O CARTE PE ZI

29 Aprilie 2011 – George Baciu: „Gânduri de la marginea lumii“, Ed Rotarymond&Rotarexim (Al. Florin Ţene)

            Noua carte de poeme ”Gânduri de la marginea lumii “ semnată de George Baciu, apărută la Editura ROTTARYMOND &ROTAREXIM, 2010, structurată în două părţi, cu o prefaţă( Des)involt şi temerar poetul ) de academician Gheorghe Păun, ne redescoperă un gânditor al cărui eu meditează asupra existenţei imuabile în formă canonică. Dacă în prima parte găsim o proză poematică cu viziuni abstracte şi chiar incendiare, îmbibată de seva realităţii, în a doua parte a volumului, intitulată “Lieduri “ citim cu mare plăcere versuri în care metamorfoza magică şi abstractă este frisonată de proiecţiile senzualiste ale trăirilor, dar şi al privirii, purificate prin focul imaginaţiei, închipuie un univers secret şi totuşi perceptibil, himeric şi totuşi de o mare pregnanţă a reprezentărilor:”Poate că suntem două lacrimi defuncte,/ înfiorate de insomnia nopţilor de logodnă,/în  care–m decapitai mirarea îmbrăţişărilori“(p.36).

            Poetul este un contemplative în marginea construcţiei riguroase care face din invenţie regimul normal al trăirii. Autorul îşi admiră, detaşat până la dedublare, propria trăire cuprinsă în chinga imaginaţiei în care întrevede adevărata fizionomie a realităţii trăită:”Când gândeşte luna,/rostogolită printre bocancii/ nopţii, aruncată-n fâşii,/înţelesul trupului ei/ se scurge peste muchia patului/şi frumosul i se crapă,/ca o dimineaţă prelungă,/împinsă de vânt mai spre cotul gurii/ cu care o muşc de suspin. “( Când gândeşte luna).

            Scenariul liric nu e, aici, doar o chestiune de tehnică, ci chiar de viziune. George Baciu are apetenţă şi pentru concreteţea realului, dar şi cea a imaginarului incandescent. Peisajele sunt domoale făcând casă bună cu carapacea ermetismului: “Aerul avea chipul ideii/ cu care ţi-am râs înfăţişarea”(Alergam printre tâmplele ierbii ).

            Poetul are un cult al imaginii.Materialitatea reprezentărilor, în poeziile scurte, se comprimă, cu un spasm interior, până la transparenţa noţională, sunetul mişcării reverberează calm într-o muzică  a ideii.Tehnica este, de multe ori, a concetto-ului. În spatele amănuntului liric, care are explozii, cel mai adesea, hiperboreene, stă însă şi o atitudine de smerenie, formă morală de supunere la spectacolul lumii precum modelul în faţa pictorului, sau a  gândurilor “de la marginea lumii “.

            Poetul stă deasupra acestei lumi iar antenele lirice se intend peste universul său de percepţie trimiţând semnale dincolo de interioritatea fiinţei, ele însă absorb, ca nişte ventuze, spuma realităţii. Mediatizarea lumii prin imagine e un procedeu predilect.De aici provine şi substamnţa pură a sensului:”Mă doare lătratul de lut asfinţit./De tine mă frâng./Şi-n foşnetul lunii pierdută prin crâng,/să-ţi picur din mine un strop de murit “( Mă doare frumosul tău ).

            Cuvântul purifică realul, redându-i demnitate şi credibilitate, tot astfel cum apa şlefuieşte piatra până la reflexul de mărgăritar.

            Poemele lui George Baciu exprimă o sensibilitate şi o distincţie datorită metaforelor surpinzătoare şi tensiunii lirice.

                                                                                    AL.FLORIN ŢENE

_______________

28 Aprilie 2011 – Lidia Patricia: „Tăceri în doi: tăceri în noi!“(Genia Viziru)

Poezia este veşmântul în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea.

Lucian Blaga

Urmând gândul lui Blaga, aş putea spune că poezia Patriciei Lidia este acel veşmânt cu menire de scut, vopsit în culori de anotimpuri vii şi cântărind cât greutatea tăcerii în doi.

Iubirea apărată de el este o iubire care creşte şi descreşte între ambiguitate şi mister, între un determinism puternic asumat şi o fugă responsabilă de previzibil, copleşind prin intensitate („prea mult”) şi contradicţii („prea greu”).

Mediul său de viaţă este unul al soarelui şi al lunii, al ferestrelor deschise, al timpului care încremeneşte în apropierea unei respirări împreună („În mine, tu / În tine, eu”).

Textele Patriciei trădează faptul că, în logica poetică, „a fi” înseamnă „a iubi”, iar iubirea se realizează printr-un act deliberat de voinţă („Nu erai sau nu mai voiai să fii”; „Eu nu mai exist”).

În acest cadru, în relaţie paradoxală cu titlul, rostirea este cea care deschide lumea intimă a fiinţei celuilalt, devenind sursă a certitudinii numai prin conjugare cu armonia de fond a trăirilor („Sângele meu transportă cuvinte”).

Acesta este pasul ultim ce trebuie făcut pentru ca rostirea, cuvântul, chemarea să poată căpăta valenţele neobişnuite de care este nevoie pentru a se trece într-un tărâm comun. Doar în interiorul acestuia experienţa în doi îşi atinge apogeul, organizând un spaţiu afectiv superior, coerent şi autentic, în care tăcerea preia funcţia de catalizator deţinută iniţial de cuvânt („Am nevoie să-mi taci în pântece”).

Titlul îşi justifică astfel relevanţa, condensând semnificaţii multiple şi profunde.

Pe acest fond, îndrăgostirea se transformă într-un parcurs complex de idee şi trăire, de împlinire şi disperare, de contopire şi individualizare, îndeplinind, în ultimă instanţă, funcţia de a permanentiza fiinţa în timp şi-n spaţiu.

GENIA VIZIRU

 _______________

27 Aprilie 2011 – Gheorghe A Stroia: „Omul retortă“, Ed Rafet (Speranta Miron)

            Apărută la editura Rafet, în anul 2010, cartea lui Stroia Gheorghe, “Omul Retortă”, mă convinge că nu există niciun manual care să ne înveţe cum să scriem poezie şi că nu numai forma este cea care bucură, ci şi ceea ce se află în spatele formei, fiindcă poezia vine din alte izvoare, mai profunde. A scrie poezie este ca şi cum te-ai afunda într-un haos încântător adică haosul originar al naturii (umane) pentru că începutul fiecărui poem înseamnă abolirea legii şi a raţiunii. Cartea este o dăruire totală, pentru că autorul face din sufletul său “Un drum, o cale”, pe care ne îndeamnă să păşim, dar având grijă de cei care vor  explora această cale. Autorul ne împrumută nişte “opinci umblătoare “ făcute tot dintr-o fărâmă din sufletul său aprins.

Suflet plăpând ca un fluture  cu o singură aripă, uşor şi plin de graţie ca şi fluturele, simbolul imponderabilităţii, “Omul…retortă” este egal cu arderea ce se petrece în douăzeci şi două de grame din amestecul format din bucăţi de materie cu irizări din lumina gândurilor, sub o ploaie albastră. Cu mâinile sufletului desculţ, întinse spre cerul din care e rupt, poetul şopteşte vântului să facă linişte, pentru a-şi aduna gândurile răspândite pe calea ce duce spre visare. Când fluture, când piatră, când fiu al ploii, când îngenunchiat de primăvară , poetul ne înfăţişează diferitele ipostaze ale propriului spirit, cu reverberaţie de sanctuar, vădit  timid.  De aceea trebuie să avem grijă fiindcă nu toţi putem păşi aici, deşi autorul ne invită cu persuasiune disimulată. Unii ne-am putea evapora, la fel ca şi autorul, care mărturiseşte la un moment dat că a ajuns într-o stare de volatilizare. Împrăştiindu-se în eter, poate înflori miraculos, extraordinar, misterios, prin stări fără de care n-am avea de-a face cu poezia, fiindcă “poezia este universul însuşi…care se perfecţionează continuu.” Gheorghe A. Stroia reuşeşte să dea poemelor sale supleţe folosind în construcţia artistică o structură teologică nedefinită, însă. Autorul îşi recunoaşte, cu exces de modestie, o dubitativă, superbă neputinţă în capitolul doi al cărţii sale intitulat “Renaştere”, ca în poezia “În ochiul orb…un ciob”. Se întreabă nedumerit “ce sunt, ori cine sunt?” neştiind sigur dacă este “firul de nisip cernut de sita timpului cel mut” sau “pomul copt” fără rod ori lacrima născută “în ochiul orb – un ciob”. În altă poezie, din acelaşi capitol, autorul îşi simte ochii vitralii prin care “intră lumina-cea din cer”. Aceeaşi Lumină care i-a aureolat şi pe sfinţi, folosind astfel procedeul de punere în valoare a ceea ce este mai nobil într-un om, semn al sacrului, al divinului. Poezia lui Gheorghe A. Stroia este nimbată  de un nor luminos, ce poate fi felurit colorat, autorul folosind lumina-simbol şi lumina-metaforă, hotarele dintre ele nefiind strict delimitate.

Ave!

SPERANŢA MIRON

octombrie 2010

_______________

26 Aprilie 2011 – Nicolae Băciuţ: „Poemul Phoenix“, Editura Nico, Târgu-Mureş (Cezarina Adamescu)

 “Fără identitate,

ca şi cum peste tot

ai fi în viaţa ta,

singur, singur, singur…”

  -Autorul-

            Este ştiut, nu te poţi înălţa pe propriile aripi dacă ele sunt lipite cu ceară. A probat acest zbor Icar, prăbuşindu-se. Aripile, ca şi elitrele, trebuie îndelung migălite, şlefuite, pentru zborul suprem, cu mult înainte de start. Un antrenament, s-ar zice, o muncă de rutină. Mitul Păsării Phoenix dăinuie şi azi în tradiţia multor popoare. Ea şi-a învins moartea, a reînviat din propria cenuşă, când nimeni nu se aştepta şi şi-a luat din nou zborul, de data aceasta, definitiv, sub privirile neîncrezătorilor.

         De ce a legat Nicolae Băciuţ mitul Păsării Phoenix de localitatea, dragă lui, Sărmaş, unde a primit titlul de cetăţean de onoare, doar sufletul său ştie. Poate fiindcă a părăsit-o demult, a  îngropat-o în propria cenuşă, pentru un timp mai prielnic, când se va reîntoarce pe acest meleag, niciodată uitat, pe care l-a purtat pretutindeni în amintire?

         Spera, ca orice om dezrădăcinat de leagănul său că se va întoarce într-o zi şi-şi va exersa din nou aripile pe uliţele sale, unde odinioară închipuirea lui zbura / zburda, înălţându-se? Se pare că da…

“…încă o dată / într-un alt început, încă o dată / gura unui mut”.

Poetul închipuie chiar o posibilă identificare cu acest areal mirific:

“…curând vei fi eu, / curând, prea curând, / lacrima pietrei, / sângerând, / miruind”.

         Un potir cu miresme de  mir de cuvinte îi presară Nicolae Băciuţ pe brazdă Sărmaşului pe care-l vede ca pe o fiinţă, alături de care îşi petrece singurătatea.

         O posibilă substituire, chiar o entropie dintr-unul, într-altul mai teafăr, mai alcătuit, o undă freatică trecând de laun regn la altul, om şi ţărînă înfrăţiţi, om şi cer, trinitate, omul, cruce vie între cer şi pământ, călcând ţărâna şi atingând cu fruntea bolta cerească: “Cine adună / în urma mea / cuvinte neştiute încă, / cine eşti tu / al meu, / pe care n-am să-l mai văd / niciodată, / val fără mare!? / Cine sunt eu, / alt al meu?” (Cine sunt eu?)

Pe o scară din ţărână omul speră să se înalţe la Dumnezeu, să-i poată vedea faţa, să-şi simtă atinsă pleoapa cu mângâierea divină. Dar, ca şi pe Icar, îl atrage mai mult ţărâna decât bolta-nstelată. Ce-l desparte pe om de Dumnezeu? Aerul. Doar el se interpune şi desparte viaţa de moarte. Când nu mai e aer, omul se desparte de viaţă şi intră-n nefire.

“Unde eşti, Doamne? / Nu ţi-am văzut faţa, / ochiul tău nu şi-a deschis / pleoapa, / cuvântul tău / nu şi-a despărţit literele / ca o dumicătură, / nu a despărţit viaţa de moarte, / ziua de noapte, / pe unu de şapte. / Anul de an! / Unde eşti, Doamne, / cine ne desparte? (Unde).

         Versuri elegiace, cu incantaţii în ritmuri susţinute, sacadate şi eufonii plăcute susurând în auz fac din acest volum cu versuri vechi şi noi, un imn închinat naturii şi vieţii în general şi nu mai puţin sentimentelor. Par nişte jocuri serioase de-a viaţa, cu efecte stilistice speciale:

“Cât de aproape, / cât de aproape, zăpada începe, / orbind, / să ne-ngroape, / ca o fereastră / închisă-ntre ape, / ca o cătuşă / fără de chei, / ca un zid / fără uşă, / ca un cer / fără zei. / Cât de aproape, / cât de aproape, / iarna rămâne / fără de pleoape” (Iarnă fără pleoape).

         Dintre anotimpuri, iarna ocupă un loc predilect în acest volum:

“Ca un păianjen / prins în plasă – / mi-e iarna / ultima mireasă”. (Sfârşit de anotimp).

Unele poeme au o tentă ludică sunt precum jocurile de copii cu versuri sacadate pe ritmul cărora  se sare coarda sau se sare într-un picior la şotron. Ele pot fi puse lesne pe muzică fiindcă sunt foarte eufonice. Acestea au rime comune, predictibile.  Un fel de An-tan-Ti-chi-tan împărţit tuturor în mod egal, de cel care conduce jocul, pe silabe, cu indexul impungând piepturile copiilor iar alte versuri par caligrame şi arabescuri în mişcare, niciodată statice, ele prezintă un soi de dinamică spre un punct forte care constituie cheia:

“Între maluri, / pleoape de valuri, / între cuvinte, / numai veşminte, / între mâna mea şi tine, / aerul nu ne mai ţine, / între pasăre şi zbor, / tu eşti ploaie, eu sunt nor, / între lacrimă şi rouă, / frica ni se-mparte-n două, / şi între cuţit şi rană, /  tu nu eşti decât o geană, / între umbra mea şi trup, / tu eşti fuga unui lup”. (Între maluri).

Cu toate acestea, ele au în conţinut imagini surprinzătoare, proaspete, inedite. Ex. “şi între cuţit şi rană, /  tu nu eşti decât o geană, / între umbra mea şi trup, / tu eşti fuga unui lup”. (Între maluri).

Alt exemplu de joc liric: “Sub aripa mea, sub aripa mea, / e un colţ de stea, / ce mai colţ de stea, / şi nu-i nici un cer, / şi nu-i cui să-l cer, / ce mai colţ de cer, / şi nu-i nicio zare, / aeru-i strigare, / şi ce mai strigare, / estul e apus, / josul e în sus, / ce mai jos în sus, / şi nu-i nicio mare, / în pustiu de sare, / ce pustiu de sare, / doar în rana mea/ eşti un colţ de stea, / ce mai colţ de stea”. (Colţ de stea).  Foarte plăcute şi foarte uşor de ţinut minte, ele se asemuie cu geniala simplitate a versurilor lui Grigore Vieru care mergea cu imaginea, alcătuită din mijloace de expresie puţine, până la esenţa esenţelor. Şi iarăşi, aici, un vers surprinzător care taie pur şi simplu respiraţia: “doar în rana mea/ eşti un colţ de stea”.

