iar văzul, picioruşele lui sângerii / stau şi acum în urma mea, / adulmecându-mi sentimentele. / Deschid uşa – / strigătul se-ntinde peste umbra mea. / De-abia, / de-abia mai am timp / Să o sărut cu gura unui mut” (Intrare).

Căutarea, adulmecarea, aşteptarea şi chiar pânda cuvântului, pare permanentă, dar şi o stare de urgenţă şi de necesitate: „sfâşiat, cuvântul plecă în alt vis / şi poate că acum, / chiar în secunda care ne desparte, / va ajunge la mine”.(Vis comun)

În „Luteopia” poetul chiar spune: „Locuiesc în aceste cuvinte – / ele atârnă la gâtul meu / ameninţând suferinţa mea / de recrut. / Litere vopsite, litere camuflate, / Luteop le cumpără în fiecare zi conştiinţa. / Azi noapte literele l-au trădat”.

Ca om legat indestructibil de cuvânt cu fire nevăzute, autorul spune:

„Iarba tremură la rostirea cuvintelor – / acelaşi tremur din faţa oglinzii, / aceeaşi emoţie / sticlind la începutul poemului. / Acelaşi chip / întâmpinând intrarea în poezie – / /amintirea / unei vieţi în paradis. / Fără cuvinte, fără gesturi, / întâmplările vin: / o şoaptă / o / tăcere, / o învinovăţire. / Vine cineva şi rupe această sângerare, / această moarte lentă; / firul de iarbă.” (Călătorie întreruptă).

Al doilea volum  antologat este „Muzeul de iarnă” din care Nicolae

Băciuţ face o selecţie reprezentativă. Aici, poetul se întreabă la un moment dat: „Dar cine mai are timp de propoziţii? / iubite anotimpuri – / Tot mai puţine cuvinte-n calendar” (Oglindă). Tot aici, poetul îşi afirmă „Ars poetica”: „Vine o zi când rânjetul e asemenea unui zâmbet / peste care se scrie sentinţa / numai cu-un cuvânt, numai cu bucuria / că odată, odată ca niciodată, / în poemul tău, ca-ntr-un baston, / se va sprijini un orb.”

Într-adevăr, iată o frumoasă profesiune de credinţă artistică: poemul tău să fie socotit un punct de sprijin pentru cei care nu pot sta drept în picioare. Este ceea ce şi-ar dori orice creator: opera are şi un rol taumaturgic.

Nu întâmplător, autorul consideră că nu el scrie poemul, ci invers, poemul îl scrie pe el: „Iată poemul care mă scrie: / mâna fără degete mângâindu-mi faţa, / deznădejde fără trup. / Ia seama, gând al meu, / că nu e timp şi nu e loc – / Şi nici un început.” (Iată poemul).

Poemul care dă titlul acestui volum relevă însăşi esenţa vieţii: „O călătorie fără destinaţie, / o repetiţie / în amintirea unei istorii adevărate, / a unui anotimp permutabil: / în locul cuvintelor o gură strâmbă, / în locul gurii, un cuvânt strâmb. / Îmi strivesc buzele pe geamul îngheţat: / o floare, vai, ca un surâs, / în locul gurii”. (Muzeul de iarnă).

Uneori, admenit de cuvânt, poetul se lasă în mrejele lui, dar în final,  constată că nu acesta este poemul: „Vine în fiecare dimineaţă la tâmple – / ca o zăpadă; / te sărută şi te condamnă / cu un cuvânt fierbinte. / Vine şi se aşază – / şi-a ales locul, şi-a ales veşnicia / şi nimic nu-i mai stă împotrivă. / Vine ca un trandafir înflorit la tâmple: / petale moi, bănuţi zornăitori. / Iată un final fericit, îţi zici; / tocmai acum îţi şuieră prin sânge. / Dar nu acesta, nu acesta / e poemul”.

Altădată poetul se întreabă în mod legitim: „Dacă, în sfârşit, poemul va fi gata, / la ce bun, la ce, / această viaţă obligatorie?”

Dimensiunea spirituală transpare în unele poeme precum: „Alt anotimp”:

„Nevoia de credinţă / ca un baston pentru clarvăzători”.

Poetul are sentimentul că se află atât de aproape de cuvinte! Cu mult mai aproape de lucruri şi de sentimente: „Atât de aproape de cuvinte: /le pipăi ochiul lor bulbucat / privind înspre tine. / Atât de aproape de cuvinte: / cămaşa lor nu te mai atinge, / nu-ţi mai ajunge / ca unui luptător. / Atât de aproape gloria” (Atât de aproape).

În acest volum autorul are câteva poeme scurte,lapidare,  completate în note de subsol care sunt ele însele poeme admirabile. „CANTOS *: Revarsă-ţi versul. / Cuvintele traduc / timpul invers al unei aşteptări. / Şi dacă eu, cel care scriu, nu sunt / decât zăpada unui anotimp, / ieşi în lumină, alt al meu, / deschide drum. / Cel care cântă nu se-ntoarce niciodată! / *) Poezia poate fi şi o virtute şi o vină. Dar cu cât se / repetă mai dureros, cu atât devine o mai mare ispită. Precum / şi o jertfă. / Acelaşi ritm care e înafara noastră se prelungeşte şi / înlăuntrul nostru ca un istm care se rostogoleşte tot mai mult / sub mare. / A fi în poezie este a fi în ţipăt. / Dar a fi în ţipăt e ca şi / cum ţi-ai sărbători gândul într-o tandră şoaptă. / Ca o cuminecare. / Ca o ninsoare.”

Următorul volum din care s-au ales poeme spre antologare, este „Nostalgii interzise”. În el se continuă tonul confesiv şi dependenţa faţă de cuvânt. Şi aici poetul îşi exprimă coordonatele artei sale poetice: „Zăpada ca un inorog mi-atinge glezna, / cuvinte-nsângerate întinzând pe-asfalt; / e-atât de albă-n ochii mei şi bezna / şi-acest dcembrie rămas în şpalt. / E-atât de singur ochiul meu postum, / singură mâna care să-l atingă / precum pe-un trup cu gâtul lui de fum / în care vin cuvintele să ningă”. (Poem de zăpadă). Este unul din puţinele poeme în vers clasic.

Obsesia timpului este revelatoare în poemul „Ceasul”: Un singur ceas ne-a mai rămas – / nu bate ore, nici minute, / secundele îi sunt tăcute, / dar ceasul nostru nu e ceas. / Nu limbile i s-au oprit / şi nici rugină nu şi-a pus brăţară; / ceasul pe mâna noastră ară / ca printr-un sânge nenuntit. / Purtăm la gât un ceas de iască / şi ceasu-ncepe să vorbească. / De-atâta timp limbile-l dor / şi ceasul spune: „Nevermore!”

Nici meditaţiile despre moarte nu lipsesc în aceste poeme: „În fiecare poem e un alt început, / o moarte, o naştere, un rut; / în limpezimi e-o altă adâncime – / moarte ce naşte, moarte ce vine / în fiece literă ca-ntr-un alt anotimp / pentru cel care sunt, care tocmai nu sunt / frumos şi tânăr, la sfârşit şi-nceput; / în fiece moarte e-un alt început.” (În fiecare poem).

Cu reverenţa cuvenită, cuvintele sunt numite „animale de povară”:

„Cuvintele – alte animale de povară – / scurmă pământul, sapă şi ară, / seamănă rodul / mereu în starea de primăvară. / Cuvintele – mumele, / taci-le, spune-le, / mereu cuvintele – alte animale de povară”. (Alte animale de povară).

„Memoria zăpezii” – volum apărut la Editura Cartea Românească în 1989, cuprinde o selecţie remarcabilă de poeme de largă întindere faţă de cele anterioare. El începe cu poemul „Vară” – un impromptu la un anotimp neuitat numit copilărie: „Vorbeşte-mi tu despre mine, / cât încă mai privesc / spre copilul care a uitat să fie copil, / spre cel care nu-l pricepe pe bărbatul de acum, / Copilărie, miez al poemului fără nume” (Vară).

Tot aici poetul încearcă să dea contur cuvântului: „Numai tu, ca o depărtare albastră spui: / cuvântule, cu faţa de pământ, / cuvântule zburător, / mirabilă sămânţă e inima ta. / Doar cel care ară cu sângele, / doar cel care ştie înaltul / e asemenea ţie în limpezimea luminii. / Cerul e-n noi, legea morală deasupra noastră. / Dă-mi mie faţa ta, dă-mi mie cuvântul tău, / pasăre netrecătoare!” (Cuvântul).

Şi o definiţie remarcabilă a poeziei: „FULG: Ca / o / vertebră / de / aer / poezia”. Despre jertfa creatorului, Nicolae Băciuţ o asemuieşte cu a lui Prometeu care suportă supliciul sfâşierii cărnii sale de către corbi, înlănţuit pe stâncă pentru  îndrăzneala de  a aduce oamenilor focul sacru: „Seară de seară /

un fâlfâit / izbeşte-n paginile albe / ca-ntr-o fereastră. / Nu, nu e corbul! / Nu vrea să îşi găsească-aici sfârşitul, / nu vrea nici sângele zăpezii – / vrea doar o

o carte liniştită / în care cuvintele se-aud / zburând” (Seară de seară).

„Nostalgii interzise” – o altă secţiune cuprinzând poeme reprezentative, unele cu rimă, altele în vers liber, dar toate oglindind stări şi sentimente, dar mai ales reverenţa în faţa cuvântului scris, rostit sau doar gândit, în sintonie cu crezul său artistic. Volumul „Nostalgii interzise” a apărut la Editura Columna, în 1991.

Autorul îşi manifestă recunoştinţa faţă de limba română, căreia chiar îi închină un imn de slavă: „Ave, limbă română, / cerul tău vertical, / ce ne-nlumină / din egal în egal, / mult mai mult ne e fiinţă, / mult mai sfânt ne e semn. / Ave, limbă română, / dinspre tine mă-ndemn, / dinspre tine respir / umed aerul ierbii / ca un ceas înverzind / doar în marginea iernii. / Tu mă scrii, tu mă treci / peste vămi fără vamă – / limba mea, tatăl meu, / soţie şi frate şi mamă.”

Nicolae Băciuţ manifestă o mare abilitate în mânuirea cuvintelor şi uzitează o arie bogată de figuri de stil. Iată, limba română îi est tată, soţie, frate şi mamă, lucru admirabil. Să ne amintim de Nichita Stănescu, cel ce spunea: „Limba română este patria mea” şi o asemuie cu o duminică.

Iată şi un „Cuvânt între poeme”: „Unii îşi împart singurătatea, / alţii o pierd, / numai tu, / cuvânt între poeme, / nu-i cunoşti / numele – / care n-are sfârşit”.

Poemul – reper fundamental, pe muchia subţire dintre viaţă şi moarte, doar el e martor tuturor stărilor şi trăirilor omeneşti: „Numai poemul îţi poate prevesti moartea. / Numai el îţi poate scrie zilnic scrisori / amintindu-ţi că mai eşti în viaţă, / că undeva, la sfârşitul cărţii, / e frig, / e atât de frig / că se aud cuvintele-ngheţând.” Această stranie entropie, prefacerea din trup în cuvânt, liberul salt în nemărginire, se produce mai întâi în starea de vis ori de oniro-luciditate: „În fiecare dimineaţă mă visez un cuvânt, / mă trezesc şi visul se gudură lângă mine / asemeni unui câine rătăcit. / În fiecare dimineaţă mă visez un cuvânt. / Şi când va fi adevărat, / cine va recunoaşte adevărul? (Dimineaţă).

Şi ca o parabolă, ca o alegorie a creativităţii – stă poezia intitulată chiar: „Poemul”: Janek împarte cărţile – / unul din noi rămâne înafară, / înafara jocului, / fără să piardă, / fără să câştige. / El scrie poemul / unei mătăsoase aşteptări / din care nu se poate scăpa. / Janek împarte cărţile, / ele intră în poem; / şi-ncet intrăm şi noi în el. / Şi jocul nu se mai sfârşeşte.”

Faptul că autorul conversează liber cu poezia, mai bine zis, tăifăsuieşte, nu e deloc în măsură să ne stârnească uimirea, pentru că fiecare autor intră în dialog intim cu muza lui. „Ce faci tu, poezie, când nu mă găseşti acasă? / Pe cine mai întrebi de viaţa mea? / Cui i-o mai dai în grijă? / În cine-ţi risipeşti tăcerea? / Iar aşteptării cine-i pune coarne? / Ce faci când gările sunt goale, / când trenuri lungi trag frigul după ele? / Când nu-ţi ajunge ora, nici secunda, /viaţa, veacul? / Când clorofila ţi-e oglindă strâmbă?! / Când ochelarii şi bastonul / nu pot să traverseze strada singuri / ca-n visul unui orb? / Ce faci tu, poezie, când nu primeşti / nici un răspuns?”(Ce faci?)

Configuraţia sinelui este evidentă aproape în fiecare poem şi relevă o existenţă angajată în slujba unui ideal propus încă de la început, căruia autorul îi rămâne credincios. Sinceritatea este atributul de bază, aici nu încap mistificări, oglinzi există  peste tot iar poetul îşi aşterne cărţile pee faţă. „Cât de puţină moarte îţi trebuie / ca să aminteşti altora de viaţa ta, / câtă politică la ceaiul de la ora cinci / ca să fii suspect / (cu viaţa ta să se ridice un muşuroi / pentru gloria furnicii), / cât de puţine sentimente / ca nopatea să-ţi fie minciuna cea bună. / Dar mai întâi cât de puţin ai nevoie de tine / ca un copil de braţul întins / către primul cuvânt / care nu se lasă rostit; / cât de puţină suferinţă-n somn –/ un vis întreg. / Cât de puţină moarte îţi trebuie / ca să aminteşti altora de viaţa ta! / Câtă memorie ascunsă!” Doar uneori, intervine un fel de oboseală generată de sentimentul de zădărnicie. Nicolae Băciuţ nu este omul efuziunilor gratuite, el îşi măsoară gesturile, cuvintele şi chiar afectele, poate din teama unor stridenţe care s-ar putea isca  între cuvânt şi tăcere.  În poemul „Şah mat! Poetul se întreabă, aidoma Ecleziastului: La ce bun? Nu toate sunt deşertăciuni şi  goană după vânt? „La ce mai folosesc toate acestea? / Păpuşile de cârpe aruncate dintre amintiri, / tăcerea soră geamănă cu frica / pe un ecran prin care vântul îşi  / deschide / pleoape mari / când nu vedem nimic /şi veştile n-ajung la noi / decât în colivii! / Puţină-mpotrivire, / puţin dispreţ; / la toate-acestea ce-ar mai folosi / un sânge cald / pe o zăpadă calmă / inventând istorii? / Istoria alunecă pe sănii de pământ. / O nouă pace, alt război / pe tabla fără piesele de bază. / Acolo suntem noi. Doar noi. / Nebunii, caii, tunurile / şi pionii. Pionii cei de bază. / Sacrificaţii. / Şi-n faţa tablei nici un jucător!”

Şi totuşi, poetul nu poate sta indiferent, el este porta vocea, tribunul, trimisul cu rol de proroc, cel chemat şi de aceea trebuie să ia atitudine: „Întoarce-te tu, măcar tu priveşte înapoia ta, / furia, deznădejdea, sintaxa iubirii, / purpura, /măcar cu viaţa ta priveşte înapoi / ca-ntr-un ochean întors, / cu legile tale / abandonate  lângă un munte de iluzii, / lângă zborul fluturelui de cenuşă. / Măcar tu, între anotimpuri, / mai înalt decât umbra / tremurătoare / precum o flacără în stingere, / precum o cultură în scufundare. / Descoperă tu o limbă moartă, / cuvintele vii / în gura de pământ, / descoperă gura care vorbeşte, / gura care ne iartă. / Şi nu mai vorbi!” (Şi nu mai vorbi).

Poezia lui Nicolae Băciuţ arde pe rugul de linişte, ea arde, dar, aidoma focului sacru, nu scoate fum, nu lasă în urmă cenuşă. Ea se consumă precum lumânarea, înconjurată de propria aură, încălzeşte, frige chiar, iluminează, dar ceara ei se topeşte sfârâind. Şi e bună de leac. Bună pentru răni care coc, trage răutatea afară. Curăţă, dezinfectează, tămăduieşte. Deşi poetul spune că e: „O lungă linişte linguşitoare / de care scrie în gazete.” (Biografie comună, seara).

Şi până la urmă, cuvântul eşti tu, dincolo de toate aceste precauţii pe care le iei inutil, de fiecare dată. Nu poţi să nu te recunoşti în fiecare silabă: „Până la tigrul de hârtie eşti doar tu, / tu sângerezi pe buzele mele /cuvinte arse, / tu abureşti oglinda, / tu, adevăr întemeiat / ca o religie / pentru muţi. New York style).

Poetul e conştient că viaţa e luptă, suferinţă, renunţare, risc asumat şi chiar disperare: „Experimentăm suferinţa, / ea experimentează pe noi. / Fiecare la locul lui îşi repetă monologul. / Fiecare tace pe limba lui. / Un mut în sângele nostru, / un hohot în gura noastră, mut, / şi disperarea…/ Atâta istorie experimentăm la marginea oraşului. / Şi istoria ne ia încet locul. / Gramatica.  (Nici amintirea).

Anotimpurile sunt repere temporale de care autorul nu poate să nu ţină seamă. „Iată anotimpul care ne scrie – / care ne uită: / Schimbarea la faţă.” (Schimbarea la faţă).

Problematica socială nu îi este indiferentă acestui poet şi ea se manifestă atunci când conjunctura o cere: „Noi stăm în faţa unei pâini de gheaţă – / se spune, / o pâine rumenă şi arătoasă – / în timp ce-n aburul privirii / cenuşa grâului refuză coacerea, / câmpia îşi alungă propriul deal, / pădurea se retrage-ntr-un copac, / iar mâna stângă creşte chiar / din mâna stângă / cu care vine Cineva / şi taie pâinea. / În faţa noastră însă nu-i / decât un strop de lacrimi licărind”.15-22 octombrie 1989. (Pâinea de gheaţă).

Iată şi o schiţă de portret: „Mă nasc în fiecare loc / pe care-l văd – / un fluviu sunt / ce mă ridic / deasupra tuturor / asemenea unui acrobat / în seara ultimă. / Mă nasc în fiecare lucru – / cu ochii pietrei te privesc.” (Waterland).

Poezia înseamnă pentru Nicolae Băciuţ abluţiune, scăldare în apa lustrală trecută prin cenuşa rămasă de la arderea crengilor de finic din Sărbătoarea Rusaliilor. Cu ea îşi curăţă faţa, se spală de întunericul rămas în cuvintele crescute-n loc de barbă. Da,poezia  este  apă de izvor care te limpezeşte şi te înviorează, iar dacă eşti letargic, te trezeşte la viaţă şi te vindecă de alean. Este cel mai bun balsam pentru răni sufleteşti şi mentale. Marile sfâşieri, marile trame, doar cu ea se  alină. Terapia prin cuvinte este cea mai veche, la fel ca şi sacroterapia. Ceea ce face Nicolae Băciuţ, atât pentru sine, cât şi pentru noi, este o astfel de terapie, ai zice, o melodie divină trimisă de îngeri. De aceea, cei care folosesc un limbaj trivial în Poezie  trebuie să audă ceea ce e de auzit şi să înţeleagă că această formă rotundă în care sunt scrişi Psalmii lui David, imnurile şi cântările către şi pentru Dumnezeu, nu au ce căuta în acest spaţiu de graţie.

Nicolae Băciuţ a înţeles acest lucru şi pentru el, Poezia este un ritual, un act de cult săvârşit la sfântul altar. N-am întâlnit nici măcar un cuvânt mai lejer în toată cartea. Nicolae Băciuţ are un respect sacru pentru Cuvânt şi, în chip fericit, pentru Poezie, slujindu-se de ele pentru edificarea lui şi a altora, şi nu pentru cădere. „Căci, din cuvintele tale vei fi înălţat şi din cuvintele tale vei fi osândit” – se spune în Cartea Sfântă.

Chiar dacă uneori ţi se pare că zidirea unui edificiu din cuvinte este sisifică şi muntele nu e decât o minciună: „Urci muntele / şi muntele e o minciună – / împingi un bulgăre de lacrimi” (Sisif).

Nici mari drame-n Cuvânt, nici patetisme,  nici mari avânturi puerile.  Nimic de prisos, nimic gratuit. Cuvântul e limpede, tăiat în diamant şi este rostit răspicat.

Poezia lui Nicolae Băciuţ nu are vârstă. Şi mai ales, este scrisă pentru cei fără de vârstă: „De-aş şti că timpul / nu s-ar naşte iar, / cu tine m-aş întoarce-acasă, / copilăriei să-i dăm vama nenumită / să nu mai fim străini / minciunii / care-i îngroaşă-n noi / inelele de lemn. / Să fim copacul / dintre anotimpuri, / noi, fără vârstă, / când se naşte timpul iar” (Vârste).

Să locuim aceste versuri precum fiii risipitori  casa naşterii noastre.

Luminişul poeziei lui Nicolae Băciuţ e un loc răcoros în care cerul coboară până la tine. „Umbra se ridică la tine / ca un copil / la sfârşitul unei întrebări; / (nu răspunsuri aşteaptă, nu / un vis, / nu lecţia) / ca o lumină se ridică umbra la tine / pentru că nu de iertarea cuvintelor / e vorba, / nu despre memoria cea bună. / Între iarnă şi zăpadă / stau şi mă gândesc la tine – / umbra se întoarce / asemenea fiului risipitor” (Umbra).

Şi iată ce frumoasă artă poetică ne oferă: „Cuvântul –/ ţipăt / uitat / într-o rană.” (Ars poetica). Destinul poetic este implacabil şi autorul nu se poate sustrage: „Nu mai vreau cuvinte” – / scriu pe toate zidurile / ca o umbră în retragere. / „Nu mai vreau cuvinte!” / „Dicţionar de obiecte, mai bine – / strig, / dic-ţi-o-nar de o-biec-te!” / Sub palmele moi, / trupul meu devine, încet, / un cuvânt. (Dicţionar de obiecte)”

Pastelurile în vers liber ale lui Nicolae Băciuţ ne introduc în fantasticul-real unde culorile de căpătâi sunt, fie albul strălucitor al omătului villonesc „de mai an”, fie crudul verde bacovian, fie bogăţia de nuanţe autumnale ale pasteliştilor autohtoni sau de aiurea.

Un poem foarte edificator pentru starea poetului este „Vizuină”: „Eu mă retrag în lup; / eu sunt iar fiara / pe care-o hăituiţi mereu; / în ochii mei / cresc lacrimi mari de rouă /în care frica-atârnă tot mai greu; / eu mă retrag în vultur, / sunt chiar zborul / ce-şi poartă fără trup aripa / spre prada cea de mult vânată, / spre cea care a fost risipa, / fuga şi zborul / cât zăpada / ce ierbii încă-i e arcada / în care sângele mi-l rup: / sunt mielul care / se preschimbă-n lup”.

În demersul său liric, poetul se face pe rând: fiară, vultur, fugă şi zbor, aripă,  zăpadă, iarbă,  miel care se preschimbă-n lup. Nevoia de alb îl strălumină feeric. O notă de revoltă răzbate din întreg volumul „Nostalgii interzise”, apărut, nota bene! în 1989: „Cuvântul, desigur, a ieşit din casă – / nu mai râvneşte să aibă / stăpâni, / nici să vâneze la vânători interzise; / el intră-n poemul pe care-l amâni.” (Amânare).

Un elemnt predominant în lirica băciuţiană este „zăpada” – alături de „crin” care ştim prea bine  ce semnifică.  De asemenea, poetul pledează pentru „întoarcerea la cuvinte” ori „întoarcerea în acasa cuvântului”: „ Carnea zăpezii simte arsura – / floare pe geamul care s-a spart. / Stropii de sânge se usucă în palma / care vindecă luciul îndepărtat. / Să ne întoarcem la cuvinte, / să ne întoarcem la pământ, / în ele se ascunde fiara / din iarna ce ne-a fost veşmânt. / Carne – zăpadă fără trup / din iarna risipită într-un lup.” (Fereastră). Şi o altă, foarte frumoasă poezie închinată zăpezii, scrisă sub formă de „Falsă baladă”, dar de o frumuseţe şi o profunzime deosebite. „ Ninge-n noaptea asta / fără să se vadă, / întunericul mă ţine strâns de gât – / simt zăpada cum m-atinge, caldă, / parc-ar vrea să-mi ţină de urât. / Fulgii-mi intră-n carne, / mi se prind de sânge – / pasărea din mine parc-a înviat, / dar nu are aripi, încă-i simt cenuşa / -n care, împreună, cândv-am înnoptat. / Şi zăpada creşte, / mi-a ajuns la gură, / poate-acum ar trebui să strig: / vino, iarnă, vino, / scoate-mă din acest zid de frig!”

Ori acest poem  negrăit de  frumos: „Ninge nesfârşit, ninge fără leac / şi zăpada-i înc-o vânătoare, / când gonacii se ascund şi tac / şi pe patul puştii ca pe-un crin se moare. / Ninge liniştit / ca-ntr-o renunţare / şi zăpada e un timp oprit / care-şi scrie singur ultima scrisoare”. (Zăpadă interzisă)

Pasărea (vulturul) şi mielul  şi sângele sunt alte elemente de construcţie lirică.

Anotimpul este o categorie foarte generoasă cu spaţiu de desfăşurare într-un spectru cuprinzător de imagini şi culori. În acest spaţiu, poetul se mişcă lejer, oferind o încărcătură metaforică unică şi deosebit de diversă: „Numai tu nu te-ntomni, / numai tu n-aduci a toamnă; / frunzele s-au scurs în sânge, / sângele e-acuma iarnă, / anotimp fără de timp, / bucurie fără viaţă, / limpedele luminând / în schimbările la faţă. / Numai tu nu te-ntorci / într-un nume de-altădată; / sângele nerăstignit / este spaimă vinovată –/ este toamnă, este iarna / care-nchide-n noi lucarna. (Numai tu)

A se remarca sintagmele: „anotimp fără de timp”; „sângele e-acuma iarnă”. Remarcabil este şi poemul: „Alb”: „Cât de limpede e albul / ce în sânge-l frământăm / până când simţim Graalul / ce în noi îl îngropăm. / Nu mai ştim ce e zăpada, / albul tâmplei ni-e străin / până când ne-atinge spada / albului adânc, de crin”.

Sunt atâtea poeme notabile încât e foarte greu de selectat cele pentru a fi citate. Iată acest poem de o rară şi însângerată frumuseţe: „Cuvintele-mi fac răni pe buze / dar le şi simt ca pe un frig în oase, / ca pe-o ninsoare fără de sfârşit / din iernile în noi rămase. / Pe buze sângele-i fără culoare / ca-n fiarele ce-amân-o vânătoare.” (Vânătoare amânată)

Ori această pendulare între râs şi plâns se întâmplă prin intermediul cuvântului: „Plâng cu viaţa mea, / râd cu moartea, / plâng cu ochii mei închişi, / râd cu întreaga fiinţă / ascunsă o clipă-n irişi. / Plâng cu întreaga zăpadă / ce cade din ochi pe pământ, / râd cu ploaia deodată, / cu cel din urmă cuvânt. / Şi toate rănile ierbii / le simt cum foşnesc iar în sânge, / val după val, / în zăpada ce nu se mai stinge”. (Fără de sfârşit)

Suportul unui scriitor, indiferent ce gen abordează, este limba. Cultivată, în vederea demersului liric, limba poate deveni o sursă nesecată de metafore şi sintagme originale: „Limbă, clopot şi oglindă, / pat şi pernă fără vis – / limba mea de-acasă rană, / dangăt somnul interzis. / Sângele oglindă pură / care-şi ia din aer trup – / clipelor nu-i e măsură, / orele în el se rup. / Frunzele îi sunt fereastră – / pe-a ei limbă-o să-i vorbesc; / limba însă e de piatră / şi cu pietre o lovesc. / Sparg oglinda dintre noi, / sparg fereastra şi lumina / rupe-aripile din sânge, / pleoapele-şi cuprind retina. / Nu am ochi ci doar vedere – / spaţiul e în ei cădere”.  (Dezvăţarea de vis)

Aici se simte clar senzaţia de încorsetare şi de „sens interzis” a omului de cultură, căruia i se pune căluş la gură. Iar cei care au simţit cel mai bine acest lucru sunt jurnaliştii, scriitorii, poeţii. Limbajul nu mai e „de lemn” – ci este un limbaj împietrit, lipsit de libertatea cuvântului.

Fără doar şi poate că traiectoria destinului poetic cunoaşte meandre şi porţiuni mai line. Însă asumarea destinului de zidar-constructor al edificiului Poeziei presupune şi jertfa supremă, tencuirea în zid a viselor, a năzuinţelor şi a timpului afectat scrierii este absolut necesară. Nu poţi aşeza cărămida şi apoi să pleci, fără să tencuieşti, fără să netezeşti asprităţile cu propriul şpaclu stilistic, altminteri, zidiriea va avea un aspect neplăcut şi se va nărui la prima zguduire a pământului. Mitul constructorului este reînviat în poezia lui Nicolae Băciuţ şi însuşit ca atare. „Sunt neobişnuit să te aud – / eşti ca o piatră sângerând pe-o rană / care se-nchide într-un zid / ce-ascunde-n el o altă Ană. / Pot iar acum să te aud, / zidit între pereţi de-oglinzi – / nu am cuvinte să mă apăr, / nu ai cuvinte să te-nchizi. / Sunt neobişnuit c-un fel de-a trece / prin timpul care n-are trup / şi care nu mai ştii ce e, ce / mai rămâne când în semne-l rup”. (Zid).

Iată şi un text programatic: „E viaţa mea un fel de moarte, / cum noaptea e un fel de zi, / ceva ce nu se mai desparte, / nici nu se poate mărgini. / Cuvântul meu e-un fel de iarbă / ce-acoperă un alt pământ / în care-odată-o să se piardă / sămânţa cea fără veşmânt.”(La alt mal)

Şi iată şi acest superb poem într-un vers: „Ay, lucrurile, tainice cuvinte!” (***)

Un alt volum este „Casa cu idoli” (memoria ascunsă) (1978-1996), volum editat la Tipomur, în 1996.

Autorul îşi înfăţişează programul liric încă din primul poem: „Încă o memorie întâmplătoare – / din Philos / şi Sophia / sau dintr-un alt manual / al întâmplărilor, / numai resturi / pentru o istorie întreagă, / pentru masa de seară / când ploaia-şi ridică / somnul străin şi leneş / cu care ne priveşte. / Încă o despărţire întâmplătoare / Philos / sau Sophia, / Philos şi Sophia, / trandafir, petale, / mireasmă,viaţă / moarte / între alte amintiri, / între Philos şi Sophia.” (Philos şi Sophia).

Singurătatea este percepută de poet ca o necesitate înţeleasă: „După singura libertate: / singurătatea ca necesitate înţeleasă”.

Definiţia Poeziei este şi ea înţeleasă ca o entropie: „O gură / plină / de zăpadă – / Poezia”. Ploaie, vânt, singurătate, moarte, zăpadă, Poezie…Ce legătură tainică există între ele poate spune doar poetul: „Ploaie, vânt, singurătate – / uite-aşa poate începe / o viaţă; / Euglena viridis – / Ploaie, vânt, singurătate, / uite-aşa poate începe / o moarte / desenată cu liniile albe / ale unei zăpezi / roşii, roşii, roşii…” (Euglena Viridis).

Nicolae Băciuţ cultivă şi poezia-respiraţie, concentrată în 2-3 versuri, în spirit de haiku: „Zăpada – / mănuşă aruncată / în memoria ierbii. (Duel).

Că autorul este locuit de poem reiese din majoritatea textelor sale poetice, dar mai cu seamă din acesta: „Locuieşte poemul în mine – / soldat civil / aşteptând îndelungata permisie”. Ori în acesta, la fel de edificator: „Nici eu nu mai sunt / decât privirea răstignită / în sângele, / în somnul târziu al unui cuvânt. (În somnul unui cuvânt). În altă parte poetul spune: „Port poemul la gât – / noapte albă / atârnând între cauză şi efect, / între vânător şi prada sa. / Poemul – / cea din urmă iarnă pierdută. (O iarnă pierdută)

Şi până la urmă poetul scrie: „Lăsaţi copiii să vină la mine – / poemele rătăcite în pustiul sentimentelor, / voci asemenea umbrei în seară / când corul bărbătesc de vânătoare / rămâne fără vânători. / Lăsaţi poemul să vină la mine” (Lăsaţi poemul să vină la mine).

Un alt grupaj edificator este din volumul „Elegii din oraşul de iarbă” şi cuprinde poeme cu rimă, într-un ritm, aşa cum spune titlul, elegiac, unele cu structură fixă, de sonet ori rondel. „Fiinţa noastră îşi găseşte loc / cât e de-ajuns spre a muri / şi-a şti că în nejoc e-un joc / oricât i te-ai împotrivi. / Fiinţa noastră nu se poate stinge / mimându-şi polul ei de frig, / din care-o iarnă se prelinge / într-un cuvânt ce nu-l mai strig. / Ea pleacă-oricând într-un trecut, / în starea ei şi-n jocul ei de vamă, / pentru un trup de fiinţe, ne-nceput, / în care somnul o recheamă. / Cu fiinţa noastră ne luăm de mână – / şi-un cor de singuratici ne îngână”. (Fiinţa)

Asuprit de trecerea implacabilă a timpului, comparat cu Isus, poetul spune: „Timpul s-a rupt, / timpul s-a spart, / secunda se scurge / înapoi, înspre start. / Limbile tac, / cuvântul respiră – / cum să-l aduci / iarăşi pe liră? / Secunda nu e / şi totuşi ne trece / într-un alt timp / ce nu vrea să plece. / Timpul s-a rupt, / timpul s-a dus, / el, răstignitul, / nevândutul Isus. (Secunde).

Nu numai cărămidă, material de construcţie, suport şi razem este cuvântul, dar şi adăpost unde te poţi ascunde la disperare: „Cuvântul e un adăpost / unde te-ascunzi la disperare, / ca-ntr-un eden unde-ai mai fost / doar dintr-un gest, din eroare. / Cuvântul e un „nevermore” / în care sar cu toţi, deodată, / ca-n păsări cu aripi de clor / purtând pe somn câte-o prelată. / Cuvântul nu ne mai aşteaptă, / se pierde-n sine sângerând / ca într-o exilată şoaptă / către niciunde şi nicând” (Adăpost).

Într-un virtual „Autoportret străin” – poetul s-ar recunoaşte sub acest chip: „Sunt cel ce nu mai poate fi / spărtura unei nopţi în zi, / cel care nu se poate-apropia – / sunt umbra, sunt lumina ta, / cel ce, plângând, s-ar bucura; / sunt apă prinsă-n gheaţa sa / şi sunt placenta din cuvânt – / sunt cel ce sunt când nu mai sunt.Budapesta, 22 aprilie 1993”.

În mai multe rânduri, poetul foloseşte  sintagma cu care s-a revelat Yahve lui Moise pe muntele Sinai: EU SUNT CEL CE SUNT. Parafrazând pricopele evanghelice în care Dumnezeu îşi spune numele, Nicolae Băciuţ spune: „Eu sunt cel ce sunt / născut într-o limbă, / locuind în cuvânt. / Fără moarte, fără viaţă, / eu sunt cel ce sunt, / faţă pierdută-ntr-o faţă. / Sunt un timp, sunt un loc, / murind într-o limbă / precum apa în foc. / Fiinţa-mi trece curată, / locuind în cuvânt, / spre niciodată.”(Spre niciodată).

Şi în „Manualul de ceară” – poeme, Editura Academos, 2001 autorul continuă  linia de forţă care străbate precum un fir de foc întreaga sa lirică.

Şi aici autorul încearcă definirea poemului şi reuşeşte în chip magistral: „POEMUL: Un zgomot fierbinte / trece / dintr-o zi în alta, / dintr-o pagină / în alta, / ca un cui / bătut / în palma lui Christos”.

Cu responsabilitate extremă potul tratează temele majore:  naşterea, viaţa, moartea: „Moartea noastră la viitor, / speranţa de a fi trecut – / mai bine am fi păsări / în copacul nopţii, mut, / fără frunze, fără flori, / aerul îngropat în ferestre / când ne priviţi. / Mai bine am fi moartea, / mai bine i-am fii copii, / să simtă şi ea, bătrâneţea, / să poată şi ea muri.” 5 ianuarie 1997 (Dead line)

Atât de importantă, dimensiunea spirituală este şi ea prezentă în lirica lui Nicolae Băciuţ: „RUGĂCIUNE: Mă-ntorc mereu – / acelaşi anotimp / mi se deschide / ca o fereastră-n cer / ca un Olimp / plutind pe mare – / şi dincolo de rugi / îmi cer iertare / pentru păcatul meu / şi bucuria, / cu voie fără voie / greşeală: / poezia.11 ianuarie 1998”

Dar ce avuţii şi ce bogăţie de nuanţe şi sensuri nu respiră din poemele acestea! Ar fi cu adevărat imposibil să le cuprinzi pe toate pentru că ele reflectă trăirile unei vieţi întregi  petrecută într-o sfântă logodnă cu Poezia.

Şi din volumul „Sfârşit de anotimp” – autorul face o selecţie riguroasă care începe cu un AUTOPORTRET: Eu sunt o undă / de albastru – / sunt o secundă / ce n-o să ştie, / niciodată / unde / să se ascundă.”

Predomină şi aici  zăpezile, albul, luminile, lacrima, frigul, gheaţa şi păsările, crucea şi umbra ca elemente constitutive ale poemului.

Un poem foarte frumos este cel intitulat: BISERICA LACRIMEI:

Am întârziat cu-o viaţă, / timpul mi-e acum târziu, / în orice vară eu sunt iarnă, / în fiece tată eu sunt fiu, / în orice ploaie eu sunt norul / ca o cămaşă peste cer, / în toate cercurile apei / eu sunt strâmbul echer, / eu sunt Toma necredinciosul / când apa se preschimbă-n vin; / eu sunt crucea ninsorii, / biserica lacrimei. Amin!”

Volumul bilingv româno-maghiar „Poduri de umbră”, editat de Tipomur în 2001, este un alt spaţiu de meditare  în care se perindă anotimpurile vieţii sale, cu cohorta de culori şi sentimente, ca o trenă de frunze a toamnei. Nici un alt supliciu nu poate fi mai grozav decât acela de a uita cuvintele: ANOTIMP ÎN INFERN: Să uiţi cuvintele, / toate, / asemenea unui pom / care uită / să-nflorească.12 decembrie 1999”

„Solstiţiu la echinox” – un alt volum de poeme, apărut în 2002 la Tipomur. În legătură cu acest volum, poetul scrie: „Intenţionam să realizez un “Calendar” “Poetico-plastic” pe 2002. Fiecărei luni ar fi trebuit să-i corespundă un poem şi o reproducere după o lucrare plastică semnată de un artist târgumureşean. “Calendarul” a devenit până la urmă “Solstiţiu la Echinox” (nu la Echinocţiu), Echinox fiind anotimpul poetic al tinereţii, inegalabila revistă de cultură din Cluj.

“Anul poetic” are 13 luni, cărora le corespund 13 lumi plastice. “Solstiţiu la Echinox” e puntea pe care am întins-o între poezie şi arta plastică mureşeană. E o “carte cu prieteni”.

Remarcabilă este poezia „Paşte”: Din nou mă-mbrac în calendar, / cum iar şi iarăşi m-aş mai naşte / în cercul apelor chenar, / în ziua zilelor de Paşte. / Mă-mbrac în vineri şi-n duminici, / mă-mbrac în moarte şi în viaţă, / cobor din timp în anotimp / şi-ngrop schimbările la faţă. / Şi iar şi iarăşi m-aş mai naşte / în ziua zilelor de Paşte. 18 aprilie 1998”.

„Alb pe alb” – un alt volum de poeme, editate în 2003 la Tipomur, începe cu „Întoarcerea în labirint”: Numai tu nu te-ntorci, / numai tu nu eşti vară, / toamna e-n tine / un vis, / iarna e încă povară; / numai tu eşti / ce eşti, / viaţa mea, ca o seară, / numai tu nu te-ntorci, / oglinda mea, / primăvară. Târgu-Mureş, 11 august 2002” .

Predomină şi aici, jocurile de cuvinte, autorul având o predilecţie pentru ludic şi pe aranjamentele lingvistice pline de măiestrie şi farmec, dar şi suculente şi pline de miez gustos.

MORMÂNT: Doar cenuşa, / doar cenuşa / îmi deschide mie uşa, / piatră peste piatră, / ochi / în adânc fără nume – / doar cuvântul, / doar cuvântul / îmi deschide iar / mormântul. Lancrăm, 4 mai 2001”

„Portret după autoportret” – poeme – Editura Tipomur, 2005, cu un motto din „Fraţii Karamazov” începe cu o scurtă definiţie a poeziei: POEZIA:

Lecţia /  de / anatomie / a unei / secunde.”31 octombrie 2004

Unul din puţinele poeme în care se vorbeşte despre fericire: MUNTELE DIN MARE: Fericit fără să poţi scrie, / privind măslinul în patria lui, / cerul în casa lui / atât de aproape / că nimeni nu-i vede / fereastra deschisă spre mare. / Fericit că poţi să taci, / să simţi cuvintele tolănite / în inima ta / ca-ntr-un mormânt / de-abia împrejmuit cu flori, / că ziua începe la apus, / ca o mică sângerare / în palmele care se roagă. / Fericit că timpul stă în loc, / că nu există ne-nţeles, / că morţii poţi să-i dai bineţe, / că verbul / nu e sclavul vreunui adjectiv, / că masa mea de scris / pluteşte lin / ca o corabie pe marea în furtună” 6 noiembrie 2003”

Poezia – rezultatul unui travaliu intim, litera pe care poetul o smulge din carne, din sânge, din suflet. Şi despre lacrimă poetul scrie la fel de frumos:

„ÎNECAREA LACRIMEI: Să plângi şi lacrima să-ţi fie / o margine de curcubeu, / lumina grea a unei zile / în care te întorci mereu; / să plângi când lacrima e zid / pe care nu mai poţi să-l treci, / să plângi şi lacrima să-ţi fie / o mare-n care să te-neci.13 august 2003”.

Este cel puţin ciudat cum, cuvântul „interzis” stăruie în lirica lui Nicolae

Băciuţ şi îl regăsim în cele mai neaştptate ipostaze: anotimp interzis, vis interzis, cuvânt interzis, poem interzis, orizont interzis, ş.a.

Volumul cu titlul atât de tentant: „Singurând” – adună şi el  poeme cu motto-ul despre dragoste din 1 Cor. 13, 4-8.

Sunt poeme de maturitate artistică despre jertfa celui care şi-a închinat viaţa cuvântului. COLIND TÂRZIU: Se prinde carnea pe cuvinte / ca pe oasele tale subţiri, / dac-aş fi şi eu un cuvânt, / prin carnea mea ai putea să respiri. / Dac-aş fi măcar o vocală, / ecoul ei, niciodată pierdut, / ar rămâne cuvântul o yală, / silabă fără-nceput. / Dac-aş fi măcar o consoană, / poate c-ai fi tu un zid, / poate c-ai fi tu o Ană / în care aş vrea să mă-nchid. / Dar dacă voi fi doar aer fierbinte / pe buzele tale-aburind, / rosteşte-mă fără cuvinte, / să-i fiu iernii tale colind.7 ianuarie 2006”.

Un poem al năzuinţei şi al idealului de a fi.

Iată şi o reţetă eficace: REŢETĂ: Cuvântul – / medicament / care se dizolvă / sub limbă. 11 februarie 2006”

Universul domestic este şi el evocat în poemul: „Duminica acasă”.

Nu lipsite de importanţă sunt „Definiţiile” Poeziei ori poemele închinate lui Grigore Vieru. La finalul volumului antologic de autor, Nicolae Băciuţ inserează poemele debutului din „Caietul debutanţilor”  1980-1981, al Editurii Albastros, apărut în 1983, dar şi culegerii colective „Alfa  ’84”, apărută la Editura Dacia în 1984 care cuprinde selecţii reprezentative din lirica autorului. De asemenea poemele incluse în „Cădere în anotimp” despre care Nicolae Băciuţ mărturiseşte: „În adolescenţă, eram elev de liceu, mi-am confecţionat, atizanal, o carte cu poeme de-ale mele. Eram fascinat de ceea ce însemna „un nume adunat pe-o carte”.Fireşte, mai păstrez acea carte, care are titlul Cădere în vârstă.

Poemele din această secţiune sunt poeme scrise din acel punct de plecare, până la prima apariţie editorială. Sunt texte ale căderii în vârstele căutării poeziei. Nu pot renunţa la ele. Bune, rele cum sunt, sunt ale mele. Sunt anotimpul poeziei mele înainte de a intra în colivie.”