         Dar pot şi  jocuri didactice, lingvistice, bazate pe antinomii, omonime, paronime, sinonime, oximoroane. Poemele sunt mici bijuterii rotunde şi bine şlefuite care par a fi fost scrise dintr-o singură respiraţie. Numai autorul îşi cunoaşte laboratorul intim de creaţie. Chiar şi titlurile ne duc cu gândul la basme, istorisiri, poveşti nemuritoare, balade, doine, melos, ex. “Odată ca niciodată”; “Timpul din timp”; “Somnul din somn” (titlu de inspiraţie anablandiană).

         Şi iată cum vede Nicolae Băciuţ rostul  poetului şi al Poeziei, starea ei de graţie care poate întrece minunile magicienilor:

“Să punem scară la mări, / să punem praguri de ceaţă, / ferestre să punem la zări, / mării mască pe faţă. / Să punem scări la nisipuri / şi pleoape să punem la valuri, / apa să-şi caute aripi, / mării să-i fie iar maluri. / Să punem scară la mări, / Să punem aproape-n depărtări.” (Scări). Toate acestea pot părea dulci nimicuri, dar ele fac parte din “acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” (Platon) care e construcţia poetică, atât de inefabilă.

         Cine nu ştie că Poezia e cel mai frumos joc de pe pământ şi din ceruri şi că Poetul e cel mai privilegiat dintre inventatori şi dintre consatructori pentru că nu foloseşte materiale de construcţie decât cele structural-mentale şi  imaginative conform capacităţii lui de expresie?

         Versuri de o frumuseţe negrăită stau mărturie despre măiestria poetului:

“Doar marea mă cuprinde-adulmecând, / Cu nări de valuri prea sărate –/ Din ţărmul ei n-a mai rămas nimic / Şi marea mă împarte-n jumătate”. (Altă jumătate)

         Un admirabil poem de dragoste ilustrează argumentele de mai sus:

“Ea este un fel de pâine, / când prăjită, când cu unt – / foamea poate s-o amâne / când e noaptea ban mărunt. / Ea este un fel de cină / ce rămâne de la prânz, /  ea este un fel de rouă / pentru setea unui mânz. / Ea este un fel de rană / ce nu-şi are vindecare, / ea e raiul care vine, / când e iadu-n sărbătoare. / Ea este ca o furtună / ce se iscă din senin, / ea e moartea ce se-amână / când să redevii creştin”. (Ea).

          “Toamnă-n vii” este un pastel cu inflexiuni elegiace, la fel ca şi “Nori de lacrimi”, foarte frumoase amândouă. Le redăm cu sentimental bucuriei de a fi descoperit poezia autentică:

“N-a mai rămas butuc de vie, / tot dealul parcă a chelit – / pe sub pământ, o boabă străvezie, / mai ţine dealul neclintit; / n-a mai rămas nici frunză ruginie, / tot cerul pare veştejit – / pe sub pământ, o frunză mai învie, / să ţină dealul neclintit;/ n-a mai rămas nici strop de vin, / tot dealul e un vad de vale – / se-aude doar un sunet cristalin: / toate paharele sunt goale; / şi nu mai este niciun deal / din care să răsară via, / să-şi stoarcă iarăşi din pământ, /prin struguri, vinul, armonia.” (Toamnă-n vii).

“NORI DE LACRIMI:  Mă-ngrop în ploi, / mă-ngrop în toamnă, / prin pori o să-mi răsară nori – / voi fi o arcă fără ape, / din carne-o să-mi răsară flori. /  Mă-ngrop în ploi, / mă-ngrop în toamnă, / ca să trăiesc de două ori – / voi fi o punte între maluri / cu ierburi mari la subsuori. / Mă-ngrop în ploi, / mă-ngrop în toamnă, / mă-ngrop în lacra ta de lacrimi, / doamnă!”

            Ceea ce surprinde cu adevărat sunt imaginile fruste, zugrăvite-n penelul cuvântului cu adiere duhovnicească, aşa cum sunt redate în “Iarbă cu mirosul tău”: Iarba se lipeşte de tine ca o ie, / Miroase a rouă şi a pământ, Miroase a seară şi a dimineaţă, / Are gust de descânt. /  Miroase a vânt ce nu mai adie, / A polen scuturat de pe flori, / Miroase a noapte fără de stele, / Miroase a zori. / Iarba creşte la tine pe umeri, / Miroase a poduri pe care mai trec, / Miroase a cifre pe care le numeri, / Miroase a înec. / Miroase a cremene-ascunsă-n scântei, / A privire ascunsă-n retine, / A apă pe care o bei, / Miroase a tine. / Miroase a cifre de zar, / Miroase a iarbă de ierbar”.

         De la pământesc la celest, de la concret la abstract, de la ontologic la inefabil şi de la materie la spirit, real şi metareal, un drum uneori cu sinuozităţi, dar care ajunge direct acolo unde îşi propune, aşa este poezia lui Nicolae Băciuţ.

         Nostalgice şi dureros de frumoase sunt versurile din “E încă iarnă” – cu imagini care spintecă pereţii inimii: “nu-i anotimp / să ţină loc de vară, /

niciun cuvânt / ca să-l mai strig / şi niciun zid / să-ncapă-n el o Ană. / Nu-i niciun cer să ţină loc de-albastru, / niciun oraş / să-şi uite-n sânge-un castru, / nici tu nu eşti, până n-apuni / ca o lumină în fereşti, / ca o duminică-ntr-un luni, / scădere-n care mă aduni… / E încă iarnă / fără anotimp, / până la tine / sunt lucarnă / care se-nchide în retine. / Sunt iarnă, / eşti zăpada mea, / din anotimpul / care ne-o urma. (“E încă iarnă”). Nürnberg, 9 decembrie 2008

         Şi alte bijuterii care ating sublimul liric: ÎNCĂ O VARĂ:  încă o mare /  pentru ţărmul nostru, / încă o vară / peste care-a nins. / Încă o ploaie / pentru norii noştri, / poduri de ceaţă / între noi, / încă o mască / fără faţă, / şi pentru unu / ne-mpărţit la doi. / Încă o seară, / pentru ziua noastră, / încă o noapte subsuori, / când aşteptarea e albastră / şi când în ierburi te-nfăşori. / Încă o dată / niciodată / nu vor secundele să bată”.

            Nicolae Băciuţ – ca orice poet respectabil a încercat să definească ceea ce nu e de definit: Poezia. “DEFINIŢII:  Poezia / e stropul de ploaie / de la streaşina ierbii. / Nu, nu aceasta e poezia, / şopti iarba. / Poezia / e bobul de rouă / de la subsuoara ierbii. / Nu, nu aceasta e poezia, / strigă iarba. / Poezia / e lacrima / de la ochiul ierbii. / Nu, nu aceasta e poezia, / suspină iarba. / Poezia / e picătura de sânge /  de la talpa ierbii. / Nu, nu aceasta e poezia, / tăcu iarba. / Poezia sunt eu – / şi eu aştept coasa.” Târgu-Mureş, 27 ianuarie 2009.

                Câteva poeme au în centru figura blândă  a confratelui de peste Prut, atât de iubit de români, Grigore Vieru.

         Nicolae Băciuţ are o remarcabilă încercare de definire a lacrimei:

“LACRIMĂ DE CER:  Ea nici nu are trup, / şi parcă e de fum, / ea parcă este ieri, / şi parcă e acum, / ea parcă este seară / şi parcă este zi, / ea parcă este viaţă, / şi parcă n-are moarte, / e-a fi în a nu fi. / Ea parcă e aripă / şi parcă este zbor, / ea parcă este ploaie, / şi norul fără nor. / Ea parcă este clipă / şi parcă este cer, / ea parcă-i anotimp, / ea este lerui ler. / Ea parcă este luni, / şi parcă-i săptămână, / dar ea-i duminică, / ea parcă este-o lună. / Ea parcă e din lacrimi, / ori pleoapa unui vis, / ea parcă e lumină, / cuvânt încă nescris. / Ea parcă-i tu, / Ea parcă-s eu, / Cu ea viaţa-mi începu, / De parcă-i Dumnezeu” 1 martie 2009.

         Şi dacă  un alt poet, Boris Marian a scris cândva “Profesorul de fericire”, iată că şi Nicolae Băciuţ scrie acum despre “profesorul de cuvinte” – un text poetic încântător:  “ÎNCEPUT DE ALFABET: Poemele se aşează în bancă – / încă un început de şcoală. / Profesorul de cuvinte e nou, / e tânăr, / nu ştie rosturile, / regulile, / nu cunoaşte niciun poem, / dar speră le înveţe, / să le crească mari, să le arate drumul / să-şi găsească / un rost / din care să poată trăi / ele şi cuvintele cuvintelor lor, / tot aşa, / până la capătul lumii; / în fiecare toamnă, / poemele se aşează în bănci, / primesc nume mici / să poată mai uşor comunica într ele, / să-şi găsească fiecare câte un prieten, / poate chiar şi o iubită, / măcar acum, la început de alfabet, / când profesorul le priveşte galeş /  şi nici nu simte cum încet, încet, / devine şi el un poem.”

            “Copacul din casă” e un text foarte interesant despre ciudata înfrăţire şi uneori simbioză  dintre om şi natură: “Crengile bat în geam – / aş putea să deschid, / să vadă că sunt acasă, / că şi eu sunt copac, / că şi eu bat / în geamul care se deschide spre el, / că poate eu sunt afară / şi el e în casă, / că frunzele mele / sunt mai ruginii decât ale lui, / că toamna mea e mai târzie decât a lui. / Privesc merele sângerii de pe masă, / priveşte cărţile mele sângerii din raft, / preveşte filele cărţilor mele arămii, / privesc frunzele lui albe / pe care aş scrie un poem, / ultimul poem / pe care să vină vântul / să-l împrăştie în lume, / cuvânt cu cuvânt, / ca să poţi veni tu, / firavă, uşoară, / să-mi scrii poemul tău de frunze. / Vine furtuna – / copacul bate cu crengile în geam; / vine furtuna / şi bat şi eu cu cuvintele mele în geam, / dar nu e niciun anotimp aproape / să ne audă”. Chişinău, 2 octombrie 2009.

                Şi în poemul “Închinare” se află crezul poetic al lui Nicolae Băciuţ care cinsteşte cartea şi pe acela care i se dedică: “Sărut dreapta / celui ce deschide cartea, / sărut stânga / celui ce-a învins nătânga / lene de a fi; / le sărut pe amândouă, / care au pe unghii rouă / de pe filele de carte / care au trecut prin moarte / şi re-nvie-n fiecare / ochi din margine de zare. / Le sărut pe amândouă: / Sărut stânga, sărut dreapta / care ţin drept cruce cartea”.

            Despre iscusinţa poetului de a inventa şi modela realitatea în închipuire şi de a-i da viaţă, se vorbeşte în poemul “Inventatorul”: M-am inventat pe mine pentru tine – / mâinile mele rămân lipite una de alta / ca într-o rugăciune. / Te-am inventat pe tine – / dar nimeni nu-mi recunoaşte invenţia”.

O ştiinţă de a inventa cuvinte şi tăceri, de a inventa seara şi dimineaţa, apa şi lutul, vântul şi arşiţa, o ştiinţă de a răscoli cu o nuieluşă de-alun măruntaiele pământului în căutarea izvorului veşnic de haruri, apa strălimpede, oamenii şi locurile unde au fost fericiţi, o ştiinţă de a-şi inventa mama şi tata, prietenii şi toate rudele, o ştiinţă a jertfei ziditoare şi izvoditoare de pronie, o ştiinţă de a născoci fericirea atunci când n-o prea întâlneşti, o ştiinţă a ştiinţelor – iată ce e Poezia pentru Nicolae Băciuţ. Şi acestei ştiinţe el îi dedică timpul, viaţa, avuţiile lui de preţ: dragostea şi credinţa şi speranţa.

         Joc mirific, jocul metaforelor şi al imaginilor măiestrite pentru a-i împodobi Poeziei faţa. Şi iată ce imagini neaşteptate: “Nu mă mai strig, /

rămân într-un ecou – / coajă de frig, / ce se-ntoarce în ou. / Nu mă mai tac, /

mi-e mâna gură / şi-n cifre de-abac / îmi sunt cenzură. / Nu mai răspund – /

sunt apă fără prund. (Apă fără prund).

            Francheţea cu care Nicolae Băciuţ îşi dezvăluie sufletul în vers este atu-ul său, oglinda fără ascunzişuri în care se reflectă şi  reflectă şi chipurile celor dragi.

         Poetul are un acut simţ religios exersat în comuniune de spirit cu înalţi ierarhi alături de care a peregrinat la lăcaşuri sfinte. El se declară într-un poem intitulat “Autoportret”, “lacrima lui Dumnezeu”.

         Colocvii cu Dumnezeu are nenumărate şi în unele din ele, îi pune întrebări, îi dezvăluie  îndoieli şi nelinişti metafizice: “Unde eşti, Doamne, unde sunt eu – / Cel care fără să plece se-ntoarce mereu !? (Joia vinerii).

         De toate se desparte omul în viaţă, chiar şi de trup, chiar şi de moarte, dar de cuvinte şi de tăcere,  imposibil să te desparţi, de vreme ce le-ai tras peste piele. Ar însemna să te jupoi de viu, ar însemna să te înstrăinezi de tine. Nu fără temei, poetul  aduce în discuţie starea poeziei de azi pe care o vede hiperbolic, ca pe o persoană împovărată de griji şi de taxe asupritoare care-i ameninţă libertatea de expresie. Desigur, e vorba de un limbaj metaforic, dar care conţine un sâmbure de adevăr pe care-l cunosc toţi creatorii: “TAXE PE POEME: Mai există o şansă, / încă unii se pot salva – / să se pună / taxa pe cuvinte / care pot respira, / ba chiar şi pe / cuvinte moarte, / pe-ntregul alfabet, / dar mai ales pe vocale, / mai slobode ca oricând, / taxa pe silabe  plângând; / taxa pe ieri, / taxa pe mâine, / taxa pe lama de cuţit / uitată în pâine. /  Taxa pe seară, / taxa pe vis, / taxă pe orice amintire, / taxă pe tot ce-i interzis. /  Taxă pe orice, / dar mai ales, / pe cel care se teme, / dar mai ales, / taxă specială pe poeme.” Bonn, 21 septembrie 2010.

         De fapt, persoana umană nici nu contează prea mult, contează faptele sale, contează ceea ce construieşte şi ce lasă în urmă. Nicolae Băciuţ, aflat la deplina maturitate artistică, este un scriitor total, complex, autentic, cât se poate de original, care îşi iubeşte cuibul, familia, patria, neamul,  dedicându-se acestora, cu devotament şi dăruire. Care nu şi-a dezminţit niciodată crezul şi a slujit cum a putut mai bine, cu toate resursele, neamul său prin cuvânt, prin faptă, prin simţăminte. Dovadă  stă numărul copleşitor de cărţi pe care le-a zămislit până acum, dar şi cele care sunt încă în manuscris.

         “Poemul Phoenix” – emblematic pentru lirica sa dar şi pentru volumul de faţă, relevă calitatea sa de poet şi este motivaţia întregului efort creator de până acum. “După moarte, / poemelor mele / le cresc unghii şi păr, / poemele scriu / singure / alte poeme / cărora le cresc pene şi fulgi /  şi-nvaţă singure să zboare. / Poemele mele, / sălbatice poeme / în care învăţam şi eu, / să zbor / ca un străin / ce-şi caută o ţară / unde să-i crească / păr şi unghii, / în viaţă ca şi-n moarte, / în moarte ca şi-n viaţă.” (Poemul Phoenix).

         Este ciudat că poetul spune: “Nu-mi mai aduc aminte de mine” – atâta timp cât cuvintele lui rămân martore despre obolul lui plătit aici pentru nemurirea de dincolo. Este preţul pe care-l plătim cu toţii, buni şi răi, este vama noastră de trecere. Dar, dacă nu-şi mai aduce aminte de el însuşi, nu înseamnă că toţi cei care-i vor citi aceste cuvinte îl vor uita. Nu, cu siguranţă, acest lucru nu se va întâmpla. Chezăşie rămân aceste cuvinte.

CEZARINA ADAMESCU

http://www.agero-stuttgart.de

De ziua naşterii Luceafărului, 2011

__________________

25 Aprilie 2011 – George Filip: „Şi toamna vine…“ , Craiova, Editura Sitech (Ion Pachia Tatomirescu)

Poetul citit „în prismă“ de Dumnezeu. Cu un foarte interesant modernism resurecţional în curs de clasicizare se prezintă «mirele zăpezilor din Montréal», potrivit unei metafore a lui Darie Ducan (dintr-un „cuvânt înainte“) prin care desemnează, într-adevăr, pe unul dintre „mirii“ valahi ai artelor, din Canada, George Filip, autor – între multe altele – al unui proaspăt, original volum de poeme, Şi toamna vine… (2010*).

În „cuvântul înainte“ de la acest volum, Darie Ducan îi face lui George Filip un excepţional „portret“ / „profil“ cât o sărbătoare a luminii în aprilie, demnă de o paradoxistă şi neîntrecută nobleţe lirică, profil dintr-ale cărui trăsături spicuim pentru distinsul receptor: «Exilul românesc cunoaşte poeţi remarcabili, dar ei nu totdeauna îşi suportă personalitatea şi ego-ul pronunţat printre străini. George Filip, poetul român de la Malul Mării Negre, hăituit de destin şi de comunism, aflat acum la Montréal, în Canada, este un caz cu totul special, un frumos nebun, amalgam mirific de jar încins şi spumă de mare. Nu voi începe să îl laud ca în unele cărţi de critică, eu propunându-mi să arunc în el cu pietre, fiindcă ştiu că din ele îşi va face casă. Nu îl cruţ pentru că ştiu că nu merită. Nu îi place pluşul lingăilor, ci doar barda tăioasă a talentului nativ. Aşa barbar, suav, dur şi floral, ca o doină tehno, poetul îşi scrie cărţile şi se luptă cu convenţiile contemporanilor aşa cum alţii luptă cu prostia. Cu multe convenţii politice se luptă el. Adesea, chiar cu cele ale limbii române. E prea direct şi pentru virgule. Aţi văzut dumneavoastră avalanşă cu virgule? Nu, zăpada nu are frazeologie ! Are numai înec şi strigăt. Aşa trebuie privit acest poet certat cu toată lumea, deoarece e certat întâi cu el însuşi […] Între poeţii din Montréal, mulţi talentaţi şi zdraveni, George Filip e unul special, e un demon, un om de care te temi în autobuz ori pe stradă, ca şi în cărţi. Chiar şi trotuarul trece pe celălalt trotuar când umblă el pe stradă, într-un adulter al bordurilor deflorate. E de temut, e de iubit. E un monstru de poezie şi un animal care consumă hârtie. Dacă sunteţi slabi de înger, vă recomand să lăsaţi această carte din mâini, sau, dacă sunteţi cardiaci, să staţi cu nitroglicerina alături. Sau nu, la cât e de exploziv poetul, v-o asigură el. Altfel nu îl puteţi înţelege.» (p. 7 sqq.).

Poetul este al întomnării, într-adevăr, al „vitalistelor“ amurguri din priveliştea fiinţei (ca în acestă «Doină finală», unde «priveliştea era semeaţă / în ziua-ceea nici un nor n-o / îmbălsăma cu nori de ceaţă / ca în revistele prea porno // […] // amurgul, broaştele vioara, / epave, năluciri, bidoane, / microbii, Hipocrat, gargara, / soldaţi, păduchi, învinşi, galoane… // […] // zâmbea-n milenii piramida / şi Cupidon croise arcul / numai zeiţa cea frigida / împrejmuia zăludă ţarcul» – p. 171 –, ori ca în «Cântecul lebedei», în care «e tulnic lebăda când moare… / […] / deşiră somnul ca pe-o salbă / când dorm c-un ochi deschis şi sufăr / o nuntă cu-o Diană albă / […] / ce-mparte, sărutând, microbii» – p. 173), dar şi al „autoinculpării“ – avându-se în vedere chiar mărturisirea-i de credinţă (de pe faţa a patra a copertei): «Înclin să cred că peste acest mai nou volum se aşterne un vizibil strat de poleială metafizică. De fapt, mă autoinculp […] În prezentul volum, voit mă legitimez într-un bumerang, fiind eu însumi cauză şi efect».

Chiar dacă eroul liric filipian ne mărturiseşte că frecventează Biserica («pe planeta aceasta / nu prea sferică // mă duc  – uneori / la o Biserică // dar nu-L văd adesea / pe Dumnezeu / fiindcă ştie că pe-acolo / mă preumblu şi eu.» – «Deci ?», p. 165), spre a se angaja între el şi Divinitate un raport de factură cognoscibil-argheziană, majoritatea poemelor din acest volum înfăţişează – din unghiuri inedite ale alterităţii – un Dumnezeu „cu ochelari“, ce zămilsleşte şi sculptează aştri, ori un Dumnezeu ce-i «citeşte-n prismă» psalmii, nu davidieni, ci „rebeli“, chiar „bulgări de schismă“: «mă pierd / în labirintul / de / din / lăuntrul meu / aici / ciopleşte aştri / din / tină / bătrânul Dumnezeu; / îşi şterge ochelarii / apoi citeşte-n stele / iar eu i-aştern privirii / poemele-mi rebele / mă iartă Tatăl nostru / şi mă citeşte-n prismă: / e puiul meu prin viaţă / un bulgăre de schismă.» (Prismă – p. 135).

În afara „nervului“ bun întru catharsis, există în versurile lui George Filip şi o lăudabilă preocupare de a rafina registrul prozodiei, preocupare pe care nu o putemn trece cu vederea; acest poet valah din Canada şi-a însuşit foarte bine lecţia maioresciană – având ca subiect rimele din poezia eminesciană –, de vreme ce face să rimeze substantivul comun cu cel propriu, ori invers (din onomastică, din hidronimie etc.), sau : zero / Nero («Avem de murit», p. 12), mahorca / Garcia Lorca («Poză cu iapă», p. 44), Faust / holocaust («Mă tem», p. 84), ciocârliile / Sfinte-Măriile («Fără protest», p. 58), ţigara / Niagara («Protest», p. 43), Dunări / supuneri («Cu sânge», p. 166) etc., sau (în compusă savantă) substantivul comun cu verb plus pronume / verb-negaţie-pronume: halebardele / arde-le («Clipa», p. 156), nor n-o / porno «Doina finală», p 171) etc. (*George Filip, «Şi toamna vine…», poeme, Craiova, Editura Sitech, 2010; pagini A-5: 180; ISBN 978–606–11–0594–6; supra: faţa a 4-a a copertei volumului de sub lupa noastră).

______________

21 Aprilie 2011 – Mariana Brăescu: „Imperfecţiuni provizorii“, Editura Carpathia, 2011 (Zenovie Cârlugea)

După impetuoasa relansare din 2005, când publică dintr-odată nu mai puţin şapte broşuri de beletristică, jurnalista şi scriitoarea Mariana Brăescu (afirmată după Revoluţie ca om de afaceri) revine în atenţia literară cu două volume de proză: „Imperfecţiuni provizorii” şi „Îmi amintesc şi îmi imaginez”.

Imperfecţiuni provizorii (Editura Carpathia, 2011) este o culegere de povestiri satirice scrise, conform notei auctoriale, în perioada 1981-1983 şi rămase, aşadar, multă vreme nepublicate. Cum ar fi putut apărea aşa ceva înainte de 1989? se întreabă autoarea, completând imediat cu o întrebare la fel de retorică: „Dar acum? Acum mă întreb: unde sunt cititorii pe care i-aş fi avut atunci?”

Cititorii există, iar dacă ei sunt împuţinaţi şi dispersaţi este pentru că politica editorială liberalizată a generat şi anumite constrângeri, uneori insurmontabile privind raportul  autori –  consumatorii de literatură, între care chestiunile ridicate de difuzarea cărţii sunt cele mai incriminante şi de luat în calcul. Apoi, de la data scrierii acestor povestiri până azi s-au scurs peste trei decenii, optzeciştilor – din rândul cărora ar face parte şi autoarea – urmându-le nouăzeciştii şi douămiiştii plus, care au abordat un alt tip de proză, postmodernismul permiţându-le să experimenteze tot felul de formule prozastice, intertextualiste şi chiar metanarative…

Unde am putea plasa, istoriceşte, aşadar, aceste „Imperfecţiuni provizorii” decât în timpul lor real, legătura cu acesta fiind nu numai una tematică şi de conţinut, dar şi una de viziune şi concepţie artistică. În acelaşi timp, actualitatea lor este indiscutabil-verificabilă, proza de moravuri (categorie mai largă în care s-ar include) având, aşadar, bătaie mai lungă. Aşa se face că toate aceste „imperfecţiuni” sunt, prin viabilitatea lor caracterială, mereu de actualitate. Vorbind despre o epocă nu prea îndepărtată, substanţa lor este oarecum simultană şi congeneră cu anumite personaje şi situaţii din vremea noastră.

„Imperfecţiuni provizorii” realizează o imagine mai de ansamblu a societăţii româneşti dinainte de 1989. Situaţiile, tipurile, caracterele evocate sunt specifice şi autentice, nimic nu este imaginat şi gratuit, totul are adresă exactă, porneşte de la date reale.

Iată, bunăoară, în Ultimul Sever, figura unei somităţi în materie de hematologie, prof. univ. dr. docent Sever Anestin(„membru corespondent a trei academii europene şi una africană”), care, în culmea gloriei, descoperă deliciile literaturii erotice şi sfârşeşte la masa de scris, jertfindu-se pe altarul noii sale orientări cultural-hedoniste. Cam ceea ce se întâmplă cu celebrul latinist Nicolai Mocanu, devenit din scorţos şi acru om de catedră un tip pedant, cu smile americănesc, transformând orele de latină în adevărate spectacole de desfătare şi ars amandi, şi iradiind instituţiei o fervoare generalizată de mobilizator spirit latinist, sub auspiciile horaţianului „Carpe diem!”…

Modul în care sistemul totalitar promova anumite tipuri de conducători, exagerat de autoritari, abuzivi şi mărginiţi, îl vedem în povestirea „Văduva veselă”, deopotrivă cu slugărnicia paranoică a subalternilor, care-şi aliniază colectivele de oameni ai muncii pentru a transforma un spectacol de operă într-o problemă de sindicat cu mobilizare generală (cu poanta din final, când directorul-general află de la portarul marelui combinat ce păstorea „că toţi plecaseră, încă de ieri, încolonaţi la o văduvă, în oraş”)… Ispitit de o eventuală relaţie cu secretara este şi Isac D. Șerban, şef de Oficiu, simţindu-se neîmplinit câtă vreme aceea (la rândul ei atentă la psihologia comportamentală a şefului) nu cedase autorităţii acestuia, dimpotrivă îl „domina” prin ritualul cafelei (Treisprezece zile din viaţa lui Isac).

Altul este cazul lui Macsim Macsim, din povestirea Revoluţia, prima parte. Revoluţia, partea a doua, personaj care îşi cosmetizează biografia în anii stalinismului (ca „fiu de văduvă”), pentru a şi-o rescrie în etapa următoare, ca fiu de „inginer-şef” rasat, de viţă nobilă, experimentând idei rousseau-iste… Cam din acelaşi aluat este şi protagonistul din Tovarăşul Acsinte Acsinte şi tovarăşa Domniţa Basarab, inspectorul-şef arătându-se tulburat de faptul ca i se repartizase de superiori o femeie.

Povestirea care dă titlul cărţii aduce în scenă absurditatea unei instituţii de presă, din defuncta epocă de glorie. Este vorba de activitatea din redacţia unei reviste de satiră şi umor , unde se iau măsuri de-a dreptul kafkiene „pentru ocrotirea patrimoniului umoristic şi satiric”, în realitate pentru „imunizarea” subalternilor, într-o vreme când umorul, să nu uităm, devenise o armă de temut! (Oare nu Mariana Brăescu este autoarea „Vulpii Academiciene”, intrată în palmaresul literaturii pentru copii!)…

Prozatoarei Mariana Brăescu îi reuşeşte aici registrul absurd şi hieratic în care îşi „spânzură” personajele, dovedind că a cunoscut foarte bine mecanismele redacţionale şi strategiile ideologice de îndoctrinare ale presei totalitare, care cultiva spornic interdicţia şi avertismentul mergând până la interzicerea…râsului!

Interesant este şi cazul carieristului  Marin Dumitru care din vânzător ajuns se doreşte „doctor în filozofie”, dar de la dosar lipsindu-i …diploma de bacalaureat! O satiră vizând fumisteriile de împăunare cu titluri academice ale unor ipochimeni şi nătărăi, ce au dus, în epoca postmodernistă,  la compromiterea doctoratului ca instituţie de autoritate şi recunoaştere ştiinţifică.

O satiră neagră, plină de umor spumos la adresa deplasărilor scriitoriceşti din epocă prin localităţile patriei socialiste, avem în schiţa umoristică Ultimul an de pace, ficţiunea urcând aici în regimul hilar al grotescului. La fel este înscenată epic-fantezist problematizarea pe tema feminismului din epocă în schiţa A contra P şi viceversa…

Nici lumea medicală nu este cruţată în Caz tematic, unde o tânără de 28 de ani, Smaranda Văleanu,speculând naivitatea medicului curant, sfârşeşte prin a cădea ea însăşi în plasa propriei mistificări, a unei boli psiho-mentale induse. Sau imaginea simplisimului diplomat român din Filipine, necunoscător al nici unei limbi străine dar din vocabularul căruia făcea parte cu aplomb cuvântul „esenţial” (Esenţial şi neesenţial în viaţa şi opera lui Amedeu Arnăutu)…

Sunt de întâlnit, în aceste povestiri, şi personaje mai modeste, precum bietul Iordache împovărat cu toanele, ciudăţeniile şi tabieturile şefilor plimbăreţi (Șofer la general), podgorenii Tudor Neamţu şi feciorul său părăsiţi de mai vechii prieteni de pahar, scriitori şi artişti histrioni, în momentul când tânărul ia cu notă maximă examenul de admitere la horticultură, din cauză că se simţiseră… „trădaţi” (Artă pentru artă).