 

Antologia! O pădure fermecată cu arbori pentru toate vârstele. În care poetul a sădit cele mai preţioase gânduri şi imagini pentru cei ce vor veni  şi se vor odihni la umbra copacilor. Şi a mai aşezat în mijloc un izvor cu apă vie, care te îmbie cu susurul apei lui. Şi poame plăcute la privit şi bune de mâncat.  Aici e cu adevărat un adăpost pentru rugă. Şi pentru mulţumire şi slavă. („Să stărui până când / cuvântul îşi găseşte / adăpost: / a fi fire – a fi fost” Să stărui).

Să intrăm plini de recunoştinţă, fiindcă porţile pădurii sunt larg deschise.

 

CEZARINA ADAMESCU

Solstiţiul de vară, 2010

______________

29 Martie 2011 – Veronica Fibişan: „Privind toamna prin gaura cheii“, poeme, Timişoara, Editura Eubeea (Ion Pachia Tatomirescu )

Din poemele volumului de debut al Veronicăi Fibişan, Privind toamna prin gaura cheii (2010)*, distinsul Receptor reţine inspirate note de pastel al periferiei burgului de câmpie, unde «îngenunchează toamna» şi unde timpul «creionează, vastă, o lume de mister», unde «stropi de ploaie urcă / din baltă, în cer…» (Înapoi, p. 6), unde plouă sicriul, dar nu arhicunoscutul sicriu din poemul simbolist-bacovian, de plumb, ci unul „aerian“, ca în proza paradoxistă a lui Dumitru Ra-du Popescu, sicriu în care «doi îngeri bat din aripi / prin aerul neclar de viu», în vreme ce «oraşul tresare în somn – / şi el e un somn / ale cărui mustăţi / gâdilă amurgul…» (Plouă, p. 7). Poeta evadează din soresciana dramă de întemeiere a paradoxismului, Iona (1968), într-o blândă oximoronizare a realului interogativ-adolescentin, unde «ora-şul (e) înghiţit / de balena albă a întunericului» (Altundeva, p. 10), spre a ajunge la un ecou-răspuns arghezian, cu tremurătorul suflet al „interlocutorului“ din auriculul stâng, «acum, / într-un alt etern, / în-tr-o altă poză / atârnată strâmb / pe zidul înflorit de mucegai» (ibid.).

Eroina lirică fibişiană îşi permite să „spargă  noaptea“ cu «un fluture cu aripi de granit» şi să ţină luna „dinamitată“ «în marmura albă a mâinii» ca pe «un schelet de cuvinte» (Aripi de granit, p. 12); uneori simte «sângele oraşului» cum se înteţeşte, cum «pulsul lui bubuie, / cu lovituri veninoase – / în tâmple, în piept», printre «cerşe-torii de Rai» (Ceriorii, p. 14), cum «ochiul ei şi ochiul lui se reflectă reciproc / în nuanţe diferite» (Culoare, p. 18); este înzestrată şi cu o acuitate a percepţiei timpului, ieşită din comun (nu „din comună“), simte chiar „buclarea-i“ («Faldurile timpului le simt ca un val – / intens şi molatec…» – Dublu, p. 21), în vreme ce, «într-o cameră, o inimă, / în jocul ei de toamnă, a-nceput să bată, / dezbrăcată» (Jocuri de toamnă, p. 24).

Notabilă  este la această poetă aproape întreaga „poeticitate a temporalităţii“ care îi reliefează teritoriul liric: «Ceasului i-au ruginit bătrânele-oseminte, / tic-tac-ul e doar urmă şi ecou; / […] // Pasărea neagră, pe şina arzândă, / bate din aripi […] / iar umbra-i stă-n spate, la pândă, / să-l înşface, din cer, pe Icar.» (Balada deşertului, p. 47); „timpul“ parcă se spaţializează între principiile Yang / „Vir“ şi Yin / „Femina“: «În turla bisericii s-au ascuns îngeri, / pe buza oraşului / fumegă ultimele raze umile, / iar ochii lor, yin şi yang, / ne pândesc telescopic. / Nimeni nu-i observă… / Din când în când, / câte o pană mai cade – / zăpada primelor dureri.» (Turle cu îngeri, p. 38).

Poemele Veronicăi Fibişan din acest volum de debut certifică deja un talent indiscutabil / incontestabil, care, în funcţie de voinţa ursită  a posesor-şlefuitorului, anunţă un profund-autentic teritoriu / relief liric (* Veronica Fibişan, Privind toamna prin gaura cheii, poeme, Timişoara, Editura Eubeea, 2010).

ION PACHIA TATOMIRESCU

____________

28 Martie 2011 – Valentin Marica: „La fântâna îngerilor – poeme scrise în ţara sfântă“, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj (Cezarina Adamescu )

Fără îndoială că, un pelerinaj în Ţara Sfântă constituie pentru orice creştin, o experienţă covârşitoare, aşa cum, pentru orice musulman, există năzuinţa şi chiar obligativitatea morală înscrisă-n Coran,  de a vizita, măcar o dată în viaţă, Mecca, piatra dreptunghiulară, unde a pus piciorul pentru a se înălţa la cer, Mohamed, profetul lui Alah, piatră înnegrită de săruturile celor 14 secole de pelerinaj ale musulmanilor.

Cel care are şansa să ajungă, însă, în Ţara Sfântă, aşteaptă schimbări spectaculoase în conştiinţa sa, în suflet şi inimă, traduse apoi în faptă. Mai aşteaptă să fie părtaş sau măcar martor la una-două minuni petrecute în preajma lui sau chiar el să fie protagonistul. Orizontul de aşteptare nu se opreşte aici. Alţi creştini vor să admire locurile pur şi simplu, sau să-şi mai adauge în palmares, încă o ţară vizitată.

Eu cred că, un pelerinaj trebuie să fie un prilej de îmbunătăţire, de creştere spirituală, de înălţare şi accedere la un alt nivel al năzuinţelor omeneşti. Nu degeaba, după ce ai efectuat acest pelerinaj, de cele mai multe ori cu mari dificultăţi şi ispite de toate felurile, primeşti un certificat  de haggi, de sfânt, pe care, conştiinţa fiecărui creştin trebuie să-l menţină nepătat. Aşa cum, după ce ai efectuat un plerinaj în care ai mers, o bună parte pe jos, la Sactuarul din Santiago de Compostella, primeşti un certificat care să ateste această calitate de pelerin.

Se zice, de asemenea, că „Omul sfinţeşte locul” dar, cred că mai degrabă este invers: „Locul sfinţeşte omul” şi, după o astfel de experinţă mistică, viaţa ta se poate schimba radical, aşa cum s-a schimbat într-o noapte de Crăciun, viaţa lui André Frossard, când, întrând într-o biserică să se încălzească şi să asculte corul copiilor care cântau colindele Naşterii, a fost străfulgerat de har şi s-a convertit, devnind ulterior, cel mai înfocat apologet creştin şi povestindu-şi experienţa mistică, în cartea  „Dieu  existe, je L-ai rencontre” – „Dumnezeu există, eu L-am întâlnit”. Pentru că acolo se întâmplase întâlnirea lui cu Dumnzeu.

Astfel de „întâlniri” – cruciale, providenţiale, fascinante, esenţiale reclamă cotituri pe măsură în viaţa şi mentalitatea celui care a avut şansa lor.

„Intrând la ora şaptesprezece şi zece într-o capelă din Cartierul Latin în căutarea unui prieten, am ieşit de acolo la ora şaptesprezece şi cincisprezece însoţit de o prietenie nepământească. Intrând acolo sceptic şi ateu de extremă stângă, am ieşit cu câteva minute mai târziu catolic, apostolic şi roman.”

Precizăm că  André Frossard – (1915-1995), membru al Academiei Franceze, autor al unor remarcabile cărţi cu caracter istoric, memorialistic şi eseistic. Volumul Dumnezeu există, eu L-am întâlnit (Dieu existe, je L’ai recontré)   are   un răsunător succes de public (în prezent [anul publicarii in Romania,1993] a ajuns la a 27-a ediţie). Scriitorul, descendentul unei familii cu vederi de stânga (tatăl său a fost primul – în ordine cronologică -secretar general al Partidului Comunist Francez) mărturiseşte că la vârsta de douăzeci de ani a trăit, într-o capelă din Cartierul Latin, o revelaţie, în urma căreia s-a convertit la catolicism. Cartea care apare acum şi în versiune românească este istoria acestei revelaţii. (Sursa: wikipedia)

„Se întâmplă ca eu să ştiu, – spune André Frossard – printr-un noroc extraordinar, adevărul asupra celei mai disputate dintre cauze şi asupra celui mai vechi dintre procese: Dumnezeu există. Eu L-am întâlnit.L-am întâlnit pe neaşteptate – aş spune: prin hazard, dacă hazardul ar face parte din acest gen de aventură -, cu uimirea trecătorului care, la capătul unei străzi din Paris, ar descoperi în locul pieţei ori intersecţiei familiare o mare, îmbrăţişând partea de jos a caselor şi întinzându-se la nesfârşit înaintea lui. A fost un moment de stupoare care durează încă. Nu m-am obişnuit niciodată cu existenţa lui Dumnezeu”.

El declară mai apoi că a ieşit din biserică, „dus, ridicat, luat din nou şi rostogolit de valul unei bucurii inepuizabile.”

De remarcat schimbarea profundă, nu numai de comportament, dar, până-n ultima fibră, transformarea  totală: “Aveam douăzeci de ani în momentul intrării, în momentul ieşirii eram un copil pregătit pentru botez, care privea în jurul lui, cu ochii larg deschişi, un cer locuit, un oraş care nu se ştia suspendat în văzduh, nişte fiinţe în plin soare care păreau să meargă prin întuneric, fără să întrevadă imensa destrămare care avea să se producă în ţesătura lumii. Sentimentele mele, peisajele mele interioare, construcţiile intelectuale în care deja mă instalasem comod nu mai existau; obiceiurile mele înseşi dispăruseră şi gusturile mele se schimbaseră. Nu ascund faptul că o convertire de acest fel, petrecută pe neaşteptate, poate să aibă ceva şocant şi chiar inacceptabil pentru spiritele contemporane, care preferă căile raţionale unor „coups de foudre” mistice şi care apreciază din ce în ce mai puţin intervenţiile destinului în viaţa cotidiană. Şi totuşi, oricât de dornic sunt să mă pun de acord cu spiritul timpului meu, nu pot să identific reperele unei elaborări lente acolo unde a fost o schimbare bruscă: nu pot să fac cunoscute motivele psihologice, imediate sau îndepărtate, ale shimbării, pentru că aceste motive nu există; îmi este imposibil să descriu calea care m-a condus la credinţă, pentru că eu mă găseam pe cu totul alt drum şi mă gândeam la cu totul altceva atunci când am căzut într-un fel de capcană: această carte nu povesteşte cum am ajuns la catolicism, ci cum n-am mai făcut un pas atunci când am ajuns la el. (…) Dar nu este suficient s-o declari, trebuie s-o dovedeşti.”

Şi, spune mai departe André Frossard: “Din ceea ce am scris până acum sper că reiese că nimic nu mă predispunea la religie, în afară de faptul că nu aveam nici o religie. (…)

Conform Scripturii, harul nu ţine seama de persoană şi cred că am mai arătat că, revărsându-se asupra mea, s-a revărsat nu contează asupra cui. Ceea ce mi s-a întâmplat se poate întâmpla tuturor, celui mai bun şi celui mai puţin bun, celui care nu ştie şi celui care crede că ştie; cititorului – mâine sau poate în seara aceasta; într-o zi, cu siguranţă.”

André Frossard îşi încheie mărturia astfel: “Iubire, ca să te povestesc, eternitatea însãşi ar fi prea scurtă”.

Să revenim la experienţa covârşitoare a scriitorului Valentin Marica la locurile sfinte. Majoritatea scriitorilor pleacă în această lungă călătorie dornici de a consemna cât mai multe impresii, fapte, cuvinte, întâmplări extraordinare, de a nu scăpa nimic din vedere în idea unei viitoare cărţi care să le aducă notorietate. Este şi acesta un mobil, destul de bun, pentru că scriind, împarţi ceva din tine şi, nu puţini au fost cei care s-au întors la Dumnezeu în urma citirii unor cărţi de spiritualitate. Deşi până atunci se îndreptaseră spre Dumnezeu cu spatele, adică pe căi mai ocolite, bâjbâind, orbecăind până să afle drumul cel bun.

Este foarte adevărat că autorul cărţii  de faţă nu a pornit la drum de la zero, precum  scriitorul francez care era un sceptic, un ateu,  nu primise educaţie religioasă, nu se sinchisea prea mult de Dumnezeu.

Există un bagaj spiritual, o zestre genetică şi noi venim cu ea pe lume. Aceasta este îmbogăţită sau sărăcită în funcţie de conjunctura istorică, areal, tradiţie. Dar nimeni nu pleacă de la nimic. Ceva, un sâmbure cât de mic, trebuie să existe, măcar în avatarul nostru. Şi “acel ceva” îşi cere dreptul la viaţă. Dreptul de ieşi din sine şi a se manifesta la un moment dat. Uneori, poate fi o izbucnire, alteori o revărsare de spiritualitate, cu impetuozitatea unei cascade. În alte cazuri însă, creşterea se face discret, nespectaculos, pe nesimţite.

Parcurgând lirica lui Valentin Marica, nu poţi să nu constaţi, ca de altfel şi în volumele anterioare, mesajul profund religios, care se degajă, încă din titlurile, foarte inspirate, însoţite de explicaţii: Metanii, versuri; Vecernii, versuri; Cruci în deşert, versuri, Ziua canonului, versuri; În naosul râului, versuri, Manuscrisul de jad, versuri, Schitul numelui, versuri, ediţie bilingvă română-franceză, traduceri de Alexandre Luca şi Anca Clitan; Îndurarea amiezii, versuri, Marele Premiu la Festivalul Naţional de Poezie „Credo”, 2007; În apa Duhului, publicistică Marele Premiu la Festivalul Naţional „Romulus Guga”, 2009; Ceasornic de lut, versuri, 2009.

Ca să nu mai vorbim de titlurile poemelor spirituale care sunt şi ele foarte inspirate. Să poposim asupra câtorva poeme ca să pregustăm măcar, puţin din ceea ce a simţit şi trăit Valentin Marica, mergând pe urmele paşilor lui Dumnezeu făcut om pentru oameni.

Mai întâi a zărit cum: „În abur / se ivesc / chinoviile cuvintelor...”

Apoi a simţit „Balansul îndoielii…” şi cum „Aburul alină rana pietrei. /

Înghesuie spaima. / Giulgiul cuvintelor se face abur…” Şi deodată s-a trezit în următoarea ipostază: „Ţin în mâini hăul…/ Cineva mă pândeşte de după secera lunii.” (Cuvinte înlocuind cuvinte).

Ce poate fi mai sugestiv decât imaginea unui om care ţine în mână hăul? Este o perspectivă aproape înspăimântătoare, dacă nu am şti că undeva, aproape de noi, există Cineva care să ne apere, să ne apuce de mânecă, de braţ ori de umeri şi să ne schimbe direcţia, astfel ca piciorul nostru să nu alunece…

Etapele parcurse în acest periplu spiritual sunt consemnate cu scrupulozitatea jurnalistului care-şi notează până şi pauzele dintre două cuvinte. De pildă, la Biserica Nunţii, ca şi în alte locuri, mai întâi se pregăteşte, apoi se instalează în  acea stare de graţie propice trăirilor intense: „Purtam pe umeri Biserica Vinului / ca pe un coşciug alb, / ca pe o coadă de şarpe strivită de fulgerul fricii. // Umerii îmi erau bulboane de râu. // Îmi căutam numele / şi căutam muntele de sare pentru somn, / lovind în pâinile din stupul de aur / şi-n aerul ce surpa candele…// Sub candele, se poate muri ? (Şi ochiul era o boabă de strugure…)

Valentin Marica, nu numai că găseşte formule de exprimare sintetică a celor văzute, dar, cu o ştiinţă care ţine de har, esenţializează toate acestea, la fel cum japonezii adună într-un rotund de 17 silabe o întreagă lume, de la concret la abstract, păstrând viu spiritul.

„Legea morală din mine şi cerul înstelat deasupra mea” – cum s-a exprimat filozoful Immanuel Kant  – aserţiune preluată şi de gânditorul francez Blaise Pascal – acestea constituie reperele fundamentale ale creştinului. Dar, când te afli lângă cununa de spini, ce alte cuvinte poţi găsi, decât cele în care să-ţi ceri cu smerenie, iertare: „Iartă-mi, Doamne, netezimea degetelor… // N-am frământat destul strugurii pământului, / până la luciu, / până la strigăt, / dar, / ştiu să arăt cu mâna spre cer”… (Lângă cununa de spini…).

La „Piatra ungerii” – poetul simte cum  sudoarea de sânge a lui Dumnezeu îi pătrunde sub cămaşă şi cum, îl naşte din nou tăcerea: „Vreau să-ţi ţin, Doamne, lacrima de sânge / sub cămaşă. / Ţi se cuvine răsufletul meu, / când văd cum se coace picătura de mir…// În ziua aceasta nu am în gâtlej gustul de iască. // Pironit în veşnicia ta, / nu voi mai plânge în somn…/ Mă naşte, din nou, tăcerea…”

Ce am mai putea spune în faţa acestor stropi de rouă divină, acestor lacrimi de mir care ne tămăduiesc şi ne înalţă?

Să-ţi speli mâinile cu piatră până „ţâşneşte fir de apă din rana cerului gurii…” – poate fi un vis mistuitor în care aştepţi să apară dropii. În locul unde vieţuieşte lacrima şi „nu zboară niciodată păsări” – „cu lumină pe lumină călcând” – poţi să te ghemuieşti în trezie ca peste leagănul fiului… (Pleoapa Sfântului Sava).

Iată o rugăciune tulburătoare în poemul „Cei morţi şi cei vii”:

„Fă-mi, Doamne, braţe mai lungi, /  din lemnul nădejdii, / să le cuprind, celor ce învie, hotarul de lapte cald, / cum cuprind, pe muntele moale, poienile Fericirilor!”

Se ştie, sufletele celor plecaţi sunt în comuniune cu ale celor rămaşi, de aici, articolul din Crez sau din Simbolul Apostolilor, referitor la „împărtăşirea sfinţilor” – care se roagă pentru noi şi, la rândul nostru, ne rugăm pentru cei plecaţi în lumea în care şi noi vom ajunge.

Poemele spirituale ale lui Valentin Marica au o particularitate: ele îţi fac osicioarele sufleteşti să tresalte, te pot durea până în măduva sufletului şi doar cu un singur regret rămâi, după citirea lor: că nu sunt mai multe…Această sete ca după apa cea vie de la Fântâna lui Iacob, te însoţeşte mult după ce le-ai parcurs şi te îmboldeşte să te întorci la ele. E principalul merit al acestor scrieri admirabile, înălţătoare, în care fiecare cuvânt poate fi o şoaptă de înger. Aerul sfânt pe care-l degajă cuvintele poetului poate echivala cu mireasma de santal ori cu aroma de mirt sau de mosc răspândite în aerul Ţării Sfinte. Pregustăm, inspirăm şi ne inspirăm şi noi, măcar o cirtă din ele.

„Dacă putinţele acestea nu sunt spini, / ţi le pun la picioare, /tăceri peste moartea ce calcă pe moarte…”  (În împărăţia ispitei) – i se adresează poetul lui Dumnezeu.

Şi iată-l pe autor „…la Beit-Lehem” la „Casa Pâinii”: „Mai presus de Fiinţă, / munţii se adună în susurul pâinii, / pe când Adonis moare cu faţa la pământ. // Ispita îşi leapădă luciul…// Pe piatra scrisă de copitele asinilor /

e atâta înfometare…// Începe ziua şi zorii seacă zori.// Colbul lor e şters de alunecarea fluturelui /  în umbra visului. // Păianjenul întinde fiorul lacrimei /

peste muchii de văzduh / şi-n Peştera unde durerea caută / smirnă şi tămâie.//

Din pâine cresc naosuri.”

Se ştie, un creştin este un vas ales în care Duhul Sfânt toarnă alesele virtuţi şi ploaia de daruri ale Sale. Cu măreţia smereniei, poetul spune:

„Puteam fi cuvântul prin care să te strig…// Puteam să fiu păzitorul icoanei, Doamne, / mâna ce apără căldura candelei / sau tăcerea untdelemnului…//

Sunt vasul gol…// Peste ape s-a făcut curcubeu altcineva. // Prea târziu am băut vinul măslinilor. // Sunt numai ţărână, / neamintindu-mi lacrima spicului.” (Întâlnindu-Ţi slava…).

Fie că ajunge la „Stânca lui Israel”, acolo unde, cu blândeţe, „Degetele răsfirate / ating  giulgiul cu miresme, / ating cuvintele răsfirate / în lamura arborelui fulgerat…” – fie că se află la Marea Tiberiadei unde autorul spune hotărât: „Voi călca pe apă. / Voi călca pe spinarea cuvântului…// Aerul,

apăsându-mi umerii, / apăsându-mi gleznele, / întinde în părul tău de apă, Tiberias, / tăcere de stea. // Cum să ţin în mâini tăcerea de stea? (Tiberias, părul tău…) – poetul are aceeaşi evlavie şi reverenţă faţă de locurile pe care calcă. Se simte emoţia în gest, cuvânt şi tăcere, se simte în roua lacrimei şi în boarea respiraţiei. Iată-l Stând în genunchi…: „Înfloresc în teamă. // Petalele ating marginile lumii. / Închid ochii să văd Începutul…”- precum primul om în ziua a şasea a Creaţiunii, înainte de Cădere, când era pus stăpân peste Eden şi se străduia să dea nume tuturor făpturilor.

Ajuns apoi, „Târziu, la Ghetsimani”  – unde, încep pătimirile: „Calc pe venin şi pe miere sălbatică…, / pe zdrenţele vicleşugului…/ Bat în cariatide de cer, ca în toacă, la vecernie, / lemnul să se aprindă, îngropându-mi frica.// În crestele goliciunii mele presar vaiet / şi pulberea frunzei ce adie moartea…// A fost şters tot sângele de pe odăjdii…// Mă tem şi mă înveselesc…// Târziu, rup din pâinea dulce a lemnului dulce.// Îmi ung trupul cu laptele lemnului dulce,/ adormind în hotarul de argint / unde stă, îngenuncheat, soarele.// Aici se taie pomul fără de rod. // Aici moare puiul de viperă…”

Oricine calcă Pământul Sfânt, nu se poate să nu parcurgă de-a lungul celor 14 Staţiuni,  traseul străbătut de Iisus, cu crucea în spinare, până la Muntele Căpăţânii, adăugând puţin din supliciul personal, de-a lungul acestui drum auster pe care au curs lacrimile Maicii Fecioare în ziua Răstignirii. Să-l însoţim şi noi pe „Via dolorosa” pe poetul Răzvan Ducan, pe urmele lui Iisus:  „Se amesteca răsăritul cu asfinţitul / într-un anevoios dangăt… / Trupul îşi vărsa bobul ispitirii; scos din temniţe. / Din mila lui Dumnezeu…/ mâinile nu luau destul./ Tălpile nu acopereau osânda…,/ nefiind cât gurile deschise spre mine, / îmbiindu-mă să rup din piatră ca dintr-o inimă, / să-mi străpung coasta, să fie apă mai multă, / pentru spălarea Cuvântului. // Fiecare pas învia fuior de jar…// Aş fi putut incendia porţile cucutei”.

Sunt stări care nu se aseamănă între ele. Sunt stări hărăzite o singură dată în viaţă. Sunt stări care generează stări diferite. „În cercul de apă  împietrită

îmi prind mâinile… / Atârn / ca o pasăre lovită  de fulger. // Îmi caut giulgiul.//

În moartea Ta îmi aştern moartea. // În aura Ta visez să calc vălul morţii. //

Aud cu auzul Tău… / Văd cu văzul Tău : / Ce lungă e cărarea! // În jur se leagănă/ iarba rară a ultimului cuvânt.” (Iarba Golgotei)

În sfârşit, „La Fântâna Îngerilor” – „Tremurul crucii, / în tremurul ochilor mei, / apasă iarba cuvântului. // Ziua e tăiată în bucăţi… / puse peste crengi de măslini / să se usuce”.

Şi mai departe-n călătoria spre sine: „Privind Valea lui Ioasafat”:

„Umbra nu se poate-ntinde…// Gura nu poate vesti…/ Mâinile nu pot atinge;  şi pasărea…/ nu poate să moară…” şi fără oboseală „Căutând fântâna lui Iacov” „Sub geana măslinului, aburii îmi săgetează mâna. / Valuri de aburi. // Gândul prinde în gheară fiecare val…// Urc pe crucea răsăritului de apă…// Azi, eu voi fi răstignitul / pe mal. // Suliţa îndoielii îmi străpunge coasta cuvântului…// Silabisesc / numele celui ce sapă fântâna”.

Densitate de gând şi cuvânt, densitate de spirit. Poemele respiră har din Harul celest ce se revarsă din belşug peste creştete, peste inimi.

Două ipostaze „La izvorul Mariei” (I): „Fericiţi cei cu rana deschisă, /

bătând în cerul apei. // Pântecul abureşte în văzduhul poruncii…” şi II:  „Cuvântul, sub candelă, / strânge la piept / tăcerea iederei…// Pe frunte apasă jarul sărutului…// Mâinile încrucişate / se fac lumânare / şi ard./ Cât, oare, vor arde?…”

Fiecare etapă a călătoriei înseamnă o nouă treaptă urcată.

De o frumuseţe de negrăit este poemul „Pasărea Răstignirii” – simbol al Jertfei Supreme a Mântuitorului. „Pasărea Răstignirii: Mâini lungi de lumină îmi cuprind mâinile… /şi mâinile mele cad pe umbra suspinului / şi mâinile mele cad pe şira spinării celui mai răbduriu lemn. // Vine pasărea, cu dimineaţa răstignirii pe aripi. // Nu şiroaiele durerii mă cutremură, / ci surâsul…”

Şi de la Biserica Naşterii la Cana Galileii  „năvodul mâinilor” în tresăltare şi ardere de rugul neliniştii, lângă obrazul brăzdat de lumină al păsării poemului:

Năvodul mâinilor – la Biserica Naşterii…: Scap pâinea din mâini, / văzându-Ţi mâinile…// Când mirul e soare, / numai mâinile Tale se fac rame de aur…// Şi cad…// Cad peste suspinul meu, / la gâtul măslinului…// Tot ele / se înalţă ca păsările nunţii, / se înalţă peste suspinul meu  / cel de-a pururea…”

Şi, susţinând această idee: „Împreunarea mâinilor tale: Împreunarea mâinilor Tale, / ca un pântec zvâcnind…// Rugul arde, iar. // Împreunarea mâinilor Tale, / ca o gură de fântână…// Greu se aşază cuvântul în ordinea aceasta. / Greu urmează arătarea cu degetul / a Sfântului Alb.// Împreunarea mâinilor Tale, / bot umed peste valul ce arde.”

Şi iată-l pe Drumul Căpăţânii, la a treia oprire: „Golgota, a treia oprire…:

Creşte raza zilei…// Îmi pipăi obrajii… / Găurile lacrimei sunt şterse? / Deşertul pieptului se adună / ca pânza pusă la albit în iarba lunii mai. // Văd mai bine gleznele-n durere. // Albesc ochii pietrelor…/ Murmură. // Eu sunt în murmur. //

Dacă acum  plec, / când voi îmbătrâni, / vreau să fiu aici…”

Micropoemul „Muntele Fericirilor” – deşi alcătuit din două distihuri cu  versuri  cât se poate de scurte, desăvârşeşte rotundul ideii: „Musteşte piatra…/ Se răsfiră trupul…// Fericit  cel cu trup / fără umbră…”

Sunt locuri în lume unde, odată ajuns, nu-ţi mai vine să pleci. Pornind de la pericopa neotestamentară care ilustrează episodul  ”Schimbării la faţă” pe Tabor, (Mt. 17, 1-13; Mc. 9,2-13; Lc. 9, 28-36; ) pentru orice creştin,  Taborul rămâne şi peste mii de ani, un astfel de loc, plin de lumină divină unde ai vrea să rămâi pentru totdeauna, fiindcă în acastă Lumină se află Hristos. „În cerul Taborului: Am venit aici să murim…// Cu o mână pe altarele lăncilor, /  cu cealaltă pe zarea altarelor de ceară…/ Gura nu poate mesteca boaba de pâine./ Lăncile iau forma aripilor / sub cununile ce împrejmuiesc suflarea sfinţilor.// Cu mâinile goale am venit / în desişul cerului, / să luăm coperământ pentru colina vămilor.//  Zăbrele au ars ziua întreagă…S-a dezvelit Cerul. / Strângem  subsioară cenuşa şi…lacrima măslinului.”

Nu trebuie să mergi prea departe ca să ajungi acolo. Locul se află în sinea ficăruia. E dasein-ul nostru, locul de unde survine fiinţa.

În sfârşit, locul Sfântului Mormânt este reperul care ne leagă unul de celălalt cu fire freatice. Este locul de unde a izvodit Mântuirea. Chiar dacă acolo nu se mai află trupul care a stat prizonier din iubire trei zile sub piatră, înfăşurat într-un giulgiu, îmbălsămat cu parfumul mironosiţelor.

Locul poartă URMA DUMNEZEIRII OMENEŞTI a lui Iisus Hristos.

„Somnul  Sfântului Mormânt: Căutăm malul / în noaptea Sfântului Mormânt…/

Miezul de noapte de mult  şi-a bătut metaniile. // Vasele dimineţii se revarsă. //

Din  apele  lor, zorii îşi adună turma mieilor albi…/ Buzele le-au albit marginea /

în săruturile mirului…/ Ca un pântec cu coajă de pâine e vasul…// Întind pe pântecul alb / cămaşa somnului / uitată în ungherul pizmuirii”.

Atingând cu tălpile, cu mâinile, cu privirea, cu inima, aceste locuri, creştinul reînvie în memorie principalele evenimente cristologice.

În Grădina Ghetsimani, pelerinul se cutremură de frumuseţea crudă a măslinilor, martori ai sărutului vinovat de înaltă trădare. Vândut pe-un sărut mincinos, ah, sufletul doare până la os!

„La Gat-Shemen, unde se coace pământul: Aici, / o  singură aripă îmi atinge cuvintele. // Tot mai puţine…// Le va apăsa fruntea / la miezul nopţii sau la miezul zilei? // Cu lemnul verde sau lemnul uscat? // Le va arăta / haina cu noduri ale păcatului? // Îi ies în faţă / cu un spic de grâu în mână…”

Poemele acestui autor au, fiecare, un sâmbure teologic. Ele izvodesc dintr-o credinţă nestrămutată, nu neapărat inclusă în canoane, ci simţită până în ultima fibră a inimii. Puţini ajung la o asemenea adâncime a credinţei dar şi la o limpezire de spirit care izvorăsc din ea. Icoanele vorbesc. Pericopele evanghlice strigă. Locurile îţi fac plecăciuni şi te îndeamnă la adâncă evlavie. Tu nu poţi decât să taci şi să te rogi. Uneori să mai şi lăcrimezi pentru Domnul. Să fii părtaş, adică, precum Simon din Cirene, care a dus crucea Mântuitorului, la început silit,  DOAR ASTFEL CUNOSCÂND CINE ERA IISUS.

În faţa miracolului Învierii „Stă viaţa / cu capul în pumni / peste cingătorile milei…// Să faci doi heruvimi de aur! -/ îi porunceşte Domnul lui Moise…// La auzul acesta, / viaţa se trage înapoi / ca Iordanul / când se îmbracă în cămaşa botezului…” (Anastasis).

Dar ca să ajungi la Înviere trebuie să treci prin supliciul crucii, prin pustia Iordanului, prin trădare şi moarte: „Fir de iarbă fiind / cum să mă apropii de foc? // Abia am căzut din braţele Tale… / Pe întinderea apei am căzut. /

Am plâns mai întâi, apoi m-am botezat. / Valurile erau aripi. / Veneau din învierea cerului, / din nesfârşita înviere a cerului, / din hohotul urcat la cer /

când ziua e numai îngenunchere. // Mă răstignesc, / dar lemnul meu putrezeşte”

(În pustia Iordanului).

Sala Cenacolului, numită şi „Foişorul Cinei” – îi trezeşte autorului simţăminte pioase: „Peste râul de piatră lucie, / Aburul gurilor flămânde încălzeşte veşnicia…// Strâng în mâini flori de sare…/ Le împart în patru colţuri de masă.// Timpul nu se măsoară în clipe…/ E doar un tremur prelung./ E doar harfa trupului străpuns…”

Aflat „În calea magilor” – cu ochii la Steaua cea vestitoare, poetul trăieşte, de asemenea, clipe unice: „Genunchii apasă fagurele…// Răsăritul şi apusul / soarelui au aceeaşi înmărmurire. // Acum… / ştiu câtă aşteptare măsoară ştreaşina genelor. // Toată calea e în sânul meu. / A luat locul inimii şi răsunetul vorbei…/ Altarul de aur, smirnă şi tămâie /  e pruncul din mâinile mele. // În umezeala ochilor / calea magilor lasă lăcaş”.

Poezia religioasă a lui Valentin Marica este alcătuită din cuvinte şi tăceri prelungi, semnalate cu puncte de suspensie. E loc destul aici pentru meditaţie şi interpretare, fiecare după propriile trăiri.

E o poezie metaforică cu simboluri creştine vizibile şi ascunse care se distaină treptat sub lumina credinţei.

Beatitudine: „Înşir pe crestele frunţii boabele rozariului. // Mă încoronez cu boabe de grâu…, / boabe care văd,  boabe care aud, boabe care adorm… / Boabe care visează stâlpul de foc”.

Iată o ilustrare perfectă a simbolisticii lui Valentin Marica:

„Osul deşertului: Osul deşertului e în oasele mele. // Gândul e os al deşertului…// Numai Fecioara în vis arată cu degetul râul. / Mă spăl în apa visului Preacuratei / şi sunt cumpănă, … fără de fântâni…// Osul deşertului se îndoaie ca ramul de salcie”.

Lirică panseistică, sapienţială, sacră, cu accente vădit creştine, poemele din acest volum înalţă şi îngenunchează într-o continuă stare de graţie, „Sub genunchii Taborului” – acolo unde se află încă, genuin, „cântecul cuvântului”.

CEZARINA ADAMESCU,

22 iulie 2010

____________

25 Martie 2011 – Nicoleta Ifrim: „Metodologia şi tehnologia instruirii“, Editura Casa Corpului Didactic „I. Gh. Dumitraşcu“, Buzău (Gheorghe Postelnicu)

Nicoleta Ifrim este o tânără scriitoare, autoare a trei volume de proză scurtă şi a unuia de teatru şcolar. Câştigătoare a mai multor premii literare. O prezenţă discretă în lumea culturală buzoiană. Dascăl şi părinte. În condiţiile crizei materiale a învăţământului a găsit resurse financiare să tipărească o lucrare metodico-ştiinţifică intitulată „Metodologia şi tehnologia instruirii” (Editura Casa Corpului Didactic „I.Gh. Dumitraşcu”, Buzău, 2010), în scopul cunoaşterii conţinutului ei de cât mai mulţi profesori.

Pentru a-şi face meseria, un cadru didactic ţine aproape de sufletul său un număr oarecare de opere ştiinţifice. Pe lângă acestea el citeşte şi altceva, ducându-se singur într-un fel de studiu captiv ca suport pentru uzanţa profesională. Lucrarea în 6 capitole se bazează pe observaţiile proprii, ca şi pe o bibliografie restrânsă, fiind din acest punct de vedere ce te-ai aştepta să fie şi ceva mai mult: simplă, clară, chiar utilă. Parcă prin fiecare secţiune răzbate ecoul sălii de clasă. Într-o perioadă tulburată de reformă, ea cedează modelului clasic de instruire. Legitimitatea sa metodică este incontestabilă, arsenalul tehnologic al instruirii pe care îl propune demonstrează maturitate şi valoare, calităţi meritorii ce pot revendica un început în sfera cercetării metodologice al Nicoletei Ifrim. Domnia sa dă impresia că se află în preajma altor proiecte, nu numai literare, ci şi ştiinţifice, pentru că viaţa unei tinere profesoare nici nu se poate imagina altfel din cancelaria şcolii.

În multe locuri autoarea aduce teoria la realitate şi aruncă o lumină decisivă asupra binomului clasic-modern. „Nu există o metodă bună în sine, ea poate primi acest atribut dacă se aplică în mod creator” (pag. 58). Da, metodele bune sunt şi dificile… Pluralismul metodelor didactice se opune rigidităţii, şablonismului, fugii de creativitate şi are în vedere posibilităţile personale ale dascălului de angajare a elevului în conţinutul instruirii. Elevul caută, pe când profesorul îi oferă cele mai potrivite condiţii didactice şi metodice, ceea ce nu exclude neprevăzutul. Un detaliu semnificativ diferenţiază acest studiu, subintitulat de constrângeri scolastice „Lucrare metodico-ştiinţifică”, şi anume bucuria de a face vizibilă imaginea şcolii de astăzi, cu foloasele şi neajunsurile ei. Nu instituţia de mâine: utopică şi nesigură.

GHEORGHE POSTELNICU

_____________

24 Martie 2011 – Constantin Munteanu: „Cursa rapidă“, Ed Junimea (Dan Radu Ruşanu)

La câţiva ani după Revoluţie, când peste ţară încă mai viscolea ca odinioară cu crivăţ rămas de pe vremuri, drumurile mele politice, născute din dorinţa de a organiza mişcarea liberală din România, m-au purtat şi pe la Piatra Neamţ, oraş dinspre care venea în fiecare primăvară suflul curat şi puternic al unui festival internaţional de teatru şi de unde au plecat spre scenele centrale ale ţării actori ce-au făcut din meseria lor o cale regală. Şi tot acolo auzisem că locuieşte un scriitor ale cărui cărţi, citite în anii ’80, prin personajele lor „furioase” iubind mai degrabă tandru decât tumultuos, prin atmosfera de uzină din cele câteva pagini unde cuvântul de ordine era „noi muncim, noi nu gândim”, dar mai ales prin curajul care încă mai răzbătea dintre rândurile rămase în urma foarfecelor cenzurii, îmi înseninaseră multe ore de lectură şi-mi întăriseră încrederea că spiritul liberalismului nu poate fi înfrânt de nici un fel de dictatură.

Pe scriitor îl cheamă Constantin Munteanu, iar cartea care-mi stăruia în minte, poate şi pentru că la Piatra Neamţ, în zilele acelea, era ger şi viscolea mult, se numeşte Cursa rapidă, adevărată „corabie a nebunilor” ducând la bordul ei personaje din toate straturile societăţii, parabolă a vieţii însăşi, navigând prin furtuna nimicitoare şi întroienirea atotstăpânitoare ce subjugaseră România acelor ani. Am descoperit cu bucurie că autorul era în sală, alături de alţi intelectuali ai oraşului, încrezători în schimbarea ţării.

Ne-am întreţinut un timp; el – vorbindu-mi despre aşteptările oamenilor de cultură de la politica liberală, eu – evocându-i curajul unor afirmaţii din romanele sale şi verbul incisiv al pieselor de teatru care ajunseseră la public trecând în mod repetat prin furcile caudine ale cenzurii. Mai degrabă retras în spatele condeiului decât în avanscena vorbitorilor de profesie, scriitorul mi-a replicat cu un citat dintr-un mare poet din Est despre greşeala pe care o făceam toţi pe vremuri, luând drept curaj „cinstea noastră cea de toate zilele”.

Apoi, drumurile ni s-au despărţit; eu – tot în politică; el – înapoi la masa de scris, adeverind parcă versul lui Esenin: „Că, vezi, nu de pomană ne-am înarmat cu vlagă:/ Şi unii stăm la tunuri, iar alţii la condei”.

Din fericire pentru noi toţi, dar şi spre cinstea lor, unele condeie ale scrisului românesc au făcut, şi mai fac, fiecare în parte, cât o adevărată baterie de tunuri…

De curând însă, la o altă întâlnire, scriitorul Constantin Munteanu mi-a vorbit despre noul său roman Cristina, sau morile de vânt ale vremurilor, finisat deja, în care aduce acţiunea la zi, încercând să mai salveze  câte ceva din corabia căzută adesea sub vremi, dar având grijă să dea întotdeauna, în paginile sale, câştig de cauză Adevărului şi Dreptăţii, uneori chiar în absenţa celei de-a treia componentă a echilibrului, Puterea. Atunci, l-am întrebat dacă n-ar fi bine să reediteze o parte din romanele publicate în urmă cu un sfert de veac, să mai reîmprospăteze memoria unor nostalgici, care, din dosul perdelelor, de la căldura şi liniştea date de obedienţă ori de indiferenţă, au perceput crivăţul ca pe o ninsoare liniştită a unui Crăciun perpetuu.

Astăzi, la plecarea din nou spre inimile cititorilor a  Cursei rapide, salut prieteneşte şi cu căldura sentimentelor de odinioară nealterată încă această nouă călătorie a unei lumi din care venim şi noi, cei care eram tineri pe atunci; o călătorie în adâncul căreia pulsează viaţa însăşi, plină de sentimentele şi trăirile noastre de zi cu zi. Şi cum Mihai Vlădeanu, personajul central al ciclului romanesc Valea Brânduşelor, a traversat ultima jumătate de secol ca un cal nărăvaş cu frâul cenzurii însângerându-l adesea, aştept romanul Cristina, sau morile de vânt ale vremurilor ca pe un finis coronat opus, sperând că va aduce la cheiul prezentului corabia cu cei plecaţi cândva la drum, să vedem câţi au mai ajuns, dacă au atins ţărmul visat şi ce bagaje poartă cu ei…

Şi, revenind la cartea în chestiune, Cursa rapidă, plecată iarăşi din rada marelui port Editura Junimea, către noi, cititorii, îmi place s-o evoc pentru că mi-a rămas în amintire ideea centrală – o dorinţă etern-umană (sau vanitate?!) care ne umflă pânzele corăbiilor; visăm să urcăm într-o cursă rapidă, care să ne ducă direct, confortabil şi sigur la destinaţie. Unii au noroc. Cei mai mulţi însă avem de înfruntat viscole şi întroieniri; vânăm iluzii şi prindem dezamăgiri. Important este să le putem face faţă rămânând verticali; cursa vieţii, care trece uneori doar o singură dată prin staţia în care aşteptăm, opreşte, ne dă prilejul să urcăm şi porneşte mai departe – depinde de noi dacă ştim să alegem drumul către destinaţie.

DAN RADU RUSANU, prefaţă la Cursa rapidă, ediţia a II-a, Editura Junimea, 2008

____________

23 Martie 2011 – Gheorghe A. Stroia: „De vorbă cu o…minune“ (Marin Moscu)

În contextul actual al literaturii române, când literatura pentru copii şi tineret resimte acut nevoia unor noi scrieri, dedicate publicului de vârstă fragedă, Gheorghe A. Stroia lansează deja câteva cărţi destinate acestora: „Pledoarie pentru inocenţă ”( Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2010 ) – Proză şi poezii tematice şi lucrarea „De vorbă cu o…minune ” – Poveşti pentru copii cuminţi. Lucrarea este alcătuită din patru volume, din care au văzut lumina tiparului primele două: „De vorbă cu o…minune” – vol. 1 ( Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2010 ) şi „În braţele bunicului” – vol. 2 ( Editura Optima, Iaşi, 2010 ) – volum care a obţinut deja premiul I la concursul naţional de literatură „Visul” (Orăştie, 26 septembrie 2010). Poveştile sunt de tipul proză scurtă, fiecare volum conţinând o poveste mai amplă („Domniţa de Mărgăritar” – vol. 1 ) sau un basm („Puterea dragostei” – vol. 2 ). Am citit cu deosebită plăcere cele două volume de poveşti pentru copii şi am rămas surprins de profunzimea detaliilor şi a modului în care autorul mânuieşte condeiul, pentru a reda şi a reconstitui în paginile scrierilor sale, adevărate regaluri – moralizatoare şi pline de învăţăminte – scrieri actuale, pe care copilul le poate înţelege şi percepe cu uşurinţă.

Gheorghe Stroia este un visător cu ochii deschişi către „lumea de…minuni”  a copilăriei! Şi nu numai atât ! Gheorghe Stroia – poetul şi prozatorul – este şi bunic şi nepot, în acelaşi timp. Dubla calitate a autorului este desprinsă din nevoia copilului, care de-a lungul unei copilării nefericite, şi-ar fi dorit cu ardoare un bunic, să-l încânte cu frumuseţea plină de freamăt a unei vârste efemere şi reminiscente. Prin sfaturile înţelepte ale bunicului şi arzătoarea dorinţă a nepotului de a cunoaşte mai mult din interesul frenetic al vieţii, autorul trădează tocmai aceste trăiri sau posibile dorinţe de a fi trăit momente fericite, de adevărată copilărie. „De vorbă cu o…minune” este o veritabilă carte de poveşti, adresată copiilor de vârstă preşcolară şi primară, dar nu numai. El, nepotul, chiar dacă se simte minunat „În braţele bunicului”, este veşnicul ascultător a unor împlinite narări, sub formă de povestiri sau poveşti, unele cu caracter de basm.