Dacă unele povestiri sunt grupate la secţiunea „Imperfecţiuni”, altele sunt grupate sub genericul  „Ipoteze”. Acestea sunt lucrări mai scurte, crochiuri umoristice pe teme de moravuri existenţiale, precum: Doi prieteni, Un alibi, Raţă pe varză, Un pătrat perfect, Cinci surori, O întâmplare, unde întâlnim bătăi între „ginere” şi „socru”, cazuri de infidelitate şi corupere de minori, ba chiar un caz de sinucidere pe linia ferată etc.

Pretutindeni este o lume plină de dorinţa de a trăi, un freamăt de mare vitalitate al simţului de putere şi de mândrie egolatră, o umanitate îndoielnică sub toate aspectele. Satira atinge aici substanţa societăţii din care au fost inspirate, concurând la realizarea artisticităţii umorul spumos, sarcasmul întrezărit printre întâmplări şi portrete, ironia susţinută, coagulantă într-o frazare narativă de mare efect stilistic. Împinse până la caricatural şi grotesc, figurile umane de aici sunt, totuşi, simpatice în pitorescul lor, ceea ce ne trimite la proza umilităţilor cehoviene. Recrutate din mai toate straturile şi categoriile sociale, personajele acestor proze sugerează o lume pe care autoarea a cunoscut-o bine, în aspectele ei individualizat existenţiale. O lume, desigur, imediat recognoscibilă şi, prin aceasta, mereu actuală.

Mariana Brăescu are un mare talent în plan narativ, mai puţin în scenografia dialogică. Remarcabilă este viziunea de sus, omniscientă şi maniera de a construi portrete din câteva linii doar. Pretutindeni ne însoţeşte, însă, o ironie de observaţie penetrantă şi lucidă, care ventilează această proză de tip heterodiegetic. De fapt, atitudinea ironică e un mod de a construi epic prin distanţare şi de a vedea de sus lucrurile, în sensul identificării problematicii respective şi panoramării pe un fundal socio-politic mai larg.

Narativitatea auctorială, stăpână pe mijloacele sale, trimite şi ea la o mai bună însuşire a lecţiei caragialiene, mai puţin la arta dialogului de acolo, simulând gravitatea şi seriozitatea în conturarea psihologiilor şi situaţiilor problematice.

Desigur, aceste „imperfecţiuni”, în primul rând caracteriale şi mai apoi „situaţionale”, sunt în măsură să recomande un  prozator de satiră şi umor cu mari disponibilităţi artistice. O prozatoare cu simţul creaţiei în sânge, fragilă şi delicată, dar cu lucidităţi şi ironii metalice în plan narativ şi vizionar.

ZENOVIE CÂRLUGEA

18 aprilie 2011

____________

20 Aprilie 2011 – Iuliu Ionaş: „Mai întâi şi apoi“, Editura Pastel, Braşov (Aurel Brumaru)

Nu sunt mulţi scriitorii care se exprimă (performant) în două speţe (scriiturale) diferite: Lucian Blaga fiind în poezie şi filosofie eminent ar fi, după comentariul critic calificat, de planul al doilea în proză şi teatru, V.Voiculescu e important deopotrivă în poezie şi proză, aceasta din urmă, afirmă aceeaşi critică, nefiind totuşi proza obiectivă, de tip, să zicem, stendhalian, ostilă adică ingerinţei auctoriale, ci o lucrare subiectivă a spiritului. Nu cred, în acelaşi timp, că (spre a continua în treacăt cu exemplele) I.Agârbiceanu sau Pavel Dan să fi scris poezii, epicul şi lirica se exclud, ne va avertiza estetica, spre a le împăca va trebui să inventezi, ca în postmodernitate, o poetică. Un romancier ca Liviu Rebreanu, la care absorbţia în ficţiune, cum s-ar exprima cineva, e fără de complicaţii afective, lăsând, de regulă, să vorbească nu noţiunea, ci latura automată a caracterelor, psihologia colectivă, ar fi scris, să spunem, credibil, adică expresiv, şi în formulare  lirică, unde esenţială e imaginaţia, aşa-zicând, mistică, viziunea ?

Exemplele, îndeobşte ultimul, deşi excepţionale, nu sunt întâmplătoare, prilejuind consideraţiilor de faţă o neaşteptată deschidere, mai degrabă o justificare: este, oare,  codleanul Iuliu Ionaş, autorul unui roman rebreanian, în stil va să zică masiv ardelenesc, Cozmeştii (la care se adaugă,formând cu neînsemnate derapaje tematice un ciclu epic, Ocrina, Pustiitoarea noapte, Halucinantul dans şi Împotriva destinului)  la măsura poetului cu acelaşi nume ?; este, apoi, liricul Iuliu Ionaş (autor al volumelor de versuri: Balansul punţii, Viorile vântului, Umbra durerii, Focul din nesomnul clipei, Speranţă şi vis) la înălţimea romancierului ? – scriitorul, să subliniez aceasta, neîncălcând aci defel canonul prozastic, adică naraţiunea aceea lipsită de pătimirile vieţii interioare nesupravegheate . Iată, fără de alte ocoluri, ce vreau să spun: Iuliu Ionaş, ca prozator remarcabil, însă (cum am amintit)  între limitele ferme ale epicului canonic, este tot pe atâta un poet sensibil, cultivând adică liric nu idei ori observaţiile din lumea înconjurătoare, dar plastica lor, zvonul de trecere, gama întinzându-se de la erotică şi dorul poporan de loc (ori după părăsirea acestuia sub porunci şi în condiţiuni vitrege) la metafizică. Să ne oprim aici, avându-i înainte stihurile,  numai la lucrarea poetică a scriitorului  – antologarea acesteia, ca  în volumul de faţă (Mai întâi şi apoi, Editura Pastel, Braşov, 2010), fiind menită îndeosebi a scutura de uitare cărţile livrate mai de demult, a le pune, apoi, încă o dată sub un ochi proaspăt al lecturii, a le supune din nou comentariului şi judecăţii critice; a le controla, în fine, vitalitatea, a le da, cu alte cuvinte, o viaţă nouă.

În toate volumele de poezie ale lui Iuliu Ionaş (antologia recentă, iată, le reprezintă) ar precumpăni, la o iute privire, demonstrativul, explicaţia, fireşte şi acestea destul de tensionate, întrucât o anume înfiorare le premerge; oricum poetul respinge fără drept de apel tenebrosul, agitaţia rea a lăuntrurilor, lui nu-i este defel pe plac înfundarea, ca la mulţi contemporani, în enigmistică sau în deliciile jocului, respinge sceneria futilă şi năzăririle ludice. În poezia erotică adie o undă trubadurescă (au resimţit-o şi alţii), versurile apucă acum spre molatecia şi susurul romanţei. Când nota elegiacă e însă estompată prin aşezarea peste strunele lăcrămoase a unui deget mai hotărât, sonul se aspreşte, nu va ieşi aşadar din acelea doar tânguirea, e şi reflecţiunea aci, totuşi tainic cantabilă, precum în modelul etern eminescian: „Eu pot să cred că Universul piere/Cum piere în văzduh o răsuflare/Şi ca-ntr-o sfântă noapte de–nviere/Luna căzută-n mări nu mai răsare.//Eu pot să cred că iarba nu-nverzeşte/Călcată de-o femeie neispită/Dar cine crede, cine profeţeşte/Că poate fi femeie neiubită,//Cât poartă-n fiinţa ei eternitatea/Şi flacăra nestinsă, tot misterul,/Şi vraja lumii şi imensitatea/Pe care nu le poartă decât cerul ?” (Divinitate). Şi mai departe această scurtă „definiţie”, în stil blagian, abia simţit, ca o depărtare (undeva însă parcă îl auzim şi pe Edm. Haraucourt): „Iubirile, oricare/nu sunt/precum clipele:/paşi fără urme./Fiecare iubire/te moare puţin!/Cu ştire, cu neştire” (Iubirile). Când şi când, fireşte, apare şi amorul pasional ce răvăşeşte: „Nimic din tine nu-i făcut să piară;/Te dăruieşti curată, devastând,/Răsolitoare ca un zvon de seară/Şi pură ca o zbatere de gând.//Ne-am istovit în dragoste păgână/Şi am rămas o clipă visători;/Tu eşti şi cer şi ochiul de fântână,/Şi patima de care poţi să mori” (Patimă).

Ion Itu, unul dintre primii editori  şi  comentatori ai scriitorului a observat că, umbrind fondul duios nostalgic, ca şi, însă mai rar, zarea bucolic virgiliană, partea cea mai bună a poeziei lui Iuliu Ionaş se află în zonele liricii reflexive, unde versul e folosit ca formă de meditaţie – desigur, aş adăuga, o meditaţie care poetizează. Suntem aici, cu aceasta, pe teritoriul poeziei dorului de loc, al „toposului sfânt” şi al „mitologiei lui eroice” care sunt „redeşteptate în evocări însufleţite, la înălţimea calendarului eroic naţional” (Ion Itu). Mai importantă mi se pare însă în această ordine la Iuliu Ionaş chemarea locului primordial –deopotrivă loc de naştere şi al stingerii finale, glas neliniştitor, e acolo clopotul ce va vesti trecerea şi pierderea -, acum sunetul potrivit acestei chemări e neîndoios acela al doinei: „Mă cheamă doinele de-acasă/Şi-nvăluiţi fiori de sânge/Ca o făclie care plânge,/Un strop de linişte nu-mi lasă.//Mă cheamă doinele de-acasă/Când tremură din deal în vale/Întruchipări de dor şi jale/Dintr-o iubire ne-nţeleasă./…/E o poruncă-n cer aleasă/Şi risipită-n iarba verde:/Ca un refren ce nu se pierde,/Mă cheamă doinele de-acasă.//Mă cheamă doinele de-acasă/Răscolitoare ca un şopot;/Tânguitoare ca un clopot,/Un strop de linişte nu-mi lasă” (Doinele Ciugudului de Jos).

Partea cea mai rezistentă a liricii lui Iuliu Ionaş (antologia de faţă e împărţită în şase secţiuni, cu titluri ce marchează iscusit biografia autorului, biografia operei) e totuşi, după priceperea mea, lirica (s-o numim convenţional ca şi alţii) reflexivă. E o poezie, cum s-a mai observat, pansivă, o meditaţie, am amintit mai sus, îndreptată atât spre lume cât şi către potrivniciile acesteia în raport cu insul izolat şi singur, doritor totuşi a-şi regla petrecerea prin fiinţare, căderea, pe urmă, în necunoscutul de dincolo de aceasta. Identificarea între evenimentul vieţuirii şi sensurile ultime este o iluzie, sau ca la Holderlin numai o logodnă pasageră; momentul de graţie al  fiinţării în lume e repede trecător, relaţia cu plenitudinea fiinţei e numai amintire, melancolie, mereu ne vom confrunta cu limitele, cu clipa ce fuge. „Vă înşelaţi, prieteni” (rosteşte poetul; undeva, în urmă, un ecou din Lucian Blaga e din nou audibil). Aşadar: „Vă înşelaţi, prieteni,/dacă socotiţi că, de ceva vreme,/Ştiind-neştiind, am pornit-o/spre locul neîntoarcerii./N-am timp pentru marea trecere/nici astăzi şi nici prea curând/fiindcă nu mi-am început/plănuitele şli nici isprăvit,/începutele treburi şi mai ales/fiindcă-mi displac trecerile.//Neîndurătoarele treceri…” (Trecerile). Şi încă – aci în primul plan fiind, iată echilibrul/dezechilibrul suflet-spiritului cu sinea şi lucrarea sa, zidirea iluzorie în oglinzile timpului: „Între naştere şi moarte e/miracol şi sfântă magie/Şi sigur, mai poate fi orice:/neantul dar şi veşnicie.//Am încolţit ca bobul de grâu/sub greutatea pământului,/cu neastâmpăr traversez un râu,/râul nesătul al timpului.//În oglinzile lui tot zidesc/suind spre stele dar şi căzând,/însă, ca un luceafăr ceresc/ce se rostogoleşte arzând.//Înainte ca Styxul să-l trec/între flăcări de maci îmi aştern,/ne-mpăcat ziditor mă petrec/ferecat într-un strop de etern” (Între flăcări de maci).

 A.I.BRUMARU

 _____________

19 Aprilie 2011 – Lucian Gruia: „Câine în rugăciune“, Ed Deliana, Bucureşti (Gheorghe A. Stroia)

            Născut la Dej la 01.07.1950, Lucian Gruia este de formaţie tehnică, absolvent al Institutului Politehnic “Traian Vuia” de la Timişoara, Facultatea Electrotehnică, promoţia 1974. A debutat în presă, cu versuri, la rubrica “Primele”, cu un comentariu de Constanţa Buzea (în revista “Amfiteatru” – 1976) iar în volum, cu proză scurtă, intitulată “Culorile Neliniştii”( Editura “Eminescu”, Bucureşti – 1997). Se remarcă prin scrierile sale literare originale, atât în volume de proză, cât şi volume de poezie. Astfel, publică următoarele lucrări: “Universul formelor lui Brâncuşi” (Ed. Fundaţiei “C. Brâncuşi”, Tg. Jiu – 2001), “Brâncuşi – repere şi interferenţe” (Ed. România Press, Bucureşti – 2001), “Ringul de box” (versuri, Ed. Double Press Production, Baia Mare – 2004), “Momentul revelaţiei în templul brâncuşian al eliberării (De ar fi fost să fie)” (Ed. Double Press Production, Baia Mare – 2004), “Speranţa” (Versuri, Ed. Karta-Grafic, Ploieşti-2008) şi “Triptic Spiritual: Eminescu-Blaga-Brâncuşi” (Ed. Feed-Back, Iaşi – 2008). Prozator original în peisajul literaturii române contemporane, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Lucian Gruia îşi continuă cu pasiune arta scrisului, publicând în anul 2009 volumul de proză scurtă, intitulat: “Câine în rugăciune” (Editura Deliana, Bucureşti, 134 pagini).

            Cartea cuprinde un set de treisprezece povestiri, cu structură lirico-fantastică, îmbinate artistic pe o structură de rezistenţă filosofică, ce tratează teme fundamentale ale existenţei umane. Efemeritatea vieţii, urmărită îndeaproape de moarte (ca reintegrare a energiilor umane în corpul eteric universal), alături de fragmente ale unor mituri şi legende neelucidate – îmbogăţite cu accentele meditative ale unui univers filosofic propriu, erudit şi precis – sunt câteva dintre temele predilecte ale prozelor cărţii. De ce treisprezece povestiri? Oare, autorul a dorit să învingă acea teamă superstiţioasă de numărul “treisprezece”? Reconstituind “istoricul” temerii legate de acest număr, am aminti că rădăcinile ei par să fie înfipte în tradiţia doctrinei cabaliste. Litera “mem” este a treisprezecea în alfabetul ebraic. Consoana, pronunţată cu gura închisă, a fost asociată cu lipsa oricărui orizont, cu sfârşitul şi a intrat în folclor ca “litera morţii”. Regăsim această simbolistică într-una din artele divinatorii: tarotul. În numerologie, numărul “treisprezece” este unul din numerele de probă, care indică o datorie carmică. Cu alte cuvinte, el poate inspira “teamă”, deoarece persoanele care rezonează puternic cu numărul “treisprezece” au lăsat în urmă ceva nerezolvat, iar acum au ceva de achitat. În plan cotidian, “treisprezece” eliberat de prejudecăţi şi orientat pozitiv are o mare forţă de realizare. “Treisprezece” este un suflu extrem de puternic peste obiectivele bine trasate, care necesită putere de muncă şi efort. Cei ce întreprind proiecte ambiţioase au şansa de a se afirma, de a ieşi în evidenţă (cu forţa imbatabilă a lui “unu”) prin seriozitatea şi truda cu care îşi duc planurile la îndeplinire (“patru”), lăsând în urmă tentaţiile lui “trei” negativ (lenea, abandonul). Pe cei care nu preferă calea uşoară şi sunt dispuşi să se implice activ în concretizarea propriilor aspiraţii, numărul “treisprezece” îi poate inspira, călăuzi şi răsplăti. A lor va fi reuşita. Celorlalţi le rămâne doar…teama.

            Încheind paranteza legată de aspectele numerologice ale lui “treisprezece”, putem spune că volumul de proză scurtă intitulat “Câine în rugăciune” este marcat de energiile creatoare ale autorului, ce îmbină artistic planul realităţii, cu cel al ficţiunii. Energiile receptate de cititorul unei astfel de scrieri pot fi benefice, deşi desluşim accente triste, de dilemă şi confuzie, în care retorica adânceşte înţelesurile, fără a avea pretenţia formulării exhaustive a răspunsurilor. Având puterea de “coborî” în adâncurile lacurilor sau de a “pluti” ca un nor de nisip peste deşertul fiinţei umane, fiind ori câine în rugăciune ori salvator al vieţii pe pământ, Lucian Gruia ne îndeamnă, de fapt, să medităm asupra tainelor profunde ale vieţii şi universului. Îmbrăcându-şi întreaga fiinţă cu haina săracă a ascetului, el reconstruieşte în carte un univers bazat pe normele eticii şi moralei, uneori duse până la paroxism. Sub “vălul” unor poveşti pescăreşti, petrecute în preajma apelor învolburate ale Someşului, se ascund înţelesuri profunde, prin care autorul încearcă să-şi explice pierderea irecuperabilă a inocenţei copilăriei şi să-şi justifice căutările acesteia, ca pe o comoară ascunsă în străfundurile fiinţei sale eterice. “Odată, demult, în copilărie, Someşul mi-a furat chipul curat. De atunci rătăcesc prin lume, căutându-l”(Argument, pag. 3).

            Proza scurtă din volumul de faţă poartă însemnele heraldice unui fior liric inconfundabil. Cu stil şi inspiraţie, Lucian Gruia ne furnizează adevărate poeme în versuri, în care răsăritul înseamnă geneza lumii şi a vieţii, în frământarea demiurgică a universului. Un act, pentru unii – banal, dar căruia numai o fire sensibilă şi profundă îi poate reda frumuseţea şi muzicalitatea, adusă de dincolo de izvoarele fiinţei noastre: „Soarele trandafiriu răsărea triumfal la orizont, penetrând pâcla lăptoasă ce învăluia nisipul. Briza deşertului adia uşor, când mi –a părut că am auzit sau am simţit – căci nu ştiam exact dacă venea din afară sau din interiorul fiinţei mele – un glas cutremurător: „Să fie lumină!” – şi deodată astrul dătător de viaţă, ca şi gămălia unui chibrit cosmic enorm, a scăpărat magnific pe fosforul de peruzea al cerului dimineţii;” (Numai Nisipul, pag. 19). Se transformă astfel, petele de culoare (sentimentele) – ca îngemănări ale petalelor vieţii, prinse în inflorescenţa firii – în sublime acte de creaţie. Fiecare gest, pe care autorul îl face, îi trădează modul profund şi original de a vedea dincolo de aparenţe, de a reda totul într-o manieră apoteotică. Drumul pe care autorul îl parcurge în desluşirea înţelesurilor existenţei noastre nu este unul simplu şi nici la îndemâna oricui. El este adesea presărat cu momente de reverie, împrumutând strălucirea Raiului ori bezna Infernului. Starea de vis este pe alocuri dramatică, tragică, amintind de lupta încrâncenată a luminii cu neantul. Ea îmbină sistematic adversitatea dintre  libertatea spiritului şi încorsetarea acestuia în lanţurile nefiinţei. Când om, când înger, autorul parcurge un drum al crucii, împins până la martiriu de îndoielile care îl macină. Trecerea spre eter (zborul către nemurire, prin tunelul timpului) este piscul golaş, acoperit de zăpezile suferinţei umane: “Mi-e foarte greu să scriu. Nu pot ţine bine stiloul, între penele care mi-au înlocuit degetele mâinilor. Şi mă dor îngrozitor umerii! Doamne, cât de mult mă dor umerii! Şi pe voi vă dor! Ah, umerii noştri, bieţii noştri umeri, ah umerii, umerii, umerii…!”(Secvenţe aniversare, pag. 18).

            Formaţia sa intelectuală îi imprimă autorului un mod analitic, precis şi exact de a face anumite interpretări, ori de a construi argumente logice în sprijinul afirmaţiilor sale. Lumea sa este deseori interpretabilă, duală. În faţa cititorului se ivesc noi posibilităţi de a continua scenariul insinuat. Astfel se construiesc variante, putând fi folosite de către cititorul său (căruia i se adresează în mod direct) ca instrumente de analiză: „Acum urmează, dragă cititorule, două posibilităţi: A) Las peştele să moară pe uscat,…B)Privesc peştele cu milă cum se zbate sângerând pe pietre…”  sau „Ajung la birou, şeful mă cheamă la el. Acum, dragă cititorule, sunt iarăşi două posibilităţi: A) Se face restructurare şi voi fi data afară…B) nu se face restructurare şi primesc noi sarcini de serviciu” (Peştele, pag. 61, 64). Iată un element de noutate al prozei cărţii: interactivitatea. De multe ori se adresează direct sau voalat întrebări (unele – retorice), care-l îndeamnă pe cititor să se implice în elucidarea misterului. Cititorul poate să-şi însuşească – în schimb – misterul, în mod tacit, ca pe ceva propriu şi personal. Se enunţă adevăruri universal valabile: „Umbrele se schimbă mereu ca şi viaţa”, „Dar flacăra fiecăruia dintre noi se stinge într-o zi”(Numai nisipul, pag. 21). Aproape în fiecare dintre secvenţele cărţii se foloseşte visul, ca instrument de investigare. Se ajunge până la starea de hipnoză, prin care pot fi explorate profunzimi nebănuite ale minţii, în încercarea disperată de a găsi răspunsuri: „Mă întind într-un pat de la etaj, izolându-mă astfel de lumea exterioară, scufundându-mă în interiorul fiinţei mele.”(Biserica din adâncuri, pag. 49).

            Creator al unui univers filosofic propriu, autorul face dovada unei erudiţii pe măsură, punându-se adesea în postura de pedagog, simţind nevoia de a detalia concepte ori de a sugera definiţii. Citând din Swami Shivananda – Puterea gândului, acesta explică: „Gândurile sunt vibraţii de o anumită frecvenţă specifică fiecăruia dintre noi, care se transmit instantaneu, în toate direcţiile, printr-o substanţă mentală subtilă, prana, răspândită în întregul univers ” (Iluzia unui pansament, pag. 67). Îmbinând elementele arhaice (mitologice) cu cele moderne (tehnologice) se adaugă prozelor sale nuanţe de tip arhetipal. Ca expresie a asimilării acestor nuanţe, Lucian Gruia se dovedeşte un  admirator înflăcărat al operei marelui Brâncuşi, căruia îi dedică patru cărţi, despre care am amintit în introducere. Apar, astfel, preluate în povestirile cărţii, motivele universului brâncuşian: Coloane nesfârşite, Torsul de tânără fată, Templul eliberării, Pasăre în văzduh, Măiastra, Figura arhaică, Cuminţenia pământului. În universul epic (cu accente lirice) al scriitorului bucureştean, vei regăsi (paradoxal) dincolo de multitudinea de nelinişti, duse până la angoasă, o stare specifică unui fiu al Ardealului: o stare de acalmie, liniştite, transparenţă, ce poate fi tulburată – din când în când – de valurile agitate ale întrebărilor. În povestirile cărţii se împleteşte realitatea (uneori crudă şi tulburătoare) cu fantasticul (galeria de personaje, timpul din care descind legende, întâmplări la limita paranormalului, experienţele extracorporale şi stările pseudo-hipnotice).             Practic, ca cititor, eşti în imposibilitatea de a delimita părţile reale de cele fantastice ale povestirilor. Ele se împletesc armonios, într-un tot indisolubil, care nu-ţi creează disconfort ci te poartă – mai curând – printre stări contemplative. Dacă ar fi să analizăm scenariile cărţii şi ipostazele prin care trece autorul: omul superior – capabil să se înalţe spre cunoaşterea absolută dar conştient că acest lucru este imposibil; nefericitul şi inadaptatul social „lipsit de iubire, iubitor de singurătate”; profunda aspiraţie spre absolut, către cunoaşterea universală, atunci putem afirma că Lucian Gruia este – prin modul său insolit de a scrie şi de a relaţiona – un Sărman Dionis contemporan. Îţi va plăcea, cu siguranţă: claritatea şi conciziunea firului epic, stilul literar (care este indubitabil – valoros), mesajul profund (sensul existenţial al umanităţii) şi vocabularul utilizat (care denotă o vastă cultură, îmbinând limbajul tehnic cu cel filosofic, fără a fi neglijat aspectul strict filologic).

            Dacă energiile rezultate din gânduri nu dispar, atunci Pământul este înconjurat de o mare a sentimentelor, pe care autorul nu doreşte să o tulbure, ci doar să-i intuiască aura energetică: „De aceea există poeţii; / Marea – sufletul lui Shakespeare,/ Trandafirul – sufletul lui Rilke,/ Teiul – sufletul lui Eminescu” (Morminte în soare, pag. 83). Se fac astfel, treceri line dinspre ALFA spre OMEGA. Sunt întocmite, cu destulă prudenţă, diverse scenarii apocaliptice, secvenţe care depăşesc imaginaţia, dar care sunt rostite pe un ton uşor vizionar. Dorind să evite un impact emoţional puternic asupra cititorului, autorul îşi utilizează abilităţile tehnice pentru a explica şi a da un sens firesc lucrurilor, însă nu fără a construi noi retorici: „Incinerate sau înmormântate, trupurile se descompun în molecule, atomi şi particule elementare. Unele se pot ataşa de materia minerală, altele pot avea şansa reiterării în ciclul vieţii organice, pe circuitul apă, plante, animale, oameni. Chiar nu rămâne ceva frumos, adevărat şi sublim de pe urma noastră? Dar câmpurile biologice, sufletul, gândurile emanate de trup în timpul vieţii? Ce se va întâmpla cu elementele subtile care alcătuiesc spiritul?”(Morminte în soare, pag. 79). Personajele mitologice (muzele) sunt actori în scenariile subacvatice create într-o stare onirică: „Îmi amintesc totul cu precizie! „Lacul ştiucilor” este lacul Mnemosynei (Memoriei), iar fecioarele – muzele, fiicele sale: Clio, Melpomene, Thalia, Euterpe, Terpsihorei, Erato, Polymnia, Urania, Calliope”(Convalescentul, pag. 101). Prin alăturarea trecutului cu viitorul, a sacrului cu profanul, se construieşte axa prezentului, fără a avea o delimitare conceptuală strictă.

            Din punctul meu de vedere, cartea este o nouă reuşită a scriitorului bucureştean. Oscilând armonic între multiplele planuri, cuprins de o efervescentă stare a spiritului, vei putea-o citi ca pe o experienţă unică şi personală. Vei găsi în ea pasaje care te reprezintă şi care ţi se potrivesc precum o mănuşă. Vei putea privi dincolo de oglinzile magice ale sufletului şi vei găsi frânturi din viaţa ta, ce se vor derula cu viteza fulgerului. Îţi vei căuta cu înfrigurare inocenţa pierdută şi o vei regăsi numai într-o stare de transă a simţurilor, ca pe o comoară de mare preţ. Excluzând viziunea subiectivă asupra faptelor şi întâmplărilor povestite, putem spune că „personajul” central al cărţii este unul imaterial. Un personaj echivalent cu arderea ce se petrece în douăzeci şi două de grame din amestecul format din bucăţi de materie cu irizări din lumina gândurilor, sub o ploaie albastră. Un personaj numit suflet. De bună seamă: universal, eteric, cu puteri fabuloase şi care se întinde dincolo de spaţiu sau timp. Acest personaj are valenţe epopeice, minunat exprimate printr-un stil original, rafinat şi cu rezonanţe lirico-meditative. O carte frumoasă, bine scrisă, o „rara avis” în personajul literar contemporan. Nu ne rămâne decât să-i urăm maestrului cât mai multe scrieri, care să poarte amprenta sa inconfundabilă, plină de reverberaţii, ca expresie a unui univers filosofic special. Putem astfel admira, peste veacuri, minunata arhitectură a catedralei cu o mie de turle – numită Lucian Gruia. Dacă am sintetiza esenţa cărţii în câteva cuvinte, atunci cu siguranţă, singura întrebare pe care ne-am putea-o adresa ar fi: „Ce se întâmplă, florile de ce au tresărit?”

GHEORGHE A. STROIA

Adjud, februarie-2011

_______________

18 Aprilie 2011 – Dumitru Protase: „Orizonturi daco-romane“, Ed Napoca STAR, (Dan Brudascu)

            De curând a apărut, la Cluj-Napoca, cel de-al III-lea volum al lucrării intitulate „Orizonturi daco-romane” a cunoscutului arheolog şi dascăl, academician prof. dr. Dumitru PROTASE. Lucrarea cuprinde 37 de articole şi studii pe care  autorul le-a publicat de-a lungul timpului în ţară sau peste hotare, consacrate trecutului nostru daco-roman în perimetrul carpato-danubian. Reamintim că volumele precedente au apărut în anii 1995 şi respectiv 2005, bucurându-se de o călduroasă primire în cercurile academice şi ştiinţifice din întreaga ţară, având în vedere abordările incitante şi gradul de noutate pe care îl oferea celor interesaţi.

            Şi acest nou volum, aşa cum ne avertizează autorul însuşi în Prefaţa lucrării sale, este, asemenea celor anterioare, structurat pe aceleaşi principii şi utilizează aceeaşi grupare a materialelor publicate. În acest sens, studiile cuprinse în această carte sunt structurate pe capitole ca „Dacia independentă”, „Dacia romană”, „Dacia post-romană” şi  „Varia.”