Creator de situaţii pline de frenezia vieţii şi a închipuirii, parcă ar spune : „Vreau să fiu şi eu copil ”, un copil unde bucuria de a exista să-i aşeze pe toţi în „rândul lumii”. Lume în care culoarea pielii, rasa, credinţa, ura, egoismul şi indiferenţa să devină toaleranţă şi bună înţelegere. Copilărie unde poveştile cu regi şi prinţi, cu mame pline de dragoste şi afecţiune, cu nuci fermecaţi şi cu spice de grâu de culoarea aurului, să fie puritatea închipuirii, să fie picătura de rouă. Gheorghe Stroia pune faţă în faţă binele cu răul, cinismul cu iubirea de oameni.

Remarcabil, din aceste punct de vedere, este basmul : „Puterea dragostei”, unde regele Dandu, avid de bogăţii, pe care nu le găseai nicăieri în lume, era rău la suflet, era de temut. Cine intra în dizgraţia lui avea multe de suferit. În contrast, fiul lui, Prandu, era bun şi milostiv, iubitor de săraci şi în nevoi. Avea o faţă de înger, din care radia pace şi bunătate. După cele trei provocări, specifice basmului, tânărul prinţ iese victorios, puterea dragostei avea ochiul vrăjit de lacrimile pure ale unei inimi inocente. Gheorghe Stroia face salturi spectaculoase în netezirea percepţiei vizual-auditive. Astfel, mama pentru copii este „înger cu chip de lumină”, iar pentru mamă, cei doi copii sunt „aripile vieţii”. Îndemnul: „Iubiţi-vă mamele, căci de acolo vă vine puterea şi bucuria vieţii” nu este o seducţie ci un crez.

Lucrarea abundă în expresii metaforice, încărcate de stil şi rafinament, ceea ce denotă clar şi specific latura poetică a autorului. Metaforele sunt înlănţuite şi crează iluzia unei lumi fantastice, plină de întâmplări, în care oamenii capătă puteri miraculoase sau puritatea unui gând. Băieţelul Ghiocel, ascultătorul poveştilor, are numele parcă predestinat frumuseţii şi purităţii descrise între paginile cărţii. De o curiozitate înnăscută, băieţelul surprinde şi conc

entrează morala poveştii, într-o manieră matură şi plină de înţelepciune dar, rostită simplu şi sugestiv. Copilul este arhetipul unei vârste universale, fericite.

Copiii sunt îndemnaţi să-şi vadă visele cu ochii deschişi. Să beneficieze de lumina Învierii şi de bradul împodobit – acel pomişor verde, care nu se va usca vreodată.

“Foc, foc! Salvaţi-mă !” strigă către cititori Gheorghe Stroia şi sunt sigur că va fi salvat de propriile creaţii, creaţii care de la prima citire devin captive şi plăcute. La fel de plăcute, de altfel cum au fost şi celelalte cărţi pentru copii, lansate cu succes: „Pledoarie pentru inocenţă” şi „De vorbă cu…o minune” – vol. 1. La fel de interesante şi volumele de poeme pentru cititorii adulţi: „Pelerin, la porţile…eului”(Ed. Sf. Ierarh Nicolae, Brăila) şi “Omul retortă” (Ed. Rafet, Rm. Sărat). Toate cărţile mai-sus enumerate sunt apariţii ale anului 2010.

Scrierea de faţă este o dovadă a prolificităţii autorului, a diversităţii stilurilor literare abordate, fiind al doilea, din cele patru volume ale lucrării: „De vorbă cu o…minune ”. Vă invit să vă hrăniţi cu minunatele scrieri ale unui suflet plin de lumină şi candoare. Vă îndemn să vă transpuneţi prin frumuseţea gândurilor, în inima unui copil mai mare – însuşi autorul, care scrie pentru copii, ca mărturie a dragostei imense ce le-o poartă tuturor celor ce mai păstrează în suflet o fărâmă de inocenţă.

MARIN MOSCU

Ploscuţeni – Vrancea, 2010

___________

22 Martie 2011 – Ioan Barb: „Picătura de infinit“, Ed. ATU, Sibiu, Colecţia „Raftul de poezie“ (Melania Cuc)

Cu un debut poetic încă din 1979, urmat de o odisee în care activitatea literară şi cea jurnalisitcă merg mână în mână, Ioan Barb  revine pe piaţa de carte cu  al doilea volum de versuri,  pe care şi-l intitulează  PICĂTURA DE INFINIT. Cartea apare la Editura ATU din Sibiu în Colecţia ,,Raftul de poezie,,.

Aşa cum este firesc pentru poezia pe care un autor o adună între copertele unei cărţi de-a lungul  unui timp în care travaliul poetic a trecut  el însuşi prin etape experimenatle şi convingeri stilistice, şi în volumul de faţă se simte cum scrisul a fost condus cu mână  fermă, adunând  şuvoiele de inspiraţie într-un adevărat fluviu de imagini şi exemple de filosofie ce se sincronizează, elaborat şi aproape elegant ,cu starea de spirit din care se naşte emoţia.

Creaţia lui Ioan Barb este mai mult decât sugestivă, adesea ilustrativă şi conjugată cu întrebări la care autorul le dă, atunci când crede de cuviinţă, răspunsul.

Avem cartea unui poet care ştie ce este Poemul, nu se lasă în voia  sunetelor pentru a-şi linişti foamea de certitudini.

Cuvinte  coborâte din alte lumi şi din alte vremuri sunt aşezate în front cu locul comun, cu acel cotidian în care  cosmosul se ,,stinge,, prin steaua căzută,- devine  creaţie. Creatorul este doar un vector subtil şi înnobilat cu  bucuria cunoaşterii de sine.

,, Mesajul meu se pierdea în curcurbeu,,-(spărgătorul de stele) este un exemplu de adaptare a stării de a fi, a atotcuprinzătorului spaţiu galactic, culori dispersate în picături de ploaie,  în devenirea de lacrimă materială, palpabilă.

Nu doar nemărginirea este cercetată cu inima, cu ochiul şi cu  verbul de către poet, el reuşeşte performanţa de-a descoperi miracolul şi în natura cu care ne-am obişnuit întaratât, încât nu o mai privim cu spaima şi altruismul unui îndrăgostit.

,,Sufletul său, ud de de singurătate, de ploaie,,(când cântă în tine păsări străine)- este un exemplu de  poem în care, pentru autor, modernismul sec, decopertat de petalele florilor de câmp, nu s-a inventat încă. Natura în consonaţă cu  omul-de-asflat face miracolul  şi poetul ştie cum să îşi aleagă matricea în care aruncă silabele  din care va răsări, mai apoi, poezia .

Avem în faţa noastră un poet cu har , un poet care nu se azvârle în mijlocul cuvintelor ca într-o coridă. Ne le subjugă, nu le plezneşte şi nu oboseşte reluând, repetând o idee, de aceea poate, poezia de faţă este mustoasă şi echilibrată, fără sinuozităţi care să deranjeze.

Deşi , versurile  sunt  aparent domestice, ele privesc dincolo de dimensiunea imediată şi în,,picătura deinfinit,, pe care poetul o disecă cu profesionalism şi  responsabilitate, cele mai mici detalii au o semnificaţie uriaşă.

,,Mă străbate  diseprarea , ca un tren ce aduce făină,, ( Stins  ca un imperiu decăzut)

Lupta sa personală  are accente de singurătate uneori, numai că, ea, singurătatea poetului nu se desăvârşete în turnul de fildeş. Ioan Barb priveste şi îşi slujeşte Ţara  defel imaginar, soldat cu arma la umăr şi arma sa este …literatura. Bună.

O poezie nostalgică, năbădăioasă, frumoasă sau cu răni pe faţă… aşa percep eu fiecare pagină din carte. NU doar poemul pe de-a-ntregul prinde consistenţă cu fiecare  rând  scris, Ioan Barb  are amprenta sa proprie de exprimare.

Tehnologia de ultimă generaţie intervine şi în angoasa poetică, pune unghia în gâtul din care ies cuvinte şi aici,  silabele poetice dor. Si… poemul, aici, este de o altă nuanţă, – pe-bucăţi şi cu raşpelul nervoyităţii ideii în sine se simte cum se rupe versul. Vezi ,, Programat să ucid cu mintea mea,,(pag.23). Evident, autorul se descurcă printre metafore chiar dacă acest gen de abordare poetică se simte că nu  i se potriveşte.

Interesantă este şi experienţa alinierii de spaţii care natural nu deţin convergenţă,  alăturării de sentimente şi arhetipuri ca şi rupe dintr-un lanţ trofic, – peste care neliniştea ce va fi să fie se asedinemtează.

Poemele lui Ioan Brab sunt secvenţiale ca structură, cu o bură de inocenţ ( care dă bine) şi  cu acel restort indefinit ce are  puterea , prin Artă, să declanşeaze criza de conştiinţă a

omului modern şi cu atât mai pregnant, să trezească conştiiţa poetului. Un poet care se ia în serios şi care, în demersul său creato,r ştie unde să aşeze stropul de infinit, – un semn care poate fi luat punctual, doar un punct din care porneşte linia orizontului. Cerc.

O carte ca o introspecţie în faţa oglinzii unui ocean,- un loc în care peştii, oamenii şi stelele de pe cer trăiesc mirajul vieţii defel virtual.

MELANIA CUC

____________

21 Martie 2011 – Artur Silvestri: „Apocalypsis cum figuris“, Editura Carpathia (Daniela Gîfu)

O viaţă de înger. Şapte nuvele iniţiatice, plăsmuite în perioada 1977 – 1984 la Snagov şi Izvoul Mureşului, cu încântare, nelinişte, adâncime, tulburare, delicateţe, înduioşare…, adunate şi republicate[1] postum – prin efortul netăgăduit al doamnei sale, scriitoarea Mariana Brăescu Silvestri – în volumul Apocalypsis cum figuris, la Editura Carpathia în anul 2009. Aproape nimic din ce scrisesem ca după o dictare, – spunea în textul de introducere Artur Silvestri – cu nu mai mult de câteva ştersături, îndreptări şi adaosuri, nu s-a mai schimbat apoi… (p. 10). Firul său narativ pune sub lupă starea de spirit, analizându-i impresionant consistenţa.

Cu cât trece timpul, cu atât mă ataşez mai mult de scriitura lui Artur Silvestri, plecat de aproape doi ani dintre noi, chiar de ziua Sf. Andrei[2], totodată, sărbătoarea creştinismului românesc. Deloc întâmplătoare, aş zice, această chemare timpurie ACASĂ, cunoscut fiind faptul că autorul nostru întreaga sa viaţă şi-a pus-o în folosul culturii româneşti, pe care a iubit-o foarte mult, într-o vreme ce ar putea să devină, mâine, risipită în diversitate… Volumul tinereţii sale, cum l-am putea numi, lasă să se întrevadă imaginativ certitudini existenţiale, pe care Artur Silvestri, acum în calitatea de prozator, le descrie în aceste şapte povestiri dintr-o perspectivă liturgică, dar nu mai puţin intelectuală, percepută şi la scriitorul francez Julien Grack, a cărui atracţie spre ambianţa dominată de miracol şi mister este captată poetic. Actul propriu-zis de a compune ori măcar imagina le făcea să existe în ordinea unui gen de intelectualism epicureic, cum subliniază însuşi autorul în Epilog (p. 99), întregind cartea în mod sugestiv.

E un moment literar cu urmări răscolitoare în sufletele celor ce se vor apleca asupra prezentului cuvânt, cu atât mai mult cu cât păşirea lui Artur Silvestri dincolo de lumea materială se dovedeşte a fi o adevărată taină a învingerii morţii, acest rău necesar al salvării sinelui spiritual. Posedarea înălţătoare a timpului!

Cine a căutat mult, a înţeles mult. Artur Silvestri a desluşit cu fiece scriere, an de an, tot mai mult, mergând pe calea, deloc uşoară,  fascinantă a spovedaniei. În prozele sale, trebuie să spunem, întâlnim spiritul său religios, de tip metafizic, care te poate înfricoşa, aparent fără motiv, asemenea nimicului nopţii pe care-l dorim revelat. La finele volumului Apocalypsis cum figuris această răvăşire începe să se limpezească: cele şapte nuvele devin motorul zborului iluminat, personajele întâlnite readuc seninătatea lăuntrică. Spusele lor blânde, dar ferme, sunt balsamul ce alină rănile necicatrizate şi ascunse de ochii curioşi.

Ne oglindim în scrisul lui Artur Silvestri, care s-a luptat cu moartea, dar – mai ales –  şi cu frica de moarte. A avut darul de a vedea în fiinţa umană forţa inimaginabilă, capabilă să înfrunte viaţa şi moartea, deopotrivă, şi să le învingă pe amândouă. Un adevărat profet, care se ridică la demnitatea de a fi lăsat prin cărţile sale răsunetul fantezist al glasului său de o certă vocaţie.

O carte mărturisire care cred că a rămas, aşa cum în arheologie se găseşte în peşteri misterioase câte o urmă de tălpi întipărite în argila ce s-a solidificat din vremuri fără vârstă, ce se măsoară cosmic (p. 101) .

Pe lângă mesajul enigmatic, cultivat cu acea măiestrie de redutabil condeier, există în aceste alcătuiri, cum însuşi Artur Silvestri le numeşte, o întregire a operei sale polivalente, de o halucinantă expresivitate stilistică.

DANIELA GIFU

__________

18 Martie 2011 – Cella Negoiescu: „Recenzie Antologie de poezie ( 55 de poeţi contemporani – pagini alese)“ (Valentina Becart)

Metaforă a unui gând neterminat, pictură altfel prezentată, muzică neauzită, nedezvăluindu-şi pe deplin acordurile, înfiorând, însă, de emoţie Sinele, Poezia devine artă între arte, punte de legătură între eul liric şi cititor.

De aceea, meritorie şi îndrăzneaţă apare ideea doamnei Valentina Becart de a realiza o miniantologie a poeziei  contemporane. Ne permitem s-o numim asfel, deoarece spatiul liric s-a extins neînţeles de mult în dauna poeziei – redusă, în momentul de faţă, la genul scurt, cu ecouri autobiografice.

Dar cititorul va rămâne, indubitabil, surprins de dispunerea aleatoare a poeţilor, criteriul alfabetic sau cel cronologic nefiind convingător. Mai mult, un poet precum Mircea Micu, considerăm că nu şi-ar fi găsit locul într-o astfel de antologie având în vedere nu numai vârsta, ci, mai ales, îndelungata activitate creatoare. Cei treizeci de ani în conducerea Uniunii Scriitorilor l-au făcut deja cunoscut, poetul fiind un apropiat al lui Zaharia Stancu – prozator dar şi sensibil poet, ce-i drept minimalizat la ora actuală, dar şi al lui Nichita Stănescu. Poemele lui Mircea Micu ar merita plasate alături de altele aparţinând unei generaţii anterioare în care se regăsesc nume precum Mircea Dinescu, Leonid Dimov, Constanţa Buzea, Ileana Melincioiu, Adian Păunescu. Nemenţionarea acestui poet în manualele şcolare nu trebuie confundată cu necunoaşterea operei sale, dată fiind relativa funcţionalitate a acestora. Desigur, integrarea lui Mircea Micu într-o astfel de antologie nu poate fi decât flatantă pentru poet, dar aşezarea sa într-un prim plan ar fi fost, poate, de bun augur, un exemplu real pentru mai tinerii confraţi. Un poem precum Dor de cai devine edificator pentru generaţia căreia îi corespunde: „Eu sunt copilul ce visează / În orice noapte numai cai, / Sălbatici, nărăvaşi şi tineri / Trecând spre mine în alai,/ … / Îi văd în bezna nopţii mele / De insomnii fără temei / Şi mi-e atât de dor de dânşii / Cum numai grecilor de zei …”. Aceeşi consideraţie ar fi trebuit acordată Biancăi Marcovici, poetă distinsă cu atâtea premii internaţionale, autoare a atâtor volume deja cunoscute.

În afara acestor mici deficienţe de expunere a materialului, Antologia reuneşte poeţi şi texte reprezentative, autoarea dovedind o deosebită abilitate în alcătuirea unor adevărate „medalioane” lirice de o acuitate remarcabilă reuşind să se încadreze în canoanele recomandate, pentru prima dată, de către Maiorescu în studiul intitulat O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, destinat, la acea oră, celor ce-şi propuseseră să alcătuiască o primă antologie de la poeţii Văcăreşti la Alecsandri. Conştient de dificultatea alcătuirii unei asemenea lucrări, criticul le oferă contemporanilor un fel de ghid pentru trierea selectivă a unor texte artistic valabile. Cele două părţi ale studiului amintit: condiţiunea materială si condiţiunea ideală a poeziei pun în evidenţă elementele esenţiale ale unui text poetic. „Ideea poetică” – subliniază marele critic – „nu e … idee, ci emoţie, simţire, trăire psihologică … Prin urmare iubirea, ura, tristeţea, desperarea, mânia, etc. sunt obiecte poetice; învăţătura, preceptele morale, plitica / … / sunt obiecte ale ştiinţei, niciodată ale artelor …”. Şi adevărata idee poetică trebuie să fie prezentată într-un înveliş verbal adecvat prin diverse „elemente ornante: epitete, metafore”, abstractul fiind recomandat într-o mai mică măsură.

Timpul a trecut, curentele literare s-au perindat, avangardismul interbelic debordând în suprarealism, expresionism, constructivism, fovism, promovând o literatură nouă, adresându-se, de cele mai multe ori, unui lector avizat. După cuvintele potrivite ale lui Arghezi limbajul poetic devine permisiv, poetul amintit dând „drept de cetate tuturor cuvintelor” – după aprecierea lui T. Vianu -, modernismul vine în forţă prin balcanicul Ion Barbu, deşi curentul apăruse cu mult mai înainte prin lirismul bacovian, mai bine zis prin lirica simbolistă. De aici încolo noua poezie va urma linia neomodernistă prin Nichita Stănescu, Marin Sorescu, etc, dar şi pe cea postmodernistă excelent reprezentată de scriitura lui Mircea Cărtărescu.

Chiar dacă după ’89 mai tinerii creatori au încercat să se rupă de toate tendinţele anterioare, definindu-se ca generaţia ’80 / ’90 sau a celui de-al doilea mileniu, ţinându-se departe de tradiţie, scuturându-se de ea ca de o povară inutilă, considerându-se liberi şi rebeli până la anarhie, textul poetic contemporan n-a putut să renunţe la alura modernistă, cea cunoscută, evidentă prin folosirea versului alb, a ingambamentului sau prin abordarea unor teme cunoscute. Aşadar, în pofida celor afirmate mai sus, temele tradiţionale încep să reapară, deoarece fiinţa umană a rămas intactă în conştiinţa ei, sentimentele revenind şi repetându-se cu aceeaşi intensitate şi pasiune ca oricând şi oriunde. Aşa se face că în Antologia Valentinei Becart, textele – alese cu grijă – se definesc printr-o unitate tematică şi stilistică.

Una dintre temele abordate în majoritatea poemelor este cea a timpului alăturată de cea a visului care reprezintă un fel de paleativ pentru împlinirea unui ideal. În timp ce romantismul utiliza visul ca pe o treaptă (către metafizic), iar psihanaliza – ca pe o cale de acces (către subconştient) – visul din poezia contemporana e abordat cu o maximă luciditate creatoare, cu scopul de a extrage din el un principiu de maximă libertate. În vis, elementele şi întâmplările pot sta în relaţiile cele mai absurde, singura regulă fiind cea a absenţei oricăror rigori, a împlinirii tuturor posibilităţilor fără vreo constrângere sau restricţie logică. În Acum Aurel Pop mărturiseşte ca „noaptea” îşi potriveşte „gândurile / Cu grijă” ca să facă faţă evenimentelor de peste zi, în timp ce Cristina Ştefan constată că: „Se făcu visare din ziua venirii / … / Mi-ai înscris pe izvoare prundişul iubirii / Şi-am suit printre stânci mult-râvnitul Olimp” (Revers în timp – pg. 33). Un distih precum „Pe dinăuntru ne dislocă magma / De versuri niciodată răbufnind” (Cumplitele egrete) al lui Miron Manega accentuează afirmaţia de început, lectorul fiind introdus dintr-o dată, fără preliminarii, într-un univers necunoscut, ciudat, în care contrastele se topesc şi lucrurile, sentimentele fraternizează într-o dulce anarhie: „Sunt pescăruşul nins al stâncilor de sipet / Mă doare remuşcarea nu calul alb, agrest, / În mine se lovesc însingurări de clipe / Cu clipe de ţărm şi mare în requiem celest” (Paul Polidor – Sunt pescăruşul nins …).

Şi cum oniricul nu are limite, iubirea se insinuează şi ea cu tandreţe şi subtilitate, ca o altă temă des întâlnită în antologie. Sentimentul e mărturisit, uneori timid („Sufletul meu se întâlneşte cu al tău” – Constantin P. Popescu – Când), alteori direct, versurile alcătuind un adevărat portret spiritual al fiinţei iubite ca în Rozaliu de chihlimbar a lui Petru Blaj (Petru Dinvale). Mitul androginului se face vident la cei mai mulţi dintre poeţii Antologiei. Uneori, femeia devine „blând zefir”, bărbatul „dulce adiere” – ambii făcuţi pentru „iubiri profunde” (Gabriel Matrana – Suflete), în timp ce Lelia Mossora afirmă fără reticenţă că „Jumătatea mea de măr / eşti tu, / muşcând din mine – / fructul oprit”, mărturisire ce aminteşte clar şi de mitul cuplului primordial. Ideea e preluată şi de Cristian Lisandru în Iubire învelită în cer şi mere verzi, căci poetul, asemenea lui Adam, şi-ar preschimba iubita într-o Evă modernă

prefăcându-se el însuşi în măr „agăţat pe ramura / Unui pom al iubirii din care nu ne interzice nimeni / Să mâncăm …” (pg. 129).

Detaşarea de cotidian prin iubire e semnificativ surprinsă şi de versul lui Dan Norea care nu cunoaşte „reguli în iubire”, aici, ca şi în război, orice fiind permis, poetul-programator sesizând diferenţa netă dintre un instrument oricât de performant precum computerul şi sensibilitatea fiinţei umane, mult mai complexă, prin sentimente şi trăiri de tot felul (Nu ştiu să fie reguli în iubire). La rândul său Velea Costea îşi recompune iubirea din „Ţăndări de vise / În suflet de noapte” (Iubire), în timp ce Violetta Petre încearcă să şteargă urmele unei  iubiri trecute în Cioburi de iubire.

Sentimentul de iubire atât de tandru e prezent în toate ipostazele sale: iubirea de semeni în stil tolstoian sau iubirea faţă de Măreţia Firii, de muza inspiratoare, de harul divin ce ni s-a dăruit: cuvântul. Aşa apare iubirea în poezia Cezarinei Victoria Adamescu care-şi închină versurile unei divivităţi destul de transparente: „Iubite, stai cu mine pe-nserate / sărută-mi florile înrourate / … / Şi la picioare să-ţi depun buchetul / de orhidee când îţi cânt sonetul …”. (pp. 72/73). Prosternarea evidentă în faţa Cerului indulgent cu păcatul uman nu lipseşte. Ea predomină vizibil în poemele Mariei-Doina Leonte, ale Mirelei Şova, ale Elenei Armenescu, ale preotului Radu Botiş sau ale Marianei Rogoz Stratulat. Versurile poeţilor amintiţi se constituie din acorduri psalmodice, delicate şi pioase: „Zideşte-ne din nou, Stăpâne! / Cu milă nouă să ne-mbraci! / Ruga spre tine mai rămâne / Să ne răspunzi, Tu, să nu taci!” (Glossă omului modern – Mirela Şova – pg. 378).

Întâlnim însă şi o tendinţă argheziană, o oscilaţie între „credinţă şi tăgadă” ca în versurile lui Sorin Micutiu: „M-am coborât să-l caut pe Dumnezeu / M-am cutremurat / văzând / tronând / un alt eu / în loc de Dumezeu. / Simţeam că totul se destramă …”. (Eu şi eu pg. 34).

Iubirea tolstoiană, iubirea de semeni, de tot ce ne înconjoară e bine punctată în versurile Ioanei Voicilă Dobre: „Iubirea am simţit-o-ntâi / în pâinea de pe masă / şi-n glasul mamei, grijuliu / ce mă striga prin casă./ … / Mi-a apărut apoi în toate,/ în ochi de-nvăţătoare / în muzică, în vers, în carte / şi-n planta ce răsare”. (Iubiri).

Raţională şi conştientă de efemeritatea vieţii, a iubirii care se stinge în eternitate, autoarea are în vedere simbolurile sfârşitului iminent, specific uman. Astfel motivul toamnei, al amurgului, al nopţii şi chiar al iernii sunt întâlnite pretutindeni în volum. Titluri precum Fiecare toamnă, Când toamna, Toamna mereu mai frumoasă, Nostalgie de toamnă (Ana Urma), Toamna în derivă (Cristescu Emanuela Mariana), De toamnă (Ioan Mugurel Sava), Baladă pentru tine (Ion Gheorghe), … de toamnă (Georgeta Resteman) – devin sugestive alături de altele precum Stejarul dezgolit (Nicolae Stancu), Toamna din gânduri (Valentin Văran), September, Toamna în apus (Viorel Muha). Violeta Codreanu Tiron anunţă şi ea în accente blagiene că, pentru a se reîntoarce în copilăria rămasă undeva în urmă, a dat „vamă somnului şi visului” – simbolul somnului fiind subsumat eternităţii. (Vama somnului).

Cu toate că viaţa e privită ca o „trecere” prin infiltrarea „toamnei”, a „înserării” sau a „amurgului”, optimismul primează în întreg volumul, în toate poemele speranţa fiind mereu prezentă, „bălţată ca o salamandră” (Alexa Gabriel Bâle) sau ca „o ploaie măruntă, / să se spele de rele, / descântec de iele … ” (Cristescu Emanuela Mariana), în timp ce Elena Pădureanu şi-aşterne gândurile cu drag „bob cu bob / … / speranţe s-aducă / în tristeţea năucă” (Prin taste de sticlă – pg. 179). Aceleaşi „fărâme de speranţă” traversează şi poezia Georgetei Resteman oţelind voinţa eului liric: „Din rău să facem bine, din lacrimă … un cântec” (…toamnă).

De foarte multe ori, optimismul apare în forme parodice: „Viaţa nu circulă cu viteză maximă / … /Dar nu mă ridic pentru a traversa pe partea cealaltă / Cred că mi-e teamă să nu dea peste mine” – afirmă Cristian Lisandru în De pe margine … continuând în acelaşi stil uşor persiflant, elaborând adevărate aforisme. Acelaşi optimism raţional se desprine şi din poezia foarte tinerilor poeţi. Dan Sârbu se declară „ … prizonierul dintr-un măr de ceară / ce-aşteaptă veşnic fulgerul de lumină / ce se-ncăpăţânează să nu vină / în iarna ce se pregăteşte să apară” (pg. 141), în timp ce Doru Emanuel Iconar – elev încă – îşi şterge din când în când fruntea „cu o mânecă” în speranţa că „totul va merge bine” (Păpuşi – pg.163). Ironică şi nonşalantă apare şi decizia Deliei Stăniloiu de a-şi ridica privirea către lumină pentru a bea din „apa-nţelepciunii” aşa încât „ … de-a fi să mor de tot, / Să mă doară drept în cot”. (Vers rebel). Binecunoscutul proverb, specific neamului nostru „a face haz de necaz” e subliniat şi de expresia Deliei Valahe de a juca Şotron pe destin. Şi concluzia lui Costel Geană se alătură acestei viziuni, că definiţia vieţii este încărcată de ironie: „Deci ce este viaţa noastră?/ Joc stupid de-a baba oarba / Pân’ din noi va creşte iarba”, în timp ce Ioana-Nina Botici defineşte direct viaţa ca „o fugă de moarte”.

Exemplele pot continua, căci optimismul e prezent indiferent de vârsta creatorului, indiferent de viziunea artistică, auroarea însăşi apreciind această atitudine, îndemnând la ignorarea timpului, la „măreţia creaţiei”, la „puterea cuvântului” ce „se va ridica” precum „un zid în faţa neantului”. (Labirintul singurătăţii – Valentina Becart).

Volumul de faţă nu se rezumă doar la prezentarea unor lucrări specifice liricii româneşti contemporane, dar pune în evidenţă şi munca poetului traducător, căci numai un poet adevărat poate realiza o traducere apropiată textului original, el jonglând cu metalimbajul. Meritorie în acest sens este traducerea lui Eugen Dorcescu care reuşeşte să ne prezinte „câteva eşantioane” din creaţia poetului spaniol Coriolano González Montañez ajungând să emoţioneze  cititorul fără ca acesta să observe vreo stângăcie de exprimare. Ba mai mult, metaforele, personificările şi epitetele se adună în alegorii sublime ca în poemul Munţii Soarelui.

Nici încercările bilingve nu sunt uitate, Eleonora Stamate fiind prezentă cu şase poeme în limba română, dar şi în engleză. La rândul ei, Iulia Ralia nu se dezminte şi, ca profesoară de limba franceză, strecoară în lirica sa şi versuri în această limbă într-o manieră ce ne aminteşte de modernul Jacques Prevert. Frumoasă şi elegantă apare şi poezia domnului Mahmoud Djamal, metalimbajul fiind folosit cu măiestrie, deşi autorul, originar din Siria, este doar adoptat de noi.

Artistă completă, Valentina Becart ştie că lirismul se împleteşte cu tehnica picturală, oferind lectorului adevărate tablouri impresioniste. Curent pictural ce corespunde pe plan literar simbolismului, impresionismul – considerat ca cea mai frumoasă etapă a picturii moderne – promovează o tehnică tamizată, uşor ceţoasă, tuşele puternice devenind fluidizate, abia sugerate. Deşi coperta poartă amprenta pasiunii creatoare sugerată de un amestec de galben şi roşu flamboiant, în interiorul volumului predomină albastrul şi rare sunt poemele în care această culoare lipseşte, ea venind să sublinieze liniştea şi calmul, tendinţa eului liric de a simţi binele pe care-l vrea transmis şi cititorului. Şi dacă la Cristina Ştefan ochii de miozotis ai copilului se armonizează cu seninătatea cerului (Ochi albaştri), Ana Urma simte „albastrul de dinlăuntru” – simbolizând o personalitate nobilă şi delicată. O Rhapsody in blue ne oferă şi doamna Cristescu Emanuela Mariana inducând lectorului ideea de muzicalitate, artă ce se îmbină perfect cu poezia. În acelaşi sens pot fi citate şi versurile Elisabetei Iosif ce se constituie într-o mărturisire tainică în ritm şi rimă clasică, emoţionând prin sensibilitate şi suavitate, dar, mai ales, prin picturalitate: „Dansăm, / Plutim peste Durău … / Eu calm. Încercuind surâsul tău. / Tu mă-nchideai, vag în iubire, / Aruncând stele. Cer în tresărire. / Curgeam liliachiu prin ziua violet, / Ningea indigo peste şevalet.” (Iubire violet – pg. 203).

Tablouri impresioniste se disting şi în alte texte prezente în Antologie. Gabriel Matrana caută cu ochii nori pe cerul care-i tot „albastru – acuarelă” (Soluţie), acelaşi cer, care pentru Costel Geană e plin „de nouri albi, zburdând pe sub sineli”, „un neant albastru cu stele arzând reci” – univers în care eul liric îşi poate găsi un refugiu. Ideea se regăseşte şi în versul Violetei Andrei ce-şi doreşte odihna în „albastrele flori din cântecul verii” (Anotimpuri de mână). Şi chiar atunci când lipseşte, culoarea în discuţie e înlocuită de elemente ce-o includ: Peisaj marin (Elisabeta Iosif), Izvorul (Alexandru Eugen Trandafir), Naufragiu (Vasile Zetu), Îmi este dor (Maria Rogoz Stratulat), etc.

În concluzie – muzicalitatea interioară a versului, motivele şi temele bine conturate, cromatica predominantă face din această antologie o culegere de referinţă, necesară cititorului de astăzi sufocat de evenimente mărunte, dar inerente, autoarea ridicându-se la rafinamentul unui Mecena, strângând laolaltă atâtea valori mai noi sau cunoscute anterior.

Întregul volum reuşeşte să îmbine atitudini şi prezenţe lirice diferite unite însă prin puterea cuvântului care, pornind de la realitate, de la un aspect interior, de la o idee sau de la o stare sufletească – reuşeşte să o transfigureze, prin funcţia lui poetică specifică, în imagine artistică – o ficţiune, o plăsmuire literară şi, la drept vorbind, o convenţie între artist şi receptorul creaţiei, funcţie sesizată de însăşi autoarea „ … nu vă fie teamă / de măreţia creaţiei / ce-o veţi lăsa mărturie … „ (pg. 15).

VALENTINA BECART

____________

17 Martie 2011 – Victoriţa Duţu: „Ilinca“ Ed Betta  (Cezarina Adamescu)

Marin Preda în „Viaţa ca o pradă” – relatează prima aventură a conştiinţei sale de care-şi aducea cu nostalgie aminte: e vorba de un prânz în familie în care patriarhul casei, Ilie Moromete, domină masa rotundă şi joasă, în jurul căreia, copiii  cu lingurile de lemn în mînă mănâncă laolaltă din stranchina de lut, acelaşi borş de ştevie în aburul mămăliguţei răsturnată de mama şi tăiată cu aţă. Mezinul pe atunci, Niculae, copil sensibil, care avea să fie, la vârsta şcolii, chinuit de oaia capie Bisisica, refuză cu osârdie borşul şi îşi revendică un drept unic: pîinea neagră, rotundă, crăpată la mijloc şi boţul de brânză pe care mama i-l păstra în buzunarul şorţului. Atunci, Ilie Moromete îi dă pâinea toată, doar lui, zicând: -Na, bă, ia-o toată!

În clipa aceea, copilul, de doar câţiva ani, a avut conştiinţa sinelui, a perceput că este o persoană individuală care ar putea fi beneficiarul unei pâini numai a lui, şi s-a ruşinat.

Este o scenă antologică la care scriitorii apelează deseori şi o citează pentru măiestria cu care a fost scrisă de acest titan al literaturii româneşti, neegalat încă de nici un altul.

Victoriţa Duţu îşi începe discursul epic cu „Cinci imagini ale conştiinţei” – pretext pentru primele dulci amintiri din copilărie, povestite cu har, cu şarmul binecunoscut şi cu ceva în plus: ochiul pictorului care înregistrează fiecare detaliu într-o imagistică proprie. Nu degeaba se numeşte acest capitol „Cinci imagini ale conştiinţei”. Autoarea gîndeşte şi scrie în imagini sonore, care-i aduc culoarea şi melodia, estompată doar de voalul timpului. Un fel de „Cântec al amintirii” sadovenian.

Iată că are şi un „ecran al imaginaţiei” unde proiectează cu încetinitorul, pelicula primilor ani de viaţă. Dar, spune autoarea:

„Eu sunt într-o copilărie abstractă, care este una mentală, da, parcă aş vrea să fiu unul din copiii aceia de care vorbeşte Hristos, copiii aceia care cântă în  pieţe şi oamenii trec indiferenţi iar ei spun : “v-am cântat din fluier şi nu aţi dansat”, nu v-aţi bucurat, nu aţi râs, mai adaug eu.

Da, eram un copil, aveam o copilărie interioară atât de frumoasă şi eu mâncam, mâncam, o mâncare bună, albă, parcă era mană cerească şi eram în pustiu, dar în  pustiul acesta era cineva prezent, deosebit de bun, de zâmbitor, de cald, de copilăros, care ştie să fie prezent doar printr-un zâmbet, pe care nu-l mai poţi uita şi eu l-am chemat la masa mea. El a zâmbit şi eu am zâmbit, ne-am întâlnit amândoi zâmbetele şi ne-am aşezat îpreună la masa aceea.

Suntem în  deşert şi eu am mâncare şi apă, vine el ostenit, zâmbitor, iubitor, eu sunt un copil. Eu am mâncarea aceea bună, bună de tot, care este o mâncare cerească. Iar eu îi invit să ia de la mine, să mănânce împreună cu mine. Dar el vine, se apropie de mine şi cu un prim gest mă îmbrăţişează, mă sărută frăţeşte pe frunte, pe faţă şi-mi strânge mâna în sens de mulţumire şi de prietenie, după aceea îmi ia toată mâncarea, o mănâncă toată, bea toată apa şi mie nu-mi vine să cred că mănâncă tot, fără să întrebe dacă eu am mâncat, fără să mă ântrebe dacă nu-mi este sete, dacă am băut apa”.

Iată ce imagini oferă ochiul artistei plastice!

Imaginea însă se întunecă prin violenţă şi brutalitate. Este ceva şocant la care trebuie să asistăm.

Victoriţa Duţu a hotărât să-şi exorcizeze trăirile acestea, scriind despre ele. E şi acesta un soi de terapie. În imaginea a doua, lucrurile iau proporţii:

„Privirea aceea demonică pe care el o poartă în  gestul lui, îmi persistă în ochi şi-mi taie privirea mea, până nu mai pot vedea soarele, luna, nisipul cald pe care eu stau. Totul merge până la mutilare, până la anihilare. Şi conştiinţa mea ca să poată accepta asemenea realitate exagerează, exagerează. Totul devine dintr-o dată hiperbolic.

El devine un munte care are un singur ochi, un ciclop, cu o lumină roşie care mă anihileaza, nu mai pot gândi. Pe jos numai cioburi din vasele mele, bucăţi din pătura ruptă, şi bucăţi din conştiinţa mea, care a primit pentru prima dată în  ea ura.

Da, şi totul se petrece în mine cu încetinitorul, eu parcă plutesc, iar el dispare ca şi cînd niciodată nu ar fi fost, dar rămâne în mine parcă veşnic.”

Este proiecţia spaimei sale atavice care din când în când revine pe ecranul memoriei. În copilărie, viciile omeneşti iau chipul unor monştri. Confruntată cu asemenea arătări, fetiţa e pe cale să-şi piardă coordonatele spaţio-temporale, înfruntând singură răul.

„Egoismul are ceva demonic în el. O, Doamne, când mă ridic de jos, cu încetinitorul, văd totul în jurul meu altfel, deşi nimic nu s-a schimbat. Totul este la fel. Dar eu în  conştiinţa mea sunt alta, parcă aş fi fost în  pustiu şi aş fi fost lovită de duhul răutăţii.

Nisipul este acelaşi. Cerul este acelaşi. Dar eu nu mai sunt aceeaşi, mâncarea nu mai este aceeaşi. Nu mai este aceeaşi nici farfuria şi nici covorul pe care stăteam. Acum sunt cioburi pe jos. Eu sunt flămândă, aproape să leşin şi am în mine culoarea urii.

Da, Dumnezeul meu , urăsc!!!!!”

Scara din a treia imagine este şi ea un simbol al eliberării, al scăpării de angoase. Cine-i întinde scara, cine o ajută să urce treptele pentru a se descătuşa de monştrii nepământeni ai urâtului?

„Nu mai sunt în deşert, sunt într-o altă realitate, într-o altă existenţă a minţii. Ura prin acest trup de piatră mi-a prins copilăria prizonieră. Nu există uşi, nu există lacăte, doar cu puterea minţii trebuie să fărâm acest înveliş care mă îmbătrâneşte, care mă împiedică să vreau să urc scara copilăriei şi să mănânc până la urmă mâncarea care mi-a fost dăruită. Dar oare când voi ajunge acolo? Şi această imagine de chin al urcuşului este continuată cu o altă imagine.”

De fapt, aceste imagini sunt teste, examene de trecut în viaţă, praguri pe care trebuie să le depăşeşti pentru a ajunge la desăvârşire. Hrana sufletească, pâinea şi vinul care o satură şi o întăresc, sunt şi ele de natură simbolică. Fără ele, omul nu poate subzista.

„Chiar dacă lipsa mâncării mă slăbeşte şi nu am forţa să urc, să mă îndrept către scară, chiar dacă trupul meu nu mă ajută de loc, mintea mea e mult mai puternică şi eu chiar pot să urc, pentru că eu ştiu că El, El, cel nevăzut este cu mine. Şi eu chiar urc! Parcă urc într-o altă lume, în care mîncarea aceea atât de bună şi de frumoasă şi dorită de mine şi de acel om, pentru mine şi pentru conştiinta mea nu mai era atât de importantă, nu-mi mai era necesară. Stam şi mă minunam, pentru că mâncarea aceea trebuia dăruită şi asta am

şi făcut, dar cât de greu îmi venea să dăriuesc tocmai ceea ce mie şi era atâ de necesar!

Omul priveşte înmărmurit pentru că nu mai poate lovi.

El priveşte la scara pe care eu am urcat şi eu privesc mirată la el pentru că el nu-mi mai poate devasta conştiinţa. Iar eu agăţată de această scară continui să dispar de la faţa lui, ca şi când nu aş fi fost niciodată. Eu dintr-o dată nu mai exist pentru el, de fapt el nu mai există pentru mine, pentru că eu sunt eliberată, el nu mai este în mine la nivelul memoriei, ca până acum, ci doar eu exist pentru el la nivelul mirării, şi el nu poate să mă uite.

Scara aceea mă duce departe, foarte departe, dacă eu urc pe treptele ei, urc într-o realitate încare amintirea răutăţii altora nu mai are nici o consistenţă. El pentru mine nu mai există. În schimb, el pe mine nu poate să mă uite, pentru că el poartă cu el , toate răutăţile lui la timpul prezent. Asta e până la urmă pedeapsa care se acutizează în  timp.”

Aceste parabole au şi o morală pe măsură şi autoarea o expune cu bună ştiinţă:

„MORALA:

Pănă la urmă ca să poţi fugi de rău trebuie mai întîi să te confrunţi cu el, să-l suporţi un timp cu tine după care el pur şi simplu dispare. Pentru omul care ţi-a făcut rău tu ai să exişti mereu la nivelul conştiinţei sale, de la un timp nu ai să mai pleci de la el, şi asta se va întâmpla tocmai atunci când tu l-ai uitat

definitiv. El pentru tine nu mai există, dar de la un timp tu exişti pentru el veşnic, asta este până la urmă pedeapsa.”

Foarte bine punctate aceste frământări şi lupte continui pentru învingerea vanităţii proprii, a propriilor slăbiciuni şi proiecţii. Eliberarea de ele înseamnă triumful spiritului asupra cărnii.

Stilul parabolic continuă şi în proza „Regele bolnav” .

De remarcat în prozele fantastice ale Victoriţei Duţu o permanentă încleştare, o luptă continuă, maniheistă între cele două principii primordiale: binele şi răul. Iată, un rege care trăieşte singur pe o stâncă, departe de bogăţiile regatului, retras ca să nu mai vadă şi să nu mai audă cum răul se lăţeşte în lume. Cu toate acestea, nu poate rămâne indiferent la nenorocirile care se abat asupra regatului său şi mai ales asupra răului care pur şi simplu îl îmbolnăveşte. Un singur leac, o singură alinare găseşte regele bolnav în această lume:

„În fiecare dimineaţa auzea o muzica teribila, parca era venita din cer, de pretutindeni şi se desfata în această muzică ce îi cădea direct în inima, în suflet şi îl curăţa de toată această mizerie care se scurgea în permanenţă pe la picioarele lui.

Deşi statea într-o aşa mare izolare, simţea de fiecare dată când ceva rău se întâmpla în regatul sau, dar nu mai voia să ştie. Însă nu reuşea să se desprindă cu totul de aceasta răutate zilnică, avea anumite percepţii ale lui care îi făceau rău, nu putea sa le îndeparteze. Se simţea bolnav de atâta răutate şi nu ştia cum să se vindece, credea că dacă stă singur si izolat de tot ceea ce este mai rău şi mai urât din această lume, poate sa se vindece şi să se facă sănătos.

În fiecare dimineaţă când se trezea şi auzea această muzică simţea cum se vindeca puţin câte puţin, parcă se vindeca de lume şi de toate urâţeniile ei. Cu cât trecea timpul, era cu atât mai legat de acea muzica şi simţea cum i se luminează sufletul de o frumuseţe fără margini, devenea trist când muzica nu mai era şi stătea cu cea mai mare nerăbdare pâna ce muzica revenea. Era legat de ea pe viaţa, devenise o necesitate precum aerul sau apa. Cum asculta muzica, în acelaşi timp, devenea sanatos, se purifica, nervii lui nu mai erau aşa de încordaţi, sufletul lui nu mai era aşa de apăsat, de împovărat de răutaţile lumii. Găsise această soluţie, că nu mai ştia cum sa scape de ele, decât prin acea stare pe care i-o aducea muzica.”