            Deoarece, aşa cum precizam, în această lucrare sunt cuprinse articole publicate în ţară şi peste hotare, o mare parte din texte sunt nu numai în română, ci şi în limbi ca engleza, franceza, germana şi maghiara, oferind astfel şi unor specialiţti sau cititori străini posibilitatea  de a lua la cunoştinţă despreb rezultatele cercetărilor ca şi despre descoperirile făcute de neobositul universitar şi arheolog  acad. Dumitru PROTASE. Autorul, demn continuator al lui Vasile PÂRVAN, aduce, prin lucrarea de faţă, în atenţia istoricilor, dar şi a publicului obişnuit numeroase elemente, date şi dovezi extrem de utile în înţelegerea trecutului nostru daco-roman, de pe o arie extrem de extinsă, cu cercetări întreprinse atât pe întregul teritoriu Transilvan cât şi în afara acestuia.

            Observaţiile academicianului prof. dr. Dumitru PROTASE, susţinute de date rezultate în urma unor săpături şi cercetări minuţioase, dar şi a unei adecvate cunoaşteri a lucrărilor ştiinţifice consacrate acestei tematici, aduc contribuţii noi, extrem de interesante atât în ceea ce priveşte prezenţa propriu-zisă a romanilor în spaţiul carpato-danubian, cât şi a altor seminţii aflate în contact sau relaţii cu aceste teritorii. Se referă în acest sens la invazia carpilor în anul 242 în Dacia, probleme ale creştinismului la goţii din transilvania, creştinismul la daco-romani înainte de venirea slavilor, fondul lexical dacic şi semnificaţia lui în limba română etc.. Academicianul Dumitru PROTASE, continuând o îndelungă şi prodigioasă activitate de cercetare, aduce competente şi pertinente clarificări legate de zone sau subiecte incerte sau controversate, recurgând exclusiv la o argumentaţie ştiinţifică elevată şi eliminând din demersul său ştiinţific orice ingerinţe propaganditice sau politice.

            Astfel, domnia sa ajunge la concluzia că „Teoria lui Roesler nu s-a născut din motive ştiinţifice, ci din motive politice”, sau dezvăluie „adevăruri fundamentale în istoria românească. Permanenţa şi continuitatea în ţinuturile de la Dunăre şi Carpaţi”. Academicianul prof. univ. Dumitru PROTASE nu este robul exclusiv al materialelor arheologice descoperite căci, pentru a-şi demonstra aserţiunile, recurge şi la argumente de ordin lingvistic sau lexical care, coroborate cu vestigiile arheologice, întregesc în mod fericit tabloul trecutului nostru daco-roman, în acest spaţiu.

            Am mai remarcat o trăsătură excepţională  a demersului său ştiinţific şi anume, faptul că academicianul Dumitru PROTASE evită abordări subordonate unor scopuri conjuncturale, chiar dacă de bună credinţă, şi are capacitatea să deceleze între faptul istoric şi interpretările interesate sau justificate de o anumită orientare de circumstanţă. Fiecare dintre abordările domniei sale dincolo de competenţa indiscutabilă a specialistului, degajă o dragoste neţărmurită faţă de trecutul nostru istoric, dar şi o încredere extrem de tonică, mai ales în acest context de criză complexă, în viitorul ţării noastre.

            Peste câteva zile, mai exact la 1 februarie a.c., distinsul academician prof. univ. dr. Dumitru PROTASE, rectorul Universităţii Populare Cluj-Napoca, va împlini frumoasa vârstă de 85 ani. Este un  prilej de a-i adresa nu numai felicitări pentru această recentă carte excepţională, ci şi sincere urări de viaţă lungă şi cu sănătate, rodnică în noi viitoare lucrări fundamentale în domeniul pe care îl ilustrează de decenii în mod strălucit.

DAN BRUDAŞCU

________________

15 Aprilie 2011 – Viorel Savin: „Exilat în strigăt“, Ed. Valman (Adrian Botez)

Volumul de poezii (parcă rătăcit printre scrierile sale dramatice!), ultimul apărut, al omului de teatru şi scriitorului băcăuan VIOREL SAVIN – „Exilat în strigăt” (115 pagini – poemele, profund originale, fiind precedate de un motto din Iov, 23, 2 – Iov mărturiseşte curăţenia sufletului său şi se lasă la judecata lui Dumnezeu: „Şi de data aceasta/plângerea mea/este luată/tot de răzvrătire/şi totuşi/mâna mea/de-abia înăbuşă/suspinele mele”)  – este, întru adevăr, o carte de mărturisiri, făcute cu sinceritate/onestitate de Duh liminară, dusă, uneori, până în preajma brutalităţii – nici măcar o clipă, însă, neatingând hotarele vulgarităţii. Ba chiar cu bucuria mistică a mărturisirii Durerii şi Nedreptului Îndurat, întru re-descoperirea şi împlinirea funcţiei cathartice şi soteriologice a Poeziei: „o piatră străbate/umbrele lor/şi mă loveşte în piept.//Doamne,/cu câtă bucurie/o ridic!…” – cf. Cu câtă bucurie…!, p. 16.

Sunt 10 poeme cu titlul Strigăt – ceea ce sugerează obsesia, aproape „pipăirea” dureroasă a presentimentului unei iminenţe  a apropierii clipei de întrerupere a mesajelor terestre, a faptului că mesajul său PERSONAL-POETIC are importanţă cosmic-ameliorativă, pentru alţii/ceilalţi (atitudine hristic-altruistă, întru Eros Agapé): „nu-mi lăsaţi timp să vă rog/să fiţi mai buni” – cf. Supravieţuire, p. 20 – deşi, alteori, Poetul este dominat de un soi de mazzochism al receptării unor „mesaje” (aproape)…contondente,  malefic-reactive, din partea celor pe care Poezia sa vrea să-i binecuvânteze-exorcizeze: „ura voastră/îmi este/chiar dovada iubirii/ce vă port!” – cf. Strigăt (1), p. 25 – sau, dimpotrivă, de seraficitatea Poemului celui Mare, care, tocmai pentru că este unul cu conţinut metafizic inimaginabil-major, trebuie să fie amânat (voluntar, conştient de nimicnicia şi grosolănia materiei!), până la metanoia deplină a cuvintelor: „aş fi putut scrie în noaptea aceasta/Poemul cel Mare!/dar nu am făcut-o…” – cf. Poemul cel Mare, p. 22; că scrierea, înlocuind ek-stasa iniţiatică a Ascetului Meditativ întru Eternă Potenţialitate, produce macularea Paradisului-Poem/Stare de Fericire-Revelaţie Deplină:  „dar eu am aflat deja că în lume/hârtia/de-ar fi rămas imaculată/semenii mei/ar fi fost fericiţi!” – cf. Ura, p. 34.

Avem de-a face cu o carte a deplinei maturităţi, o carte a bilanţurilor pline de curaj, deşi semănată, foarte des, şi cu obsesii senecte şi chiar funeste („îmbrăţişat trupul meu /de mucegai”- cf. delicatele  introspecţii ale strugurelui nohan, p. 24; sau: „sufletu-mi prea mult durut/(…)stă şi-aşteaptă amărâtul/(…) îngerii să-i dea sfârşitul” – cf. Elegie la Luncani, p. 10; sau: „an de an tot mai sus urcă pământul/în oasele mele” – cf. Destin, p. 30; şi chiar extraordinarul, aproape mirificul paradox al celui care pleacă, întru dedublare fiinţială, odată cu Fructul Piersicii-Poezie, întru Marea Călătorie a Re-Iniţierii: „şi miros tot mai plăcut/putrezind”, cf. piersica – nemulţumirile şi motivaţiile ei senzuale, p. 12) – întrerupte de delicatele  experimente poetico-elixirice, dar şi cu zvâcnituri de revoltă contra resemnărilor senecte, cu  încercări de frondă juvenilă verbalo-formală: când apropieri de caligramele apollinaire-iene (la noi, mai curând vasluianul Ion Gheorghe Pricop îndrăzneşte, până la capăt, autentice intersectări cu neo-formalismul lui Guillaume Apollinaire…), când şiruri finale de semne exclamative, când titluri ortografiate exclusiv cu minuscule…Nu, calitatea Poeziei lui VIOREL SAVIN stă, în primul rând, în vigoarea expresivă a mărturisirii!

…Poetul VIOREL SAVIN dă mărturie că, dincolo de ek-stasa poetică, este un om. Dar nu oricum „om”, ci ipostază a Omului Eroic, al unei…”Rase Eugenice”, în sensul benefic şi stimulativ-emulativ al termenului… – o „rasă” care îi contrariază pe toţi ceilalţi oameni: cine s-ar aştepta ca greutăţile şi obstacolele vieţii să-l fi înăcrit pe Omul-Poet, cine crede că apropierea morţii îl covârşeşte ori înspăimântă, se înşală profund, nu ţine cont de Duhul Vitalist al acestui Atlet, POETUL – care nu se lasă exilat…cel mult, se autoexilează, în ceva ce rareori devine strigăt autentic, dar foarte des rămâne spunere fermă şi îndesată, cu invective cât se poate de clar rostite, cu o dicţie de adevărat slujitor al cvadruplei muze: Euterpe (a Poeziei Lirice), Calliope (a Poeziei Epice), Thalia (a Comediei), până şi Polyhymnia (a Retoricii), dar niciodată admiţând-o pe Melpomene (a Tragediei). Nu, pentru VIOREL SAVIN, lumea aceasta, degradată spre ură şi non-armonie, nu este decât o zonă de  bătălie/polemos/polemică dură cu răul – pentru Poet, ea este zonă de iniţiere/re-iniţiere, prin SUFERINŢĂ REVELATORIE – căci, pentru cei puternici, ea e locul pentru a deveni şi mai puternici…chiar cu riscul de a nu obţine transcenderea i-mediată. Niciodată a autocompasiunii! Poetul îi dispreţuieşte şi-i compătimeşte, uimit – cu înţelegere, dar şi cu maliţie fină, pe cei ce-l cred asemeni lor, un bocitor narcisiac: „aveţi atâta nevoie /să credeţi/ că mor trist…/însă eu /vă dezamăgesc şi ridic/cu infinită bucurie/piatra ce mă loveşte” – cf. Drumul întoarcerii – în loc de prefaţă – p. 5.

Uneori, Poetul se dezlănţuie (cam pe la marginea Retoricii Jurnalistice şi, deci, parţial, ieşind din Poezie…!), în diatribe extrem de vehemente, împotriva relelor întocmiri, din societatea inventată şi construită de oameni (arătarea Târfei Babilonice: „vreo lichea punctiformă/şuntează lichele importante la vârf !/(…)eşti pomenit/când o târfă locală/se deschiloţează cu frenezie/în Capitală” – Desfigurarea Soarelui şi, deci, aparenta cvasi-eliminare a forţelor benefice, din lume: „după soarele mâncat de molii” – cf. Interior, p. 47; Multiplicarea Iudei, „în regimul” Scrisorilor/Satirelor eminesciene”: „otrepe cu feţe-ngălate de zâmbet/ ipocrit căutau să mă                            << onoreze>>/cu strângeri lipicioase de mână” – strângerile de mână devenind sinonimul Sărutului Iudei, din Grădina Ghetsemani – cf. Scrisoarea I către băcăuani, p. 50; Bâlciul Deşertăciunilor Balcanic/Balcanizat, într-o extensie de Haos Amoral Dezgustător şi Exasperant-Proliferant: „şi mai vedeam omeneşte tăifăsuind/laşi nemiloşi/defăimători ticăloşi/haini/proştii tuturor ocupaţiilor înrudiţi în pohfală/jigodii pofticioase de măriri ilicite / oameni de bună credinţă greşind/oameni curaţi/murdărind/învăţaţi susţinând aberaţii (…) farisei chezăşuind fapte viclene/cu onoarea lor terfelită…” – dar, din orice rău, iese, pentru cel înţelept, ceva bun, ba chiar rezultă paradoxul autoregenerării spirituale, PRIN CONTRAST: „înotam în propria-mi sudoare/ca într-un lichid amniotic (…) simţeam cum devin /perfect/pentru a mă naşte din nou” etc. etc. etc.).

Alteori, însă, Poetului, devenit-ipostaziat în Hristul Durerii, Compasiunii şi Taumaturgiei Cosmice („Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”) , prin efectiva TRĂIRE-CA-LUPTĂ/SUFERINŢĂ, în această lume –  i se face milă de adversarul/adversarii său/săi, straşnic strunit/struniţi şi pornit/porniţi de demonul urii, al lovirii şi  însângerării semenilor – total inconştient/inconştienţi că orice rău făcut, după înţelepciunea religioasă (creştină şi buddhistă, egal!), se transformă în bumerang (după ştiuta zicală: „Bine faci, Bine găseşti –  Rău faci, rău găseşti!”, sau după sentinţa biblică: „Ce faci, face-ţi-se-va!”) şi are efect de introducere în spirala dement-alienantă şi-n labirintul violenţei (violenţa – ca instinct josnic/înjositor şi incontrolabil), transformate în porniri halucinante, activ-reflexive, bestial-suicidare: „omule ai  milă de tine/omule/nu mă lovi – /îţi faci rău:/ atroce/îţi creşte pofta/de sânge!” – cf. Strigăt (2), p. 41.

…Deasupra tuturor dezlănţuirilor frenetic-infernale (frenezie având ca motivaţie, pentru Satana, dar prin intermediar uman! – presentimentul apropierii Judeţului din Urmă şi al excluderii finale a Răului, dintre personajele Teatrului Cosmic!), deasupra tuturor ipostazierilor sabatice ale Bacăului-Infern, însă, tronează Efigia Nemuritoarei Armonii/Re-Armonizări Cosmice prin POEZIE: STATUIA LUI BACOVIA! : „ în timp ce aleşii tăi de elită/se zbat cu disperare să strâmbe/tot ce prea drept li se pare/tu/ atât de înduioşător/şi dezorientat primeşti/ dispreţul magnoliei/ce înfloreşte / lângă/statuia lui Bacovia…!” – cf. Şi totuşi nu pot părăsi Bacăul, p. 42. Fie şi numai prin Efigia Poetului/Poeziei – VIOREL SAVIN crede, cu tărie, că spaţiul, odinioară mitic, al Bacăului (astăzi, parcă ireversibil infernalizat!), se poate exorciza, chiar pe… „Buza Apocalipsei”!

…Şi mai există, fireşte, pentru orice creştin autentic (şi Poetul VIOREL SAVIN dă mărturie şi semn că este!), o ipostază soteriologică trepidantă, dinamic-cosmică, în emersie şi imersie, totodeodată: aceea Supremă, Hristică – A FI BUN CONDUCĂTOR DE DURERE, pe Golgota Strigătului „Eli, Eli, lama sabachtani…?” – …a lua asupra ta, cum spune Dostoievschi, „toate păcatele lumii”: „exilat/în strigăt voi călători/atâta timp/cât vor mai fi/oameni buni/conducători de durere!” – cf. Strigăt (10), p. 113.

…Uimitoarea Carte de Poeme a lui VIOREL SAVIN este, integral, o lecţie de Bravură în Suferinţă, o lecţie de Atitudine Hristică, Atotcompătimitoare Lucidă (afară de sinele său, total expus intemperiilor vieţii-Trăire Efectivă şi Hiperbolizat-Maximizată!), Grav Taumaturgică  (dar total asumat, precum şi total conştientizat, integral disecat trupul fizico-astral, spre minuţioasă exorcizare, într-un joc retoric necruţător!) – dar şi avertizatoare de Vertigiile Apocaliptice, al căror miros se simte, tot mai pregnant, în nările dilatate de nelinişti mistice!

                                                                              prof. dr. ADRIAN BOTEZ

_______________

14 Aprilie 2011 – Grigore Avram: „Contra răului din noi“, Ed. Eikon, Cluj Napoca (Melania Cuc)

Personalitate complexă, asociind în fişa sa de autor volume de poezie şi altele  de ştiinţă, Grigore Avram vine pe piaţa de carte cu o surpriză editorială, o carte de duminică-dimineaţa.

Apărută la Editura Eikon din Cluj  Napoca, în condiţiile grafice cu care această institutie deja ne-a obişnuit, cartea intitluată CONTRA RĂULUI DIN NOI impresionează prin abordarea  acelor faţete ale Vieţii care ne definesc ca Oameni de-a lungul întregii vieţi.

În  paginile de prefaţă, prof.dr.Vasile V. Filip notează:,, Volumul de faţă, Contra răului din noi, pare a deschide reflexivităţii sale  un câmp nou, cel al speculaţiei  moral filosofice (…),,

Speculaţie moral filosofică! Iată un punct  inedit  în opera scritorului Grigore Avram.

Cine suntem? Întrebare care transpare din fiecare eseu, un experiment pe care în general, îl evităm în confruntarea  cu propria noastră dimensiune spirituală.

Incertitudinea, meteahnă veche şi cu care noi, oamenii,  ne-am obişnuit ca şi cu o haină uzată dar suficient de confortabilă pentru a o schimba  cu una care impune şi viziune estetică, pretenţii, şi poate şi mai rău, – indiferenţa noastră în faţa oglinzii, sociologic vorbind,- fac din omul modern un soi de cobaia adaptabil la starea de stress a cotidianului , un Univers sensibil şi complex pe care  Grigore Avram a îndrăznit să-l adordeze în cartea aceasta din unghiuri diferite.

 CONTRA RĂULUI DIN NOI este un exerciţiu de rezistenţă prin noi înşine , prin Credinţă, prin  meditaţie şi Ştiinţă. Dimensiuni aparent diferite dar care converg în timpul şi spaţiul pe care autorul ( cu uneletele omului de ştiinţă şi cu harul poetului) le disecă cu luciditate dar mai ales cu milă creştină.

Numai titlul cărţii în sine şi ne-ar putea duce cu gândul la exorcizare, apoi, răsfoind paginile vom întîlni nenumărate date, fenomene şi locuri comune şi peste care noi toţi, cititorii, poate am trect fără să le dăm importanţă.

 Grigore Avram face propria-i terorie şi îşi asumă responsabilitate pentru actul creaţiei sale fără rezerve şi pe lângă  acel ,,aşa cred  şi justific,, – semn sub care îşi începe discursul,  foloseşte mai ales propriile-i întrebări ca unelete de lucru. Uneori face paralele  într-o adevărată acrobaţie stilistică, are un gen literar împodobit cu metafore dar care deţine şi miezul incandescent al  materiei . Omul de ştiinţă, poetul, citadinul dar mai ales creştinul care compune prin tot atâtea faţete cartea de faţă, este o lume pe care  nouă nu ne rămâne decât să o identificăm.

Seva întregii respiraţii filosofice care  pare a fi coloana verebrală a cărţii, ţine de rădăcina unui Om care este conştient de răul adamic dar tinde clipă de clipă către Lumină.

Timpul ca valoare intrisecă a lucrurilor care duc la desăvârşirea umanităţii , este o altă potecă pe care, copilul pe care autorul în redecopere într-o fotografie, nu are umbre.

Grigore Avram merge, în scris ca şi în viaţă, după reguli stabilte  în consonanţă cu  divinitatea.

Cartea abundă în citate ce  vin din sfere de documentare prin care autorul a  cotrobăit ca într-un cufăr  cu zestrea  generaţiilor, scriitura este coplexă, defel facilă pentru  a fi lecturată  între două trenuri.

O astfel de lucrare nu poate fi percepută la  adevărata sa dimensiune sprituală dacă nu eşti pregătit să-ţi faci timp, să renunţi la vanitate, la decandenţa spirituală  pentru a înţelege mecanismul spovedaniei pe care autorul o face cu seninătate. Autorul a tras pagină după pagină,  a scris despre sine şi lumea care îl înconjoară cu patimă uneori, cu furie alteori dar mai ales cu dragoste şi loialitate faţă de tradiţia strămoşească.

Nu despre cartea în sine voi vorbi mai departe, pentru că ea, cartea trebuie citită cu creionul în mână.  Recitită poate, pagină cu pagină şi , de ce nu, discutată nu doar într-un cerc de lectură.

Dacă nu aş fi ştiut câte ceva despre credinţa prin care Grigore Avram ţine în echlibru balanţa personală,  cântarul pe care poverile  societăţii, şi de ce nu, dorinţa sa de a  escalada versantul cel mai dificil al profesiei sale,- dacă nu l-aş fi cunoscut ca poet aproape imberb şi ca fiu de ţăran, gata să traga brazdă în grădina părinţilor , ţărani de la Maieru, – as fi spus că… autorul volumului de faţă se află într-o etapă a vieţii  în care îşi caută cu disperare identitatea.

 Nu există simulacru în nici una din paginile cărţii sale. Cuvintele, vizualizate prin cerneală tipografică, devin Viaţă, Spiritualitate. Aspecte ale  unor timpi ce fac conjuncţia între mintea şi inima  bărbatului ajuns la maturitate.

Fiecare eseu este o rugăciune în sine, dar şi un motiv de luptă cu întunericul, cu clipa noastră de laşitate inevitabilă.

Exemplele bune abundă, pildele, originale sau preluate de pe Internet sau din Biblie, converg spe taina care a stat la baza cărţii în sine.

Clipa,  Totul sau Nimic, Rostul trecerii, Voluntariatul… sunt titlurile care , ca şi ideile, au  s-au aşezat în pagini cu  îndârjire uneori, cu melanocolie şi chiar nostalgie, ca atunci când a fost vorba de amintirile din copilărie. Cel mai adesea, gandurile s-au stratificat pe verticală, făcând legătura între pământ la cer.

Prin volumul de faţă, Grigore Avram a făcut un pas decisiv în Agora în care Umanitatea însăşi îşi dispută Istoria.  Grigore Avram nu ne oferă doar exemplul firului de iarbă, el ni se dăruieşte, făcând desecţie pe propria-i conştiinţă. Vine dinaintea  noastră cu o carte în care şi-a pus amprenta cu frenezia poetului şi  rigurozitatea  omului de ştiinţă. Iată două faţete ale aceleiaşi identităţi, deasupra cărora, Lumina Lumii rămâne singurul lucru sigur care, ne convinge autorul, că ne-a mai rămas.

MELANIA CUC

________________

13 Aprilie 2011 – Ion C.Hiru: „O viaţă privită din balcondoc“, Ed. Alfa, Iaşi, ediţia a II-a (Al. Florin Ţene)

O carte interesantă ce cuprinde date, mărturi şi fapte dintr-o zonă încărcată de istorie este “O viaţă privită din Balcon “ de Ion C. Hiru, apărută la Editura ALFA, Iaşi 2010, ( ediţia a II-a-Revizuită şi adăugită).

            Autorul acestei cărţi, ce cuprinde două valenţe: de memorialistică şi monografie, ştie că istoria mare, universală, continentală, a unei ţări, este formată din istoriile  unor zone mai mici, locale, şi toate acestea unite formează Istoria Mare a Ţării. O astfel de lucrare este cartea despre care facem vorbire, scrisă de un intelectual de marcă, dascăl în adevăratul sens al cuvântului, laminator al satului, transmiţător de cultură  copiilor de  ţărani ce-şi poartă traista cu cărţi şi caiete chiar şi atunci când ţin căpăstrul calului ce trage plugul după el, ca în clipele de răgaz, pentru odihna animalului înspumat şi al părintelui ce-a ţinut coarnele plugului apăsat, să-şi arunce ochii pe caietul  de şcoală pentru a mai citii ce le-a spus domnul profesor. Fiindcă, aşa cum scria Stolnicul C. Cantacuzino în ”Predoslovia” din “Istoriia Ţării Rumâneşti “: ”…nci unul în lume nu iaste carele den sine numai să ştie şi nici unul nu a aflat nimic, pînă când n-au fost de altul învăţat.”

            Cartea se deschide cu un “Cuvânt înainte “ al autorului  în care, cu sinceritate, mărturiseşte faptele bune dar şi descoperă ”marile erori ale vieţii, ce am greşit faţă de mine, faţă de alţii; ce am oferit eu oamenilor, ce mi-au dat ei mie; cum timpul a trecut prin mine, de multe ori alunecând pe lângă “.

            Fiecare capitol are un motto din cultura universală ce dă o acurateţe nuanţată rândurilor ce urmează, cum ar fi:”Minţile mari discută idei, minţile normale discută evenimente, minţile înguste îi discută pe alţii( Eleanor Roosevelt ) “ sau “A fi domn  e o-ntâmplare, a fi om e lucru mare. Consideră pe cel de lângă tine, indiferent cine ar fi, un egal al tău “.

            Cartea este ca o “cutie neagră”, aşa cum o caracterizează şi autorul, în care sunt cuprinse documente autentice ale vremii, fotografii, mărturii, declaraţii, toate la un loc formând o frescă, policoloră, cu porţiuni în alb şi negru, cu haşurări în cenuşiu, ce ilustrează viaţa efervescentă a unei regiuni din Argeş, cu transfocatorul luminând localitatea Domneşti şi oamenii acesteia, pe parcursul a peste 60 de ani.

            Amintirile despre vremurile dictaturii comuniste având în frunte carierişti politici, Hotărârile Consiliului popular al comunei Domneşti, extrase din ziarele vremii, adrese din partea Consiliului popular al judeţului Argeş, adrese din partea Inspectoratului şcolar al judeţului Argeş, amintiri din anii studenţiei, fotografii ale unor evenimente din perioada anilor 1970, sunt doar câteva elemente care dau autenticitate acestei cărţi ce se constituie într-o istorie a locurilor scăldate de râul Doamnei”În care, în vremuri îndepărtate şi-au vărsat lacrimile domniţele Clara sau Marghita “ aşteptând întoarcerea domnului Basarab din luptele cu cei care încercau să cotropească glia străbună.

            Ion C.Hiru, ca orice scriitor ce se respectă, se întoarce cu nostalgie la ani frumoşi ai copilăriei, deoarece ”cartea vieţii se citeşte lângă lampa amintirilor “, care acum, iată, îşi  priveşte viaţa “din balcon,” metaforic vorbind, pentru a surprinde detaşat de evenimente o rază cât ma largă din timpul şi spaţiu pe care le-a străbătut, ilustrând cu amintiri şi fotografii  o perioadă dragă autorului, unde numele rudelor şi al prietenilor stau la loc de cinste, însă suferind într-o epoca ce începea să-şi arate “colţii de oţel “ al dictaturii comuniste ce dorea să exproprieze totul, până şi sufletele oamenilor.

            Interesante sunt denumirile toponimice din zona Domneşti, explicaţiile făcute de către autor, la fel numele şi poreclele oamenilor, dicţionarul de zoonimie, toate confirmă faptul că autorul, prin această carte, acoperă un evantai de preocupări şi caracteristici socio-umane, etnografice, etnofolclorice şi de etnogeneză complexe din zona Argeşului. La loc de cinste se află capitolele cu personalităţile de marcă ale culturii noastre pe care Ion C. Hiru le-a cunoscut, printre aceştia fiind: Al.Piru, Dem Rădulescu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Mariana Mihuţ şi Gabriela Adameşteanu(colege de clasă cu autorul din liceul piteştean ), Nicolae Prelipceanu, compozitorii Dinu Giurgiu şi Petrică Geambaşu, Ion Besoiu, Amza Pelea, Colea Răutu, Ilarion Ciobanu, inclusive pe fostul ministru de externe Ştefan Andrei, soţia sa Violeta Andrei, şi  mulţi alţii.

            Rânduri de o mare acurateţe descoperim în capitolul despre umorul domnişanului ”întotdeauna servit cu plăcere de localnici”, răsfrânt şi în acurateţea poreclelor ce le poartă, aproape, fiecare locuitor.

            Ctitor al revistei ”Pietrele Doamnei”, alături de ginerele său George Baciu şi el un mare iubitor de cultură şi scriitor complex, Ion C. Hiru prin această carte scrie o pagină de istorie din Marea Istorie a Patriei.

            În codiţiile europenizării şi al fenomenului de globalizare când o parte din tradiţii, pagini de istorie locală, obiceiuri, dispar sau se estompează, o astfel de carte devine “lada de zestre “cu care ne facem cunoscuţi lumii şi pe care o păstrăm din neam în neam.

                                                                                    AL.FLORIN ŢENE

____________

12 Aprilie 2011 – „Revolta fondului neconsumat – Cazul Zaharia Stancu“ de Artur Silvestri, ediţia a II-a, îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, Bucureşti, Editura Carpathia (Ion Pachia Tatomirescu)

Seve lirice din „Tăbliţa-Soare“ a Daciei. Studiul, electrizantele judecăţi estetico-literare ale lui Artur Silvestri, din Revolta fondului neconsumat – Cazul Zaharia Stancu (ediţia a II-a, 2010*), scris / datând din anul 1986 şi macrostructurat tot într-o „decadă de aur“ (supra) a capitolelor – Revolta „fondului neconsumat“, „Momentul copernician“, Întoarcerea „omului arhaic“, Dincolo de „regionalismul creator“, Stratul etnografic, „Eseninian“ şi „anonim“, „Clasicismul păgân“, „Iarba fiarelor“, „Primitivism“ şi „africanism“, Enigma antropologică şi Extract din „esenţial“ –, intră în corola celor esenţiale din câte s-au scris în epoca paradoxismului valah (1960 / 1965 – 1989 / 2000) despre poetul profund, dar cunoscut prin „istorii“, îndeosebi, ca autor al celebrelor romane: «Desculţ», «Pădurea Nebună», «Şatra» etc.

Artur Silvestri încearcă să corijeze în cel mai înalt spirit justiţiar istoria receptării operei lui Zaharia Stancu, militând pentru o cunoaştere totală, nu fragmentară, a marelui scriitor valah din prima jumătate a secolului al XX-lea, dinspre o irepresibil-subtilă „revoltă a fondului neconsumat“, dinspre o Dacie / Europă „a originilor“, dinspre «întâiul şi cel mai profund sentiment ce trebuie a se configura […], acela al străvechimii, arătând conservări nu doar antropologice şi o continuitate, din toate punctele de vedere, impunătoare, ci şi puteri de a regenera periodic o civilizaţie alcătuită demult şi transmisă fără preschimbări esenţiale din veacuri aproape fără vârstă şi până la noi» (p. 9).