Se pare că era un rege damnat, îmbătrânit de timpuriu din pricina răutăţii oamenilor, care trăia doar pentru această muzică:

„Muzica aceasta îi reda tinereţea şi vigoarea lui de altă dată, care îi facuse atât de puternic, de ajunsese să împărăţească atâea sate, atâea oraşe, şi tot pământul sa fie la picioarele lui. El aşa era perceput, cel mai puternic om de pe pamânt, dar răutăţile lumii şi ale oamenilor îl făcuseră să devină tot mai mic şi mai slab, mai bicisnic şi mai neputincios în ceea ce înseamnă măsura cu el îsuşi, el faţa de el decăzuse şi nu mai voia nimic de la lume şi de la viaţă.”

Şi fiindcă muzica avea un efect atât de stenic pentru el, redându-i voioşia, tinereţea şi vioiciunea, regele hotărî să afle cine producea acele sunete fermecate.

Şi aici se reiterează ideea artei cu efect taumaturgic.

Scrierile acestea în care se înfruntă răul cu binele, au un numitor comun: binele învinge. Să ne gândim la apoftegma lui Dostoievski „Frumuseţea va salva lumea”. Frumuseţea artei, a muzicii, a purităţii spirituale în lupta cu pseudo cultura şi pseudo arta care înfloresc pe toate căile sub forma celui mai grosolan kitsch. Şi aici se trădează artista care vede în artă, la fel ca marile spirite ale lumii, salvarea sufletească a omului, edificarea şi îmbunătăţirea lui ca om şi ca spirit.

Pentru a-şi păstra aceste repere în suflet, omul trebuie să treacă prin numeroase obstacole  şi ziduri de netrecut şi să le escaladeze, să le  învingă. Aidoma regelui pornit în căutarea cântării măiestre şi a menestrelului care o provoca. El se cufundă mai întâi într-o  mlaştină lacomă care e gata să-l înghită.

Un numitor comun al acestor scrieri este că întotdeauna Dumnezeu îl scoate pe om la liman din orice mlaştină trupească ori sufletească.

„Găsi ca prin minune o creangă de copac de care se agăţa în disperarea lui şi cu eforturi supraomeneşti încerca să iasă de acolo. Şi de nu ar fi fost bunul Dumnezeu, până la urmă nu ar fi reuşit. Dar birui şi de data asta. Din mlaştina aceea scăpă dar nu mai ştia cum să meargă mai departe. Îşi dadu seama ca auzise o muzică înşelătoare de ajunse să se rătăcească în felul acesta, dar nu avu ce face trebui să orbecăiască câteva zile, până să găsească drumul de întoarcere. Ajunse ca din întâmplare chiar în locul de unde plecase şi auzi aşa ca din departare muzica cea adevărată, care era muzica inimii lui şi a dragostei lui. A salvarii lui.”

În acest drum al căutării de sine, al căutării perfecţiunii, omul poate fi înşelat de voci paralele, de cântece false, de imagini stereotip care-l pot abate din drum. Dar întotdeauna el va fi călăuzit de firul Ariadnei pentru a ieşi din labirint, din hăţişuri către Lumină.

Traseul sisific al omului cărându-şi în spinare bolovanul, propriile erori şi vicii, spre vârful muntelui, este o călătorie iniţiatică în sine.

Un drum spre autocunoaştere. Dumnezeu îl va lua de mână şi-l va călăuzi. Totul e să nu-şi piardă încrederea.

„Dupa chinuri îndelungate ajunse cu ajutorul lui Dumnezeu până în  vârful acelui munte care era undeva în afara aceastei lumii şi în afara acestui timp pe care noi îl trăim. Aşa i se părea lui că este. Acolo sus depate de această lume, tocmai în vârf, dadu peste un castel plin cu gradini înflorite, cu pomi,

era o gură de rai, dar nimeni, absolut nimeni nu trăia în acea grădină, ce părea să fie pustie. Erau numai flori, copaci, şi ierburi, stânci de piatră, nici ţipenie de pasare nu zbura pe acolo şi nici ţipenie de om nu se vedea a fi.”

O altă idee care pregnantă a acestor proze este cea a sacrificiului unuia singur pentru binele întregii omeniri. Întotdeauna există cineva care luptă (precum Sisif) pentru a învinge inerţia, răutatea, disperarea. Şi fără ajutorul divin nu reuşeşte. Împăratul cu pricina se face port-drapelul celor mulţi din împărăţia lui şi, prin jertfă şi luptă cu răul, ajunge să-i însănătoşească pe toţi cei din subordinea lui. Aceasta e, de fapt, menirea unui conducător: de a se sacrifica pentru ceilalţi:

„Nu ştia că acel cântec al ei făcuse sănătoşi miloane şi milioane de oameni, nu ştia că prin melodiile ei de supravieţuire, ajunsese atât de faimoasă,

minunată, anonimă, care dă sănătate oamenilor prin muzica ei şi cu cât se lupta mai mult să nu fie sufocată de crengi cu atâta cântecul ei era mai puternic şi mai viu. Nu ştia ca milioane de oameni deveniseră sănătoşi la minte şi la trup datorită aceastui cântec al ei.

Dar numai unul singur se dovedi a fi vrednic să ducă această căutare până la capăt, să afle cine este cea care cânta aşa şi să vină şi să o salveze. Acesta era împăratul, asemanatorul ei, ca un frate, care o luă de soţie şi conduseră până în ziua de astăzi acea împaraţie în  care toţi oamenii sunt fericiţi.”

Se pare că Victoriţa Duţu nu s-a desprins niciodată total de copilărie, ceea ce e admirabil.

Scrierile acestea au parfumul şi consistenţa basmelor româneşti cu eroi pozitivi care înving răul.

Începând cu cea de a treia proză, „Albastru ceresc” (iarăşi un titlu cromatic) –  autoarea părăseşte tărâmul mitic, pentru a coborî în contingent, adică în propriile sale  trăiri. Şi, de data aceasta proza este una cu caracter autobiografic.

Iată, eroina, Ilinca, „trăieşte o stare a unei picturi pe care încă nu a

creat-o dar o poartă în inima ei ca pe o comoară şi încă îi e frică să nu o distrugă dacă o aşterne pe pânză. Trăieşte acest sentiment, dar mai întîi trebuie să epuizeze trăirea ca să o poată reconstrui la dimensiunile cerului care-l poartă pe umerii ei. Ea trăieşte şi simte că este însăşi pictura ei.

Ilinca pluteşte şi cântă deşi cuvintele ei parcă sunt un fruct, o sămânţă ce a strâns în ea doar albastrul ceresc gata să inunde din mintea ei pămâtul ce vine să îmbrăţişeze cerul într-o explozie a luminii de dincolo de univers.”

Este, desigur, starea de graţie propice creaţiei, ceva ce nu poate fi explicat, nici chemat, nici mistificat, ea fiind legată strict de inspiraţie, de muză.

Autoarea îşi propune în această proză să desfolieze, să desfacă în mii de bucăţi vitraliul neasemuit al stării inefabile şi apoi, din aceste fărâme, să-l realcătuie. A prinde inefabilul de aripi sau de coadă, nu e un lucru tocmai uşor de făcut. El nu se lasă prins, nici povestit, nici închis între limitele unor cuvinte obişnuite.

Introducerea etosului în naraţiune, se pare că-i reuşeşte foarte bine Victoriţei Duţu ai cărei ochi sunt întotdeauna îndreptaţi spre poveste, înfrumuseţată de ea după propria fantezie şi după frumuseţea  înmiresmată a propriului suflet, de unde izvorăşte totul. Cerul este omniprezent în pagini ca un personaj de sine stătător, o entitate de la care se aşteaptă rezolvarea unor probleme. Cerul e oaza de linişte, fericire, împăcare a omului. Acolo toate se desluşesc şi se rezolvă de la sine. Acolo se află descifrate toate misterele.

Relaţia Victoriţei Duţu cu această entitate este una specială, ca şi când, întreaga creaţie plastică a artistei este înscrisă undeva pe senin, pe albastrul de zare, în Cartea deschisă a Cerului, acolo unde sunt consemnate toate faptele şi avânturile noastre creative. Acolo se îndreaptă toate cuvintele, intenţiile, gândurile, simţămintele noastre, concretizate, materializate în opere. De fapt, de acolo au şi venit şi tot acolo trebuie să-şi afle finalitatea, chiar dacă, vremelnic, ele au sălăşnuit pe pământ.

“Parcă fug de mine însămi atunci când mă gândesc la cer. În acelaşi timp aş vrea să adun tot albastrul ca să pot să fug de aici într-o altă lume care să fie lumea lui Dumnezeu. Şi pentru că aici nu văd decât acest gri care e pretutindeni, e prea mult gri pe stradă, devin doar un personaj îmbrăcat în haine gri, parcă aş deveni însăşi oamenii cu hainele lor.

Aş lua aceste culori pe care eu le văd şi nu aş vrea decât să scap de ele şi să creez eu însămi altele, dar nu pot să creez eu însămi alte culori şi atunci şi pot alege una care să fie a mea şi numai a mea. Trebuie să fie aceea când vreau să mă înalţ. Dacă eu acuma închid ochii, ce se întâmplă cu mine?

Poate că nu mi se întâmplă nimic dar atunci văd ceva.

Eu nu devin decât un copil, o copilă care fuge, fuge, aleargă departe, departe, departe de acest gri care fuge după mine şi eu fug şi mai departe de el. Culoarea asta devine în mine doar un om sau mai mulţi oameni care au încetat să mai fugă după mine ca o singură imagine. Atunci stau cu ochii şi mai închişi

şi cu această imagine în minte îi strâng şi mai tare aceşti ochi, care nu vor să mai vadă oamenii ce stau aplecaţi la cozi, la rânduri, care ofteză şi fac ceva, fac ceva, sunt tot mai gârbovi şi mai mici, mă tem.”

Procesul creativ  este inspirat tot de impulsuri de sus.

„Pictez, da, pictez în mintea mea, parcă aş vrea să stropesc cu cer peste tot şi pămâtul pe care eu îl calc să fie doar nori, doar albastru. În această metamorfozare să devin cer împreună cu cei pe care eu nu mai voiam să-i văd, nu mai voiam să mai fiu cu ei pentru că erau prea mici în imensitatea aceasta de sticlă, de imagini ce-mi taie ochii, privirea, liniştea, de griurile metalizate de la maşini, de la uşi, de la sârmele agăţate peste tot şi nimeni nu le mai vede.

E ca şi când o forţă înmine s-ar fi revoltat să nu mai vrea să mai facă nimic decât să tragă de perdeaua cerului şi să acopere griurile metalizate. Sunt mai departe cu ochii închişi ca o fugă, ca o scurgere, ca o revoltă, ca o stare a mea care refuză să mai vadă acest gri care aşteaptă mereu să calc pe el şi prin el şi să ajungă el cu mine la capătul cozii unde eu am rezolvat ceva sau am dat ceva.

Cerul continuă să fie în mintea mea mai departe ca o salvare. Eu chiar pictez 絜 minte şi mă văd plutind undeva foarte departe în timp, în eternitatea memoriei şi a conştiintei mele, şi de aceea nu mă îndoiesc că aceste imagini o să le găsesc puse la locul lor şi peste câteva sute de ani când eu poate aş fi vrut să mă întorc, dar nu o s-o mai pot face pentru că atunci voi explora acest mister care acuma vine peste mine cu puterea acestui albastru.”

Este foarte interesant acest eseu despre celestul inspiraţiei. Toate converg şi se convertesc în realităţi cosmice, făcând din creatori – cetăţeni ai cerului cu opera lăsată gaj pe pământ.

„Da, parcă vreau să pictez în aşa fel încît toate aceste maşini, blocuri, avioane, oameni, pământ  să fie doar cerul care este acuma în mine.

Da, trăiesc fără să vreau imaginea aceea de atunci, din copilărie când eram aşa de mică şi păzeam oile. Da, oile erau de mult plecate prin iarbă sau prin porumbi pentru că eu devenisem cer. Eu eram imaginile acelea care se năşteau atunci din norii cerului şi le urmăream geometria. Pământul parcă se răsturnase şi eu nu mai eram decât cerul acela care nu mai putea să mai atingă câmpia, imaşul , soarele , casele care şi aşa erau mici şi neînsemnate.

Până dincolo de mine, cerul alerga în formele lui şi eu alergam cu formele mele după el. Asta fac de atunci, mereu port în mine peste umărul meu stâng zborul acela. Eu mă opresc în mintea mea la el, înmine e doar cer, e doar cer, eu sunt în zbor cu norii, cu mine ce nu pot fi decât  un copil care nu înţelege prea bine ce se întâmplă, de ce suntem aşa de mici şi ne construim aşa de mult palate fără de care nu mai putem respira dar în felul acesta nu mai putem să vedem.

Trăiesc această orbire de care vreau să scap. Eu nu vreau decât această lumină care este acum şi aici şi unde cerul aruncă lumina lui pe umărul nostru stâng şi noi trebuie să facem această întoarcere de la inimă la umăr unde cerul parcă ne-a pus razele lui albastre şi apoi în sus către el, pentru ca albastrul acesta al nostru este craţia Lui care a venit să picteze lumea în culorile infinitului. Cerul poarta în el urma paşilor Lui.”

În cea de a patra proză, intitulată „Călătorie” scriitoarea îşi alege o plajă întinsă pe patru mii de ani, două mii de ani în urmă şi două în viitor pe care închipuirea ei călătoreşte, până în punctul zero al naşterii religiei creştine:

„Ah, dacă aş putea gândi până dincolo de timpul meu, dacă această distanţă aş putea s-o fărâm şi să ies din linia periculoasă a timpului, dacă aş putea să văd lumea aşa cum a fost, cum este şi cum va fi, dacă L-aş putea vedea pe El înconjurat de îngeri, prezent în creaţia asta minunată a lui, dacă aş putea să înţeleg, că tot ce a făcut El nu este atât de neînţeles pentru mine, pentru noi, pentru toţi…

Să zicem că eu m-am născut cu două mii de ani în urmă şi sunt o femeie ca multe femei care au auzit de El, care s-a îndrăgostit de El, de frumuseţea Lui de la prima vedere, sau poate că s-a îndoit de El, dar a cugetat mult până să-L accepte, să zicem că eu sunt una din acele femei, care mereu sare în întâmpinarea Lui, mereu Il caută şi-l urmăreşte pe unde merge, nu-L slăbeşte din ochi nici o clipă, chiar uneori prea insistentă, prea cicălitoare, atât de insistentă încât, altora le pot părea nesuferită şi totuşi nu mă dau în lături, nu renunţ, insist până în pânzele albe să mă ţin de El.”

Mulţi creştini s-au întrebat, nu o dată, cum ar fi reacţionat dacă ar fi trăit în timpul lui Iisus Hristos.

De fapt, realitatea e alta. NOI TOŢI SUNTEM CONTEMPORANI CU DUMNEZEU, pentru că Timpul lui este Veşnic. Şi veşnică este şi prelungirea Lui în Timp şi Spaţiu, ca un Legământ de pace, ca un arc nesfârşit întins peste Univers. De aceea, în orice loc sau timp ne-am afla, El e veşnic cu noi şi putem să-i simţim Prezenţa.

Faptul că El este alături de noi şi când NOI NU SUNTEM ALĂTURI DE EL, este deoebit de edificator.

Se zice că la Padre Pio a venit odată un om şi i-a spus:

-Padre Pio, eu nu cred în Dumnezeu.

La care a venit răspunsul purtătorului de stigmate, imediat:

-Tu nu crezi în Dumnezeu, dar Dumnezeu crede în tine.

Câteva repere  devenite motive literare,  există în mai multe prozele Victoriţei Duţu: Astfel sunt: motivul scării, al drumului, al ferestrei dincolo de care este lumea, al eleganţei copacilor cu seva lor vitală, al zidului, al treptelor urcate, motivul îndreptării spre Lumină şi, bineînţeles, al Cerului, acolo unde se dezleagă cele ce au fost legate pe pământ.            Textele de inspiraţie fantasatică alternează cu cele autobiografice în care personajul central este un alter-ego, numit Ilinca. Ea îi defineşte şi îi formulează stările şi conceptele artistice Victoriţei Duţu. Într-o recentă emisiune radiofonică pe postul Cultural, Victoriţa Duţu a mărturisit că bunicul ei o striga Ilinca. Chiar dacă n-ar fi făcut această mărturisire, proza autobiografică este transparentă, legată intrinsec de persoana şi de familia sa. În ea, autoarea povesteşte cu sinceritate şi simplitate bucăţi, fărâme din viaţa sa.

Victoriţa percepe culorile de parcă acestea ar izvorî din sine. Călătoriile spre lumea din sine constituie suportul pe care artista brodează realitatea.

„Pictez cu lumina aceasta care îmbratişează drumul întunecos pe care paşesc uşor într-o lume lăuntrică. Da, acum văd bine, eu nu mai sunt eu, eu sunt un copil, eu sunt o copilă ce aleargă îmbrăţişată de lumină pe un drum lăuntric, în întuneric. Parcă aş călători spre moarte, dar o moarte ce mă duce la Învierea copilului din mine care devine o fecioaăa a cerului.

Copilul acesta se joacă cu lumina, întinde mâinile în sus şi zboară, pluteşte peste drumul de sub picioarele lui, care devine prăpastie de gând, prăpastie de cuvânt. Lumina aceasta pluteşte copilul peste prapastie, lumina aceasta din lumea mea lăuntrică  pătrunde în afară, prin mintea mea, prin trupul meu şi

eu transform culorile devenite lumina, în ceva ce nici eu nu mai ştiu, dar totul devine lumina în pulbere de culoare.”

Pictând, Ilinca pătrunde într-o altă lume, fantastică, lumea visului ei, a idealurilor la care aspiră:

„Acum era într-o altă lume fantastică, frumoasă, era lumea visului ei şi voia ca un miracol să i se întâmple din nou, să nu mai fie niciodată tristă, oricare ar fi fost viaţa ei, orice s-ar întâmpla pe lumea asta. Voia să aibă acest legătură cu ea însăşi, că oricât de mare i-ar fi durerea, să-şi aducă aminte de

noaptea aceasta trăită acum, înainte de marea zi a universului, când ceva miraculos s-a întâmplat, s-au schimbat coordonatele acestei lumi şi omenirea aceasta a putut să fie gândită din altă perspectivă, decât aceea a morţii şi a autodistrugerii.

Dincolo de tot ceea ce trăim şi gândim zilnic, frumuseţea asta de acum are un sens, trimite la ceva cu totul şi cu totul unic, la această puritate pe care noi o putem trăi şi o putem simţi pentru că suntem veşnici, pentru că El a vrut asta. O, cât de mult ar fi vrut să înţeleagă acest miracol al naşterii, al Întrupării, dar mai ales al naşterii din nou, la o viaţă şi la o existenţă fără margini, care e una lăuntrică, ascunsă, tainică, şi numai întreaga tăcere a lumii o poate ascunde şi o poate descoperi.”

Povestea regelui care pleacă în căutarea infinitului, cu vioara lui, este iarăşi o scriere simbolică, o parabolă admirabilă, despre dorinţa omului de Absolut, de celest, de înalt. Dar mai ales, demonstrează faptul, că opera adevărată ia naştere pe un teren purificat, după un timp de abluţiune, de mortificaţie, renunţări pământeşti, de catharsis, la fel cum meşterii iconari ori ziditori de biserici, nu se apucau de lucru înainte de a ajuna şi a face rugăciuni, pentru ca Duhul Sfânt să le sfinţească lucrarea:

„a simţit nevoia să plece, avea în el un dor nebun să cânte infinitul. Dorinţa aceasta era atât de puternică, încât  nimic nu mai conta pe lume. Şi a tot căutat, a tot căutat şi cu cât căutarea era mai aprigă cu atât dorul după infinit creştea. Dar infinitul nu era de găsit, infinitul era mereu prezent în el ca o prezenţă absentă. A rătăcit, a colindat prin lume cu vioara lui, dar dezamăgirea creştea tot mai tare. El parcă era pretutindeni dar oamenii nu-l vedeau. El era atât de singur, atât de singur printre oameni şi s-a hotărât să

plece în pustiu.

A căutat şi aici cântecul lui dar de la un timp căutarea aceasta a lui nu mai era atât de puternică, dar dorinţa însă, dorul după infinit nu-l părăsi niciodată. Stând în pustiu a început să obosească şi cu cât trecea timpul cu atât ziduri de piatră creşteau în jurul lui, până când el se trezi îngropat într-un munte de piatră. A adormit în singurătate din cauza oboselii. S-a trezit odată şi cân d s-a uitat în sus, a văzut doar o singură stea care strălucea foarte tare, dar era prea obosit ca să gândească, să se întrebe ce se petrece şi ce se întâmplă cu

el, aşa că a adormit din nou.

Însă a visat un vis, el era un copil şi se striga pe el însuşi, „trezeşte-te, trezeşte-te, nu mai dormi.” El se trezi şi puse mâna instinctiv pe vioară şi începu să cânte, doar muzica ce i-o dicta copilul. Şi era muzica lui, muzica lui, ce nu putea să şi-o cânte.

În timp ce cânta el începu să se înalţe până la steaua aceea şi muntele de piatră să se topească din cauza muzicii.

El zbura, zbura prin tot universul şi cânta muzica lui, muzica lui. Universul deveni dintr-o dată altfel, altfel, timpul deveni drum de lumină ce-l conducea spre punctul de la infinit iar în urma lui se aşternu uitarea.”

Faptul că Altcineva aprinde Lumina este şi el edificator. Aici, lumina o aprinde copilul. El este cel care stârneşte flacăra. Copilul pe care-l credem amorţit în noi dar el, din când în când îşi cere dreptul la lumină.

Autoarea a avut curajul şi  temeraritatea de a scrie şi „Legenda poeziei” o altă parabolă despre poezia din fiecare om care trebuie descoperită.

„Imaginea ferestrei” este de fapt, imaginea artei, o expresie a căutării noastre, prin imaginea care purifică şi nu cea care ucide.

O experienţă dintr-o biserică îi deschide în faţă o idee neaşteptată: ”Punctul de la infinit!!”

“Acesta este punctul de la infinit din matematică, asta studiez eu aşa de tare mereu, infinitul acesta care vine peste noi, de dincolo de lumea aceasta, infinitul care este lumea eternă a lui Dumnezeu”.

Să nu uităm însă că Victoriţa Duţu este de formaţiune realistă, a studiat şi predat matematica, ştiinţele exacte. Pictura, poezia sunt debuşeuri, răgazuri ale minţii şi  simţămintelor faţă de rigurozitatea reginei ştiinţelor.

O istorisire mistică despre Calinic ne aduce în lumea mănăstirii şi a slujitorilor ei, tăcuţii şi ascultării monahi rugători şi jertfitori pentru salvarea lumii:

„El devenea un apostol al zilelor noastre prin frumuseţea lui Dumnezeu la care medita zilnic. Cât de frumoasă este această călugărie lăuntrică trăita în afară de timp, de spaţiu, de determinari fizice şi psihice.

Frumuseţea lui Dumnezeu este cea care vindecă şi salvează, este cea care duce la Înviere.”

O scriere la limita fantasticului cu realul, de o frumuseţe aparte este „Laimona”, în care autoarea îşi povesteşte trăirile emoţionale legate de natură şi de iubire:

„Sunt în pădurea de salcâm, copacii sunt destul de rari, iarba a crescut pe sub ei, e mult soare aici şi multă căldură. Aud foşnetul vacilor mergând şi rupând iarbă. Păsărelele ciripesc în crengile copacilor, mulţumind parcă lui Dumnezeu pentru ploaia multă pe care a dat-o. Toate florile sunt mai vii, mai pline de viaţă, copacii primesc lumina soarelui ca o binecuvântare a divinităţii. Ierburile sunt de un verde sublim. Frunzele galbene de salcam sunt căzute printre ierburi, dar galbenul are multă lumină, lumină îngemănată cu albastrul cerului ce-l privesc printre copaci şi printre frunzele de un verde intens, verde

intens, plin de lumină.

Continui să citesc sonetele lui Shakespeare şi să gândesc la tine, să mă întreb de ce am putut să te visez, pentru prima dată tocmai acum, atât de departe, de când m-am îndrăgostit de tine. Mă obsedează chipul tău, îl caut parcă fără să ştiu prin pădure, pe la izvoare, pe la lacul din pădurea de stejar. Te visam că ai venit la mine să mă vezi ce fac, şi că vrei să pleci imediat, unde ţi-ai propus să stai. E în mine o căutare mută a glasului tău, a paşilor tăi, a ochilor tăi, a minţii tale, a gândirii tale.

Şi totuşi cred în continuare că am fost făcuţi unul pentru altul, de la începututl lumii.

Să caut etenitatea prin tine, divinitatea prin tine, şi pe mine însămi prin tine. Şi totuşi ce e acum nu e iubire, pentru că iubire înseamnă prezenţa ta, prezenţa ta eternă lângă mine.

Şi continui să îl citesc pe Shakespeare. Să gândesc la tine şi la Emin, cu a sa Odă în metru antic.”

Un fel de „Cântare a cântărilor” modernă, nu „în metru antic” dar în fraze de o puritate şi  un negrăit farmec: „E un izvor aici lângă mine şi unul sus, sus…mai la deal, cam de unde răsare steau polară. Aud susurul apei abia distins

printre foşnetul frunzelor de stejari şi de frasini ai pădurii din Măgură. Fluturi albi şi albine dansează deasupra şi prin ierburile înalte. Lângă izvor e o salcie bătrână, bătrână de pe vremea lui Ştefan cel Mare, a Sfântului Ştefan.

Şi lacrimile îmi curg, îmi curg şiroaie în lumina apusului de soare. Aud susurul apei ce se împleteşte mai la vale printre salcii şi stuf ca apa izvorului din deal, un izvor puternic, iar apele merg spre lac, nu mult la mai la vale. Lacul e într-o poiană mai mică, dar e destul de mare, are trestii şi are şi o barcă, e o barcă de când e vremea, de când e lacul, de pe timpului Sfântului Ştefan, sau poate şi mai înainte.

Sunt îmbrăcată în alb şi hainele îmi sunt lungi, lungi, părul meu e lung aproape să-mi ajungă la glezne şi e negru, e negru.

Privesc în acest rai, în această minunăţie a naturii, şi lacrimile îmi curg, îmi curg şiroaie.

Doamne, Dumnezeul meu, dă-mi puterea să iubesc şi să sufar, ajută-mă să descopăr ce e iubirea Iisuse Hristoase, descoperă-mi înţelepciunea, poate înţelepciunea prin iubire.”

„Zeiţă a muzicii” este tot produsul recurgerii la antici:

„Zeiţă a muzicii să cânţi în templu, să cânţi oamenilor despre adevăr şi iubire, evlavie şi frumuseţe. Să cânţi că Dumnezeu e adevărul, zeiţă a muzicii, mireasă a iubirii, regină a florilor şi împărăteasă a frumuseţii. Să cînţi în templu o dată cu ivirea zorilor, după câtatul cocoşilor în noapte. Să dansezi şi să cânţi pe cale zeiţă a paradisului iubirii. Să dansezi şi să cânţi pe potecile pădurii, să ţi se audă glasul până în abisurile eternităţii, să dansezi prin pădure şi să pluteşti pe deasupra ierbii, odată cu răsăritul soarelui, minunăţie a lumii, minunăţie a iubirii, minunăţie a frumuseţii.

Să-ţi cânţi iubirea în propria lume, să trăieşti în  propriul tău vis, că visele sunt mai frumoase decât viaţa în sine şi să vrei să nu te mai trezeşti niciodată, să umbli ca un visător căutând acel ceva inedit de care ai nevoie şi care e în tine pus de veacuri, odată cu eternitatea din noi. Să urli disperată în

noapte atunci când te trezeşti. Să lupţi cu propriile tale iluzii şi să vezi cum ele cad în faţa realităţii ca nişte jucării stricate, aruncate de undeva de sus şi să nu cazi ameţită şi pe moarte la marginea apei.”

Natura în toată splendoarea ei unică este prezentă şi în proza: „Floare de tei”:

„Şi plouă şi plouă şi plouă şi verdele ierbii şi verdele ierbii. Verdele frunzelor de tei, în luna iunie, în  luna iunie, închid ochii şi văd castelul de cleştar ce răsare dintr-o floare de tei sau mai exact ce se transformă dintr-o flore de tei, această minunăţie a frumuseţii. Floare de tei cu parfumul tău edenic

simţi cum te înalţi, te înalţi, te înalţi până sus. Cum inspiri din parfumul extraordinar al florilor de tei şi simţi cum eşti mai sus.

Am o floare de tei în mână şi parcă aş avea ceva magic.

Închid ochii şi văd coroniţa de abur ce se naşte din floarea de tei, o văd aşezată pe o carte de versuri, o carte de versuri plină de flori de tei, o văd aşezată pe o carte de versuri, o carte de versuri plină de flori de tei.

Coroniţa ce s-a născut în luna lui iunie dintr-o flore de tei seamănă cu floarea de tei şi stă pe un volum de poezii. Văd cum totul e scăldat în lumină şi aud ca din depărtare un cântec, un cântec, o simfonie divină a naturii, poate că e foşnetul frunzelor dezmorţite din starea lor de o suflare de vânt, poate ca e un murmur de izvor sub un tei, sub un tei ce-şi plânge nemurirea cu petale căzânde în apa plină de lumină a soarelui revărsată printre frunze. Poate că-i amintirea unui cîntec de cocoş în plină noapte.

O floare de tei, o floare de tei în care e zidit la dimensiuni infinit de mici paradisul, paradisul pierdut. E atâta puritate şi prospeţime într-o floare de tei încât mă copleşeşte şi poate că mă sperie, privesc ţinând în mână floarea de tei şi văd paradisul clădit în  ea cu castelul de lumină, cu muzica divină ce

răsună din el, muzică ce abia o auzi, poate că e şi un dangăt de clopot amestecat prin ea, dangăt care mă trezeşte parcă din visare şi poate din uitare.

Şi teiul, şi teiul privit din depărtare, teiul aflat nu departe de lac privit din depărtare, proiectat aşa la orizont parcă aş vedea un tablou din cerdacul casei mici, casei mici ce seamănă cu cea a lui Brâncuşi de la Hobiţa, e casa bunicii poate că e casa mea.”

„Ciocârlia în răsărit” – este o proză care aminteşte de „Epifaniile” poetului leton Immans Ziedonis, cel care  se închina ode pe vârful de munte soarelui şi îl preamărea ca pe Dumnezeu. Este mai degrabă o Odă a Bucuriei  şi a gloriei de a trăi frumos, curat şi cinstit, protejat de Dumnezeu, de natură şi de oameni, al căror nume este Iubire.

„Ah, Dumnezeule, se vede lumina, se vede porţiunea defoc printre nori, a răsărit soarele înainte de a ajunge pe lac. A birut lumina, e ca apariţia ta, Dumnezeule în negura minţii mele de om muritor.

Privesc razele soarelui cum se revarsă deasupra norilor şi printre nori spre noi. Ciocârlia a primit şi ea binecuvântarea luminii. Ciocârlia se înalţă sus, sus până la cer spre soare şi-mi duce parcă tăcerea iubirii mele spre soare, spre Dumnezeu.

Razele soarelui, mireasma naturii, cântecul naturii şi  iubirea mea sunt ca o explozie simfonică înălţată lui Dumnezeu”.

Şi până la urmă te biruieşte lumina din toate colţurile sinelui.

O proză poetică plină de mireasmă şi culoare. Şi până la urmă nici nu mai ştii: poezia inspiră pictura ori pictura inspiră poezia. Ambele împletindu-se, completându-se, îmbinându-se perfect, într-o armonie care nu poate decât să confere ochiului şi auzului o binefacere şi o bunăstare minunate.

 

 

O carte frumoasă, a unei scriitoare sensibile. O carte care te face mai bun, mai îngăduitor, mai curat, mai fericit. Şi de ce nu, o carte care, chiar dacă nu salvează lumea, o poate îmbunătăţi considerabil.

CEZARINA ADAMESCU

9 noiembrie 2010

__________

16 Martie 2011 – Ion Croitoru: „BARĂ LA BAR…Ă!“ sau „Zâmbetele unui condei hazliu“, Ed Pallas (Gheorghe A Stroia)

Întotdeauna, o carte de umor (bine scrisă) este un motiv de plăcere şi delectare (mai ales într-o zi ploioasă de toamnă), prin a cărei lectură te îmbogăţeşti cu un binemeritat surplus de energie. În acest sens şi întru satisfacerea unei astfel de nevoi a fost scrisă şi ultima (ca şi apariţie literară) carte a scriitorului adjudean Ion Croitoru, intitulată „BARĂ LA BAR…Ă!”(Mozaic umoristic), apărută la editura Pallas Athena din Focşani, în toamna anului 2010. Profesor marcant de literatură al liceului teoretic „Emil Botta” din municipiul Adjud, Ion Croitoru a avut dintotdeauna un umor debordant, cu toate că profesionalismul şi implicarea necesară actului pedagogic, nu lăsau nicidecum loc unei astfel de laturi a domniei-sale. Deşi veche de când e lumea, epigrama destinde peisajul literar cu catrenele-i acide şi moralizatoare. Pentru a înţelege mai bine stilul de epigramist al lui Ion Croitoru, vă rog să-mi permiteţi să prezint succint etimologia cuvântului „epigramă” şi câteva repere istorice ale ei, utilizând resursele valoroase ale lui Cincinat Pavelescu. O definiţie mai exactă a epigramei a fost sugerată chiar de către remarcabilul om de litere: ”Acest cuvânt, căruia limba franceză i-a dat un sens exclusiv satiric, însemna la cei vechi o strofă cu un subiect oarecare, de obicei pe o ingenioasă idee sau inscripţie lapidară.”

La greci, epigrama nu era la origine, cum o indică şi etimologia (epi-grafi = a scrie pe ceva), decât o inscripţie, mai întâi în proză, apoi în versuri, care se grava pe monumente sau morminte pentru slăvirea unui erou. Anticii, puţin severi asupra distingerii genurilor literare, se obişnuiseră să înţeleagă sub denumirea de epigramă orice poezie fugitiv scrisă, fie în hexametri alternând cu pentametrul, fie în metru iambic şi trohaic, impropriu pentru muzică. Majoritatea epigramelor greceşti nu sunt decât madrigale sau catrene morale. Romanii liberi n-au avut nici un epigramist de seamă. Tot astfel o bună epigramă cuprinde două părţi: una care excită aşteptarea, aţâţă curiozitatea, descriind în culori vii un subiect oarecare, cealaltă, care, printr-un vers neaşteptat, dă soluţia acestui fel de problemă. Prima parte ţine locul monumentului, a doua al inscripţiei. Această comparaţie ingenioasă dezvăluie toată teoria acestui gen poetic. Ea ne face să simţim, între altele, pentru ce este inutil şi neabil să încarci cu expresii violente începutul epigramei, pentru că anticipezi asupra efectului final, pe care-l scazi. Pe când, din contră, o epigramă începută perfid şi cu elogii, provoacă, la sfârşit, cititorului, o surpriză plăcută, când concluzia e neaşteptată.

Cartea de faţă este un mozaic umoristic, îmbinând în el două părţi egale ca întindere. Prima parte este rezervată epigramei, iar în a doua parte se prezintă câteva schiţe umoristice, de mică întindere şi care păstrează sonorităţile umoristice proprii autorului.  Respectând canoanele epigramei (mai-sus descrise), Ion Croitoru încearcă să surprindă în catrenele cărţii sale realităţi din aproape toate domeniile: politic, juridic, social, educaţie, sport, ştiinţă. Cum poate fi altfel scrisă epigrama, decât actuală timpului său, purtând în pana ascuţită a condeiului umoristic umanul şi umanitatea? Şi apoi, cei prinşi în condei ar trebui să fie mândri că li se acordă atâta atenţie, fie chiar şi prin satirizarea defectelor etalate cu nonşalanţă. Astfel, epigramistul Ion Croitoru, profesor de literatură, nu are cum să se declare mulţumit de nivelul redus al „educaţilor” de astăzi, neputându-le accepta justificările: „—Mă critică ai mei de-aici/ C-am terminat cu note mici,/ Dar eu mi-am susţinut deviza:/ Păi a intrat şi-n note criza!” (Necăjit după BAC) sau „—Dacă prostia se plăteşte/ Nu chiar ca „dinte pentru dinte”,/ La noi o sumă vă opreşte,/ Mereu c-un an mai înainte”(La Universitatea Privată).

Condeiul lui Ion Croitoru scrie o epigramă nu foarte acidă, umorul acestora fiind unul de bună calitate şi de foarte mult bun simţ. „Lovit” de epigramele sale, nu ai cum să te simţi ridiculizat, epigrama sa nefiind ridicolă în niciun fel. Sistemul sanitar românesc este epigramat şi el – prin vocea satirică a maestrului Croitoru: „Să nu ai temeri, căci sunt nule,/ Dovleacul ţi-l desfac un pic,/ Speranţe bune sunt destule,/ Iar locul lor e tot în plic…” (Încurajare înaintea operaţiei). Actuale, ca toate scrierile sale, Ion Croitoru vorbeşte şi despre criza economică mondială, care a schimbat până şi „tactica de lucru” a oamenilor certaţi cu legea: „E supărat de ieri Cucui,/ Apaşul crunt cu brişca lată,/ Căci taxă i-a impus şi lui/ Pentru valoarea-njunghiată”. Deşi epigrama de astăzi nu este considerată de către unii exegeţi ca fiind poezie, ea respectă totuşi canoanele poeziei, implicând o mare putere de sintetizare a unor adevăruri, dublate de un final pe măsură, cu o puternică valoare moralizatoare. Epigrama este o formă de artă literare, cu un umor ce trebuie să fie unul de autentică valoare. După umila mea părere, un caz nefericit de umorist este acela care „scrie” epigramă, fără a avea nici un pic de umor. Însă, la Ion Croitoru epigrama este plină de umor, deoarece autorul o înnobilează cu umorul său molipsitor. Exemplele ar putea continua dar, las la aprecierea cititorului dacă le-am incitat interesul pentru a lectura din epigramele cărţii de faţă.

Schiţele umoristice prezentate în partea a doua a cărţii sunt de factură anecdotică, sau pot împrumuta din efervescenţa unor ştiri TV, prin care cititorul se autoproclamă „liber arbitru” şi poate percepe realitatea după cum doreşte. Titlurile acestor schiţe sunt şi ele pe măsură: „Tehnicianul virusat”, „Om cu scrupule”, „Fiara atacă”, „Insula pustie”, „Logica ciobanului”. Structura cărţii de faţă, aceea de mozaic umoristic, poate fi considerată o continuare a  anteriorului mozaic umoristic al lui Ion Croitoru: „Crinul de plastic” – apărut tot la editura Pallas Athena, în anul 2009. Cert este că în ambele lucrări, umorul este la el acasă. Cu toate acestea, aş fi dorit să văd în cartea lui Ion Croitoru  (şi acesta este doar un umil punct de vedere ), umorul tratat pe două fronturi: scris (epigramă) şi ilustrat (caricatură). O astfel de asociere ar fi fost sporit doza de umor a cărţii, având în vedere insolitul amestec de senzaţii auditive şi vizuale pe care le-ar fi produs. O posibilă explicaţie a unui astfel de „neajuns” se leagă de costurile „piperate” implicate de acest lucru şi de posibilităţile financiare precare de care se „bucură” pensionarii noştri – fie chiar şi maeştri. Chiar şi numai pentru o astfel de abordare, autorul merită tot respectul şi admiraţia noastră. Admiraţie – pentru curajul şi tenacitatea de care a dat dovadă, respect – pentru persuasiunea sa în abordarea scrierilor cu caracter umoristic. Să-i urăm maestrului ani mulţi cu sănătate, pentru a ne mai descreţi frunţile cu umorul său de calitate, lipsit de  orice trivialitate şi cu o deosebită limpezime a mesajului exprimat. Cu certitudine, scrierea de faţă reconfirmă motto-ul unei celebre reviste umoristice: „Râdeţi, râdeţi, că şi aşa nu mai veţi ce pierde”.

GHEORGHE A. STROIA

Adjud, Noiembrie 2010

____________

15 Martie 2011 – Paul Polidor: „Cobai în Ţara Dezamăgirilor: poezii sociale“, Editura Fundaţiei „Paul Polidor“, Bucureşti, 2010 (Al Florin Ţene)

Volumul de poezii “Cobai în Ţara Dezamăgirilor: poezii sociale “ semnat de poetul, compozitorul şi interpretul Paul Polidor, apărut la Editura Fundaţiei ”Paul Polidor, “Bucureşti, 2010 , cu o prefaţă de Traian T. Coşovei, reluată din volumul anterior ”Pe autostrada socială. Utopie şi critică  “, apărut în 2007, ne redescoperă un artist cu o sensibilitate deosebită, al cărui eu vibrează acut la reverberaţiile mediului în care trăieşte şi compune.

Paul Polidor, autor a 18 cărţi cu tematici diferite, este un poet neliniştit fără skepticism, iar prezentul volum pune în dublu registru ( unul livresc , ironic, şi unul grav, afectiv) condiţia aristului în propria ţară pe care o denumeşte Ţara Dezamăgirilor. Poetul ca receptor creiază poemul ca discurs vorace, vede lumea înconjurătoare prin ocheanul pamfletarului. Spiritul incitant şi caustic fac din poeziile sale o provocare  histrionică. Sub forma gestului burlesc, în versuri de un clasicism maladiv, autorul induce, în fapt, o stare de complicitate, sugerând la tot pasul subânţelesuri adânci, insinuând mereu o altă faţă a adevărului: “Imi beau strugurii şi via,/ Am numai tupeu în vine,/ pentru că în România/ Pot să cumpăr pe oricine!“( Copilu` de bani-gata ).Replierea în faţa grozăviilor e un mod de a persifla vanităţile prin exaltarea poemului. Descrierea fiind, deopotrivă, o formă de posedare şi de critică a obiectelor şi fenomenelor sociale, tot astfel poezia poate fi o formă de magie şi de obnibulare a realului. Descoperim ăn acest volum un criticism teatral şi histrionic, o comedie a societăţii exprimată prin poezie: “ Stăm la coada vieţii-n ploaie,/ Munca nu mai e la preţ:/ Pensia românului/ Moare-n stand-by de îngheţ.” ( Pensie de supărare ).

Paul Polidor consumă experienţa în registru ironic, înălţând poemul la dificilul rol de personaj al discursului liric. Poetul regizează o veritbilă comedie sartcastică a societăţii româneşti, exultând şiret la gândul spectacolului şi dând o imagine fidelă despre ingenuitatea , adevărul şi libertatea pierdute:”Grădina casei, libertate, zburdă/ Şi-aşteaptă oaspeţi în descătuşări/ La care ea se face că e surdă,/ Instinct de conservare, blânde stări. “( Bilet pentru libertate ).

Ca un actor dedublat în pamfletar şi profet, poetul cultivă, aşadar, cu bună ştiinţă, discursul direct, dar şi cel ambiguu, vorbind adică în douză stiluri diferite: unul direct, afectat şi amuzat, celălalt subtil, aluziv şi instigator. Gestul gratuit are întotdeauna şi  o funcţie alegorică. Unele poezii se încheie cu versuri purtătoare de valoare aforistică. Sentimental şi cinic, politicos şi virulent, seducător şi îmbufnat, poetul e, în ciuda comportamentului duplicitar-ironic, şi o conştiinţă adevărată care-şi pune cu seriozitate problema eficienţei poeziei pamfletare, a posibilităţii ei de a schimba lumea românească.

Caracterul acesta ambivalent, de spectacol şi criticism, de premoniţie şi alegorie, de luciditate şi pamfletism, inclusiv de vigilenţă, dă versurilor o notă puternică de avertizare faţă de real. De altfel,  scenariul ludic are, în versurile lui Paul Polidor, şi un sens carnavalesc, însă unul trecut prin grila spiritului vigilent. Versurile au aerul unei superbii sarcastice frisonată de un dor de normalitate, în care recunoaştem orgoliile poeziei pamfletare adevărate.

AL.FLORIN ŢENE

_____________

14 Martie 2011 – Menuţ Maximinian: „Rădăcini împrumutate“, Editura Karuna, Bistriţa (Preot Ion Alexandru Mizgan)

Constatăm în ultima vreme că puţini jurnalişti şi oameni de cultură mai abordeză subiecte care vorbesc despre destinul tragic al neamului românesc în trecut şi prezent. Recent tânărul jurnalist şi scriitor de pe melegurile Năsăudului, Menuţ Maximinian, a abordat un subiect delicat din istoria trecută şi prezentă a românilor din Odorheiu Secuiesc, care trăiesc drama de a fi minoritari în propria ţară şi de a fi supuşi unui intens proces de deznaţionalizare. Cartea de faţă s-a născut în mintea şi inima tânărului jurnalist bistriţean Menuţ Maximinian în momentul în care se documenta pentru cartea sa Chip de înger (Bistriţa, 2008), în care prezenta situaţia tristă a şcolii româneşti pe cale de dispariţie la Odorheiu Secuiesc, precum şi situaţia aşezământului Sfântul Iosif din aceiaşi localitate.

Prin această carte autorul aduce în discuţie o problematică evitată de multe ori de către clasa politică românească: situaţia dramatică a comunităţii românilor din Harghita şi Covasna, minoritară în acea zonă, supusă unui proces de deznaţionalizare, chiar de „purificare etnică” în opinia autorului. Menuţ Maximinian sesizează faptul că autorităţile politice româneşti, din oportunism politic, aflate de 20 de ani în cârdăşie cu UDMR, sunt nepăsătoare faţă de drama românilor din această zonă a Transilvaniei. Jurnalistul bistriţean atrage atenţia asupra pericolului agresiunii minorităţii naţionale devenită majoritară la nivel local, asupra majorităţii transformată în minoritate locală. Autorul  deplânge în demersul său jurnalistic-istoriografic, diferenţa între minoritatea maghiară din România şi minoritatea românească din Harghita şi Covasna. Deşi în România maghiarii sunt minoritari aceştia sunt bine protejaţi de autorităţile româneşti cu tot felul de legi şi proiecte speciale, maghiarii având şcoli în limba maghiară, facultăţi, ziare, radio, televiziune etc, în vreme ce românii minoritari în această zonă nu au nici un drept. Nu întâmplător volumul se deschide cu un capitol intitulat: Străin în propria ţară.

La început autorul prezintă Zona Odorhei, situaţia administrativă, configuraţia etnică şi confesională, conform recensământului din 1930, precum şi Municipiul Odorheiu-Secuiesc. Autorul face o incursiune în istoria acestui oraş precum şi a întregii Transilvanii din vremea dacilor până în prezent. Sunt prezentate argumentele istorice care dovedesc continuitatea românilor pe aceste meleaguri, precum şi asupra greutăţilor şi vicisitudinilor istorice pe care le-au avut de înfruntat românii în istorie până în vremea noastră. Autorul accentuează lupta sau ofensiva îndreptată de autorităţile maghiare ale timpului împotriva şcolii româneşti mai ales în vremea lui Apponyi (1907). Se atrage atenţia că situaţia românilor s-a înrăutăţit odată cu aşezarea secuilor în secolul al XII-lea citând în acest sens pe istoricul P.P. Panaitescu. Sunt prezentate toate încercările prin care au trecut românii din această zonă în decursul veacurilor. Un moment dramatic din viaţa comunităţii româneşti din Odorheiu-Secuiesc a fost decembrie 1989 când comunitatea românească a fost supusă ameninţărilor de tot felul. Autorul evocă faptul că se agăţau în copaci pancarte la adresa românilor de genul: „Veţi vedea ce veţi păţi la noapte”. Era o aluzie la masacrele săvârşite de trupele hortyste maghiare la Ip şi Trăznea. În acea vreme de decembrie 1989 s-au incendiat depozite şi anumite fabrici. Preotul ortodox Nicolae Călugăru din Odorheiu-Secuiesc a fost ameninţat cu moartea şi i s-au spart geamurile de la casa parohială, fiind necesară intervenţia soldaţilor pentru ca lucrurile să nu degenereze. Autorul aminteşte şi de asasinarea şefului Securităţii locale, Dumitru Coman, care a fost maltratat şi apoi spânzurat în centrul oraşului. Autorul prezintă şi drama călugăriţelor greco-catolice a ordinului „Inimii Neprihănite” care administrau orfelinatul din localitate, şi care la scurt timp după 1990 au fost silite să părăsească acest aşezământ de caritate pentru faptul că aparţin naţiunii române. Urmele şovinismului maghiar din această parte a ţării sunt cuprinse în cuvântul lui Orban Balazs (secolul XIX) care afirma că: „Ţinutul Odorheiului este atât de maghiar, încât şi pasărea ciripeşte în ungureşte”.

Într-un alt capitol intitulat Dezrădăcinarea, Menuţ Maximinian prezintă aspecte istorice în ce priveşte naţiunea maghiară şi evoluţia ei în timp. Este prezentată venirea şi stabilirea ungurilor în Câmpia Panonică şi ocuparea treptată a Transilvaniei de către aceştia, precum şi creştinarea lor în ritul ortodox (bizantin). Autorul arată etapele cuceririi Transilvaniei de către unguri arătând că prezenţa românilor în Transilvania a fost în mod continuu constantă, iar ponderea lor numerică  – în comparaţie cu celelalte etnii –  a fost neîntrerupt recunoscută. După ce se aminteşte de aşezarea saşilor în Transilvania (secolul XII), autorul prezintă şi situaţia religioasă a românilor din această zonă şi lupta dusă de aceştia în vederea păstrării ortodoxiei în faţa prozelitismului catolic, calvin şi greco-catolic. Toţi aceştia urmăreau să-i rupă pe românii ortodocşi din Transilvania de legăturile lor cu românii din Muntenia şi Moldova. Autorul arată că toate încercările de a-i rupe pe români de Biserica Ortodoxă au fost sortite eşecului, doar unii dintre români acceptând unirea cu Biserica Romei din considerentul de a se bucura de privilegiile naţiunilor recepte.

În capitolul Icoana Biruinţei Menuţ Maximinian scoate în evidenţă rolul jucat de Biserică în menţinerea vie a spiritului românesc, Biserica generând şi coagulând în jurul ei o intensă viaţă comunitară, în ciuda ofensivei de maghiarizare declanşată de autorităţile locale maghiare împotriva românilor în decursul timpului. Tânărul jurnalist menţionează faptul că în mai multe localităţi cu localitate mixtă românii ortodocşi au fost trecuţi cu forţa la confesiunile maghiare. Autorităţile maghiare locale au mers până acolo încât au dispus ca în şcolile confesionale ortodoxe şi greco-catolice până şi religia să fie predată în limba maghiară. Autorul prezintă cronologic, începând cu secolul al XIX-lea, încercările de maghiarizare la care au fost supuşi românii din această parte a Transilvaniei. Autorul reţine şi câteva aspecte negative din viaţa şi istoria românilor din fostele scaune româneşti, de care se fac vinovaţi românii înşişi: folosirea prioritară a rezistenţei pasive, cedările şi compromisurile făcute pentru păstrarea unor privilegii, lipsa unor răspunsuri adecvate la provocările specifice fiecărei etape istorice, disensiunile dintre Biserica Ortodoxă şi cea greco-catolică, deficienţe în organizarea comunitară etc.

Tânărul jurnalist Menuţ Maximinian arată că viaţa românilor din secuime a fost marcată pe toată perioada interbelică de persoana mitropolitului Nicolae Bălan (1888-1955), originar din Blăjenii de Jos (Bistriţa-Năsăud), care va face mai multe vizite pastorale în zona secuizată. Mitropolitul Nicolae Bălan a făcut prima vizită în secuime în 1921, vizitând toate parohiile, încurajându-i pe preoţi şi credincioşi prin cuvinte ziditoare. Autorul prezintă şi activitatea preotului Liviu-Galaction Munteanu care în timpul prigoanei hortyste a rămas sub ocupaţie maghiară înfruntând alături de românii rămaşi urgiile hortyştilor maghiari. Drama preotului Liviu-Galaction Munteanu va continua sub comunism când a fost aruncat în temniţă şi supus la mari privaţiuni. Este prezentată apoi misiunea episcopului de astăzi din Harghita şi Covasna, în persoana Preasfinţitului Ioan Selejan, căruia îi revine misiunea de a-şi desfăşura activitatea într-o zonă în care etnicii maghiari sunt în proporţie de 80%. Cu toate acestea episcopul Ioan Selejan reuşeşte să adune la un loc pe români atât din punct de vedere religios, cultural şi civic. Este prezentată apoi viaţa religioasă a românilor din bazinul Odorhei.

Într-un alt capitol intitulat Puterea Slovei autorul prezintă istoria învăţământului românesc din această zonă care merge pe acelaşi făgaş cu cel al bisericilor româneşti. Autorul arată că în tinda modestelor lăcaşuri de cult sau în locuinţele dascălilor bisericeşti şi a preoţilor, au fiinţat cele mai vechi şcoli româneşti confesionale atestate documentar. Tradiţia pedagocică şi a frecventării de către români a şcolilor din Odorhei este atestată încă din secolele XVII-XVIII. Biserica va veni în ajutorul şcolilor secuieşti din secuime. Astfel pentru salvarea sentimentului naţional şi a limbii române, sinodul mitropolitan de la Sibiu  a acordat în 1875 un ajutor de 3000 de florini şcolilor din secuime. Conform rânduielilor şaguniene protopopii ortodocşi erau şi inspectori şcolari iar preoţii îndeplineau şi funcţia de directori ai şcolilor confesionale. Un rol însemnat în perfecţionarea procesului de învăţământ l-au avut conferinţele învăţătoreşti desfăşurate anual.

Printre altele autorul menţionează faptul că anii Dictatului de la Viena (1940-1944) au fost cei mai negri pentru învăţământul românesc din perioada convieţuirii de secole româno-secuieşti/maghiare. În perioada 1940-1944 şcolile şi secţiile în limba română au fost desfiinţate şi învăţătorii alungaţi. Revenirea la normalitate s-a făcut cu mare greutate îndeosebi în perioada Regiunii Autonome Maghiare. O îmbunătăţire a situaţiei pentru învăţământul în limba română în această zonă s-a petrecut după reorganizarea administrativă din anul 1968. Autorul constată că o nouă lovitură a primit învăţământul românesc din secuime după decembrie 1989. După 1990 şcolile au fost separate pe criterii etnice şi copiii români au fost alungaţi din unele şcoli în plin proces de învăţământ, cum a fost cazul în Odorheiu Secuiesc când profesorii români au fost nevoiţi să ia drumul pribegiei. Jurnalistul Menuţ Maximinian arată că după evenimentele din decembrie 1989 la presiunea unor lideri maghiari locali, s-a produs la Odorhei scoaterea forţată a secţiilor române din şcolile şi liceele din oraş iar secţiile rămase s-au organizat în şcoală de sine stătătoare, sub denumirea Liceul Teoretic Marin Preda. Autorul dezvăluie comunicatul Primăriei din Odorheiu Secuiesc din 4 aprilie 1990 pe care autorul îl consideră „de expresie fascistoidă”. În acest comunicat se afirmă: <<prezenţa claselor româneşti în Odorheiu Secuiesc dăunează procesului instructiv-educativ în limba maternă maghiară>>. De asemenea, autorul remarcă faptul că şcolile maghiare sunt aşezate în centrul Odorheiului în vreme ce şcoala românească a fost izgonită între bălării pe un deal. Autorul evocă cu tristeţe în suflet şi mâhnire situaţia dezastruoasă a şcolii româneşti din Odorheiu Secuiesc încât cele revelate de autor te fac să te întrebi dacă cele descrise în carte sunt din prezent sau din perioada hortystă a Transilvaniei. Tot în acest capitol este descrisă drama orfelinatului „Sfântul Iosif” din Odorheiu Secuiesc care a fost ridicat în anul 1996 cu sprijinul unei fundaţii elveţiene şi este deservit de călugăriţele greco-catolice ale ordinului Inimi Neprihănite. Acest orfelinat adăposteşte peste 100 de copii orfani sau proveniţi din familii foarte sărace. Măicuţele au fost scoase cu forţa din acest aşezământ de câţiva reprezentanţi ai maghiarimii supăraţi de prezenţa acestui aşezământ care adăposteşte copii români, romi, dar şi maghiari. Cei care stau în spatele acestor acţiuni huliganice sunt reprezentanţii autorităţilor locale din Odorheiu Secuiesc care fac tot posibilul să distrugă acest aşezământ. Autorul descrie cu lux de amănunte numeroasele şicane la care au fost supuse călugăriţele greco-catolice din partea autorităţilor locale din Odorheiu Secuiesc. Este de neînţeles pasivitatea clasei politice româneşti dar şi atitudinea Bisericii greco-catolice care nu protestează împotriva acestor agresiuni venite din partea maghiarimii, spre deosebire de plângerile făcute împotriva Bisericii Ortodoxe Române cum că Biserica greco-catolică este supusă „epurării cultural-religioase” de către românii ortodocşi.

În alte capitole ale cărţii jurnalistul Menuţ Maximinian prezintă viaţa culturală şi naţională a românilor din acest spaţiu al Transilvaniei, consemnând faptul că în perioada interbelică în această zonă apăreau 25 de publicaţii (10 în limba română, 13 în limba maghiară şi 2 bilingve). Autorul consemnează faptul că Dictatul de la Viena a dus la încetarea bruscă a apariţiei tuturor ziarelor şi revistelor româneşti, odată cu expulzarea redactorilor şi ziariştilor români din această zonă. Autorul prezintă şi situaţia publicaţiilor în timpul perioadei comuniste şi după decembrie 1989. Menuţ Maximinian prezintă şi istoria interferenţelor etno-culturale  româno-maghiare şi evoluţia acestora, arătând că românii şi maghiarii din această zonă convieţuind cu saşii au preluat de la aceştia unele obiceiuri, practici familiale, tehnici privind gospodăria agricolă etc. Autorul vorbeşte şi despre obsesia segregaţionismului în mentalitatea maghiară care are ca punct de plecare situaţia dintre anii 1952-1968 când în zonă a existat Regiunea Autonomă Maghiară. Autorul reţine în paginile cărţii şi elementele cele mai ofensatoare pentru populaţia românească din această zonă cum ar fi: arborarea ostentativă a drapelului şi intonarea imnului secuilor.

Tânărul şi entuziastul jurnalist bistriţean arată că, din păcate, despre procesul maghiarizării românilor din secuime nu se poate vorbi doar la timpul trecut. El arată că după înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei situaţia românilor din această zonă s-a ameliorat, dar lucrurile sunt încă departe de a fi rezolvate. Autorul evidenţiază faptul că în România cei mai nefericiţi minoritari sunt românii care sunt trataţi la mâna a doua, minoritari în propria ţară, înspăimântaţi de perspectiva unui viitor în care vor trebui să-şi părăsească casele şi să plece abandonaţi cu totul de politicienii de la Bucureşti. Autorul arată şi faptul că preoţii din bisericile româneşti au fost alungaţi din această zonă, copiii românilor fiind izgoniţi din şcoli iar profesorii alungaţi. Autorul arată că dacă la nivel naţional maghiarii sunt o minoritate care-şi cere cu vehemenţă „drepturile”, în această zonă a ţării ei sunt o majoritate dură care nu e dispusă să ofere altora ceea ce cere pentru ea însăşi. Jurnalistul bistriţean precizează faptul că într-o Europă în care cuvântul de ordine este „multiculturalism”, românii din secuime sunt supuşi celei mai crâncene opresiuni pe baze etnice, la fel ca în Timoc şi Ucraina, dar cu atât mai tragică este situaţia lor cu cât această situaţie se petrece în propria lor ţară.

Un alt capitol al cărţii care merită evidenţiat este cel intitulat Meşteşuguri care mor în care sunt prezentate ocupaţiile locuitorilor din această zonă şi meşteşugurile care se pierd încet dar sigur prin dispariţia generaţiilor bătrâne. Obiceiuri şi ocupaţii precum meliţatul, torsul, depănatul, fiertul firelor de in şi cânepă, urzitul, meşteşugul olăritului etc., se numără printre meşteşugurile care caracterizează această zonă şi sunt pe cale de dispariţie. Sunt prezentate şi unele tradiţii care n-au dispărut cum ar fi: colindul românesc, tradiţiile legate de nuntă (gătitul miresei), obiceiul primirii oaspeţilor etc.

Ultimul capitol al cărţii Poveşti care dor conchide drama românilor din secuime, bazându-se pe mărturiile realizatorului TV Răzvan Butnaru din care reiese că românii din această zonă şi-au pierdut limba maternă şi identitatea. În finalul volumului autorul deplânge, la fel ca altădată Octavian Goga,  cu tristeţe în suflet, starea neamului românesc din acest colţ al Transilvaniei: „Asistăm neputincioşi la dezrădăcinarea noastră în propria ţară. O poveste halucinantă, la care asistăm fără a spune nimic. Pentru că autorităţile tac, iar cei care vorbesc nu se aud, parcă ar fi în deşert. După secole de românism asistăm la dispariţia acestuia. Plânge istoria, plâng Carpaţii, Mureşul, Târnavele şi Oltul. Am fost prea buni cu străinul care a cerut adăpost şi acum noi suntem cei care avem de suferit. Dispare sămânţa lui Traian şi Decebal, dispare o lume. Pe care n-o mai putem întoarce.”

Cartea jurnalistului bistriţean Menuţ Maximinian este provocatoare şi plină de învăţăminte pentru orice cetăţean al spaţiului românesc şi european. Nu întâmplător cartea s-a bucurat de la apariţie până în prezent  de mai multe premii: premiul de excelenţă la Festivalul Romulus Guga, realizat de USR Mureş; premiul românilor din Spania acordat de Asociaţia Casa Românească din Catalunia; premiul Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud; premiul Asociaţiei Pro Apărarea Drepturilor Omului.

Preot ION ALEXANDRU MIZGAN

 

________________

11 Martie 2011 – Lucia Sav: „Testimonii“, Editura IDC Press ,Cluj-Napoca (Nastasia Maniu)

Cea de-a treia carte de versuri – Testimonii – a poetei si traducatoarei clujene Lucia Sav, urmata pana la ora actuala de alte doua volume, a avut ca impuls creativ initial drama personala a pierderii celui care nu i-a fost doar sot, ci un adevarat mire mistic („mirele bland”) cu care alcatuia un veritabil cuplu cultural. Este vorba de poetul, latinistul si traducatorul Vasile Sav, cel ce a reusit printr-un efort titanic si o vointa de neclintit nu doar sa traduca pe cei mai importanti poeti latini, ci si sa scoata in lumina limbii noastre neolatine, transpunand si publicand in limba romana sase dintre volumele proiectatei opere integrale a Sfantului Augustin, pentru care, dealtminteri, a si fost recompensat cu un premiu al Uniunii Scriitorilor.

Dar nu despre regretatul Vasile Sav intentionez sa vorbesc aici, ci despre cartea de poezie dedicata lui de catre cea care i-a fost partenera de viata, poeta  Lucia Sav, pe care am cunoscut-o si cu care m-am imprietenit inca din anii indepartatei mele studentii clujene. Din pacate, la terminarea studiilor, viata ne-a despartit si nu ne-am reintalnit decat dupa zeci de ani, prilej cu care mi-a daruit misterioasa ei carte – Testimonii – aparuta la Editura  IDC Press din Cluj-Napoca, in 2004, dupa trecerea in vesnicie a regretatului ei sot.Asa se explica faptul ca scriu cu o atat de mare intarziere de la aparitia ei despre aceasta carte care poarta ca pe o emblema nobiliara suferinta nedisimulata si nemachiata a autoarei. Dar cum timpul in care se masoara poezia este altul decat meschinul timp cotidian, nu simt nici un disconfort legat de asa-zisul decalaj temporal, cu atat mai mult cu cat antenele mele interioare sunt extratemporale.

Sa revin insa la poezia din acest volum, o poezie care iti inspira incredere inca de la inceput prin sobrietate, simplitate si sinceritate, prin curajul poetei de a fi ea insasi, netinand cont de mode, de trenduri si de alte cate si mai cate pornografice naravuri existente la ora actuala in poezie si nu doar in poezie, desi, intre noi fie vorba, si aceasta moda deochiata, ca toate modele, dealtminteri, e pe duca, aflandu-se intr-un fel de coma prelungita artificiala.

Sa pun punct insa acestei dizertatii necesare si sa revin (pentru a cata oara?) la cartea in discutie despre care voi remarca, pentru inceput, ca e construita pe patru piloni (a se citi „capitole”), inegali ca dimensiuni, avand un crescendo ca forta de expresie.

Primul capitol nu poarta un titlu, ci doar un citat din Solilocviile lui Vasile Sav, citat folosit drept moto si impuls de pornire pentru fluxul liric al poetei. Dealtfel, nici poeziile – scurte cel mai adesea, dar intense ca traire – nu au un titlu, ci sunt numerotate, de parca autoarea ar vrea sa sublinieze, si pe aceasta cale, curgerea din unul in altul a suferintei care o poarta in acest demers tragico-liric. Cincisprezece sunt poemele care compun acest prim capitol al cartii in ritmuri antice latine, dar care aluneca uneori, insesizabil, in ritmurile mioritice, intr-un mod atat de natural si de spontan, incat acest lucru nu dauneaza poeziei, ci, as zice, dimpotriva. Iata un exemplu: „Tibullus, Propertius si, tu, Catullus,/voi, umbre antice,/in taram de taina, / de va fi sa treaca/ cel ce v-a slujit/ si-n dulcele grai/ v-a inmladiat/ versul in ritm antic,/ mirele meu bland,/ fluture plapand,/ voi, pliniti-mi ruga,/ voi, sa mi-l petreceti,/ dincolo mi-l treceti/ pe taram sorin,/ in apus marin,/ unde il asteapta/ multimistuitoare/ lumina si floare.”

Constructia – care pastreaza intacta intreaga sensibilitate a poetei, intreaga atmosfera de tragedie antica, de elegie ovidiana – continua astfel numerotarea poemelor si in capitolul urmator, intitulat Avataruri., unde, in acelasi cadru poetic, constituit de urmele anticului Tomis, aspru si neprimitor, care a gazduit si tristetea exilatului poet Ovidiu, autoarea isi continua, aidoma unei eroine tragice, cautarile zadarnice, fara odihna. Asadar, cel de-al doilea ciclu nu schimba ritmul, nici cadrul de desfasurare elegiaca, in care poeta urmeaza vrajita si parca indragostita de propria ei durere un traseu enigmatic, sumbru marin, infricosator si, totusi, tandru: „Prelinsa din adanc,/ reptila-si tese mreaja/ din rana inserarii./
Undirile-i/ usor ma infasoara-n/ vapaie de oglinzi,/ abisul ochilor de-absint/ beata privirea mi-o  soarbe;/ glasul lui, clinchet de argint,/ ispita dulce, vorba/ venin in mine strecoara.”

Egala cu sine si parca fidela propriei sale suferinte, Lucia Sav isi continua bocetul tragic, pastrand un constant ton elegiac si in cel de-al treilea capitol, mult mai amplu decat precedentele, sugestiv intitulat  Cantecele Supliciei: „Ratacind pe tarmul pustiu,/ Suplicia-si destainuie-n cantec iubirea.” Asa cum reiese si din cele doua versuri care deschid capitolul, aici tristetea este luminata de iubire, iar autoarea se lasa purtata de imaginea celui disparut intr-un spatiu al reveriei, spulberat insa de „necrutatoare/ secera vantului” care aici ar putea intruchipa realitatea implacabila ce te trezeste din vis.

De remarcat este faptul ca intregul volum este incrustat cu citate, cu insertii livresti aparti- nand atat celui disparut cat si celor care au scris despre el, despre cartile lui. Dealtminteri, in acest al treilea capitol, fragmente intregi din cronici literare sau chiar articole intregi sunt inseirate in continuarea poemelor ajunse la numarul nouazeci, iar apoi aceste cronici sunt continuate cu alte poeme, parca intr-o curgere fireasca, de fapt, intr-o structura intertextuala.

Ultimul capitol, care, aparent, nu are nici o legatura cu precedentele, nici ca forma, nici ca mesaj, este alcatuit dintr-un singur poem epico-dramatic, intitulat Albastru-violet, in care autoarea nareaza intalnirea ei cu un personaj feminin bizar, ce pare a fi cu mintile plecate, dar care, in incoerenta sa, rosteste multe adevaruri triste despre realitatea cotidiana si nu doar cotidiana si care ne evoca parca alienarea si singuratatea fiecaruia dintre noi. Ca si cum ar vrea sa faca legatura cu restul cartii, in final, autoarea isi suprapune propria-i singuratate peste singuratatea personajului ei.

NASTASIA MANIU

 

______________

10 Martie 2011 – Virgil Ciucă: „Pierdut în lume“, Editura Semne, Bucureşti (Cezarina Adamescu)

Oltean la origine, din comuna Gherceşti, judeţul Dolj, aproape de Craiova, Virgil Ciucă a cunoscut de-a lungul vieţii, meandrele unei ascensiuni pe propria răspundere, cu alte cuvinte el este un self-made-man, care, nu o dată a luat-o de la capăt până când, din 1985 a reuşit să-şi obţină rezidenţa americană, fiind actualmente un scriitor român din diaspora americană. A publicat până acum două volume de poezii şi eseuri: „Blestem străbun” în 2007 şi „Versete dumnezeieşti” în 2008, ambele la Editura SemnE din Bucureşti.

Deşi este plecat de un sfert de veac din ţară, Virgil Ciucă nu a pierdut legătura cu neamul lui şi, în pofida titlului actualului volum „Pierdut în lume” – şi-a găsit temei în  domeniul literaturii în care nu se simte deloc „pierdut”.

Deşi nu i-a fost deloc uşor să se trezească aidoma unui călăreţ singuratic într-o lume de „Contradicţii” – aşa cum mărturiseşte în poezia cu acelaşi titlu, cu: „Dor de ducă într-o altă lume/ Roşul soarelui ce-apune, / Zbor de stele, zbor spre astre/ Zborul devenirii noastre.// Păsări ce-au uitat să zboare, / Gându-nvinsului ce moare, / Dragostea fără iubită, / Femeie năpăstuită / Vioară fără arcuş, / Căluşar fără căiuş / Casele fără pridvor / Visele care ne dor // Oceane fără furtună, / Fulgere care nu tună / Stupi rămaşi fără albine, / Biserici fără sfinţire.”

Acest poem este unul emblematic pentru întreaga creaţie a poetului pentru că relevă chiar sufletul autorului, destul de contorsionat, neliniştit, încărcat de contradicţii, care se declară ateu, dar de fapt este un om care se îndreaptă spre Dumnezeu cu spatele. Prin întrebările pe care şi le pune, prin neliniştile şi căutările sale permanente. Pare că uneori a găsit un răspuns potrivit care să-l satisfacă, pentru ca din el să se işte alte şi alte întrebări izvorâte din subsolurile conştiinţei frământate neîncetat.

Pierdut de gânduri, pierdut de cuvinte, pierdut de semenii săi, pierdut uneori chiar şi de sine, el scrie despre propria condiţie de emigrant în aceeaşi termeni contradictorii, antinomici: „Pajişte fără verdeaţă / Speranţe vândute-n piaţă // Dragostea mută de mamă / Soldatul fără cazarmă / Staule fără cornute / Cântul Lebedei tăcute // Zilele fără zefir / Popa fără patrafir / Ortodox fără Crăciun / Emigrant fără surghiun” (Contradicţii).

Însuşi titlul volumului pare să reflecte stranietatea (citiţi: străinătatea, înstrăinarea) celui „pierdut iureşul în lumii”.

Într-o lume în care omul colindă buimac, fără repere, bâjbâind parcă urmele paşilor pierduţi peste tot, rătăcit, dezorientat, bezmetic, căutând drumul de-ntors din labirintul lumii în care s-a trezit cu gura coclită.

Ce-l va salva pe acest surghiunit, de vreme ce reperele sufleteşti, singurii stâlpi de susţinere, s-au şubrezit şi stau să se prăbuşească? Temelia de piatră, zidurile cu care s-a înconjurat, îndeobşte, ferindu-se de priviri inoportune, indiscrete.

Da, rămân cîţiva piloni: dragostea de neam, adevărul, credinţa, limba care este o memorie colectivă. Şi mai rămân, presupunând că au fost cândva şi au rămas înfipte în suflet, cele trei virtuţi: credinţa, speranţa, iubirea, care nu pot fi smulse lesne, fără să lase urme sângerânde, stigmate vii, după care sunt cunoscuţi cei aleşi de Dumnezeu să-L urmeze. Căci de aceea i-a chemat, i-a ales, i-a investit cu câte o misiune, le-a dat un nume, i-a trimis să-L vestească în lume. E şi aceasta o misiune: trimiterea. „Pe cine voi trimite şi cine va merge în locul Meu?” – spune Domnul. „Trimite-mă pe mine, Doamne!” – scria Isaia profetul.

Trimis este şi Poetul să vestească zorile mântuirii prin Cuvânt, în chip auroral. El, fratele Soarelui  şi al lunii, de care e legat deopotrivă. Una se ascunde, celălalt se iveşte. Doar omul stă la răspântii, cu braţele în formă de cruce.

Şi Eminescu a fost un vestitor şi un pătimitor, dar cu propria jertfă a cucerit veşnicia. Virgil Ciucă ia poziţie împotriva acelora care-l denigrează pe Poetul naţional:

„Un fiu al plaiului moldav / S-a revoltat ades în scris / Şi-a refuzat să fie sclav, / Lacheii zic că-i un proscris.// Cu ură culpabilizat, / Răstălmăcind al său trecut, / Ei cer să fie renegat, / Dar noi în juru-i facem scut.// Nedrept a fost crucificat / Şi tot nedrept este hulit – / Ori  proletar, ori împărat – / Cu el pe NOI ne-au răstignit.// Luceafăr scânteind în lume, / Pornit să dea de apă vie, / Eminescu e un nume / Dăinuind pentru vecie.” (Eminescu răstignit).

Se simte în versurile lui Virgil Ciucă un soi de obidă nostalgică, dacă s-ar putea face această asociaţie, o crudă şi cruntă nelinişte existenţială care durează în nopţile fără sfârşit, şi  e îndreptată spre „veacul ipocrit” veac ale cărui dezastre e nevoit să le înfrunte ca fiind destinul colectiv al existenţei noastre.

În spectacolul insolit al lumii, în care „bacantele s-au răzvrătit” şi „pretind onoruri viagere” –  viziunea frumoasei ce s-a rătăcit „în ceata viselor pierdute” – e aidoma unei fantome albe care-i face ca sufletul să ardă cu vâlvătaie: „Destinul existenţei noastre / În nopţile fără de sfârşit / Înfruntă şiruri de dezastre / Născute-n veacul ipocrit.// Ca-ntr-un spectacol insolit / Plin de plăceri şi de himere / Bacantele s-au răzvrătit, / pretind onoruri viagere.// Pe un pământ plin de păcate / În haosul dezlănţăuit / Se plimbă în singurătate / Frumoasa ce s-a rătăcit // Pe cerul lumii obidite / Zboară stingher o ghionoaie, /  În ceaţa viselor pierdute / Ard suflete cu vâlvătaie”. (Frumoasa rătăcită).

Astfel de viziuni aproape apocaliptice sunt frecvente în lirica lui Virgil Ciucă  şi ele sunt o coordonată a viziunii lui asupra lumii.

În alt poem se simte o oarecare efervescenţă, o emulaţie lirică,  în care „frumoasele nopţii” se dezlănţuiesc „În sunet de chitară şi vuiet de valuri / Frumoasele nopţii se-ndreaptă spre ape / Pe-ntinsele oceane se pierd idealuri / Pe maluri s-aud melodii de agape. // Seduse cu opium, obosite de jocuri / Coboară spre mare în rochii de seaară / Cu picioarele goale stâlcite de tocuri / Afundate-n nisipuri pe plaja bizară” (Frumoasele nopţii).

Uneori autorul părăseşte tonul  lirico-nostalgic pentru cel satiric, muşcător: „Frumoasele din lumea bună / Fără prea multă tevatură / Vor să trăiască în palate / Şi-şi fac bugetul pe centură. // Frumoasele-s la mare cinste / Vorbesc peltic şi în jargoane / la ministere şi reviste / Au atestat că sunt cucoane!” (Frumoasele străzii). Şi nu s-ar zice că autorul nu are întrucâtva dreptate.

Alteori, aşezat confortabil, la ceas de veghe, „în raza de soare de la asfinţit” – poetul nu face altceva decât să disece infinitul (Gânduri de vară).

Într-un stil baladesc modern, menestrelul Virgil Ciucă evocă „Întâmplări absurde”: despre „fete multe” care, „dornice să zburde/ Au fugit la munte/  La stâna din vale / Văd o ciobăniţă / Mă abat din cale / Şi-o prind de cosiţă // Ca-ntr-o melodramă / Cum  fata-i drăcoasă / Scriu o epigramă / Că nu e frumoasă // Bat la ’Nalta Poartă / ca să-mi apăr cazul / Baciu-i pus pe ceartă – / Mi-am găsit necazul // Cum se-ntâmplă-n viaţă / Când n-am o făclie / Citesc o povaţă / Şi-adorm la chindie // Codrii de aramă / Loc de poezie / Eu pierdut de mamă / Caut apa vie.”

Acest „caut apa vie” – justifică totul: căutările şi dezamăgirile autorului care, sedus de natura încântătoare, eminesciană, când visează la fata visurilor lui,  în locul unui suflet pe măsura dorinţei sale, întâlneşte o „fată drăcoasă” – ceea ce spune totul.

Poetul nu are altceva de făcut decât să guste „plăceri nevinovate” şi să-şi clădească un „castel din gânduri”. Şi toate acestea pentru că „n-am o făclie”. Într-un feeric joc spectral de lumini şi umbre i se arată „imagini împietrite / De iubite despletite”.

Toate aceste viziuni sunt iscate de amintirile care dor: „Jocuri de lumini şi umbre / Peste străzile lugubre, / Pe o pajişte din crânguri / Mi-am clădit castel de gânduri. // Joc de umbre şi lumini / Peste apa din fântâni / Strâng, din zile de amor, / Amintiri care mă dor.” (Joc de umbre şi lumini).

Poezia, adevărat „joc de umbre şi lumini” îl poartă pe autor pe o pajişte din crânguri, acolo unde şi-a clădit un „castel de gânduri”. Alteori, muza îl duce de mână „noaptea la margini de ape” – unde  cântecul de sirenă sfâşie noaptea liniştea de piatră, într-un port pierdut, unde un vas-fantomă e dat ca dispărut: „Cântul de sirenă sfâşie în noapte / Liniştea de piatră din portul pierdut / Apoi se aşterne tăcerea de moarte / Peste-un vas, de veacuri dat ca dispărut.” (Noaptea la margini de ape).

Chiar dacă nu ţine cont de noţiunile elementare de teorie a versificaţiei, poeziile lui Virgil Ciucă au un ritm vioi, alert, o anumită dinamică interioară, o tensiune, susţinută de o idee conducătoare.  Uneori reuşeşte să surprindă prin forţa imaginii sau a sentimentului, indiferent dacă e vorba de un sentiment pozitiv sau negativ. Anumite strofe sunt simple catrene pe o temă dată. Nu lipsesc asonanţele: infinitul-sărutul; cinste-reviste. Ex: „În epoca modernităţii / Frumosu-a devenit ispită / La femme e ca o recuzită / Dorită de toţi idioţii”.  (La femme). De remarcat că, din toate timpurile femeia a constituit o ispită, încă din primele pagini ale Genezei, dar autorul specifică faptul că, în epoca modernităţii ea a devenit o „recuzită”, nu mergem mai departe cu afirmaţiile pentru că ar însemna să-i facem idioţi pe toţi bărbaţii.

Virgil Ciucă foloseşte un limbaj voit caragialenesc, cu expresii de felul: „cu-o mulţime ambetată”; „înamorată”; saluturi cu bonjour-uri, „bufoniadă”; „poveşti adultere”; „mulţimea incultă; „ţara cu paiaţe” (precum „căruţa” lui Ştefănescu), „divine plăceri”; „casele de rendez-vous-uri”ş.a.

Imaginea morţii îi apare poetului ca „iubita cu ochi ucigători” : „Iubita mea cu ochi ucigători / M-a privegheat din noapte până-n zori / Cu toga neagră până la călcâie / Simbolul trecerii în veşnicie” (Loialitate).

De fapt, iubita cu ochi ucigători nu este alta decât Poezia, care-i va înscrie numele în veşnicie şi care l-a ispitit precum cântecul unei sirene.

Seara e, îndeobşte, momentul când inspiraţia dă târcoale, îndemnându-l pe poet să se retragă „departe de lume, zgomot şi păcate”. „O seară banală, o seară de vară” – este o încercare de pastel cu inflexiuni sonetistice, dacă s-ar fi  păstrat aici formula consacrată de 14 versuri.

Poetul are acest obicei de a localiza şi a fixa în timp, poeziile cu ziuă, lună, an şi chiar ora la care au fost scrise, de obicei noaptea iar unele precizări stârnesc zâmbete, fiind scrise în rime:  De ex.: „Woodhaven, New-York, 14 februarie 2009, ora trei în miez de noapte, când visam la mere coapte”.

Nu ştim cât de necesare sunt aceste precizări care au importanţă doar pentru autor.

Javre, vârcolaci, ghionoaie, draci, Belzebut, Aghiuţă, fiinţe năpăstuite, cărţi măsluite cu slove scelerate, vorbe slute, un proscris – vântul,  care a uitat să bată „îngrozit de anateme”, „o lume slăbăboagă”, icoane de vis care dispar şi nechezatul unui armăsar, „pasărea cu gheară acvilină”, toate în ţipătul de ghionoaie, creează atmosfera stranie, ireală, toate înfruntându-se în paginile lirice ale lui Virgil Ciucă. Un univers cât se poate de straniu, de magie, de coşmar sau de poveste populară unde întâlneşti personaje fantastice precum cele de mai sus. În acest decor carnavalesc apar „frumoasele nopţii” „În sunet de chitară şi vuiet de valuri” în poezia cu acelaşi titlu., „Frumoasele nopţii”.

Poetul are şi o explicaţie pentru poezia modernă: „Poezia zilelor noastre e criptică / Pare un raport scris pentru securitate / Metafora a devenit prea eliptică / Să-ţi amintească de ceasul cînd clopotul bate // Poeţii au o viaţă hiperbolică / În fumul de tămâie şi marijuană / Versurile lor au o tentă simbolică / Drogaţi aleargă după o fată morgană.// Critica poeziei moderne-i hilară, / Fac ciorbă groasă din versurile stâlcite / Corifeii bătrâni din lumea literară / Prezentându-le teascului ca erudite”. (Poezia modernă).

Asemenea păreri sunt greu de contrazis.

Virgil Ciucă îi închină unele poeme, ode şi scrisori lui Eminescu pe care îl consideră ca un frate mai mare:

„Tu ai plecat, frate mai mare, / geniu, ca să colinzi pustiul, / Dar pe un ţărm la Marea Mare, / Noi toţi îţi vom veghea sicriul.// Ne-ai spus ades că prin unire / Strânşi laolaltă, râul, ramul, / Vom triumfa spre reîntregire / În lupte dure cu muscalul. // Pribeag ai colindat Carpaţii / Să-ţi onorezi ţara străbună / Şi ţi-ai unit cu vorba fraţii, / Iar ei uniţi vor să rămână! // Cu suflet şi  devoţiune, / Mereu călăuzit de-o zână, / Tu ai trezit o naţiune / Şi trează vrea ea să rămână! // Ştim, „de la Nistru pân’ la Tisa”, / Care-s străvechile hotare, / Când „tot românul plânsu-mi-s-a” / Tu ne-ai impus între popoare. / Chiar de-ai plecat, frate mai mare, / Geniu, ca să cunoşti pământul, / Noi strânşi uniţi între hotare / Pe veci îţi apărăm cuvântul!” (Scrisoare lui Eminescu).

Aşa cum se întâmplă adeseori, deşi jinduieşte „la pomii sfinţiţi cu fructe oprite”, poetul îşi dă seama cu resemnare că „e prea târziu” şi: „Se face-ntuneric şi nu mai putem trece / Prin râul ce curge spre fiinţe iubite.” (E prea târziu).

În poemul „Rememorări” – poetul îşi dezvăluie destinul: „Am înfruntat singurătatea vieţii / Sperând că-n ciuda sorţii voi învinge / Şi am simţit ades suflarea morţii – / Iar steaua mea coboară şi se stinge. // (*) // Am revenit dintr-un impus exil / Să-mi duc calvarul până la soroc, / Să descifrez un „anoptimp” ostil, / Dar roata vieţii nu pot să întorc.”

Unele poeme sunt simple versificări ce  relevă un univers închipuit, respirând senzualitate, patimă, pasiune, dorinţă.

Nu scap nici „turnătorii” de pana poetului;  şi lor le sunt rezervate poeme virulente. Astfel sunt poemele: „Unei turnătoare”; „Unui delator castrat” ş.a. – iar dedicaţiile de sub titlu folosesc numele reale.

Este destul de straniu cum poetul e obsedat de „valuri de crengi” de înlănţuiri de crengi, înlănţuiri de gânduri şi vise fără ţintă, agăţate de raze.

Senzorial, afectiv, jinduit de tandreţe, nostalgic adesea, deposedat de vise şi dragoste, jefuit de cuvinte, poetul evocă plin de nostalgie, în ton elegiac, prima întâlnire şi fiorii primului sărut: „Te-am întâlnit pe căi de vise / Când încă nu ştiam ce-i plânsul, / Te aşteptam cu porţi deschise /  Pe buze să-ţi culeg surâsul // Te-am întâlnit întâia oară / Când strugurii dădeau în pârg / Şi te-am iubit un an şi-o vară / Când te-am pierdut plecând din târg”… – etc. (Visa şi dragoste).

Cele mai reuşite poeme sunt cele gen pastel: „Zboară frunze prematur uscate / Într-o vară plină de păcate, / Cântă prin liane insolite / Mierlele pădurii toropite.// Se ascund la umbră de desişuri / Gâzele fără acoperişuri, / Fâlfîie din aripi în surdină / pasărea cu gheara acvilină” (Zbor de frunze).

Motivul păsării cu gheară acvilină apare în multe poeme.

Un adevărat rechizitoriu este azvârlit în faţă preşedintelui în poemul „Spune preşedinte”: „Când datina sfîntă e mistificată / Când legea supremă e ignorată / Când aleşii noştri fură şi trădează / Spune, preşedinte, cine ne salvează?” – Desigur că întrebarea e retorică.

Prin versuri repetitive, în poemul „Picături de ploaie, picături de gând” poetul reuşeşte să creeze o atmosferă specifică, sugerând ritmul sacadat al picăturilor de ploaie: „Picături de ploaie, picături de gând / Se aştern ca un linţoliu pe întinderi de pământ / Picături de raze sfinte cad pe capul meu, din cer / Picături de veşti ascunse din prezentul efemer. // Picăturile de zâmbet, picături de-mbrăţişări / Picăturile de viaţă povestite prin tăceri / Picăturile iubirii stau uitate-ntr-un ungher / Picături de amăgire din trecutul efemer // Picături de mângâiere culese din pomul vieţii / Picuri de recunoştinţă pentru visul libertăţii / Picăturile plăcerii, picături cu preţ de aur / Fără noimă rătăcite pe un colţişor de plaur.”

Chiar şi Bucovinei îi închină autorul un gând, sub forma unei doine:

„Bucovină, plai de dor, / Flori cusute în covor, / Vise proslăvite-n cânt, / Brazdă din al nost’ pământ // Bucovină, glie sfântă, / Chiar de ai inima frântă / Cântecele te slăvesc / Căci tu eşti plai românesc // Bucovină, o grădină / Cu poieni şi apă lină, / Rănile îţi sângerează, / Dar ai inima vitează // Val de gânduri care dor / Purtăm în suflet un dor / Şi-ţi trimitem peste zare / Straiele de sărbătoare.” (Un gând pentru Bucovina).

Ultimele strofe reprezintă un îndemn la unire a tuturor românilor în străvechile hotare: „Noi trăim cu tine-n gând, / Visători că în curând / Te vei reuni cu Ţara / Şi-ţi vei îmbrăca marama.// Nu e vremea să mai plângem / Căci e timpul să ne strîngem / Şi să-ntindem horă mare / În străvechile hotare.”

Poetul are şi un autoportret-testament în spiritul epitafurilor de pe troiţe la Cimitirul vesel de la Săpânţa. Versurile sunt cât se poate de nostalgice, în ton elegiac: „Când vei veni voi fi plecat / Pe-un cer fără hotare / De omenesc sunt detaşat / În lumi fără culoare // Când vei veni priveşte sus / Spre bolta-ntunecată / Şi vei vedea cum a apus / O viaţă zbuciumată // Când vei veni, la căpătâi, / Vei da peste o floare / Simbolul dragostei dintâi / Din lumea pieritoare // Când vei veni să nu te miri / Că poarta-i încuiată / Degeaba-ntrebi pe la vecini, / Doar tu eşti vinovată!” (Când vei veni).

Acuzaţia cade implacabil pe ultimul vers în care se revarsă toată remuşcarea şi regretul autorului.

Bagajul liric al lui Virgil Ciucă este alcătuit din: un cântec albastru – care nu putea fi decât un cântec de dor, lumina astrală, ierburi cosite, extazul ceresc, lumi insolite, o vioară, căsuţe de ceară, rîuri din basme, acorduri divine şi nelipsita fată de vis, crucea uitată, iarba uscată. Apare meteoric şi „o flacără bengală”. Cele mai multe sunt locuri comune: „universuri de vise”; „o stea călătoare”; „bolta înaltă”; „norii de vată” ş.a.

Chiar dacă nu foloseşte un limbaj metaforic şi e adeptul economiei mijloacelor de expresie artistică, Virgil Ciucă manifestă o stare poetică ingenuă pe care o populează cu imagini care corespund propriilor gânduri şi sentimente sub forma Liedului, aşa cum este „Cântec albastru”.

În unele locuri, autorul coboară în istorie până la etnogeneza poporului român, la lupta dacilor cu romanii în poezia: „Chemarea la arme”. El aminteşte de legile dacice care erau păstrate cu sfinţenie: „În ţara lor zamolxiană / Toţi dacii se purtau cu cinste / Aveau purtări fără prihană / Căci Dacia avea legi sfinte”. (Chemarea la arme). Şi în final, vine îndemnul, după pilda străbunilor, onorând tribunii, cei de azi trebuie să iasă la luptă.

Autorul îşi cinsteşte în vers descendenţa dacică de care este foarte mândru, în poemul „Chemarea pământului”, dedicată strănepotului Cosmin. Ca de la străbunic la strănepot, sunt transmise învăţăminte sfinte, legende şi poveşti despre viteazul neam dac, care astăzi se odihneşte în ţărână: „Pe ţarina Crivei, harnic un copil / În zilele toamnei, venită tiptil, /

Cultivă pământuri ca un om în fire, / Cu gând la bunicii duşi în cimitire. //

Măsura cu gândul glia strămoşească / Pe care se joacă sârba oltenească /

Şi-asculta chemarea, din trecut,”La arme!” / Dar nimeni n-aude, poporul dac doarme. // Privea la tot pasul brazdele albite / De vechi oseminte, de vieţi irosit / Şi la cap de haturi pe o cruce mare / Citea un oracol: Dacia nu moare. // Lângă o apă vie, în copilărie / Asculta povestea spusă la chindie / Cine-i dac s-aruncă în lance şi-n ceruri / Pentru el Zamolxis are alte vremuri. // Un fecior scrutează haturile-ntinse, / Nu-i pasă de vreme, făurindu-şi vise / Trage brazda-adâncă în ziua de mâine / Vara viitoare să aibă o pîine // (*) //  Când plugul dezgroapă oase de sub fagi / Strânge laolaltă oseminte dragi /  Şi sărută brazda din glia străbună / Visând la stejarul distrus de furtună”.

Ca orice poet, Virgil Ciucă şi-a închipuit moartea în felul său. Sfârşitul îi apare uneori sub chipul unei frumoase zâne cu păr de aur: „Cu pas săltat, voce suavă / Călare pe un cal de maur, / Dar cu privirea mult prea gravă”.

Deşi îi cere un răgaz pentru a adăuga pe răboj încă o vreme şi a-şi duce la bun sfârşit osânda: „Îngăduie-mi, zână tăcută / Să-mi duc la bun sfârşit osânda / Te ştiu! Rămâi o prefăcută, / Dar nu-ţi mai cer zile de-a surda” – în strofa următoare, poetul îşi dezvăluie şi „osânda”:

„Osânda mea a fost Blestemul / Să scriu cât timp mai am putere / Când unii-ngroapă adevărul / Sperând că tot trecutul piere.” (Cine eşti?)

Preocupările pentru istorie nu se opresc însă, la luptele dacice, dar şi la figuri luminoase din trecut şi aici autorul începe un adevărat rechizitoriu împotriva celor care „l-au mazilit pe Cuza”. Iar concluzia este: „Când sărbătorim Unirea / Crucea vinovată tace, / Ne-a lăsat cu amintirea / Unei naţiuni sărace” (Cuza mazilit).

Ne întrebăm, însă, în mod justificat, cum poate fi vinovată crucea pentru faptele anumitor oameni?

E cel puţin ciudat amestecul de revoltă şi gingăşie din lirica acestui poet şi modul cum îşi apără el „Simţirile asunse-n credinţa ancestrală”:

„Când voi porni vreodată-n periplu către zei / Voi lua cu mine-n traistă crenguţe dintr-un tei” (Veghe).

Multe îndemnuri către contemporani şi către urmaşi, dar şi mai stranie pare împotrivirea autorului în faţa divinităţii, în poemul: „Îndemn”:

„Să-ţi aminteşti că în vechime / Strămoşii înfruntau barbarii; / Despre trecut au amintire / Doar trecătorii şi ţăranii! // Nu invoca divinitatea / Să te salveze de urgie, / N-ai învăţat că libertatea / Nu se obţine cu simbrie!”

Cred că aici este vorba mai degrabă de spiritul de luptă care trebuie să existe în orice bun român, îndemnul la curaj şi eroism, gata de sacrificiu ca  să apere fruntariile şi să nu aştepte  ajutor din altă parte. Există şi îndemnuri patriotice destul de curioase: „Veghează-ţi patria străbună, / Nu te sfii să-nfrunţi duşmanii, / Adună raze de lumină / Şi arde cu ele tâlharii. // Nu aştepta mila cetăţii / Ce-a fost clădită pe cadavre / Ştii, pe pământul libertăţii / Trădările sunt mult mai grave!” (Îndemn). Autorul e foarte înverşunat pe trădătorii care-şi vând ţara şi confraţii.

Nu lipseşte nici genul baladesc reprezentat aici prin „Balada lui Dumitru” – care e mai degrabă o sumă de reproşuri şi de mustrări aproape părinteşti pentru cel care şi-a trădat părinţii. Se pare că autorul a îndurat multe nedreptăţi, de vreme ce amintirile îl răscolesc şi nu-i dau pace.

Uneori, se instalează o atmosferă baoviană de: „Burg pustiu, stâncă crăpată / Privelişte dezolantă / Trunchiuri smulse din pământ / Ramuri purtate de vânt// (…) // Linişte de-nmormântare / Zile multe fără soare / Stelele pierdute-n nori / Flori lipsite de culori // Stâlpi de fier plini de rugină / Stejari smulşi din rădăcină / Umezeală, frig şi vânt / Lacrimi din ramuri curgând” (După furtună).

Finalul salvează acest pastel autumnal cu reflexe bacoviene:

„Umbre cenuşii de gnomi / Frunze putrezite-n pomi / Razele ce cad din ceruri / Vorbe fără adevăruri. // Clopote bătând în dungă / Călător de cursă lungă / Cruce smulsă de furtună – / Dorul de ţara străbună”. (După furtună).

Iată ce furtuni iscă dorul de ţară!

Apăsarea bacoviană continuă şi în poezia „Frunze” cu o „cohortă de frunze ruginite / Pe un drumeag ce duce spre pustiu” – cu „crengi slute”; „trunchiuri schilodite”, „câmpii aride”; „cărărui ce nu duc nicăieri”; „ramuri dezgolite”; „pădure plină de tăceri” – atributele toamnei târzii.

Unele poezii au tonuri de cântec popular, nu lipsite de oarecare doză de umor neaoş: „Gheorghiţă băiat înalt / Ai plecat de la arat / Umbli teleleu prin sat / Şi-ai uitat de semănat. // Bate vântul şi usucă / Ţarina, acum năucă, / Între bozi şi mărăcini, / iar tu stai pe la vecini!” (Gheorghiţă). Acelaşi ton şi în poezia: „Mărine, Mărine” – pe motiv popular.

Poetul descrie „O zi de toamnă” când se simte mirosul „pământului sacru” – pretext pentru un pastel cu inflexiuni alexandrine.

„Se bucură bobul sădit să rodească, / Se ridică stoluri spre bolta cerească / Se aude murmur de ape-n răstoace / Unde-au fost odată cetăţile dace”.

Iubitor al istoriei şi al modelelor voievozilor, Virgil Ciucă închină ode şi lui Mihai Viteazu care: „Cu sabia şi mintea ai reunit sub scut / Ţinuturile trace în care te-ai născut” – cel care a înfăptuit idealul Unirii. Aceleaşi îndemnuri la reunificare adresează poetul în finalul poemului: „La ceas de sărbătoare din Maramu’ la Istru / Legaţi prin jurământ să ne-apărăm la Nistru / La îndemnul lui Mihai, ştiind c-avem un rost, / Vom reuni ţinuturi şi iar vom fi ce-am fost” (Odă lui Mihai Viteazu).

Însă Virgil Ciucă, pe parcursul cărţii adună şi alăturări de cuvinte mai puţin fericite, cuvinte antipoetice cum sunt: anomalie, terorizate, „iarnă anostă”; „lumea agnostă”; „ţara anesteziată”; „astru isterizat”; „mulţimile oripilate”; clipuri, cioflingari (termen caragialeanesc); videoclipuri; culpe; consoarte; chiorâş; „gerul câinos”; „lume cupidă”; „ploaie pornită câineşte”; „soarele chiorâş”; ş.a.

Într-un poem, de-a dreptul topîrceneşte se dezlănţuie natura şi aici e evident stilul parodic, ironic. „S-a dezlănţuit natura / Pedepsindu-ne păcatul / Şi din toată tevatura / Dracul este blestematul” (S-a dezlănţuit natura).

Atenţie: poezia e scrisă la „Woodhaven, New-York, 18 aprilie 2010, ora patru şi jumătate/ Când dracu s-ascunde-n noapte/ Pe-nfundat râzând de moarte”  – ne spune autorul în explicaţia de la sfârşit.

Aversiunea împotriva preoţilor dezlănţuie urgie de cuvinte. El are diverse sfaturi pentru preoţi – cărora le pune în spate toate păcatele omeneşti, chiar şi faptul că: „Popoarele emigrează, / Toţi ne căutăm salvare / Peste mări, peste oceane!” (Sfat pentru preoţi).

Virgil Ciucă are o atitudine contestatară, cu sau fără suport ideologic, social, moral, el ceartă, aruncă anateme, critică, murmură, boscorodeşte, e supărat rău.

Se pare că n-a învăţat încă iertarea, îngăduinţa, împăcarea. Singur se declară revoltat şi-şi dedică astfel catrene în poemul: „Unui revoltat”. În final, recunoştinţa poetului se îndreaptă, aşa cum am spus, spre marii voievozi ai neamului care au luptat pentru neatârnare şi întregire, precum Mihai, căruia îi promite: „Mihai, la noua ta chemare / Vom reuni Dacia Mare / În strămoşeştile hotare!” (Viteazului Mihai).

Vijelios, mânios, tulburat, tenebros, proferând anateme, poetul e cel care nu uită, revoltatul, luptătorul, cel care bate cu pumnul în cer pentru dreptate, e negru precum cerul când adună furtună, cu sufletul văpaie pentru că duce o luptă continuă cu toţi şi cu sine însuşi.

În poemul „Trezeşte-te frate” – îl întrezărim însă, pe Virgil Ciucă, cel adevărat: „Reprimându-ţi smerit gânduri năuce / Cu mâinile căuş priveşte spre-o cruce / Pierdută în fumul firav de tămâie / Într-o biserică bizar de lălâie // De auzi că latră un cîine în noapte, / Nu dormi, nu-i vreme, trezeşte-te, frate! / Când auzi noaptea cucuveaua cum cântă / Ia bine aminte, nu-i timpul de nuntă // De auzi cum, pe haturi, şuieră vântul / Învaţă cum se descifrează cuvântul / Dăltuit pe crucea eroului căzut/ Mai înainte ca tu să te fi născut // În genunchi, pironit, sub cupola albastră, / catedrală pentru o viaţă sihastră, / Priveşte sfârşitul cometei ce cade / Pe un pământ împânzit cu iscoade”.

Aşezându-şi oglinda în faţă poetul îşi priveşte propriile gânduri care şi-au pus pecetea pe chipul său, în poemul „Gânduri cu rimă”.

Autorul intră în dispută aprigă cu Dumnezeu pe care-l numeşte tiran ce se amuză pe seama lumii pe care o dezbină şi nu-i pasă că lumea piere. Poetul refuză să-i mai fie punte şi se întoarce la zeul dac din munte, care-i arată; „Drumul către mântuire”. Aceasta este poezia: „Mare ţi-e grădina, Doamne!”

În acelaşi timp el deplânge soarta mareşalului trădat de „regii venetici de ţară”, „cei cu suflete murdare”, de „ucigaşi cu suflet rece”, de „cei cu sânge de năpârcă”. Autorul e atât de ferm, atât de înverşunat încât i se revarsă ura într-un şuvoi de invective în poemul: „Mareşale, te trădară”.

Revolta poetului se îndreaptă şi spre cei care au depus Jurămânul lui Hipocrate, pe care-i numeşte ipocriţi în poezia: „Ipocriţi şi Hipocrate” – cred că a dorit aici să facă un joc de cuvinte.

Poetul este un solitar care trăieşte în lumea cuvintelor lui: „Când soarele majestuos coboară / La margini de ape adormite / Ascult în lumea mea solitară / Cuvinte culese din cărţi necitite” (Apus de soare).

Poetul foloseşte o simbolistică aparte în lirica sa, proprie luptătorilor, ori cavalerilor medievali:  „acvila, pajura, calul alb, frunza de stejar, drapelul, Calea Lactee, măiastra, graurul, eretele, codrul pustiit de vânturi ş.a.

Virgil Ciucă este un poet care nu-şi găseşte liniştea şi colindă „o lume năucă”, plutind cu „corabia-n derivă, fără speranţe, spre un loc de acostare. Cu mâna oţelită şi cu inima de gheaţă precum un bătrân lup de mare, el  de la timonă îşi însufleţeşte matrozii pe marea înspumată şi caută salvarea în Neptun!

Ar fi cam vremea, credem, ca apele să se liniştească şi în sfârşit, poetul să se împace cu Dumnezezeu, cu sine şi cu ceilalţi. Dacă va reuşi această performanţă, universul său liric se va însenina şi în el vor putea răsări ca din cer, florile iubirii.

 

CEZARINA ADAMESCU

http://www.agero-stuttgart.de

 

27 ianuarie 2011

 

_______________

9 Martie 2011 – Cezarina Adamescu: „Poveşti pentru Georgiana – Învârtecuşuri – povestiri cât se poate de fantastice“, Editura Sinteze, Galaţi (Elena Buică)

Adevarată doamnă a literelor româneşti, Cezarina Adamescu, poetă, prozatoare, eseistă şi critic literar, dramaturg, redactor al mai multor prestigioase reviste din ţară şi din străinătate,  prin volumul mare al scrierilor sale, peste 80 de volume publicate, respiră harul cuvântului scris. Dumnezeu i-a dat talanţi şi ea a înţeles care-i este menirea. Cu această zestre ea aduce bucurie tuturor celor care se apleacă asupra lecturii, indiferent unde se află pe scara anilor, a culturii, a pretenţiilor de viaţă, oferindu-le scrieri în care şi-a muiat pana în adâncul inimii.

Plămădită de Pronia Cerească din lumină, bunătate, înţelegere umană, delicateţe şi candoare nu putea să rămână departe de universul copiilor şi le-a închinat nenumărate cărţi, aşa cum este şi cea intitulată “Poveşti pentru Georgiana” (Editura Sinteze, Galaţi, 2010) povestiri ţesute “din soarele blând al iubirii, împărţitorul cel drept al fericirii”. (pag. 264). Sunt povestiri care ilustrează o bună cunoaştere a caracteristicilor vârstei micii copilării obţinută desigur, pe baza unor îndelungate observaţii, a apropierii de ei cu dragoste, cu  tact şi înţelegere.

Cele 127 de povestiri scurte în proză rimată pentru copii de vârstă mică,  nu pun accetul pe fapte şi întâmplări ca de basm, ele sunt o succesiune de imagini care se cern prin puterea de înţelegere a copilului, sunt adevărate “învârtecuşuri” de imagini, cu elemente şi personaje  de basm aduse la zi, ceea ce italienii numesc “aggiornamento”. Sunt, cu alte cuvinte, frânturi de poveşti vechi în haine primenite. Povestirile reprezintă forme concrete de împlinire a curiozităţilor specifice vârstei copilului care descoperă lumea, sunt prelungiri de meditaţie şi de reflecţie, îndemn la introspecţie care pun amprenta pe cititor. Ele generează pentru multă vreme gânduri şi trăiri care contribuie la formarea caracterului, dezvoltă calităţi psihice şi posibilităţi intelectuale, îndeamnă copiii să meargă pe calea divinităţii. În acelaşi timp, sunt povestiri delicate ale miracolului copilăriei care ating sufletul cititorului şi ne invită să ne întoarcem la lumea purităţii vârstei ingénue, ca un firesc al vieţii. Ne recrează iluzia propriilor noastre trăiri, a întrebărilor, răspunsurilor, descoperirilor din acel timp în care nu ajunsesem la certitudinile realităţii.

Zborul înaripat al imaginaţiei copilăriei  este relatat cu vervă de un copil care se prezintă asemenea copiilor bine educaţi, chiar din primele rânduri:

“STAŢI PUŢIN SĂ MĂ PREZINT:

Da, eu sunt Georgiana Maria şi am venit pe lume într-o zi sfântă din anul 2004: ziua Sfântului Gheorghe, purtătorul de biruinţă; îmi povesteşte mămica. Aşa trebuia să fie. În dimineaţa respectivă ea (mama) trebuia să meargă la serviciu, însă eu aveam alt plan. Eram nerăbdătoare să mă bucur de venirea primăverii, am izbutit.

Ce pitică eram, pozele îmi confirmă aceasta. Zâmbeam apoi băţoasă în căruciorul meu iar surioara Andreea îmi cânta mereu. Acum nu mai are loc de cântecele mele ; la gradiniţă am învăţat cântecele, poezioare, am avut şi roluri cu ocazia serbărilor organizate. La bunica am doi căţeluşi, mă plimb cu bicicleta. Ştiu că tati şi mami sunt cei care mă iubesc. Bunicul, pe când trăia, îmi spunea mereu: păpuşă dragă. Am atâtea poze în care îl revăd alaturi de bunica, de sora mea, de mine… Uneori îmi este dor de el iar draga bunică mă alintă mereu.Am planuri multe de viitor, gradiniţă, apoi şcoală, joacă, of şi câte vor mai fi. Haideţi mai bine cu mine în lumea mea, în lumea poveştilor…

Şi mă semnez: Georgiana Maria”.

În final, fetiţa  îşi ia rămas bun:

“… dacă vom fi cuminţi ne vom reîntâlni într-o viitoare carte a noastră;

rămâneţi buni la suflet, voi prietenii mei.

Aceeaşi, Georgiana Maria Botiş”

Fetiţa prin prisma căreia sunt relatate părerile despre lume şi viaţă, se afla într-un neîntrerupt dialog despre multe şi variate probleme de viaţă către care are ochii aţintiţi şi reuşeşte admirabil să creeze o punte între ea şi cititori. “Sunt bună de gură şi amintirea mă fură. Mă duce pe cărări neumblate, prin poveştile adevărate” (De-a piraţii, pag.16). “… v-am turnat o mie de gogoriţe, de prin sarici şi de prin torbe, să vă-mpodobesc cu cercei de vorbe. Să le prindeţi la urechi, ca pe vişine, perechi. De prin cărţi, din auzite, ia, înşir-te margarite!” (De-a artiştii, pag. 27). Fetiţa depăşeşte încorsetarea timpului şi a spaţiului şi ne plimbă  în trecut, în viitor, în universul mic, dar şi spre universul stelelor. Noutăţile care abundă în preajma ei le explică celor de-o seamă cu ea într-un limbaj fermecator prin buna potrivire a cuvintelor simple de o deosebită claritate.

“Bătu-l-ar norocul! Ventrilocul e o fiinţă peste putinţă de descris. E o arătare de vis. Ciudată la prima vedere, care, călare pe-o lumânare, în timp ce mănâncă o turtă, vorbeşte din burtă”.(Jocul de-a ventrilocul, pag.23)

Zborul înaripat al imaginaţiei  Georgianei ne oferă incantaţii ale unor  trăiri  care ocupă o pondere însemnată în acest volum.  Din povestirile ei au dispărut  agresivităţile,  se îndepărtează de tiparul basmelor cunoscute.  Lectura acestor “povestiri cât se poate de fantastice” ne transpune într-un climat ca o oază de lumină, de mare frumuseţe a trăirilor şi ne trimite cu gândul la lumea ca de basm, o lume cu rădăcini parcă afundate în vremuri străbune, dar şi lumea noutăţilor tehnice.

Aceste povestiri îmi reamintesc de serile când îi spuneam poveşti nepoatei mele şi înainte de a începe relatarea, cu glas cald mi se adresa: “Buni, te rog să nu îmi spui vreo poveste sperietoare. Nu vreau poveste ca aceea în care lupul  mănâncă iezi şi  căpriţa îl arde pe lup, ori lupul să o înghită pe bunicuţa şi pe Scufiţa Roşie şi vânătorul să omoare lupul. Vreau să-mi spui  ceva frumos”. Astfel de povestiri sunt cele ale Georgianei.

“Sfarmă Gânduri era o maşină care mergea pe o singură şină. Fără benzină sau motorină, fără gaz la macaz şi fără ulei la motor. Dacă cineva insistă, pot spune că motor de tractor sau de vapor, nici nu există. Ea nu avea nici măcar roţi, ci o traversă de patru-cinci coţi care aluneca de-a lungul şinei subţiri. Nu pridideai să te miri când îi vedeai forma ciudată, ca o gărgăriţă adevărată, puţin cam curbată, cu o înfăţişare bizară din cale afară. Era vopsită în curcubeu încât mi-e greu să mă decid ce culoare îţi lua ochii mai tare.Trebuie să vă spun că maşina era decapotabilă şi purta totdeauna un bidon cu apă potabilă sub caroserie, capabilă să-ţi ţină de sete şi uneori chiar să te îmbete, cu toate că era chioară-chioruţă şi te lăsa în ploaie cam de căruţă”. (Sfarmă Gânduri, pag. 9)

Georgiana este un copil obişnuit, cu trăiri în dimensiuni proprii copilăriei, trăiri izvorâte din observaţiile zilnice ale lumii înconjurătoare, o lume aparent simplă dar care cuprinde consistenţa vieţii. Georgiana ne aminteşte de felul cum ne surprind copiii  prin idei pline de ingeniozitate, cu profunzime introspectivă, cu fantezii în care recunoaştem firescul vieţii.

“Pur şi simplu mă asurzeşte, iarba aceasta când creşte! Bat-o vina, parcă ar vrea să întreacă lumina!

Cum poate ea, la adică, dintr-o sămânţă atât de mică să crească aşa de voinică? Doar o furnică poate să-mi explice, se-nţelege, după ce lege se conduce şi cum ştie când trebuie neapărat să se usuce. O altă întrebare, deloc uşoară e, de unde ştie dumneaei când trebuie să răsară? E-un mister, cum se îndreaptă singură cu creştetul către cer. Străpunge pământul dintr-o mişcare, să ajungă raza aceea de soare”.(De-a vrăjitoarele, pag.19)

Fetiţa ştie să orânduiască întrebările, foloseşte cuvinte simple, dar cuceritoare prin prea-plinul de înţelesuri, cu însuşiri prozodice sau creează  cuvinte noi prin procedeul numit calchiere.

“Iacătelea! Măcar în treacătelea nu v-am spus despre jocul de-a joacătelea. Dacă nu-l joci frumos, o să te doară sufletul până la os. Ori, până-l plăsele, păcatele mele. El se joacă în unul, în doi, sau în câţi vreţi voi”. (De-a joacatelea, pag.14).

“A fost odată un băieţel pe care-l chema SingurEl. Nu-l chema aşa după botez, însă numele lui avea un chichirez. Îi plăcea singurătatea şi, vă spun cu toată sinceritatea, căuta un locuşor mai ferit, să rămână singur cu el. De aceea-i spunea SingurEl”. (Povestea lui SingurEl, pag.12).

Fantezia ei bogată este de-a dreptul debordantă în “De-a leacul ori de-a berbeleacul”:

“Să te ţii, ce de minunăţii aduceau vracii adunate din cele patru împărăţii, de la răsărit la apus şi de la miazănoapte la miazăzi. Cu o pană de iepure şchiop vindecau un miop. Cu o tărtăcuţă de dovleac – veneau de hac durerii de stomac. Gheara de pisică era foarte bună pentru frică. Te descântau cu ea şi teama-ţi pierea. Laba de gâscă uscată se folosea în armată la pifani sau boboci, numai că trebuia s-o toci. Aripioarele de foci făcute pilaf te fereau de orice perdaf. Piatra de pe dinţii unei furnici te vindeca de băşici. Cu găluşti de urzici, ghici ce se vindeca, mai ales duminica? Gâlcile-mătâlcile, întoarse cu furcile, de se speriau curcanii şi curcile. Cine n-a auzit de praf de spuzit sau tinctură de asurzit? C-o limbă de pui gălbui căţărai pistruii în cui. Corniţa de melc codobelc amestecată cu mătrăgună era bună pentru somnambuli, să nu mai latre la lună. Iar o ciupercă bercă sau bearcă (udă leoarcă de ploaie care abia se ţinea să nu se îndoaie) – fără jumătate de pălărie, mi-a folosit odată şi mie, la păstrat un vis din copilărie. În trecut lumea lua ca vitamină un pahar cu stropi de lumină. Ca hapuri şi alte buline, adierile line de vânt. Într-un cuvânt, îşi puneau prişniţe şi comprese cu suave flori de mirese. Atenţie! Pentru cine nu voia să citească basme se foloseau cataplasme. Nu exista farmacie ci doar spiţerie. Iar spiţerul făcea întotdeauna pe cavalerul şi te îmbia cu licori preparate din flori, (sau din praf de meteori?).Uneori, lucru constatat, în loc de ventuze, bolnavului îi erau aplicate dulci cuvinte pe buze”. (De-a leacul ori de-a berbeleacul. Pag.20).

“Poveşti  pentru Georgiana” e o carte în care puritatea copilăriei este copleşitoare. Citită cu interes de  oameni toate vârstele, cartea ne place fiindcă operează asupra inimii cititorilor, ne aduce linişte, calm. Prin înrâurirea emoţiilor trăite ne întoarcem la începuturile vieţii noastre, mai aproape de felul cum ne-a zămislit Creatorul, până să cunoaştem umbrele păgânităţii. Citind-o, atracţia  ca un magnet către lumea copilăriei devine o forţă de neînvins. Ca pe orice operă literară valoroasă  o văd înfruntând timpul înscriindu-se la loc de frunte în istoria literaturii române pentru copii, căci nu ne  vine s-o lăsăm  din mână până n-o terminăm şi când am ajuns la ultima pagină, o mai răsfoim uşor mângâind-o cu aripa sufletului de copil  care încă  trăieşte adânc în noi, promiţând că n-o vom uita în bibliotecă.

 

ELENA BUICĂ, Toronto

13 decembrie 2010

______________

8 Martie 2011 – Sorin Grecu: „Reportajele mele“ şi „Viaţa lucrează cu alte date“, Editura EICON, Cluj-Napoca (Al. Florin Ţene)

Recent au apărut două cărţi ale cunoscutului realizator de emisiuni de televiziune Sorin Grecu, cărţi ce cuprind importantele reportaje al acestuia de-alungul anilor. Deţinător a mai multor premii în domeniu şi autor al unui volum de versuri, Sorin Grecu prin cele două cărţi ”Reportajele mele “şi “Viaţa lucrează cu alte date “, apărute la Editura EICON, Cluj-Napoca, 2010, având pe ultima copertă o prezentare de Constantin Zărnescu, se înscrie în galeria ziariştilor care scriu o istorie a prezentului , lăsându-se amăgit de iluzia clipei ce  nu este efemeră, ea făcând parte din viaţa noastră. Personajele sale reale le respectă, cu sinceritatea lui Geo Bogza, le adulează, e un Cezar Petrescu sentimental care ştie să-şi umezească ochii pentru a câştiga încrederea cititorului, înclinându-şi capul cu demnitate solemnă, ceremonioasă, făcând reverenţe. Când autorul se face nevăzut în spatele cuvintelor, foşnind prin aerul incendiat de spiritul sincerităţii, se bucură, ca un poet, ce este, vibrând şi ascunzându-se în tufişurile melancoliei. Da, autorul acestor două cărţi este un melancholic ce îşi iubeşte personajele cunoscute, un generos care îşi dă pe faţă căldura interioară, preferând să se dezbrace la nesfârşit, înfăşurat în sudoarea nostalgiei.

Aceste două cărţi sunt o sinteză a tot ce a exprimat pe micul ecran Sorin Grecu ca “ realizator îndrăzneţ, star transilvănean al canalului PRO TV,” aşa cum subliniază Constantin Zărnescu pe ultima copertă a unei cărţi, şi în presă, trasmiţând prin puterea cuvintelor şi artei sale narativ-imagistice, fapte şi oameni, situaţii şi evenimente, prin reportaje condensate întro splendoare barocă .

Personajele sale provin din România profundă, sunt acei oameni care construiesc în tăcere, cu acribie, punând câte o “cărămidă “ la edificiul spiritual şi material al civilizaţiei româneşti. De la Pavel Onoaie-“discipolul “ lui Stradivarius,” lutierul numărul unu al României,” Ion Ivaşcu, maestru bucătar care” i-a hrănit pe Ceauşescu, Jivkov şi pe majoritatea miniştrilor României” sau  autopsierul-scriitor Florin Tănăselea, până la “Omul care a vândut statuia poetului Ovidiu de la Constanţa “ Mircea Spătăceanu care a reuşit să vândă statuia poetului Ovidiu, având ca rezultat căderea multor capete ale nomenclaturii constănţene.

Dacă în volumul “Reportajele mele “autorul pare un renascentist întârziat în cel de-al doilea volum”Viaţa lucrează cu alte date “ accentual cade pe acele personaje mistuiţi de nebunia creaţiei, mai bine zis excentricii. Sorin Grecu are voluptăţi şirete pentru oameni şi fapte ce se încadrează la limita dintre normal şi nebunie, între înţelept, ascet şi bolnav psihic. Acestea sunt personaje care, datorită felului cum  autorul scrie despre ele îl face pe cititor să le simpatizeze, să le înţeleagă sufletul, să dialogheze cu ele prin frazele directe cu o concizie a relatării aproape neverosimilă.

 

 

De la Mihai Alb, care este considerat de săteni “că şi-a tras decenii de la gură, învestind fiecare bănuţ” pentru a construi o biserică ortodoxă destul de mare, construită chiar deasupra casei familiale din satul Bucea, până la clujeanul Ion Mahala care a făcut ani grei de puşcărie trecând graniţa chiar în…URSS. Amăgind fiind de propaganda sovietică. Cartea lui Sorin Grecu”Viaţa lucrează cu alte date “ este o oglindă în care putem vedea modul voltairean al anecdotei oferită de viaţă, ori acela, cervantin, al inutilităţii unor acţiuni trăite.

Sorin Grecu prin cele două cărţi ne face să apreciem nu numai reporterul conectat la realitate, dar  descoperim în el  prozatorul admirabil, unul din puţinii ziarişti transilvăneni de azi care ştiu să-şi înalţe talentul la limita de sus a rafinamentului.

 

AL.FLORIN ŢENE
_____________

07 Martie 2011 – Mariana Cristescu – Lazăr Lădariu: „Pentru credinţă, neam şi ţară“ (Cezarina Adamescu)

Un documentar de excepţie – pe urmele unor personalităţi mureşene ale ASTREI, cercetare asiduă devenită arc peste timp şi spaţiu, ca să folosim o sintagmă arhicunoscută  – au întreprins neobosiţii cărturari Mariana Cristescu şi Lazăr Lădariu, acesta din urmă fiind şi un înfocat promotor al Astrei  şi preşedintele ei actual, – constituie şi obiectul cărţii de faţă zămislită în lumina iubirii de neam şi de credinţă care ar trebui revigorate azi, când aceste noţiuni au devenit perimate şi când dezrădăcinarea şi globalizarea au sădit în sufletele românilor, mai mult ca oricând sentimentul înstrăinării până la alienare. Omul nu-şi mai află rădăcinile, se trezeşte buimac de tumultul nonvaloric, uitându-şi sorgintea şi pătimirile neamului şi este tot mai mult acaparat de falsele tentaţii şi agresiuni informaţionale cotidiene.

În acest scop, “aşezarea” în vechile făgaşe istorice, culturale şi spirituale a devenit pentru intelectualii români, o datorie morală. La rândul lor, trebuie să vegheze la acurateţea informaţei, a limbii, a năzuinţelor şi idealurilor lăsate cu limbă de moarte din strămoşi, aşa cum un patriarh lasă urmaşilor moştenirea casei şi seminţiei sale.  Nume de rezonanţă ale istoriei neamului românesc sunt trecute în revistă şi evidenţiate pentru faptele lor eroice şi pentru lupta lor plină de abnegaţie în păstrarea acestor valori nepieritoare. De conservarea patrimoniului spiritual depinde viitorul neamului.

Pe de altă parte, un spirit necultivat devine lesne, “pârloagă”, năpădit de buruieni rele. Cei care au responsabilitatea cultivării spiritelor trebuie necontenit să vegheze şi să nu precupeţească nimic pentru ca apa vie, turnată la rădăcina tinerelor vlăstare să nu devină otravă care să le usuce seva. Doar aşa vor da muguri, vor înflori şi vor rodi, la rându-le.

Aceasta presupune jertfă, deschidere, iubire, generozitate, omenie, spirit de sacrificiu. Idealul unităţii naţionale visat de ardeleni secole de-a rândul  trebuie menţinut, aşa cum a fost formulat de ilustrul înaintaş Vasile Goldiş:

“căci aşa este chemarea noastră, să luminăm întunericul prin lumină, să scriem dreptatea dumnezeiască prin credinţa nestrămutată a strămoşilor noştri”  – devenind idealul astriştilor.

Care zidire este trainică dacă nu e ridicată pe temelii solide? Temeliile zidirilor spirituale  devin însă durabile, doar dacă în ele  respiră gîndurile şi năzuinţele înaintaşilor. Acele “zidiri umplute cu suflete” – au rămas mărturie peste veacuri, în ciuda  furtunilor şi a cutremurelor nenumărate care s-au abătut peste neam. Pentru că ele erau clădite pe stâncile de granit ale voinţei comune, pe idealul naţional de unificare a tuturor românilor. Nu doar în piatră stau drepte, aceste efigii-mărturii, ci şi în Cartea de aur a neamului românesc, în pagini de istorie seculară, în trăinicia crucilor şi a troiţelor din răspântii, în turlele bisericilor din Ardeal care domină înălţimile, străpungând cu vârfurile lor azurul. Dovadă peremptorie peste veacuri stau scrierile acelor corifei ai Şcolii Ardelene, mişcare de regenerare a neamului românesc sub oblăduirea Casei Domnului.

Autorii de faţă, printr-un efort comun au realizat volumul, sintetizând cărţi, studii şi publicaţii mărturisitoare a acelor timpuri, din punct de vedere afectiv şi mai puţin ştiinţific. Recursul la memoria documentelor dar şi a scriitorilor încă în viaţă, a făcut posibilă alcătuirea de faţă despre forumul de cultură, istorie şi civilizaţie care l-a constituit  Asociaţiunea Transilvană pentru Cultura Română şi Literatura Poporului Român (ASTRA), aşa cum s-a numit ea la înfiinţare.

În articolul “Despărţământul Reghin al Astrei” având ca figură centrală “Un  Mecena al românilor” – Dr. Eugen Nicoară – este evocată acea părticică înflăcărată a României Mari, Transilvania şi contextual istoric în care au apărut premisele înfiinţării Asociaţiei ASTRA. “O Transilvanie a suferinţelor – românilor ardeleni, spun autorii, în care puterea de a nădăjdui într-o înfrăţire a intelectualilor cu ţăranii făcea parte din fireştile aspiraţii ale Neamului. Români şi buni creştini, membrii ASTREI au apropiat biserica de şcoală, satul de oraş. Prin „străluciţi cărturari şi luptători naţionali”: Andrei Şaguna, Al. Şterca-Şuluţiu, Vasile Ladislau Pop, Timotei Cipariu, George Bariţiu, Andrei Bârseanu, Vasile Goldiş, Iacob Bologa, Iuliu Moldovan, Ioan Micu Moldovan, Nicolae Popoviciu, Alexandru Mocsony şi mulţi alţii, despărţămintele au devenit „adevărate cetăţi ale naţionalului şi culturii noastre”, adunând, în Ardeal, energiile, puterile Neamului, departe de acţiunile politice ale vreunui partid, prin coeziune, solidaritate naţională, credinţă în legea strămoşească.”

Este subliniat rolul Astrei în dezvoltarea spirituală a satelor româneşti: „Cu o „vie substanţă naţională”, înainte de Primul Război Mondial şi în perioada interbelică, ASTRA a pătruns prin satele româneşti până „în cele mai obscure cătune”, prin despărţăminte şi cercuri, adevărate focare de cultură românească, de lumină şi credinţă, cu unicul şi înălţătorul scop, acela al luminării Neamului. (…) Prin toate satele mureşene, strădaniile conducătorilor astrişti, în frunte cu dr. Eugen Nicoară, au înfiinţat şcolile ţărăneşti, pentru bărbaţi şi femei, au stimulat  mişcarea „Şoimii Carpaţilor”,  pentru  educarea tineretului, au ridicat cămine culturale, au construit biserici şi biblioteci, au înălţat troiţe, au ţinut conferinţe. Totul, pe calea muncii, a cinstei, a devotamentului, incluse în acea „biruinţă a strădaniilor intelectualilor ardeleni de a ridica nivelul satelor noastre şi a le îndrepta, cu hotărâre şi devotament, pe căile culturii şi ale civilizaţiei”.

Ca program ideologic acest for cultural îşi propunea:  „încurajarea tinerimii române la îmbrăţişarea comerţului şi a industriei (…), informaţii despre pruncii cari frecventează şcolile populare, regulat, cum şi despre şcolarii români, din respectivul despărţământ, cari studiază pe la şcolile normale, gimnaziale şi universitare”.

Trecut şi prezent îşi dau mâna în paginile de faţă, într-o frescă vie cuprinzând: hărţi, documente istorice, biserici, instituţii de cultură, chipurile unor oameni de seamă ai Transilvaniei, personalităţi marcante care şi-au pus amprenta pe istoria neamului, toate într-o rotundă alcătuire trainică, numită, după aştrii cereşti, dovadă a integrării omului în universul cosmic, creator al lumii. Deşi nu întotdeauna vremurile au fost aşezate, deşi au existat şi mai există furtuni stârnite de invidii şi răutăţi de sorginte umană, numele ASTREI a rămas încrustat pe bolta românească, strălucind prin reprezentanţii ei care şi-au lăsat opera mărturie.

Figuri luminoase s-au perindat la conducerea „Astrei”, fiecare lăsând mărturii temeinice şi contribuind la propăşirea culturii româneşti de pe aceste meleaguri:

„După trecerea la cele veşnice a lui Ioan P. Maior, „care lasă ASTREI o frumoasă moştenire bănească şi o bogată bibliotecă” (6), la conducerea Despărţământului Reghin urmează (în 1885) avocatul PATRICIU BARBU, mereu „prezent la mai multe adunări generale ale Asociaţiunii din diferite oraşe ale Ardealului” (7), om energic – „de numele lui se leagă şi înfiinţarea «Băncii Mureşiana»” (8) -, cu „rol important în mişcarea Memorandumului, alături de Ion Raţiu şi Vasile Lucaci” (9)”.

Autorii aduc precizări în acest sens, despre modul cum, fiecare conducător astrist a contribuit la dezvoltarea şi înaintarea „Astrei” – pe firmamentul istoriei şi al culturii româneşti şi universale.

„În acea perioadă, pentru prima oară, au fost premiaţi, pentru munca lor, învăţătorii satelor. Interesant este să spunem şi în ce constau premiile şi pentru ce se acordau ele! O capră cu ied, o scroafă, bani pentru cei remarcaţi în „instruirea adulţilor, distinşilor în pomărit, publicarea unei cărţi şcolare”. Premiile au fost acordate de G. Şandor (capra cu ied), Galaftion Şagău (scroafa) şi dr. Absalom Todea (banii).

În anul 1890, Reghinul găzduieşte (în Biserica Greco-Catolică) Adunarea Generală a Despărţământului (15/ 27 august), sub preşedinţia lui George Bariţiu, prilej pentru a face un pelerinaj la mormântul baronului Vasile Pop.”

Nu uşoară a fost sarcina acelora care se aflau în fruntea „Astrei” şi nu o dată, ei au întâmpinat persecuţii care au mers până la pierderea libertăţii pentru ideile şi acţiunile lor. Autorităţile se opuneau cu îndârjire ridicării „Astrei” – prin reprezentanţii ei, la rangul de Asociaţie cultural-spirituală cu mare influenţă în rândul maselor,  cu toate drepturile care decurgeau din această titulatură. De asemenea, ea a avut un rol hotărâtor în menţinerea bisericilor tradiţionale în deplină armonie:

“S-a putut lesne observa un amănunt demn de luat în seamă: la preşedinţia Despărţământului Reghin al ASTREI, aşa cum se proceda şi la conducerea centrală a Asociaţiunii, funcţiona un principiu înţelept: „Pentru ca ambele biserici să stea neclintite în jurul ASTREI (18), unui ortodox îi urma un greco-catolic” (19).”

Dintre aceşti luptători-corifei aflaţi în fruntea “Astrei” – numele lui Eugen Nicoară – a rămas viu în amintirea urmaşilor:

“EUGEN NICOARĂ (născut în 1893) (20), aflat, de atunci, mereu la conducerea Despărţământului,  dându-i un avânt cultural remarcabil în  zona Reghinului şi în împrejurimi, scriind „cea mai frumoasă pagină din istoria culturală a regiunii, o pagină de aur”,  numindu-se printre cele mai active şi renumite despărţăminte, printr-o emulaţie culturală fără precedent, rămânând „în faţa generaţiilor viitoare drept pilde de credinţă şi muncă românească” (21).

„Intelectuali ai oraşelor, protopopi, medici, avocaţi, profesori, funcţionari destoinici”, preoţi, învăţători, notari de la sate, ţărani, „uniţi cu toţii sub flamurile aceluiaşi stindard, şi-au închinat toate puterile pentru ridicarea şi consolidarea acestei regiuni atât de greu năpăstuite de vitregul trecut” (22). Toţi aceştia l-au avut în frunte, în cei douăzeci de ani, pe neobositul şi dăruitul întru cauză Dr. Eugen Nicoară, preşedintele Despărţământului, director al Spitalului din  Reghin, cutreierând sat după sat, sprijinindu-i pe ţărani, dându-le sfaturi, fiindu-le aproape la bucurie şi la necaz.

„Eugen Nicoară a reuşit să imprime un stil de lucru personal, să formeze cercuri culturale puternice, cu conducători destoinici, astfel încât Despărţământul din Reghin să ajungă unul dintre cele mai apreciate din ţară” (23).”

Personalitate complexă, chirurg de renume, promotor cultural şi filantrop, dr. Eugen Nicoară a sprijinit şi Biserica şi Şcoala în aceeaşi măsură.

Frământările istorice  au lăsat şi ele urme în activitatea “Astrei”:

“Statul unitar, sub sceptrul regelui Ferdinand Întregitorul, ridica alte noi probleme ale  reîntregirii, faţă de care ASTRA nu putea rămâne indiferentă. „A sunat, deci, iarăşi, goarna sa peste dealuri şi văi, chemând despărţămintele la muncă” (33). (…) Or, nu toate idealurile erau atinse, într-o vreme în care viaţa „Neamului tânăr” abia începea. Unirea era doar „rama unei icoane” într-o armonie şi o menire a neamului nostru atât de apăsat şi necăjit. Era nevoie de muncă neostoită pentru înălţarea culturală a satului, de înlăturarea dezbinării, a „blestemului dezunirii” şi a dihoniei în numele unui viitor şi ideal comun. Era mesajul de suflet al preşedintelui Despărţământului Reghin, devenit îndemn şi izvor pentru activitatea ulterioară.”

La Adunarea Generală a Asociaţiunii au participat numeroase personalităţi ardelene din Vechiul Regat, din Bucovina şi din Basarabia.

„Două zile întregi, Reghinul nu a mai fost al saşilor bogaţi şi mândri, ci al românilor de pretutindeni, al ţăranilor frumoşi din jur şi din munţii apropiaţi, cari prin Căluşerii şi prin dansurile lor, prin feciorii şi fetele lor, prin sănătatea şi vigoarea pe care au dovedit-o, cu acel prilej, au arătat că noi suntem stăpânii adevăraţi ai Mureşului de Sus. Adunarea de la Reghin a fost cu adevărat sărbătoarea cărţii şi a învăţăturii româneşti, în care cei de acelaşi sânge şi de aceeaşi limbă au ştiut să se ridice peste orice deosebire şi au arătat că, dacă e vorba de lucruri mari, de porniri înălţătoare, ei sunt, într-adevăr, fraţi, căci se înţeleg foarte bine şi pot merge pe aceeaşi cărare a izbânzii depline” (40). (…)

Asociaţia depune o activitate prodigioasă în domeniul culturalizării şi spiritualizării poporului:

“În anul 1925 au avut loc 99 de conferinţe, au fost organizate nouă serbări şi reprezentaţii teatrale, „s-au distribuit 3.500 de broşuri, au fost înfiinţate biblioteci comunale în localităţile Aluniş, Brâncoveneşti, Periş, Deleni, Ibăneşti-Pădure, Orşova, Urisiul de Sus, Urisiul de Jos” (43), au fost ţinute cursuri pentru adulţi la Urisiu şi Căcuci, de către învăţătorii Ioan Suciu şi Teodor Vicol, „premiaţi cu câte 2.000 de lei”.

Începând cu anul 1926, Despărţământul Reghin începe să tipărească „lucrări proprii pentru luminarea poporului”, stabilit fiind, totodată, „un program de activitate culturală şi medicală eşalonat pe mai mulţi ani” (44), foi volante, „lucrări cu caracter moral, istoric, religios, folcloric” (45). Au loc 47 de conferinţe, alte 10 pentru intelectuali; 123 de serbări şi spectacole, sunt distribuite 6.500 de broşuri, iar bibliotecilor deja existente li se alătură cele din Filpişul Mare, Filpişul Mic, Ercea, Poarta, Voivodeni, Breaza, Goreni, Săcal, Deda-Bistra şi Răstoliţa. Au loc cursuri de alfabetizare pentru adulţi, efectuate de învăţătorii Alexandru Roman (Apalina), Ioan Batea (Gurghiu), Gheorghe Uilăcan (Hodac), Ioan Pop (Sânmihaiu), fiind propuşi pentru premiere, obţinând bune rezultate, distingându-se şi printr-o susţinută activitate culturală. Curios lucru, „veniturile Despărţământului au fost de 27.824 de lei, iar cheltuielile de 45.700 de lei”. De unde era diferenţa? Din buzunarul propriu al medicului-preşedinte, dr. Eugen Nicoară!”

Aceasta spre pildă celor ce astăzi se plâng că nu găsesc bani pentru cultură, că nu găsesc sponsori care să finanţeze anumite manifestări sau tipărirea unor manuscrise preţioase!

Din totdeauna, dacă s-a dorit a se face cultură, s-au găsit şi metodele şi mijloacele necesare şi unde Dumnezeu pune începătură unei lucrări, tot El dăruieşte şi resursele necesare continuării şi finalizării ei, cu o condiţie: ca toate acestea să fie spre un scop luminos şi edificator.

Nu de mai puţină importanţă au fost şi lucrările în folosul oamenilor, aşa cum s-a dovedit, construirea Spitalului din Reghin.

„De acum înainte, vreme de patru ani, până în 1931, Dl. Dr. Nicoară, fără a neglija nicio clipă activitatea culturală iniţiată de acest Despărţământ, îşi dedică puterile pentru a realiza, din jertfe proprii, fără niciun sprijin şi fără niciun îndemn din afară, o operă care va rămâne, în faţa tuturor vremurilor, o aprigă mărturie pentru energia creatoare şi pentru dragostea lui faţă de semenii săi: edificarea Spitalului din Reghin. Multe din cele înfăptuite de Dl. Dr. Nicoară se vor uita mai devreme sau mai târziu. Se vor uita odată cu stângerea oamenilor care au ascultat emoţionantele cuvântări rostite de D-sa, se vor uita scrierile în care a turnat atâta suflet; troiţele ridicate de D-sa, pe toate drumurile Reghinului, se vor prăbuşi, cu vremea, una după alta; se va uita tot binele făcut unei întregi generaţii de mureşeni. Un lucru, însă, nu se va putea uita: Spitalul, spitalul acesta mare şi impunător, frumos şi confortabil, trainic şi solid, spitalul acesta care a costat 6.000.000 de lei, adunaţi ban cu ban. De truda sa, de fiecare zi şi de fiecare  noapte a D-lui Dr. Eugen Nicoară, nu se va putea uita” (46).

Aşa a rămas Spitalul reghinean, opera prin care „Domnul Dr. Eugen Nicoară s-a cununat cu veacul”, „lăcaş de alinare a suferinţelor, lăcaş de întremare a sănătăţii” (47), pentru românii de pe Mureş”.

Cu trecerea anilor, activitatea Asociaţiei s-a diversificat, în domeniul social, dar a fost şi marcată de evenimentele istorice din viaţa României:

“Activitatea Despărţământului Reghin al ASTREI anului 1930 s-a aflat sub semnul urcării pe tron a regelui Carol al II-lea, considerată o nouă etapă în viaţa neamului românesc.

Tot pe locul întâi, după raportul pe acest an, printre cele mai harnice ale Asociaţiunii, Despărţământul ASTREI Reghin nu a lăsat „nicio comună fără cerc cultural şi bibliotecă populară” (58). În programul de activitate sunt introduse filmele medicale privind tuberculoza, sifilisul, cancerul, beţia, alte boli epidemice, filmul religios, un avânt şi o expansiune reprezentând aspectele din Viaţa, Patimile, Crucificarea şi Învierea Mântuitorului. În comunele din despărţământ, de 130 de ori sunt prezentate şase filme (cinci medicale şi unul religios).”

Numeroase conferinţe, reprezentaţii cinematografice, editarea şi difuzarea de broşuri cu caracter profilactic, ajutorarea orfanilor şi a văduvelor de război, organizarea serbărilor, pieselor de teatru, a programelor corale, tradiţii şi obiceiuri populare, toate acestea iau o amploare fără precedent. Paralel cu acestea se dezvoltă şi viaţa sportivă (fotbal) din Brâncoveneşti şi Bistra-Mureş.

Au loc comemorări şi ridicări de monumente în amintirea eroilor căzuţi pentru întregirea Neamului, dar şi a şcolilor ţărăneşti.

O altă personalitate covârşitoare în viaţa  ardelenilor a fost Iuliu Haţieganu – “acest Hipocrate al românilor” care în 1929 a preluat conducerea filialei clujene a Asociaţiei Transilvănene pentru Litreratura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA). Ca şi antecesorii săi, Iuliu Haţieganu a încercat să ducă la îndeplinire deviza Astrei: „Prin încercări grele se ajunge la stele” („Per aspera ad astra”). El a deschis astfel calea unor evenimente sociale deosebite, organizând „o propagandă ştiinţifică intensă prin colaboratori care ştiau să deschidă uşa tainică a inimii pentru a putea intra şi aprinde luminile în labirintul întortochiat al minţii ţăranului român”, scrie autorul cărţii „Vieţi dedicate omului. (…)

În discursul său, vizionar pentru acele vremuri, din 21 octombrie 1931, Iuliu Haţieganu promova idei generoase cu privire la rolul educaţiei fizice: „Educaţia fizică este ramura cea mai importantă a igienei pozitive, parte integrantă şi indispensabilă a culturii generale… Educaţia fizică… înseamnă năzuinţa omului cult spre sănătate, singura chezăşie a unei vieţi fericite”. Proiectul iniţial al parcului a fost premiat la „Expoziţia de Arhitectură Sportivă” de la Jocurile Olimpice de la Berlin (1936), cu Medalia de Bronz. »

Nu de mai mică importanţă este şi activitatea tinerilor iubitori de ţară şi apărători ai legii noastre strămoşeşti, care, în anul 1928 pun bazele organizaţiei «Şoimii Carpaţilor », « al cărei fondator şi tribun era profesorul univ. dr. Iuliu Haţieganu, „mare iubitor şi animator al tineretului românesc din Ardeal” (68), şef al şcolii medicale a Clujului. Scopul declarat al „Şoimilor Carpaţilor” era educarea tineretului. „Activitatea organizaţiei sportive «Şoimii Carpaţilor»  e lansată cu lozinca: «Totul pentru naţiune, nimic pentru tine, nici câştig, nici glorie», având ca idee conducătoare principiul biopolitic de regenerare a naţiunii, dând extindere ideilor sale în întregul Ardeal. În anul 1928 a reuşit să alcătuiască o grupare de 250 de persoane, tineri din toate straturile sociale. În 1932 se mai formează trei centre, la Sibiu, Braşov şi Sighet, după care programul şoimilor este estins şi la sate, întâi în judeţul Cluj, apoi în restul judeţelor.”

Sunt menţionate în lucrare, Legea Şoimilor şi Crezul lor, dar şi Doctrina şi obligaţiile şoimilor.

Aceştia au organizat manifestări cu caracter cultural-educativ, au organizat un cor şi au dat concerte la oraşe şi sate.

Un pas foarte important în  activitatea Astrei a fost propăşirea şi educarea femeii de la sate: „Scopul urmărit de ASTRA ar fi atins în întregimea lui abia atunci când s-ar manifesta acelaşi interes şi pentru educaţia femeilor de la sate. Femeia ţăranului este izvorul nesecat de îmbogăţire a vieţii neamului nostru. Cu cât va fi mai bogat, mai curat, mai viguros şi mai luminos acest izvor, cu atât vom asigura mai mult eternitatea vieţii româneşti pe pământul românesc” (77).

Din aceste şcoli făceau parte, din câte o serie, 40-50 de bărbaţi, 10 femei, precum şi elevi şi eleve, care au primit „o potrivită educaţie sanitară”, experienţă în tratamente medicale, primind lecţii de gătit. Şcoala ţărănească îşi încheia cursurile cu o serbare artistică, data fiind 24 Ianuarie, Ziua Unirii Principatelor Române.”

Pe plan spiritual activitatea este orientată spre ridicarea şi sfinţirea troiţelor: “Dovadă sunt „pădurea de troiţe făcute din stejar, risipite cu largă dărnicie pe întreg cuprinsul Despărţământului. D. Dr. Eugen Nicoară, fiind o fire adânc evlavioasă, un devotat fiu al bisericii noastre, a iniţiat, prin ridicarea acestor  troiţe, fiind făcute, aproape toate, din banii D-sale, o mare campanie pentru afirmarea spiritului creştinesc în regiunea Reghimului, alături de sprijinul necontenit ce l-a acordat preoţilor şi bisericilor din Despărţământ, indiferent de confesiune” (79).

„Executate într-un stil cu adevărat românesc, troiţele acestea reprezintă o mare biruinţă faţă de trecut, când, din cauza vitregiei vremurilor, crucile româneşti se executau în formă primitivă, inestetică, şi erau aşezate, de atâtea ori, în locuri dosnice. Astăzi ele apar în cele mai luminoase locuri, mândre şi impunătoare. În sărbători, mâini pioase le împodobesc cu ştergare curate şi cu flori frumoase. Chipul Răstignitului de pe Golgota străluceşte în lumina vremii”.

Tot în spiritul educaţiei, precizează autorii, “concomitent cu ridicarea “operelor de piatră” în zona Reghinului, au fost colnstruite sau renovate şcoli şi biserici tot prin  larga contribuţie a dr. Nicoară, în localităţile Maioreşti, Solovăstru, Ibăneşti-Sat, Şerbeni, Breaza, Sântu, Frunzeni, Râpa de Jos, Filpişul Mare, Mura Mare, Habic, toate greco-catolice”.

Cine nu ştie (dar cîţi oare ştiu?) cum au luat fiinţă primele cămine culturale şi case culturale în Transilvania, ori chiar în ţară, poate afla că, graţie  eforturilor unor oameni iluminaţi care au dorit să împartă din cultura lor, acestea s-au ridicat cu trudă şi cu donaţii din partea acestor persoane generoase.

“În şirul acestor iniţiative şi edificii, realizare remarcabilă în domeniu, ridicate de dr. Eugen Nicoară din bani personali – 5.000.000 de lei – este Palatul Culturii din Reghin, început în primăvara anului 1936, „adevărată podoabă din punct de vedere arhitectonic, edificat în stil modern” (82), terminat în toama anului 1939.

Dr. Eugen Nicoară a dorit să ofere publicului românesc o mare sală de spectacole, un „muzeu etnografic şi istoric, cuprinzând piesele caracteristice ale etnografiei Mureşului şi numeroase relicve istorice, o bibliotecă publică, o sală de lectură, camere deosebite pentru cazina intelectualilor şi a meseriaşilor, un restaurant românesc şi o baie publică.

„Dacă Spitalul (n.n. – cu 120 de paturi) a fost menit să fie un mare aşezământ pentru ocrotirea sănătăţii fizice, sănătăţii trupeşti, Palatul este destinat să fie un focar de cultură, un aşezământ pentru luminarea sufletelor, pentru sănătatea spiritului. Iniţiate şi realizate de aceeaşi fierbinte inimă şi prin aceleaşi necruţătoare jertfe, cele două aşezăminte îndeplinesc o misiune care se întregeşte reciproc şi amândouă vor rămâne să vorbească urmaşilor de un ctitor care, pe patul morţii, ar putea parafraza cu toată dreptatea ultimelor cuvinte ale gloriosului general teban, Epaminonda, care, plâns de amicii săi că nu lasă în urma sa un moştenitor, a răspuns cu mândrie: «Las după mine două fete: Leuctra şi Mantineis!», amintind, orgolios, numele celor două localităţi în care zdrobise pe duşmanii Tebei; la fel ar putea spune şi domnul dr. Nicoară, ai cărui amici de asemenea regretă că nu rămâne în urma D-sale niciun urmaş: «Las după mine doi feciori: Spitalul şi Palatul Cultural”.

Paralel cu activitatea profesională, cu cea caritativă şi cu cea culturală, acest om deosebit s-a remarcat şi în domeniul scrisului, publicând o serie de lucrări medicale: „Cartea Sănătăţii”, „Beţia”, „Zece porunci ale bunului român”, „Tinereţe – Bătrâneţe”, „încununată de Academia Română, în anul 1934, cu Premiul «Năsturel Herescu», „în urma unui raport elogios, semnat de către savantul Dr. Gheorghe Marinescu”.

“În colaborare cu Vasile Netea, „a dat la iveală, în decursul anului 1934, o broşură de «Figuri mureşene», evocându-se „viaţa unui mănunchiu de oameni cari îşi trag obârşia din regiunea Mureşului sau cari şi-au desfăşurat o parte din activitatea lor pe aceste meleaguri: Petru Maior, Gheorghe Şincai, Al. Papiu-Ilarian, Baron Vasile Pop, Constantin Romanu-Vivu, Virgil Oniţiu şi  Nicolae Petra –Petrescu – Moşul” (85), pilde demne de urmat pentru cei care vor veni.”

În anul 1936, dr. Eugen Nicoară şi Vasile Netea scot culegerea de folclor „Mureş, Mureş, apă lină” (vol.1), „cu o prefaţă a marelui scriitor Ion Agârbiceanu, închinată poeziei populare mureşene, care a fost, deasemeni, prima încercare largă de a scoate la lumină comorile sufletului ţărănesc de pe aceste meleaguri. Succesul ei a egalat pe cel al «figurilor».

Toate aceste realizări nu puteau fi trecute cu vederea de către autorităţi, care nu vedeau cu ochi buni popularitatea de care se bucura dr. Eugen Nicoară. Pentru aceasta el a avut de suferit, fiind arestat şi închis pentru „injurii aduse naţiunii maghiare”. Pus în libertate, el este cercetat permanent de oficialităţile maghiare, spun autorii şi forţat să treacă graniţa vremelnică în România şi în cele din urmă urmează soarta atâtor intelectuali români: închisoarea şi munca la Canal.

Nenumărate referinţe legate de viaţa acestei remarcabile figuri a culturii române, sunt prezentate de către autori, care au cercetat arhivele statului şi ale Bibliotecii Naţionale.

O altă figură luminoasă care s-a evidenţiat în înălţarea culturii româneşti este protopopul Ariton Marian Popa:

„Personalitate marcantă a vieţii spirituale, culturale şi politice româneşti, preot greco-catolic, protopop, canonic onorariu, luptător pentru desăvârşirea unităţii naţionale, participant la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, un militant pentru consolidarea statului unitar român.”

Mariana Cristescu şi Lazăr Lădariu prezintă repere bio-bibliografice despre această distinsă personalitate a “Astrei”, membru al acesteia din  anul 1897. A creat biblioteci populare, a manifestat un interes deosebit faţă de teatrul în limba naţională, a înfiinţat un cor şi a colaborat la periodicele vremii: “Gazeta Transilvaniei”, “Unirea”, “Libertatea”, “Păstorul sufletesc”. A tradus lucrări cu conţinut bisericesc. În întreaga sa activitate s-a manifestat ca un  animator fervent al vieţii culturale şi naţionale româneşti.

“Şi în domeniul educaţiei şcolare se implică direct, într-o perioadă de tristă amintire a acţiunii „Legii Apponyi”, care atenta la existenţa învăţământului românesc, desfăşurând o uriaşă activitate prin controlarea şi îndrumarea şcolilor elementare, cercetarea lor anuală si participarea la examenele de sfârşit de an. Are o preocupare deosebită pentru şcoala românească din Reghin. De asemenea, participă la activităţile Reuniunii Învăţătorilor Români.”

Ceea ce protopopul bănăţean Iosif Coriolan Buracu a făcut în Banatul Montan pe linie spiritual-culturală, Ariton Marian Popa a realizat în Ardeal pentru poporul român, în chip deosebit pentru oamenii simpli, pe care i-a educat prin toate formele şi mijloacele, dovadă că Dumnezeu ridică peste tot oameni care să-i ilumineze pe ceilalţi. Aceste zone au avut o dezvoltare aproape  similară şi promotori pe măsura vitregiei istoriei, care în aceste locuri s-a manifestat împotriva românilor.

De asemenea, a dus o necontenită luptă pentru impunerea limbii române în şcoli, împotriva deznaţionalizării, pentru a  dezvolta în sufletul ardelenilor iubirea de limbă, de lege şi de moşia strămoşească.

În acest sens a organizat concerte şi spectacole de teatru şi dans cu specific românesc cuprinzând în program “interpretarea cântecelor „Răsunetul Ardealului” de I. Vidu, „Codrule, ce te mândreşti?”, „Răsunetul văilor” de G. Popovici, „Triumful amorului”, de Gane, declamarea poeziei „Cântec” de G. Coşbuc, prezentarea piesei „Sărăcie lucie” de I. Vulcan”.

Ca şi omologul său bănăţean mai sus amintit, acest protopop a fost  arestat şi internat, pentru activitatea sa naţională, în lagărul de la Fertörákos, judeţul Şopron, între 6 septembrie 1916-12 iunie 1917.

Volumul de faţă se constituie, aşa cum am precizat într-un document de excepţie, cuprinzând date inedite despre personalităţi transilvănene, efigii,  figuri emblematice pentru spiritualitatea, istoria, cultura şi civilizaţia românească, dar şi pentru dârzenia şi caracterul ferm al românului care, cu cât înfruntă mai multe greutăţi, cu atât devine mai ferm în convingerile şi dreptatea lui. Una din aceste figuri proieminente este Vasile Netea, scriitor, istoric român, cercetător al istoriei Transilvaniei,  care a publicat 40 de cărţi şi sute de articole.

„Îl cunoaşte pe doctorul Eugen Nicoară, împreună cu care Vasile Netea, sub patronajul ASTREI, antrenează un număr semnificativ de intelectuali într-o mişcare culturală fără precedent în această zonă. Împreună cu dr. Eugen Nicoară, Vasile Netea publică mai multe lucrări despre istoria, etnografia şi valorile neamului românesc, printre care „Figuri mureşene” şi „Murăş, Murăş apă lină”.

În anul 1933, împreună cu Em. I. Cocoş, iniţiază o foaie de cultură, intitulată „Credinţa”, în care publică un material despre Nicolae Titulescu – „exponentul diplomaţiei româneşti pentru apărarea integrităţii hotarelor României”. A publicat şi sub pseudonimul Victor Lucreţiu.”

Printre activităţile principale ale „Astrei” merită subliniate înfiinţarea băncilor săteşti, în anul 1914 care au contribuit la dezvoltarea economică.

Un al doilea capitol al cărţii se referă la „Despărţământul Sighişoara al Astrei” şi în acest capitol se vorbeşte despre  „Horia Teculescu – un voievod spiritual al „Perlei Târnavelor”. Autorii precizează că, înfiinţarea Asociaţiei a fost corolarul unor eforturi continui, întreprinse de românii de pe tot cuprinsul Transilvaniei pentru crearea societăţilor culturale puse în slujba emancipării spirituale şi politice aloe poporului român.

„Actul de la 1861, de la Sibiu, a marcat victoria cărturarilor luptători ai Şcolii Ardelene, dar şi a  luptătorilor cărturari de la 1848” (1). „Întemeierea şi activitatea ASTREI nu a fost fapta unei inspiraţii de moment, nici a unui fenomen  întâmplător şi izolat al istoriei culturii româneşti, ci o etapă importantă a luptei românilor transilvăneni pe toate planurile” (2). „Ea (n.n. – ASTRA) s-a născut – spunea Nicolae Iorga – din curentul neîntrerupt spre lumina care a însufleţit măcar pe românii din Ardeal şi din ţinuturile ungureşti, din  iubirea adevărată către popor, căruia îi trebuiau şcoli tot mai bune şi mai româneşti, pentru a putea sta alături cu alţi locuitori ai acestui pământ.”

Despre constituirea „Astrei” la Sibiu, autorii specifică:

„În zilele de 23-26 octombrie 1861 are  loc, la Sibiu, Adunarea de constituire a ASTREI  (Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român). În cuvântul de deschidere, episcopul Andrei Şaguna spunea: „Vrem a deştepta, prin toate mijloacele naţionale, facultăţile (…), cugetările cele senine şi serioase în poporul nostru; (…) darurile lui vor garanta viitorul cel mai ferice al încercatei noastre naţiuni şi o vor feri de nişte lovituri ucigătoare religia şi limba ei”

Din prima conducere a ASTREI făceau parte: Andrei Şaguna – preşedinte, Timotei Cipariu – vicepreşedinte, George Bariţiu – secretar primar, Antoniu Veştemeanu – secretar II, Antoniu Bechinţiu – casier, I. Pinciu – controlor, Visarion Roman – arhivar şi bibliotecar. Ca emblemă a ASTREI, al cărei principiu îl constituiau adunările itinerante, a fost aleasă zeiţa Minerva (la romani – zeiţă a înţelepciunii, protectoarea artelor, ştiinţelor şi meşteşugarilor). (…) În pofida unei continue politici de deznaţionalizare a românilor, în anul 1911, la Blaj, „cel mai vechi cuib al deşteptării noastre naţionale”, sunt sărbătorite cele cinci decenii de la înfiinţarea ASTREI. La semicentenarul din „cetatea seculară a spiritului românesc” (Nichifor Crainic), „Mica Romă”, cum numea Blajul Mihai Eminescu, „adevărată Meccă a Ardealului Românesc” (Septimiu Popa), ASTRA avea deja foarte multe acţiuni cu care se putea mândri. „Cărămidă de granit la temelia României Mari, atât de strălucitor împlinită prin Marea Unire de la 1918, Astra a fost strivită sub şenila ocupantului sovietic, sub tăvălugul vremurilor tulburi, potrivnice românilor şi culturii noastre. Trimiterea pe front, în anii 1917-1918, a unui mare număr dintre membrii ASTREI, a dus la o slăbire, la o diminuare a acţiunilor, în bună parte din cauza măsurilor represive ale autorităţilor maghiare, care au avut, ca efect direct, şi micşorarea posibilităţilor materiale. După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, s-au creat noi condiţii, deosebit de prielnice pentru necesara revigorare a ASTREI”.

Printre iluminaţii înaintemergători ai locului, autorii îi amintesc pe Ştefan Bălaş, pe Zaharie Boiu-junior şi pe profesorul Horia Teculescu, preşedinte al Astrei şi, timp de 16 ani, director al Liceului “Principele Nicolae”.

Sunt inserate în lucrare şi biografiile  înaintemergătorilor Aron Pumnul, Stephan Ludwig Roth, “Ţăranul în haină de savant”, pedagogul Ioan Popescu, istoricul universitar Ioan Rusu care a avut o prodigioasă carieră la catedrele Universităţilor din Iaşi, Cluj şi  Bucureşti, Ilarie Chendi, “Cel mai deştept târnăvean”, cel care  “înfiinţează revistele „Viaţa literară” (1906), „Viaţa literară şi artistică” (1907) şi „Cumpănă” (1909), aceasta conducând-o împreună cu Mihail Sadoveanu, Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel.”

Ilarie Chendi a fost „unul dintre principalii promotori ai curentului sămănătorist, văzut în sensul tradiţiei realismului popular al „Tribunei” sibiene, distanţat de direcţia instituită de Nicolae Iorga.

A publicat volume de poezii, nuvele, povestiri, traduceri, proză politică, studii literare.

Considerat „cel mai temut critic al nostru”, „el a izbit straşnic în negustorii artei, într-un stil de-o eleganţă sobră, cu biciul ironiei, în marea arenă de purificare, nelăsând să intre în biserică «fiinţele târâtoare ieşite din mlaştină»”.

Autorii lucrării îl menţionează cu majuscule şi pe Corneliu Diaconovici (Diaconovich), căruia îi datorăm prima Enciclopedie Românească!

“Este coordonatorul „Enciclopediei Române”, prima astfel de lucrare din cultura românească. Aceasta va fi publicată în trei volume, între 1898 – 1904, la Sibiu, la Tipografia lui W. Krafft. În afară de Corneliu Diaconovici, prim-secretar al ASTREI, publicist şi lexicograf, la redactarea Enciclopediei, au participat şi personalităţi cu pregătire tehnică, precum Nicolae Teclu, Petre S. Aurelian, Alfons Oscar Saligny. Diaconovici se implică şi în organizarea Bibliotecii şi a Muzeului ASTREI din Sibiu. »

Un alt promotor cultural este Johann Wilhelm Krafft, editorul Enciclopediei Române.

O altă serie de Târnăveni sunt evidenţiaţi sub titlul : « A dat Târnava Mare…mari oameni ». Şi aceştia sunt : Remus Răduleţ, Zaharie Boiu-Junior, A.P. Bănuţ, Miron Neagu, compozitorul Marţian Negrea, tenorul Ion Dacian, unul dintre cei mai mari tenori pe care i-a avut ţara noastră, Artist al Poporului, Laureat al Premiului de Stat;  Teatrul de Operetă din Bucureşti îi poartă numele; etnomuzicologul Ilarion Cocişiu, prof. Tuliu Racotă, profesorul, scriitorul şi publicistul Horia Teculescu.

Al treilea capitol al cărţii este rezervat “Despărţământului Mureş-Oşorhei al Astrei”. Sunt enumerate aşezămintele culturale, manifestările şi principalii conducători şi membri ai “Astrei”.

Urmează “Despărţământul Târgu-Mureş al Astrei”, nu înainte de a se face un  un scurt istoric al Protopopiatului Ortodox din Târgu-Mureş.

Sunt evidenţiaţi: protopopul ortodox Ştefan Russu, Elie Câmpeanu, protopopul Giurgiului şi al Tîrgu-Mureşului, profesorul Ioan Bozdog, unul dintre prefecţii judeţului Mureş, care în 1927, este ales preşedintele Despărţământului Târgu-Mureş al ASTREI, funcţie pe care o va deţine până în anul 1940, avocatul Aurel Baciu, profesorul şi traducătorul Nicolae Sulică:

“Mare patriot şi cărturar, cu intuiţii surprinzătoare, descoperitor de monumente vechi de limbă, istorie şi literatură română, profesorul a fost un adevărat umanist format în disciplina marilor clasici ai culturii antice”.

Un alt mare cărturar umanist este profesorul Grigore Ciortea. Autorii îl amintesc şi pe profesorul Traian Popa, prefect al Odorheiului, profesorul şi publicistul Nicolae Albu, profesorul Gheorghe Popescu de la Liceul “Al. Papiu Ilarian”, profesorul Alexandru Sighişoreanu, profesorul Emil Vlasiu.

Un alt capitol este rezervat “Despărţământului Tîrnăveni al Astrei” şi autorii îşi încep evocarea cu protopopul ortodox Gheorghe Oprean personalitate distinctă a vieţii culturale şi spirituale din Târnăveni, căruia autorii îi consacră un capitol mai generos.

Al şaselea capitol face referire la “Despărţământul Murăş-Luduş al Astrei” al cărui fondator a fost preotul Vasile Suciu din Căpuşul de Cîmpie.

Altă secvenţă a cărţii vizează „Despărţământul Luduş al Astrei” începe cu cea mai veche atestare documentară a Luduşului, care datează din 1241, “an în care aşezarea şi comunitatea umană de aici au avut mult de suferit din cauza jafurilor, incendiilor şi crimelor comise de hoarda tătaro-mongolă condusă de Bochi-tor. Prin înfiinţarea comitatelor în Transilvania, Ludu-şul a fost inclus în Comitatul Turda-Arieş. Începând cu anul 1541, când Transilvania devine Principat autonom, sub suzeranitate otomană. Pe la Luduş s-au perindat oştile rivale ale ungurilor, care râvneau la domnia Principatului, ieniceri şi spahii turci, în căutare de hrană, furaje, robi şi tribut, hoarde de tătari, venite tocmai din Crimeea după pradă, cătane imperiale împinse încoace de monarhii habsburgi de la Viena, din calcule strategice cu bătaie lungă.

Pacea de la Karlowitz (1699) a schimbat stăpânirea asupra Transilvaniei.”

Istoria zbuciumată  a Luduşului este zugrăvită în cuvinte copleşitoare de către cei doi autori:

“Luduşul, ca de altfel întregul spaţiu intracarpatic, a fost acaparat de habsburgi şi încorporat în vastul şi multinaţionalul Imperiu Habsburgic, cu capitala la Viena. Între 1699 şi 1850, Luduşul a aparţinut, din punct de vedere administrativ, de plasa Bogata, comitatul Turda-Arieş din Principatul, şi apoi Marele Principat al Transilvaniei. Guvernul Principatului se afla la Sibiu.

Limba oficială a devenit limba germană, dar la Luduş se vorbea şi româneşte, şi ungureşte. Politica de reforme iluministe, liberale şi neoliberale, promovată de austrieci, a avut urmări însemnate şi pentru luduşeni.

După anul 1800, Luduşul este ridicat la rangul de comună, iar în anul 1850 devine centrul administrativ al plasei Luduş, atunci înfiinţată.

Crearea Imperiului dualist Austro-Ungar, în anul 1867, şi alipirea nedreaptă a Transilvaniei (locuită în proporţie covârşitoare de români) la Ungaria au produs o nouă schimbare de stăpânire asupra Luduşului. Din punct de vedere administrativ, localitatea a continuat să fie comună, reşedinţa plasei Luduş, componentă a Judeţului Turda-Arieş.

Între anii 1867 şi 1918, ca de altfel întreaga Transilvanie, Luduşul a făcut parte din Ungaria Mare. Aici erau aplicate legile adoptate de Parlamentul şi Guvernul de la Budapesta, legi ostile românilor, care vizau dispariţia românilor prin maghiarizare forţată. În acea perioadă, la Luduş îşi desfăşurau activitatea Primăria, Prefectura plasei, postul de jandarmi, circumscripţia financiară cu funcţionari numai de etnie maghiară. Deşi populaţia Luduşului şi a Plasei Luduş era majoritar românească, limba oficială impusă era cea  maghiară. (…)

Un deceniu mai târziu, românii din Luduş au înfiinţat, în anul 1891, un Despărţământ al al Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura şi Cultura Poporului Român, prescurtat ASTRA”.

O personalitate pregnantă a acestui spaţiu a fost Dr. Valer Russu, « Profesionist excepţional, întemeietorul primului spital din Luduş » din propriile venituri, în anul 1930.

Despre virtuţile sale, atât ca profesionist cât şi ca umanist, autorii afirmă:

“A îmbinat armonios medicaţia alopată cu remediile populare tradiţionale. Nu a făcut niciun fel de discriminare făţa de cei care apelau la ajutorul său.   A fost la fel de atent şi de corect, atât cu cei înstăriţi, cât şi cu cei săraci, cu cei în vârstă şi cu tinerii şi copiii, indiferent că erau români, evrei, maghiari sau rromi.

Atunci când viaţa evreilor din Luduş a fost pusă în primejdie, pe unii i-a  internat, sub nume şi diagnostic false, în spitalul pe care îl conducea, pentru a-i salva de la moarte.. (…)

A fost un creştin practicant şi s-a implicat în acţiuni umanitare, de sprijinire a copiilor şi familiilor aflate în situaţii dificile.

A contribuit cu sume importante la ajutorarea şcolilor din zonă, în special a celei din Gheja.

A fost membru activ al Despărţământului luduşean al ASTREI”.

Nu puţine au fost persecuţiile la care a fost supus pentru activitatea sa curajoasă în folosul oamenilor:

“După 23 august 1944, a început să aibă parte de tot mai multe necazuri. Armata sovietică  i-a confiscat „Fordul” şi o parte din instrumentar. Noii conducători locali îl acuzau că este un reprezentant al vechiului regim. În anul 1949 a fost înlăturat de la conducerea Spitalului. A suferit profund când a aflat că foştii lui profesori au fost scoşi din învăţământ. A fost obligat să-şi desfiinţeze propriul cabinet medical.

În anii 1956 şi 1959 a fost arestat şi anchetat de Securitate. Cei care l-au cunoscut şi i-au apreciat meritele l-au ajutat să scape cu bine şi să-şi redobândeacă postul de medic la Dispensarul C.F.R. din Luduş, loc de unde s-a şi pensionat în anul 1973.”

Altă personalitate luduşeană este profesorul, dirijorul şi compozitorul Ilie Micu, cel care “În anii copilăriei s-a împărtăşit de la izvorul mereu proaspăt al cântecului popular, faţă de care va dovedi o dragoste statornică ce se va regăsi în multe din creaţiile sale muzicale.”

Promotor al tradiţiilor culturale prin muzică, acest compozitor a rămas în conştiinţa mureşenilor  prin nemuritoarele cântece: „La fântâna din Făget”, „Plânge-mă, mamă, cu dor şi foc”, „Nime’n lume nu se’nşală”, „Foicică, mărule”,  „Săracă inima mea” (…) La 21 decembrie 1942, prezintă la Radio Bucureşti, timp de 20 minute, conferinţa cu tema „Crăciunul în Ardeal”.

Cea de a opta secvenţă a volumului se referă la “Despăţământul Rîciu al Astrei”, unul din cele nou înfiinţate în anul 1913, care a desfăşurat o activitate remarcabilă pentru propăşirea culturii din spaţiul mureşean.

Cartea continuă cu “Anexe” – “Scurt istoric” al acestei Asociaţii în care autorii specifică primul ţel al acesteia: „Între 23 octombrie – 4 noiembrie 1861,  a fost înfiinţată, la Sibiu, Asociaţia Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA), de către „intelighenţiile româneşti ardelene”, cum erau numiţi intelectualii vremii, cu rol însemnat în emanciparea culturală şi politică a românilor din Transilvania. Cei 212 membri înscrişi au ales conducerea Asociaţiei: mitropolitul Andrei Şaguna – preşedinte, Timotei Cipariu – vicepreşedinte- şi George Bariţ – secretar, adevăratele ţeluri urmărite de Asociaţie fiind conturate din prima zi: dorinţa fierbinte să fim o singură naţiune!”

Sunt enumeraţi principalii promotori ai acestei mişcări spirituale:

„În cadrul ASTREI s-a concentrat, la sfârşitul secolului al XIX-lea, elita intelectuală a românilor transilvăneni: George Bariţ, Timotei Cipariu, Andrei Şaguna, Ion Pop-Reteganul, Ioan Puşcariu, Miron Cristea, Vasile Goldiş, Onisifor Ghibu, Octavian Goga. Secretarii Asociaţiunii, care şi-au desfăşurat activitatea la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, au fost Corneliu Diaconovici, Octavian Tăslăuanu şi Andrei Bârseanu. În 1906, secretar administrativ al ASTREI este Oct. C. Tăslăuanu, care, împreună cu poetul Octavian Goga, are sub supraveghere revista de culturǎ,civilizație, literaturǎ, artǎ şi atitudine numitǎ „Luceafǎrul”. Apǎrutǎ mai intâi la Budapesta, în 1902, îşi mută sediul la Sibiu, în 1906, pe strada Schewis nr. 2, an ce coincide cu alegerea în funcţia de secretar al ASTREI. Primul care apare la Sibiu este nr. 17-18, din 15 octombrie. „Luceafărul” devine „oglinda vie a a spiritului de creaţie ardelean”.

Până la Unire, în fruntea ASTREI au fost, ca preşedinţi, personalităţi politice şi culturale proeminente: Andrei Şaguna, Vasile Ladislau Pop, Iacob Bologa, Timotei Cipariu, George Bariţiu, Ioan Micu Moldovan, Alexandru Mocioni, Iosif Şterca Şuluţiu, Andrei Bârseanu, iniţiatori de mari înfăptuiri, ideologi şi animatori înflăcăraţi.”

Ca o pisc al acestei activităţi este elaborarea „Enciclopediei Române”:

„În 7 februarie 1895, Comitetul de conducere al ASTREI decide elaborarea şi publicarea Enciclopediei Române, sub îndrumarea lui Corneliu Diaconovici. Lucrarea, apărută în trei volume între1898 şi 1904, a îndeplinit multă vreme o dublă funcţie, culturală şi politică, în istoria poporului român.

După ani de muncă laborioasă a ASTREI (conferinţe, editări de cărţi, înfiinţări de şcoli), Timotei Cipariu declara, în 1897: „Simţul naţional   s-a deşteptat în toată românimea. Naţiunea română a venit la cunoştinţa poziţiei care i se cuvinte între naţiunile Europei; ea va face toţi paşii cuveniţi pentru a ocupa această poziţiune cu demnitate. Am început a ne elibera patria, am început a ne elibera limba.”

Sunt amintite şi principalele publicaţii ale Astrei: „Transilvania” – editată la Braşov  “(1 ianuarie 1868 – 15 decembrie 1878) şi la Sibiu (1 ianuarie 1881 – 1946), cu unele întreruperi (în prezent apare la Sibiu); Analele Societăţii Academice Române – publicaţie de prestigiu în istoria ştiinţei şi a culturii româneşti. Apare la Bucureşti, în 1868, în volume anuale care cuprindeau rapoartele sesiunilor, comunicările şi conferinţele ţinute de Academie, alegerile colectivelor de conducere, premierile anuale.

„Tribuna” – apare la Sibiu, de la 14 aprilie 1884 şi până la 16 aprilie 1903, şi a fost condusă, în primii ani, de Ioan Slavici. Ziarul a însemnat, după opinia lui I. Breazu,  „triumful Convorbirilor literare în Transilvania”, datorită activităţii lui Slavici şi a lui George Coşbuc.

Actualmente, ASTRA are răspândite, atât în ţară, cât şi în afara graniţelor, peste 80 de despărţăminte (filiale).”

La final autorii au ales să-i evoce personalitatea mitropolitului Andrei Şaguna.

« Mitropolitul Andrei Şaguna a dus o muncă neobosită pentru slujirea poporului român prin cultura, înfiinţând şcoli elementare, sub conducerea Bisericii, învăţătorii fiind absolvenţi ai Institutului Pedagogic din Sibiu, condus de Biserică. Preoţii parohi funcţionau ca directori ai acestor şcoli, iar protopopii aveau misiunea de inspectori ai acestor şcoli. La sfârşitul arhipăstoririi sale funcţionau aproape 800 de şcoli elementare. Numărul de manuale scrise la îndemnul lui Şaguna a ajuns la 25. În 1870, cerea ca, în fiecare parohie, preoţii şi învăţătorii să ţină cursuri serale pentru ţăranii neştiutori de carte, să le predea scrisul, cititul şi aritmetica. În 1850 a înfiinţat un gimaziu la Brasov, şi un gimnaziu inferior la Brad în 1868. A acordat burse pentru elevii lipsiţi de mijloace materiale, din venituri propii sau din fundaţii întemeiate în acest scop: „Fundaţia Emanuil Gojdu”.

Bine structurată, documentată şi gândită, dar şi  foarte bine alcătuită, presărată aproape la fiecare pagină cu imagini, hărţi, steme, fotografii de epocă dar şi actuale, cartea se constituie într-o monografie ilustrată a principalelelor coordonate cultural-spirituale ale Mureşului, pe o plajă destul de întinsă temporal, pe câteva secole, până în zilele noastre, când urmaşii vrednicilor înaintaşi astrişti au ales să le continue idealul, opera grandioasă, învăţămintele, spre edificarea, nu numai a tinerelor generaţii, dar şi a celor care, din varii motive, nu au cunosut istoria culturală a judeţului. Şi nu este alcătuită doar din patriotism local ori din alte considerente personale sau de grup, ci este o emanaţie a spiritului ardelean care şi-a găsit corespondenţe şi calea de manifestare plenară, în filele acestea pe care le considerăm, nemuritoare.

Efortul conjugat al autorilor este dovada clară că spiritul învinge în orice condiţii şi că nu există pentru el, bariere, atunci când vrea să triumfe. Cu atât mai mult cu cât, aceste manifestări sunt „Pentru credinţă, neam şi ţară”.

Sperăm că apariţia cărţii va avea efectul scontat în rândul tineretului, pentru a-şi cunoaşte şi a-şi însuşi cu responsabilitate segmentul de viaţă din care şi ei fac parte, adică acel legat de existenţa acestei Asociaţii spirituale în spaţiul mureşean.

 

 

CEZARINA ADAMESCU

26 OCTOMBRIE – 2010

SFÂNTUL MARE MUCENIC DUMITRU

_______________

04 Martie 2011 – Năstase Marin: „Jurnalul unei ucenicii de şcoală nouă” sau „Domnişoara Iulia”, Editura Olimpias, Galaţi (Gheorghe A. Stroia)

După minunata monografie a satului oltenesc – ”Fermecate Obiceiuri” (Şcoala Gălăţeană, Galaţi, 2005) şi „Magia colindei” (Sinteze, Galaţi, 2008), scriitorul gălăţean Năstase Marin ne surprinde plăcut cu încă o carte a vârstelor timpurii, intitulată „Domnişoara Iulia”, apărută la Editura Olimpias, Galaţi, 2009. Cartea are 120 pagini şi este frumos ilustrată de Vasile Bogdan Radu. Coperta cărţii este frumos alcătuită de Rodica Camelia Radu, ca o veritabilă carte a vieţii, prezentând pe coperta-faţă un personaj individualizat, urmând ca pe coperta-spate acesta să-şi piardă identitatea, prin transformarea sa în amintire. Pe tot parcursul ilustrativ al cărţii, apare ca un laitmotiv frunza, ca un simbol inconfundabil al scurgerii timpului, însemnând moartea şi apoi reînvierea. Aşa cum ne-a obişnuit deja, Năstase Marin surprinde în fiecare carte, câte o etapă a vieţii, artistic descrisă şi pictată în culorile vii ale amintirilor. Autorul încarcă fiecare povestire cu o notă de originalitate aparte, cu un umor de bun-gust, fiecare carte fiind o pledoarie a unei vârste pe care fiecare am trăit-o: copilăria. Încă din prefaţa cărţii, autorul ne avertizează asupra personajelor sale, ca fiind realitatea îmbinată cu fantezia, în care fiorul amintirilor se pierde într-un cântec duios.             .

Lucrarea are cinci povestiri, una dintre ele dând chiar numele cărţii şi anume: „Domnişoara Iulia” Cartea – în sine – este o „radiografie” a unui ucenic de şcoală nouă, în care copilul de vârstă primară trece prin „drama” schimbării într-un singur an a cinci învăţători. Întâmplările descrise în carte continuă filonul de aur al „scrierilor” româneşti de valoare universală, multe dintre ele având sinonimii atât verbale, cât şi vizuale cu operele clasice. Astfel: „Domnul Fusulan” versus  Ion Creangă (Amintiri din Copilărie) „Domnişoara Iulia” versus Octavian Goga (Dăscăliţa), „Domnul Dodo”.  Versus Petre Dulfu (Aventurile lui Păcală). Nota de originalitate este dată de modul de percepţie insolit al autorului, strâns legat de aceste evenimente, pe care le încarcă cu umorul său debordant. Personajele descrise în care sunt pitoreşti, unele îmbrăcând straie de îngeri, altele împrumutând din vinovăţia demonilor. Sunt prezentate în povestirile cărţii cinci tipuri de dascăli. Unele dintre ele sunt pline de devotament pentru meseria pe care o consideră ca pe o sacră misiune: aceea de a-i iniţia pe micuţi în tainele învăţăturii ( „Domnişoara Iulia”, „Coana Preoteasă” ). Acestea sunt de fapt personajele, care datorită laturii lor materne, reuşesc să-i determine pe şcolari să progreseze, fără să utilizeze metode coercitive, ci doar sensibilizarea lor prin delicateţe. Este drept că uneori, chiar şi îngerilor le mai cade puful, dând la iveală o „mămică” certăreaţă, care să-i aducă din nou la realitate, prin impunerea disciplinei. Alte personaje, prezentate într-o manieră desprinsă, parcă,  din „Amintirile din Copilărie” ale lui Ion Creangă, sunt dascălii care impun actul educaţional cu forţa. Năstase Marin îi vede ca pe nişte dascăli „coruptibili” şi puşi mereu pe căpătuială. Aceştia care sunt gata să „ierte” greşelile şcolarilor, în schimbul a câtorva ouă, pentru ca, mai apoi, oul să se transforme în găină (referindu-se la stilul domnului Fusulan). Apare în carte şi tipul suplinitorului (domnul Dode), care nu are mare ştiinţă de carte, dar este încurajat să predea datorită în primul rând unei urgenţe a şcolii (postul vacant în mijlocul anului şcolar) şi apoi datorită statutului său social…”special” (fiul popii).

Cartea surprinde realitatea şcolii româneşti măcinată de instabilitatea războiului, de vremurile crunte de sărăcie în care erau obligaţi să trăiască oamenii. Ultimul, dar nu cel din urmă personaj al cărţii este chiar directorul şcolii – d-nul Arsu, care reuşeşte să îmbine sensibilitatea, delicateţea cu corectitudinea şi disciplina, pentru a realiza un profil al şcolarului, cât mai aproape de necesităţile reale ale acelor vremuri. Dascălii prezentaţi în povestirile cărţii au şi modalităţi distincte de portretizare. Domnişoara Iulia este o pictură renascentistă, împrumutând culorile vii ale unui suflet sensibil şi mânat de dorinţe înălţătoare. Domnul Dodo este „creionat” ca un veritabil Păcală, pus pe şotii şi pe câştig imediat. Domnul Fusulan, un personaj opus lui „Bădiţa Vasile” al lui Ion Creangă, face din folosirea „sfântului Nicolai” (numit aici „mămică”) un instrument de tortură şi nu unul de îndreptare. Inaugurarea „mămicii” este făcută de Florina – o „Smărăndiţă a popii Ioan de sub deal”. Este demnă de reţinut meticulozitatea cu care autorul creează scenele din carte, atenţia pentru detaliu, dar şi ingenioasa împletire a imaginilor vizuale cu cele auditive. I se creează astfel cititorului impresia că se află chiar în mijlocul acestor întâmplări.             Scrierea este îmbogăţită cu multă sensibilitate de un veritabil fiu al satului, care ne transmite prin întreaga sa operă un mesaj simplu, dar foarte important: acela al rememorării vieţii satului românesc autentic şi a valorilor lui – ce au stat stavilă de neclintit – în folosul perpetuării fiinţei naţionale. Condeiul lui Năstase Marin este unul pitoresc, autorul dovedindu-se încă o dată, un fin cunoscător al tradiţiilor populare, al sufletului românului. Vă invit să descoperiţi în această lucrare similitudinile incredibile dintre problemele de atunci şi cele de astăzi ale învăţământului românesc şi să constataţi singuri cât de actuală este o astfel de scriere. O lucrare care (pe mine, personal) m-a impresionat foarte plăcut. Mi-au plăcut culorile în care au fost pictaţi şcolarii (cu destoinicia sau cu încăpăţânarea lor), nu foarte diferiţi de şcolarii de astăzi, ceea ce ne dovedeşte că – în genere – copilul este acelaşi dintotdeauna, iar copilăria este o vârstă care simte la fel, în oricare colţ al pământului ar fi trăită. Lectură plăcută!!

 

GHEORGHE A. STROIA

Adjud, octombrie 2010

______________

03 Martie 2011 – „Artur Silvestri, prin ochii prietenilor” – articol apărut în publicaţia “Răsunetul”, nr. 5572, 3 decembrie, secţiunea Cultură, pag. 5 (Menuţ Maximinian)

Editura Carpathia propune, în seria „Pro Memoria – Artur Silvestri”, iniţiată şi îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, volumul “Aşa cum l-am cunoscut”, cuprinzând 25 de mărturii într-un amplu documentar alcătuit de sociologul Teodora Mîndru.

Cartea debutează prin cuvântul soţiei, Mariana Brăescu, care rememorează momentele anului 1981, când proaspăt angajată la suplimentul literar al Scânteii Tineretului, l-a întâlnit pe Artur Silvestri, membru cunoscut al revistei „Luceafărul”. Teodora Mîndru spune despre volum că adună gândurile unor renumiţi scriitori, critici literari sau jurnalişti care l-au cunoscut şi au colaborat cu scriitorul, având o comunitate de idei, vise, planuri şi acţiuni. Ion Marin Almăjan, Nicolae Georgescu, Teodor Codreanu, Adrian Dinu Rachieru, Theodor Damian, Vasile Parizescu, Viorel Roman, Lucian Hetco, Dan Brudaşcu, Elena Buică, Cristina Bunea, Rodica Lăzărescu, Elisabeta losif sunt câţiva dintre cei care vorbesc despre spiritul larg al scriitorului, despre forţa, tenacitatea şi mobilitatea interioară. Preşedintele Ligii Scriitorilor din România, Al. Florin Ţene, l-a numit pe Artur Silvestri preşedinte de onoare al asociaţiei, pentru veşnicie, deoarece este un simbol de lumină pentru discipolii săi.

Bistriţa este prezentă în această carte prin mărturiile scriitoarei Melania Cuc, care mărturiseşte despre Artur Silvestri că era o prezenţa care te motiva să scrii, să te redefineşti ca scriitor. Tulburătoare sunt mărturiile părinţilor – Alexandru şi Georgeta – trecuţi şi ei, de curând, la cele veşnice, pentru a se întâlni cu singurul fiu, Gabriel Artur Silvestri.

Cartea, însoţită de un album în care îl vedem pe maestrul Silvestri la diferite acţiuni, este un omagiu adus unui om care a luptat pentru literatura românească, iar prin proiectele lui ne-a făcut cunoscuţi mult peste hotarele ţării.

MENUŢ MAXIMINIAN

______________

02 Martie 2011 – Ioan Baba: „Stare de ţăndări“, antologie de poeme, Drobeta Turnu Severin, Editura Prier (Ion Pachia Tatomirescu)

Recentul volum de versuri, Stare de ţăndări*, de Ioan Baba, pare a impune un nou tip de clamor (luăm termenul în accepţiunea de „strigăt“ în faţa deşertului / neantului „neîncreţit“, „fără văi“), un cla-mor liric aidoma unei lame de baionetă înfiptă în timpanul prea rugi-nit al Distinsului Receptor Reificat din ultimele două decenii ale se-colului al XX-lea şi din primul deceniu al mileniului al III-lea.

Stare de ţăndări este o antologie întocmită şi prefaţată de po-eta Ileana Roman de Drobeta-Turnu-Severin, având în vedere doar şapte volume de versuri publicate de Ioan Baba de Novi-Sad, până în momentul antologării: Popas în timp (1984), Oglinda triunghiulară (1990), Poeme incisive (1991), Năzbâtii candide (1994), Reversavers (1999), În urechea timpului (2003) şi Icoană din Balcania (2004).

Prefaţa Ilenei Roman se încorolează pe o pecete stilistică sem-nalată în urmă cu câţiva ani de criticul Adrian Dinu Rachieru, pecete stilistică potrivit căreia Ioan Baba este un poet ce „cultivă un lu-dism bolnav de gravitate“, o gravitate care – după cum subliniază prefaţa – are rol terapeutic şi chiar „efect homeopatic“.

Deşi noi scris-am – în anul apariţiei, ori în vecinătatea imedi-ată  a vremii tipăririi – despre fiecare volum antologat în  Starea de ţăndări, poemele redistribuite aici, pentru o nouă lumină a vocalelor, prin grija altcuiva decât autorul lor, angajează la receptare un „altfel“ de unghi de fugă lirică ioanbabiană, un reîmprimăvărat, un reîmpros-pătat teritoriu poetic, unde impresionează un soi de citadinism danu-bian în desfăşurare vertiginoasă, demenţială, cu dimensiuni ale spa-ţio-temporalităţii înceţoşate, ori tulburate, sau, mai exact spus, labi-rintizate paradoxist, din care se mai salvează – pentru Cetate şi Ens – doar iubirea autentică a sacrului fluviu şi a malului său stâng, de la solstiţiul de vară, cu optsprezece trandafiri, o iubire ce permite eului proiecţie cosmică dinspre soarele din gutui, dinspre izvoare între care se aşează casa sufletului şi a poemului, în azur, dinspre realcătuirea, dinspre reeditarea cuplului edenic de dinaintea căderii în păcat, din-spre o natură mai pură în reflectarea „oglinzilor triunghiulare“ cu tot mai multe părţi de aur (potrivit aşteptărilor noastre dialectice) din în-tregul divin, determinându-ne a exclama o dată cu haijinul: «Câtă si-linţă. / Grăuntele mai mare / Decât furnica.».

Nu trebuie pierdute din obiectivul analizei, atunci când este abordată  creaţia lui Ioan Baba: capacitatea-i extraordinară de a valo-rifica spaţiile oniricului (kafkian ori camusian: «O mulţime de Şobo-lani / se perindau prin vis…» – De frica Iadului), ori „intrările“ / „ieşirile“ din câmpurile mitului, din arhitectura mitemelor, miteme ce pot fi privite oricând şi drept „ţăndări“, nu numai pentru re-alcătuirea / re-închegarea vreunui nou univers, cât mai degrabă pentru un inedit foc dintr-o viitoare vatră din Ţara Poemului («Astfel au dăruit tem-plului / Stabilitatea şi consistenţa cosmică» – Ambasadorul Manole; «Cum Piramida se proptea / De cele patru tâmple ale noastre» – Spre piramida argintată; «Seducătorul şi percutantul Adevăr / Peste care sângerează cezarii şi ţânţarii…» – Focul cercetează adevărul) etc. (*Ioan Baba, Stare de ţăndări, antologie de poeme, Drobeta Turnu Severin, Editura Prier, 2008).

ION PACHIA TATOMIRESCU

 

 

____________

01 Martie 2011 – Nicolae Băciuţ: „Radiografia umbrei. Repere de biografie literară, Album“, Editura Nico, 2010 (Cezarina Adamescu)

Există oameni care impun prin simpla lor prezenţă. Prin statura lor spirituală. Prin acel axis moral de la care nu se abat şi nu rătăcesc pe cărări lăturalnice. Prin curajul de a înota împotriva curentului care tot mai mult vălătuceşte oamenii şi-i poartă încotro vrea. Curajul de a spune „nu” strâmbătăţii.

Un om care nu şi-a uitat cu nici un chip rădăcinile, oricât de înalt i-ar fi acum drumul. Şi care nu-şi uită nici ţinta finală. Un om.  Un model. Spre care ar trebui să tindem toţi. Un om care păşeşte drept în lumină. O persoană de o nobleţe sufletească aşa cum rar întâlneşti. Un univers într-un nume. Un cărturar de marcă şi un spirit enciclopedist.  Un om, o persoană, o personalitate. Un cetăţean. De onoare. Care face cinste, nu numai arealului său natural, dar şi statutului şi numelui de român. Un om cât o istorie. Vrednic de calitatea de creştin. O viaţă care valorează cât o eternitate.

Toate acestea atribute se vădesc în relaţiile sale cu semenii, cu familia, cu acei cu care vine în contact, dar în chip deosebit prin tot ceea ce scrie sau afirmă.

Citindu-i cu atenţie biografia, rămâi uimit şi plăcut surprins de câte poate face un om într-o singură viaţă. „Câtă biografie, atâta viaţă!” „Câtă biografie, atâta operă!” – sunt principiile sale care relevă implicarea şi dăruirea sa totală în creaţie, în promovarea culturii şi a talentelor. Câtă biografie – atâta suflet – adăugăm noi. Câtă viaţă – atâta iubire de semeni. Fiindcă fără Iubire, dăruirea nu e posibilă. Cât de încăpător poate fi sufletul, încât să cuprindă o lume? O lume de cercetat, de trăit, de tras peste trup şi suflet ca o cămaşă de ivoriu de la   Sfântul Botez.

Deţinător de avuţii spirituale pe care le împarte generos, fără ca acestea să se împuţinere, ci dimpotrivă. Dobândind prin dăruire totală. „Dumnezeul meu şi Totul meu!” striga Sfântul Francisc de Assisi. Dăruind puţin din tine, primeşti în schimb  Totul.  Este ceea ce se numeşte „admirabilul schimb”. După aceste principii se călăuzeşte în tot ce întreprinde. Şi Nicolae Băciuţ dăruieşte din plin, împlinindu-se.

Cine vrea să cunoască o asemenea personalitate, e invitat să-i citească opera. În cărţi, scriitorul nu se poate dezice, nici ascunde. Nicăieri nu-l poţi cunoaşte mai bine pe un autor, decât în ceea ce scrie. În crezul său artistic. În „acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” (Platon).

Scriitor poligraf, care s-a manifestat în toate genurile şi speciile literare: poezie, proză, publicistică, teatru, eseistică, jurnal, note de călătorie, literatură pentru copii, fotoreportaj, film, televiziune, Nicolae Băciuţ nu se dezminte: e ubicuu. Şi, mai mult decât atât, tot ce scrie sau întreprinde – stă sub semnul înaltei calităţi, al performanţei.

Opera îşi scrie autorul în Cartea ei de aur. Ar putea oare un privitor de departe să scrie despre un om, mai mult decât propria-i operă?

Şi totuşi, prin operă pătrunzi în acel ţinut fabulos care se numeşte intimitatea autorului. Dacă el permite acest lucru. Dacă se deschide spre citire, spre pătrundere, spre desluşire a sensurilor.  Numai acolo îl regăseşti aşa cum e, într-o pudică nuditate, cu pieptul deschis şi cu sufletul pe dinafară. Ce ne poate spune nouă, străinilor, Chintelnic, casa natală, mama Maria, curtea casei natale, uliţa copilăriei, măsura oilor, eveniment de seamă în viaţa localnicilor? Nici măcar vechile imagini, alb-negru ori saepia nu pot dezvălui trăirile: primele firişoare încolţite ale conştiinţei de sine, primii prieteni de uliţă, jocurile simple, uitate, coltoanele pentru ascunziş, micile comori îngropate-n memorie.

Şi totuşi, cuvintele pot ţine loc de oglindă. În ele îţi regăseşti imaginea şi o recuperezi din mii şi mii de cioburi de vitraliu, pe care, cu trudă, îl realcătui.

Eşti tu? E altul? Uneori, de nerecunoscut. Dar poate  o grimasă aduce înapoi durerea, astfel încât s-o simţi acută, la fel ca odinioară?  Poate un surâs  dintr-o fotografie îngălbenită, să-ţi redea bucuria perfectă, care doar în copilărie poate fi atinsă?

Ai dobândit un fel special de a-ţi număra anotimpurile. După încrengătura de riduri din colţurile ochiului, din şanţul săpat  pe relieful obrazului, de lacrimile durerii, ale înfrângerii, ale neputinţei?  Poate curcubeul reda nădejdea legământului, după diluviu? Poate. Totul renaşte. Totul învie. Credinţa, Speranţa, Iubirea, pilonii existenţei, temelia casei.

Omul nu este altceva decât – un semn de carte. „Tu rămâi un semn de carte, / Între noapte şi zi, / Între pagini nescrise, / între viaţă şi moarte, / între iu şi bi,/ între floare şi fruct, / între ţărm şi mare; / între mine şi umbră / rămâi o sală de aşteptare; / tu rămâi un semn de carte / între argint şi oglindă, / între iarnă şi cuvinte, / între secundă şi minut, / între future şi lampă, / între sfârşit şi început / Tu, semnul meu de carte / care nimic nu desparte”.

Suntem – unul altuia – semn. Desemn. Zapis. Înscris. Pagină vie. Pod. Temelie.

Poetul are veşnic ceva de făcut: de mutat nişte dealuri, de urnit marea aproape, de şters fereastra serii, de dat ierbii culoare, de ţinut căldurii – răcoare,

de inventat clipa, de înfiat cuvinte,  să se nască înainte de a ajunge cântec, şi câte alte lucruri strict necesare pe care se străduieşte să nu uite a şi le aminti. Iar dacă le-a uitat, atunci să le reinventeze, cu aceleaşi rosturi şi atribute. Doar el ştie aceste taine care nu se învaţă la nici o şcoală. Nici măcar la şcoala de inventat cuvinte. Doar el poate spune: „trupul meu / e fiinţa unui miel sacrificat.” Şi tot el este cel care cere iertare „pentru iubire şi păcat”. (Spovedanie)

Într-o vreme când  nici măcar Timpul nu mai are  răbdare cu oamenii, poetul cere „Puţină răbdare” şi îngăduinţă:  „puţină rădăcină / până voi fi copac. / poate c-aveţi cuvinte, / până învăţ să tac; / poate puţină moarte / până încep să-nviu, / poate e cer în stele / până când nu-s târziu” („Puţină răbdare”).

Pentru Nicolae Băciuţ nici „clipa nu mai are început” – ea curge fără întrerupere, fără capăt, neostoită. De aceea, în acest fluviu necontenit de secunde, omul trebuie să-şi dea măsura propriei sale personalităţi: „Poate ar trebui să ştiu / că nu ştiu că acum e timpul, / că acum e clipa / care începe, / care nu mai are început. (Acum e clipa).

Pentru întreaga  sa activitate, autorul s-a bucurat de aprecieri aproape unanime. Critica l-a receptat la propria valoare.

Nenumăraţi critici  l-au aşezat pe Nicolae Băciuţ în locul care i se cuvine de drept în istoria vie a literaturii române. Referinţele lor dau mărturie:               “Calităţile poetice ale lui Nicolae Băciuţ sunt înafară de orice îndoială”. (C. Pricop, Convorbiri literare, 1986).

“Nicolae Băciuţ se relevă a fi un împătimit al poeziei, înţeleasă nu numai ca modalitate de exprimare a fiinţei, ci şi ca substanţă a acestei fiinţe şi, desigur, a exprimării poetice. Poemele sale sunt structurate de un patetism sobru, adesea ţinut în frâu, spre a nu sentimentaliza, de ironie sau autoironie”.

(Gabriel Rusu, Tomis, 1996).

“Poet instruit şi inteligent, sigur pe mijloacele sale, Nicolae Băciuţ se afirmă de la început şi din interior ca o voce originală în lirica tânără”. (Cornel Moraru, Vatra, 1987).

“Nicolae Băciuţ este unul din acei poeţi rari care încă din tinereţe iubeşte şi exprimă esenţe, contemplă stări limită şi o face cu calm şi sinceritate emoţionantă”. (Constanţa Buzea, Amfiteatru, 1987).

“Provenit din grupul de la Echinox, Nicolae Băciuţ este în Muzeul de iarnă un poet interesant,  îndeosebi prin fineţea scriiturii, elegantă, concisă şi cultivată. Se poate cita aproape orice. (…) Remarcabilă este ingeniozitatea metaforică. (…) Acurateţea stilistică e neîndoielnică, Nicolae Băciuţ fiind în definitiv un calofil, cu emoţii discrete, o natură aşa-zicând delicată”. (Nicolae Manolescu, România literară, 1986).

“Debutanţii lui ’86 nu au depăşit aşteptările. Multă versificaţie, puţină poezie autentică. Există şi o excepţie: Nicolae Băciuţ, Muzeul de iarnă. Este un debut de zile mari, care anunţă pe unul dintre cei mai talentaţi poeţi ai momentului literar”. (Zaharia Sângeorzan, Cronica, 1987).

“Am găsit cu bucurie şi nu fără emoţie la Nicolae Băciuţ, una din marile obsesii ale poeziei din vremea tinereţelor mele: ideea poemului ca operă impecabilă, ca ideal absolut, unic, suprem, atotîmbărbător şi atotbiruitor al oricărui cutează să scrie versuri”. (N. Steinhardt, Tribuna, 1986).

“Privit în contextul debuturilor din ultimii ani, volumul lui Nicolae Băciuţ face dovada deopotrivă a inteligenţei şi talentului, poezia lui găsind toate argumentele pentru a cuceri şi convinge”. (Traian T.Coşovei, Slast, 1986).

“Versurile lui Nicolae Băciuţ au tensiune şi eleganţă” (Radu G.Ţeposu, Flacăra, 1986).

“Poezia lui Băciuţ are toate însemnele poeziei adevărate”. (Serafim Duicu, Steaua roşie, 1986).

“Rupt din epiderma emoţiei, Muzeul de iarnă este o introducere fascinantă în viaţa şi patimile poeziei. Fără artificii, fără zgomote lexicale, riguroase şi sincere până la mari adâncimi, versurile din acest volum semnalează începutul stării de graţie a poetului Nicolae Băciuţ”. (Rodica Beraru Draghincescu, Astra, 1988).

“Nu ne ferim să spunem, chiar dacă vom fi acuzaţi, ştim noi, poate de entuziasm, că Nicolae Băciuţ sare din grămadă (fiind prezent înaintea cărţii de debut în două antologii ale debutanţii: Albatros şi Dacia) direct în plutonul fruntaş, pe care se bate moneda poeziei de mâine, fiind ales de poezie, nu tolerat

de ea”. (Gellu Dorian, Caiete botoşenene, 1987).

“Nicolae Băciuţ face trecerea între echinoxiştii manierist –încifraţi ai anilor ’70 şi cei ai textualismului livresc-anafectiv, în nuanţa sa clujeană, din deceniul nouă”. (Cristian Livescu, Cronica, 1987).

“Nicolae Băciuţ şi-a creat un teritoriu întreţinut de fervoare tinerească, de tăietura precisă a versului, de strigătul lucid, izvorât din reflexivitate şi interogaţie”. (Bucur Demetrian, Ramuri, 1987).

“Grav şi melancolic, geometru abstract al trăirilor, de un senzualism rece, uşor livresc al versurilor, Nicolae Băciuţ se înscrie, prin formulă şi tematică, în cea mai bună tradiţie a poeziei echinoxiste”. (Iulian Boldea, Ambasador, 1997).

“Nicolae Băciuţ are de-acum un univers poetic conturat, poezia sa poate întruni cele mai înalte atribute”. (I. S. Moişa, 24 de ore mureşene, 1996).

“Ardelean prin ascendenţă şi temperament, refuzând arguţia verbală şi misticismul suficienţei existenţiale, repudiind însă neaoşismul, mai mult, pariind pe experienţele ţinând de confluenţele culturale, înşcolit fără ostentaţie, interesat de real, avid de realitate până la privirea acidă a reporterului impenitent, N.B. parcurge stadiul de la discursivitate la metafora revigorată de un sens moral, civic ori chiar (de ce nu?) civilizator”. (Al. Pintescu, Poesis, 1991).

“Starea de urgenţă degajată şi din acest nou titlu (Nostalgii interzise) al lui Nicolae Băciuţ este cauză/efect al încolţirii eului nevoit astfel să se retragă în faţa unei perpetue ofensive a realului”. (Cristian Stamatoiu, Vatra, 1991).

“Versurile din Memoria zăpezii îl situează pe Băciuţ mai degrabă în vecinătatea primei generaţii echinoxiste (Adrian Popescu, Ion Mircea, Dan Damaschin) prin caracterul reflexiv al textelor, printr-o accentuată aplecare spre esenţele lor, prin familiaritatea cu sensurile grave ale lumii şi, mai ales, cu moartea altoită în trunchiul vieţii”. (Viorel Chirilă, Familia, 1995).

“După trei cărţi de poezie apărute, Nicolae Băciuţ pare a-şi fi consolidat o formulă poetică care devine interesantă în contextul a ceea ce, mai demult, numeam Biblioteca din nord”. (Traian T.Coşovei, Contemporanul, 1992).

“Starea lirică, statutul cuvântului, poesisul sunt socotite fără prejudecată drept motivări principale ale discursului liric, racorduri plauzibile, necontenit reluate, la substanţa sa intrinsecă. Biografismului sentimental ori anecdotic i se preferă unul specific, ca aventură a expresiei. Existenţialului i se conferă un

înţeles legat de existenţa întru poezie, cu nimic mai prejos, sub raportul complexităţii şi implicaţiilor umane, decât variantele sale ‘clasice’. Tânărul poet îşi divulgă sensibilitatea la nivelul elaborării lirice, aşadar nu într-un chip artificios, convenţional, alienat, ci, contrar aparenţelor, într-unul genuin. (…) Nicolae Băciuţ e un poet ce merită urmărit cu interes.” (Gh.Grigurcu, Steaua, 1986).

“Nicolae Băciuţ e unul dintre rarii poeţi care (pe urmele lui Nichita Stănescu) dematerializează, ‘dezîncarnează’ cuvântul dintr-o tentaţie absolutorie: poezia sa pare scrisă într-o purificată stare de rasă,

transmiţând continuu o jubilaţie a gândului autarhic…” (Cezar Ivănescu, Luceafărul, 1983).

“(Poezia sa) atestă de pe acum o remarcabilă putere de invenţie metaforică, de conturare a unei atmosfere de notaţii adesea totale, uzând de o anume violenţă a concretului, menită să reprime, alături de comentariul ironic şi autoironic, pornirile sentimentale.” (Ion Pop, Slast, 1982).

“Ştiinţa ambiguizării, a intersectării planului afectiv cu al discursului, este exemplară. Poemul face parte din recuzita imagistică, fiziologicul devine limbaj.” (Petru Poantă, Tribuna, 1985).

“Nicolae Băciuţ e un poet al imaginii şi închipuirii şi nu al ‘textualizării’, ceea ce ne face să credem că între mai multele modele expresive ce par a-l fi tentat, cel echinoxist rămâne predominant.”

(Marian Papahagi, Tribuna ,1986).

“Mai decantată în irizări metaforice, cu o mai adâncă pânză freatică în toposul adiacent al poeziei, noua carte a lui Nicolae Băciuţ poposeşte nebănuit de uşor înlăuntrul laboratorului de facere a poemului. În postura unei poezii de stare estetică, ea îşi arogă dreptul de locuire în perimetrul pe care şi-l rotunjeşte din mers, fără clauza limitelor, un perimetru neutru, dar al sinelui său poetic. În el încape toată aventura lirică în care s-a lăsat purtat, ca o ofrandă feciorelnică, poetul dezmierdat al memoriei zăpezii” (Cornel

Munteanu, Solstiţiu, 1990).

“Absorbţia dramei antologice în câmpul poetic şi stringenţa autoreflexivă şi autoreferenţială a poemelor estompează şi ele indicele de implicare existenţială, închizând suferinţa într-un cerc şi privilegiindu-i componenta profesională. Drama poiesisului ii e, într-adevăr, intimă lui Nicolae Băciuţ şi

revelaţiile sale din interior sunt tulburătoare. Diagrama aşteptării, a pândei, a eşecului victorios, a amânării şi provocării este tema sa de mare productivitate revelată în nuanţe şi în profunzime. Spectacolul poietic e, fireşte, unul implicit existenţial şi sub acest unghi el cumulează o funcţie confesivă mult mai amplă.”

(Al.Cistelecan, Vatra, 1990).

“Biografia rămâne, în continuare, dominată de fantasmele cunoscute ale poeziei post-blagiene. O  biografie a Poeziei şi, cum am zis, a Poetului care umblă prin lumea plină de tâlcuri pentru a afla arhetipurile şi înţelesurile.

Nicolae Băciuţ îi dă oarecare identitate, nuanţând această călătorie orfică printre lucrurile gravide de semne.“ (Eugen Simion, România literară, 1990).

„Ce nu este cartea: (…) un dicţionar complet de autori; (…). Fac această precizare pentru a preîntâmpina unele obiecţii referitoare, bunăoară, la absenţa câtorva minime comentarii asupra poeţilor care urmează primului val, , mai ale că printr ei sunt nume de referinţă în lirica românească, de la Aurel

Şorobetea, Mariana Bojan, Dan Damaschin, Ion Cristofor, Virgil Mihaiu, Nicolae Băciuţ, la Marta Petreu, Ion Mureşan, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Mircea Petean, Dumitru Chioaru, Ioan Milea ş.a.” (p. 12),

„Adevărul e că poeţii reprezentativi ai acestei generaţii, Marta Petreu, Ion Mureşan, Mircea Petean, Dumitru Chioaru, Ruxandra Cesereanu, Virgil Mihaiu, Nicolae Băciuţ, Virgil Leon, Ioan Milea, AugustinPop, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, nu pot fi «descrişi» decât parţial şi la nivelul unor «tehnici» prin

poetica postmodernismului, însă tot atât de adevărat e că nu mai scriu ca predecesorii lor” (p.159) (Petru Poantă, în Efectul „Echinox” sau despre echilibru, Editura Biblioteca Apostrof, 2003).

Şi acestea sunt doar o parte din referinţele critice de care s-a bucurat Nicolae Băciuţ, pentru o eventuală  Nouă Istorie a Literaturii Române.

La fel de numeroşi au fost jurnaliştii care au considerat drept onoare faptul de a lua un interviu acestei covârşitoare personalităţi.

Apariţia sa într-o serie impresionantă de Antologii şi Culegeri de poezie românească ori tradusă şi în alte limbi este, de asemenea, o dovadă grăitoare a preţuirii de care se bucură.

Premiile de excelnţă, premiile literare, distincţiile şi titlurile obţinute, sunt la rândul lor o mărturie despre cum este receptat acest scriitor.

Festivalurile, concursurile, taberele de creaţie, târgurile de carte, expoziţiile organizate de Nicolae Băciuţ au polarizat în jurul lui numeroşi discipoli, admiratori şi prieteni adevăraţi. Dar şi…omeneşti invidii.

Despre cum a fost receptat, autorul are următoarea  părere:

„Sunt etape în care poetul are nevoie vitală de recunoaştere, de confirmare. În care judecata critică e aşteptată cu sufletul la gură, cu speranţă şi spaimă, în care poate fiecare cuvânt al criticului poate conta. Nu cred însă că o judecată critică radicală poate fi corect percepută de autorul tânăr. Nici nu cred că aceasta poate deturna decisiv un destin poetic, oricât de sever ar fi tonul critic. Mai degrabă cred că elogiile, chiar şi nemeritate, la tinereţe, pot fi însă adevărate aripi de Icar.

Am beneficiat de comentarii pertinente din partea elitei criticii româneşti, de la Nicolae Manolescu la Eugen Simion, de la Gh. Grigurcu la N. Steinhardt, dar şi de elogiile unor confraţi din generaţii diferite. (…) Sunt detaşat şi atunci când laudele întrec măsura. Cândva puneam şi eu preţ pe judecata critică, pe actul critic.

Revoluţia a bulversat însă receptarea critică, creând teren favorabil confuziilor, răsturnării scării valorilor pe criterii nespecifice. Limpezimea discursului critic vine din consistenţa şi profunzimea judecăţii de valoare”.

Deşi trăieşte în provincie, autorul nu se simte un ignorat, un marginalizat. „Povara provinciei”  nu este un termen care să-l sperie.

„De la Rebreanu la Marin Preda, de la Coşbuc la Ioan Alexandru, scriitori din lumea largului românesc s-au putut face auziţi de-abia după ce au ucenicit la moara de scriitori a Capitalei.

Dar Blaga a rămas în „provincie”, Steinhardt s-a retras la mănăstire…

Există un mit al Capitalei, un miraj al acesteia, cum există un stigmat al

provinciei. Nici nu poţi scrie provincie cu P mare!

De ce rămân, totuşi, unii, în provincie? Un răspuns fulger, fără ezitare e că nu pot pleca toţi în Capitală, nu pot vida provincia de scriitori, şi acolo trebuie să trăiască scriitori, măcar ca să facă diferenţa. Diferenţa specifică!

Unii rămân din comoditate, alţii de frică, alţii din nepăsare. Îşi asumă riscul de a rămâne acasă, de a nu se îngrămădi în studiouri de televiziune, ca să-şi dea cu părerea despre orice, ca să ajungă „vedetă”, la concurenţă cu Adrian Copilul Minune sau cu Prigoană sau cu Vanghelie… Sau cu Elodia sau Cioacă sau Ogică sau, mai nou, cu Nichita… (fireşte, nu Stănescu).

Dar mai are oare şanse, azi, scriitorul român, dacă-şi abandonează casa de acasă în favoarea Capitalei, se mai poate face el auzit pe strada scriitorilor, de atâtea răcnete politice, de moderatori şi moderatoare, de staruri făcute la „apelul de seară”?

Nu am avut niciodată mirajul Capitalei şi n-aş da pentru nimic în lume Provincia mea literară, cu toate neajunsurile ei, cu frustrările, cu ignoranţa ei, pentru nicio Capitală literară din lume.”

Prieteniile sale literare sunt emblematice. „O istorie a literaturii române contemporane în interviuri” este grăitoare în acest sens. Nicolae Băciuţ ne introduce în intimitatea a peste 120 de personalităţi române. Prin el, Departele se preface-n Aproape. Departele şi aproapele îşi desfiinţează graniţele. Şi încetează a mai fi, fiecare din ei, un fel de noland – ţară a nimănui. Trec unul într-altul într-o entropie firească. Aşa cum trec stările din una în alta. Aşa cum trece lumina prin fereastră şi nu se împuţinează. Aşa cum alunecă visele în somnul nostru.

Nicolae Băciuţ este un privilegiat. Pentru că Dumnezeu l-a dăruit cu o generozitate peste măsură. Pe care la rându-i, o împarte, îmbunătăţindu-se el însuşi, crescând în demnitate şi măreţie într-o smerenie firească pentru că-şi cunoaşte condiţia de om creat. De la această poziţie  nu poţi fi altfel. Pentru că nimic nu e al tău, ci totul ai primit. „Ce ai tu ce n-ai primit? Şi dacă tot ai primit, de ce te lauzi că n-ai primit?” – spune Sfântul Augustin în Confesiunile sale. În virtutea acestei generozităţi primite, dobândite şi cultivate, el  deschide ferestre sufleteşti unor oameni. De fapt, tuturor. Dar puţini se încumetă să intre. Având vocaţia prieteniei, Nicolae Băciuţ e în stare să recunoască plin de reverenţă valoarea altui semen. Şi chiar s-o aşeze în lumină. El şi-a spus cuvântul despre sute şi sute de creatori, cu diferite staturi, dar n-a făcut diferenţă. N-a spus, de pildă: -Despre tine nu scriu pentru că nu te ridici la înălţimea standardelor mele culturale şi estetice.

Despre Nichita Stănescu spunea cu admiraţie: „ Nici un poet postbelic n-a

influenţat suflul scriiturii cum a făcut-o Nichita Stănescu şi nici nu se va ivi degrabă un autor care să-i fie pe măsură. El a însemnat, într-un alt timp istoric, ceea ce au însemnat Eminescu şi Arghezi. Nichita Stănescu a fost nu doar poezie ci şi spectacol al poeziei. Deloc  singur printre poeţi, ci într-o companie de ţinută, de la Ana Blandiana la Ileana Mălăncioiu, de la Marin Sorescu la Cezar Baltag, Nichita Stănescu şi-a impus un anume sens al rostirii şi iubirii, a „dezrobit” limba română, dându-i libertăţi neîngăduite vreodată. Poezia lui Nichita Stănescu şi-a pus decisiv amprenta pe evoluţia poeziei române contemporane. Fără el, cu siguranţă, s-ar fi scris altfel poezia în limba română, în această patrie de cuvinte”.

Dar şi despre un copil din clasa a III-a, care scrie poezie  la un cenaclu mureşan, poate spune lucruri esenţiale pentru evoluţia lui ulterioară.

Despre lumea fascinantă a Cărţii căreia i s-a dedicat cu toată fiinţa, Nicolae Băciuţ a afirmat, în nenumărate rânduri:

„Nu mă număr printre cei care anunţă cu anticipaţie un nu prea îndepărtat prohod al cărţii. Mai mult, sunt unii care pun în acelaşi sicriu şi scriitorul şi cititorul. În ceea ce mă priveşte, dincolo de subiectivismul poziţiei în care mă aflu – cea de scriitor, de editor şi de cititor – sunt foarte optimist. Nu doar că nu mă sperie sfârşitul unei “galaxii”, cea a lui Gutenberg, ci văd în explozia tehnicii informaţionale un aliat complementar, extensiv,atât din perspectiva editării cât şi a receptării mesajului literar.

Nichita Stănescu spunea, în stilul său inconfundabil, că nu mai e nevoie de poeţi, dar fără ei nu se poate. Aş spune, plecând de la această afirmaţie, pentru urechea cârcotaşilor, că nu mai e nevoie de cărţi, dar fără ele nu se poate.

Într-un fel, poate, sunt conservator. Încă mai sunt anume texte pe care le scriu “de mână” sau, uneori, le dactilografiez la o maşină de scris cu care mi-am redactat aproape toate cărţile mele, dar, fatalmente, tot “pe mâna” calculatorului ajung spre a fi trimise la tipar. Scriu “de mână” adesea, pentru că “fluxul memoriei”, cum ar zice A.E. Baconsky, al ideilor, al inspiraţiei mele nu e “leneş” ci e într-un relativ ritm sincron cu curgerea uşoară, lină, a pastei de pix pe hârtie.

Regret că ar putea dispărea un segment al mărturiilor literare – manuscrisele, cu marca de identitate a fiecărui scriitor, cu caligrafia nu doar a rotunjimii literelor ci şi a stării de spirit. După scrisul la calculator, parcă suntem toţi la fel, într-o uniformitate păguboasă.

Cazna naşterii unui text, cu ştersături, cu adăugiri, nu va mai fi un martor al literaturii. Dar scrisul nu va pieri, cartea nu va dispărea, cititorii vor continua să creadă în literatură, să viseze, să călătorească prin lumi imaginare, prin intermediul cărţii.

Cartea se va adapta oricărei economii de piaţă, va însoţi mai mult sau mai puţin fiecare biografie în parte.

Se spune că “nu e om să nu fi scris o poezie,/ măcar o dată, doar o dată-n viaţa lui”. Cred că, translând, nu va fi om care să nu citească o carte, măcar o carte, doar o dată-n viaţa lui… Cartea nu va putea lipsi din viaţa omului niciodată. A avut adversari, va avea adversari, dar nu va putea fi niciodată îngenuncheată, înlocuită de nimic, “Căci nu este alta mai frumoasă şi cu folos zăbavă decât cetitul cărţilor”, după cum spunea cronicarul.

Nu mă sperie cartea electronică, nici CD-urile cu texte literare. Se va citi mereu, indiferent  de suportul pe care cartea va călători în lume. Sigur, unii vor rămâne fideli căldurii pe care o degajă pagina de hârtie, alţii vor prefera reflexele ecranului monitorului de calculator. Nu va putea dispărea fascinaţia cărţii, a lecturii. Vor fi căutări, rătăciri, poticniri, icneli, disperări, iluzii, dar toate drumurile reîntoarcerii duc spre CARTE. Şi CARTEA ne va primi, iertătoare, ca pe nişte fii rătăcitori, cu cele mai bune bucate, la ospăţul său”.

Într-un interviu, autorul mărturiseşte în legătură cu genurile pe care le-a abordat cu atâta dezinvoltură, supleţe şi măiestrie:

„- Pe mine m-a ajutat foarte mult pictura, civilizaţia ochiului, din păcate prea puţin muzica, pentru că sunt un afon, şi dragostea neţărmurită pentru împerecherea cuvintelor. Jocul acesta magic al culegerii cuvintelor din marii scriitori ai lumii şi ai neamului şi al azvârlirii lor peste un val, peste un vis, peste un arbore, peste o creangă de lună.”

Aşadar, jocul de-a cuvintele şi de-a poezia, nu neapărat în sens ludic ori peiorativ, dar  în acel spirit de invenţie care i-a adus lui Nichita brevetul şi faima de inventator de metafore şi de cuvinte noi cu rădăcini vechi. Aşa cum astăzi se poartă noi formule de expresie.

Într-un chestionar pentru Mărturisirea de credinţă literară  care  include câteva întrebări aparent banale, Nicolae Băciuţ răspunde: „În simplitatea lor, ele pun câteva  probleme fundamentale pentru  condiţia de scriitor, pentru definirea, identificarea ei, şi, cu siguranţă, spaţiul alocat nu e de natură să poată nici măcar începe subiectul, darămite să-l epuizeze. „De ce scriu? Pentru cine scriu? Din ce curent literar, „şcoală“, grupare, direcţie cred că fac parte? Ce autori români/străini cred că au pecetluit creaţia mea? Care cred că este cartea mea cea mai importantă şi care va „învia“ în viitor? Cine sunt eu ca scriitor, de unde vin şi unde mă duc?“ — iată provocări care te fac să simţi

„primejdia mărturisirii“, cum ar spune N. Steinhardt.

De ce scriu? De-atâtea ori ne punem această elementară întrebare, atât de des ne urmăreşte, ca o umbră la apus sau asfinţit, din momentul în care descoperim scrisul ca singură şi sfâşietoare artă de a trăi sau măcar de a supravieţui în „clipa cea repede/ ce ni s-a dat“.

Într-un poem de tinereţe spuneam că scriu „pentru ca să uit“, să mă pot despovăra de prezent, să dau, după puterile mele, duratei cotidiene încărcătură sacră (în termenii lui Mircea Eliade), să rămână ceva în urmă, dar şi să doresc să trec şi ziua care vine. Scriu ca să pot să înţeleg lumea şi să mă înţeleg pe mine, să mă bucur că „tot ce-i ne-nţeles se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari“. Parcă G . G. Marquez spunea că trăieşte ca să-şi scrie viaţa!? S-ar putea accepta şi imaginea în oglindă a acestui crez: îmi scriu viaţa ca să trăiesc. Şi cred că mai degrabă îmi vine să accept această variantă.

Am ales poezia ca formulă prin care să-mi trăiesc viaţa, fără a şti exact ce e poezia. Are dreptate F.G. Lorca atunci când spune că „Dacă cineva ar şti să definească în mod clar ce e poezia, s-ar termina cu secretul şi magia sa, mai mult, s-ar termina cu poezia însăşi, ca subiect şi ca obiect“.

Sigur, cel mai simplu e să spui că scrii pentru ceilalţi, că te gândeşti la cititori etc. etc. Sigur, ca scriitor, te gândeşti la cititori în primul rând, în ideea că nu-ţi poţi permite să faci să ajungă la ei orice, că ai o responsabilitate morală şi estetică faţă de ei din momentul în care ţi i-ai ales parteneri de dialog, pentru că scrisul nu trebuie să fie strigăt în pustiu, ci trebuie să aibă un destinatar, trebuie să aibă ecou, să-l audă/vadă cineva.

Eu sunt puţin mai egoist, eu nu scriu doar pentru cititori, eu scriu şi pentru mine, pentru sufletul meu. Dacă în el se regăsesc şi cititorii, cu atât mai bine. Dar dacă eu însumi rătăcesc în propriul scris, ce se poate alege de bietul cititor, „stăpân al meu şi frate“, cum zice poetul?

Scrisul e o mare responsabilitate. Iată un truism care trebuie totuşi repetat de fiecare în parte în momentul în care îşi asumă scrisul ca destin. Ori eu mi-am asumat această condiţie, cu o uşoară spaimă, dar şi cu un licăr de bucurie şi speranţă. Pentru că eu cred în scris, cred că literatura şi arta ne vor putea salva sufletele.

Desigur, dacă e să judec generaţiile pe criterii biologice, de vârstă, atunci fac parte din „generaţia ’80“. M-am născut odată cu ea, am trăit odată cu ea anii de entuziasm ai unui alt fel de a citi semnele realului. Am fost, într-un fel, părtaş la naşterea acestei generaţii, atât din condiţia mea de poet cât şi de promotor al optzecismului.

Ancheta „Dreptul la timp“, un titlu emblematic, din inventarul poetic al lui Nichita Stănescu (titlu ales şi pentru a sugera că noua „poezie nouă“ nu vrea să se rupă de un trecut poetic, cât vrea să-i caute alte căi de exprimare, alte trasee de afirmare), pe care am iniţiat-o în paginile revistei Echinox.”

Frumoasă profesiune de credinţă! Subscriem.

Nicolae Băciuţ crede cu tărie în carte, chiar dacă suportul e,  în zilele noastre, altul. El se reîntoarce, mereu cu aceeaşi credinţă şi dragoste către carte, suportul cel mai solid în edificarea personalităţii umane. Cartea e pentru el catedrala, altarul, crucea, fiinţa iubită, familia. „Între Dumnezeu şi neamul meu” – cum s-a situat cu simplitate gânditorul român Petre Ţuţea, Nicolae Băciuţ a ales CARTEA.  De aceea se simte prfect îndreptăţit să scrie: „Sărut stânga, / sărut dreapta, / care ţin drept cruce, / cartea”. Un om cât un univers. Un univers într-o carte, în câteva duzini de cărţi, într-o bibliotecă. Aşa cum îşi imagina Jorge Luis Borges Paradisul,  ca o imensă bibliotecă.

Un om cât o lume. O lume care poate încăpea într-un om. Un cosmos de om. Care vă invită să-l cunoaşteţi. Şi vă pofteşte în acest sens, la ospăţul cărţii.

CEZARINA ADAMESCU

4 IULIE 2010