Din imediata vecinătate a lui George Călinescu, Artur Silvestri relevă cu temei că, «examinată în raport cu romanul, de unde îi vine autorului notorietatea, poezia lui Zaharia Stancu este nu mai puţin însemnată şi, păstrând proporţiile inerente când se compară materii diferite, arată şi sub raport cantitativ dimensiuni comparabile» (p. 19). Cazul Zaharia Stancu este o revoltă a fondului neconsumat – în admirabila abordare a lui Artur Silvestri în sugestie blagiană dinspre „revolta fondului nelatin“ –, «proprie momentelor când o integrală a unei culturi îşi caută idealitatea imanentă spre a o exprima» (p. 23), ilustrând «o geografie spirituală cu străveche rădăcină» (ibid.); «Zaharia Stancu, om de câmpie din Salcia teleormăneană» aduce în literatura valahă un lirism care «urmează şi un calendar care nu-i doar al cosmosului, ci şi al civilizaţiei» (p. 28).

Artur Silvestri analizând cu mult farmec de profunzime volumele de versuri ale lui Zaharia Stancu – Poeme simple (1927), Albe (1937), Clopotul de aur (1939), Pomul roşu (1940), Iarba fiarelor (1941), Ani de fum (1942), Cântec şoptit (1970), Sabia timpului (1972) etc. – ce parcă se constituie în cheia de boltă cerească a liricii de câmpie a sacrului fluviu al nemuritorilor, constată că, «primitivitatea e modernă prin radicalitate şi, în felul ei, este irepetabilă precum sculptura lui Brâncuşi» (p. 83).

Iar în ultimă instanţă, Artur Silvestri rosteşte încă un verdict incontestabil: «În lirica românească, Zaharia Stancu trebuie socotit o expresie a unei poezii agrare de poporaţie străveche, de dinainte de Sumer, trăgând în oralitate hieroglifele de la Tărtăria.» (p. 84). Este vorba despre „Tăbliţa-Soare“ dintr-o localitate de pe valea râului Marisia (> Maris > Mureş) din Dacia Nord-Dunăreană (România)  cu scriere din orizontul anului 5300 î. H., de sub care îşi trage sevele şi neasemuitul lirism dunărean al lui Zaharia Stancu (*Artur Silvestri, «Revolta fondului neconsumat – Cazul Zaharia Stancu», ediţia a II-a, îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, Bucureşti, Editura Carpathia, 2010; pagini A-5: 272; ISBN 978–973–7609–50–2).

______________

11 Aprilie 2011 – Olga Alexandra Diaconu: „Intrare în primăvară“, Ed Semanatorul online (Cezarina Adamescu)

Cu veşnicia soră bună, Olga Alexandru Diaconu intră în primăvară ca în vis şi devine nemuritoare. Cel puţin aşa susţine cu încredere şi speranţă că ea, primăvara i-ar aduce continuitatea în timp. Nichita Stănescu intra, de asemenea în muncile de primăvară, în A unsprezecea elegie, închipuindu-se sămânţă şi sprijinindu-se de propriul său pământ. Intrarea omului în circuitul cosmic se face de la sine, o puzderie de lumi se nasc, şi pulberi de stele risipeşte omul,  cu fiecare mişcare. Sub tălpile goale răsar câmpuri cu flori şi poeta devine „o dâră de uscat pe ape”.  Aceasta e puterea visului: o risipă de imagini feerice sub un cer ireal de frumos.

         În ciclul care poartă numele „Intrare în primăvară” – ce cuprinde trei poeme, poeta este ramură înmugurit, copac înfrunzit clocotind de seve, clocotind de viaţă, a cărui unică menire este să dăruie lumină. În toate aceste poeme răzbate un dor şi o nevoinţă de a da rod şi de a se împărţi celuilalt. Copacul tânăr cu rădăcinile în mantia de zăpadă, cel care răzbate îngheţul şi preface clipa în veşnicie. Cuprinsă de avânturi juvenile, poeta respiră aerul mai proaspăt parcă şi sufletul i se face mai înalt. Şi aici e încă o trimitere la Nichita Stănescu.

         Nu e de mirare această prefacere pentru că  „E totul simplu-n fire” – şi poeta intră în acest firesc, aşa cum ai intra pe poarta casei pentru că, spune ea:  „sunt vamă de iubire / cum firea-ntreagă e” şi capătă puteri nemaiavute fiindcă: “port universu-n sânge / cum muzica-n vioară”. Toate acestea se datorează, bineînţeles iubirii, care o face să se mai nască “o oară”. O oră (de iubire?) aşa cum cerea Eminescu, o dată, şi încă o dată şi de mai multe ori…Pentru că iubirea nu cunoaşte saţiu…

         Tonul e cald, senin, neîncrâncenat, împlinit, împăcat; poemele degajă lumină şi forţă creatoare clocot de magmă telurică şi stelară în acelaşi timp, sunt stenice, dau speranţă şi încredere. Rareori mi-a fost dat să citesc ceva mai luminos. Poeţii sunt, îndeobşte, stăpânii nefericirii, ai tristeţii, unii sunt tenebroşi, induc stări de tristeţe şi spleen.

         La Olga Alexandra Diaconu bucuria inundă din fiecare vers, nu găseşti urme de melancolie şi de nefericire. Un glob luminos, intens colorat care se învârte-n tavan, aruncând sclipiri într-un joc fascinant de lumini şi umbre într-o mişcare halucinantă. Atmosfera e de sărbătoare, sufletul se îmbracă în haine de duminică, inima cântă, bucuria ţâşneşte prin toţi porii, speranţa se citeşte în ochi şi pe buze.

         Flori şi miresme proaspete degajă fiecare cuvânt pentru că, poeta însăşi e un pom înflorit: “AZI SIMT C-AM ÎNFLORIT PE DINĂUNTRU: Azi simt c-am înflorit / pe dinăuntru / de parcă / pomii-n floare-au izbucnit / şi s-au mutat în curtea mea de taină, / iar cei de prin grădină au pierit //Îmi port pe cale bucuria lină, / grădinii pomii vreau să îi întorc, / primind în schimb o noapte mai senină /pe care cerului eu să i-o torc // Mângâi cu palma mâţişorii fragezi – / vreau în căuş căpşorul  să  le –ncapă – /şi-ncet plutesc în mine / şi-ncep să mă rotesc – / cântul de păsări parcă m-ar purta / prin lumi secrete ce acum m-adapă  // Nici nu mai ştiu unde să mă opresc – / în mine primăvara a rămas, / chiar dacă-n iarnă geamuri înfloresc / şi în troiene  neaua e-n popas.”

Dăunăzi, o distinsă doamnă profesoară mi-a spus printre lacrimi ţâşnite instantaneu: “Mă simt ca un copac uscat”. De unde venea această impresie de uscăciune, goliciune sufletească, nerodire şi neîmpărtăşire? Dintr-o atavică tristeţe care pusese stăpânire pe ea şi nu-i lăsa răgaz respirării aerului reavăn din preajmă.

         A şti să faci o sărbătoare din orice clipă, e o artă, într-adevăr. Nu toţi o stăpânesc. Şi eu mă simt solidară cu această persoană bună, caldă, simţitoare, care nu poate trece cu indiferenţă pe lângă toate durerile lumii şi se încarcă de acestea, purtând poverile altora şi rezonând la orice nefericire.

         La Olga Alexandra Diaconu până şi aerul înfloreşte anume pentru ea.

“E-o-nălţare-n tot / ce ne-nconjoară: / firul ierbii printre pietre iară / s-a ivit // Pretutindeni ochii nevăzuţi / strălucesc ascuns / simţind a vară, / braţe nevăzute se întind / soarelui să-i spună bun venit” (Zvon de viaţă).

         Pe Olga Alexandra nu o sperie nici zăpada, nici îngheţul, nici viforul ori alte stihii ale naturii pentru că ea însăşi se simte ca o sămânţă care în curând va încolţi şi va da rod. E uimitor câtă efervescenţă, câtă viaţă şi câtă forţă degajă aceste cuvinte:

         „SUNT CA O SĂMÂNŢĂ SUB ZĂPADĂ: Sunt ca o sămânţă sub zăpadă, toropită şi c-un ochi afară, / celălalt ‘ năuntru se priveşte / şi de primăvară se-nfioară // Parcă infinitul se undeşte-n mine – / prin cămări de suflet vrând să primenească / şi prin vasu-n care locuiesc / se preumblă-o apă mai cerească  // Înfloresc în taină, tot mai înăuntru – / floarea pomilor a izbucnit ascuns / şi-o aştept să spargă, să dea la iveală / sufletul ce-n alte lumi e dus”.

         Alteori, poeta spune: “SIMT O PUTERE MAGICĂ ÎN MINE: Simt o putere magică / în mine, / nici eu nu ştiu / de unde s-a ivit // Mă-nalţ ascuns / şi sufletul e-nmugurit – / în vraja ta  / de parcă am pătruns”. – Şi toate acestea nu au deloc de-a face cu vârsta biologică ci cu o anume intensitate a trăirii care vine doar de la Dumnezeu. Sunt daruri pe care trebuie să le primeşti aşa cum vin. Un clasic spunea: „Durerea însăşi e necesară ca să poţi simţi bucuria că nu te doare nimic”.

         Olga Alexandra Diaconu a prefăcut durerea în bucurie, în imn de glorie şi slavă înălţat lui Dumnezeu şi poate de aceea nu simte altceva decât sete de viaţă, dăruire, iubire împlinită.

         „SE SPARGE MIEZUL GRÂNELOR: Un zvon de viaţă / umblă peste câmp: / se sparge miezul grânelor / sub coajă / şi-l oblojeşte / şi-l înluminează / duh tainic / din adâncuri de pământ  // Se logodeşte lutu-n somn / cu cerul / Când se trezeşte, / e înluminat, / de parcă / nu l-au troienit zăpezi”.

         E un soi de pedagogie aici pe care ne-o oferă Olga Alexandra Diaconu: trebuie să iei lucrurile aşa cum sunt şi să-i smulgi vieţii partea cea mai bună. Până la urmă, secretul e desluşit: iubirea face toate aceste minuni: PĂTRUNZI ÎN MINE CA O TAINĂ : Mă-nvăluie iubirea ta, / mi-e haina / prin care cerul pot să-l simt: / sublim,  / întreg // Plutire sunt – / în cer ascuns / port taina  / care m-a pătruns / și care prin furtună doar / pot s-o înec (…) // Simt pacea doar / cum mă inundă – e veșnicia în secundă”.

         În aceste condiţii până şi moartea este senină:  “simt cum / de tine mă desprind / și mor senin.”(Pătrunzi în mine ca o taină).

         Această capacitate extraordinară de percepţie nu-i e dată orişicui.

         Bucuria ce a cuprins-o întreagă, e semnul că în curând se va face toamnă. Dar nu contează, pentru că ea trăieşte din amintirea acestei bucurii totale, perfecte, fruct al iubirii.

         „ÎN CURÂND SE FACE TOAMNĂ : Bucuria ce întreagă m-a pătruns / e semn că în curând / se face toamnă / Ce-mi pasă ! întreaga vară eu am râs / și-am mers la braț cu îngeri / de lumină având haină // Ca o explozie stelară, eu sufletul / prin viață mi l-am dus / și-acum e vremea / să-l întorc / mai spre apus // Un satelit divin / voi fi de-acum / dumnezeeasca mână să mă cearnă ».

         Adevărată odă a bucuriei este lirica Olgăi Alexandra Diaconu, din fiecare cuvânt aproape,  cerurile cântă, păsările i se reflectă-n priviri, respiră aerul blând şi fericit al acestei bucurii: e  însăşi bucuria de a trăi, de a se simţi ocrotită de mâna divină : «Azi simt bucuria deplin / pentru că toate cerurile / cântă în mine / și păsările mi se reflectă-n priviri ». (Azi simt bucuria deplin).

         Tonul uşor patetic, rugător, chemător, te invită să pătrunzi în această bucurie deplină ca un arbore ale cărui fructe aşteaptă să le culegi : «ARBORELE MEU ROȘU: Arborele meu roșu / s-a deschis / în lumină, iată, fructele lui tainice așteaptă / să le culegi, / să le mistui / o dată cu respirația, / să ardă-n lumină / ca o candelă cosmică, / ca o stea în formă de inimă / plecată dintre noi  / pe firmament”.

         Motivul arborelui înfrunzit, înflorit, plin de rod este foarte frecvent.

         Într-o clipă de sinceritate Olga Alexandra Diaconu ne dezvăluie, cu toate acestea,  neliniştile nopţii împotriva cărora luptă şi-şi trage nepăsarea pe trup  să nu o invadeze, dar asta numai până dimineaţa, când e pătrunsă din nou de soarele iubirii iar lumina o cheamă “din înaltul înaltului”:  “ÎMI TRAG NEPĂSAREA PE TRUP: Îmi trag nepăsarea pe trup / ca pe-o haină / şi sufletu-ntreg mi-l arunc / prin hubloul hazardului // Ca piatra devin, / nu mai vreau să pătrund / nicio taină – / imună să fiu la freamătul vieţii // Dar asta se-ntâmplă / doar noaptea /  când prin alte lumi / mă închin / şi-apoi, / trează, / iar vreau / să-i stau în prag dimineţii,/  iubirii, / durerii / iar pradă să fiu / când lumina mă cheamă / din înaltul înaltului”.

         E o artă şi aceasta, de a şti cum să te fereşti şi să devii imun la freamătul vieţii. Viaţa, alcătuită din lumini şi umbre, dureri şi bucurii, lucruri şi fapte diverse,  încât uneori se amestecă şi nu le poţi lesne deosebi. Cu alte cuvinte, noaptea, poeta pribegeşte prin alte lumi dar în zori se întoarce, să-i stea în prag dimineţii, echivalentă cu iubirea.

         Poeta merge mai departe cu mărturisirea şi anume, aflându-se în aşteptare, în sine se face târziu, dar ea nu lasă ochilor străini să vadă acest lucru, ci oferă privirilor un chip luminat, senin, plin de bucurie:

         “şi-n mine / e deja târziu, / dar ţin piept zilei / la amiază – / trează să fiu, / de mă găseşti, / şi nici să bănui / în vreo clipă / că-n mine / timpul se-nserează”.

         Deşi iubitul i-a plecat lăsându-i în schimb „frâiele tristeţii” – autoarea simte cum  „o putere mă înalţă / în mine ca-ntr-un început / în care / totul e doar iubire / ca şi cum /  neîncetat / pluteşte-o vrajă / peste fire”.

         Iubirea, nu numai că aduce bucurie, dar deschide şi o poartă spre cer: „ca o poartă spre cer, / iubirea s-a deschis” (Ce zumzet azi la stupii).

         Nu e de mirare, aşadar că Olga Alexandra Diaconu se cufundă-n iubire şi o trage peste trup pentru ca aceasta s-o protejeze:

         „Ca pe-o haină  / ne tragem iubirea pe trup, / ca pe-o taină  // şi, transfiguraţi de miraj, / nu mai vedem niciun lucru în jur – / totul e-n noi, / nici chiar noi nu mai suntem / cu noi – / ne ascundem / într-un nestăvilit şi unic şuvoi // Lumina e trează / doar într-o singură stea / care încă n-a răsărit, / dar ne va aştepta / până vom construi  / un cerdac într-un cer / mai aproape de ea.” (Răsad de vise).

         Cu toate acestea, Olga Diaconu declară că nu e vinovată de iubire ci vântul, apa, cerul, ele sunt vinovate, iubirea e „taina ce cuprinde-ntreaga fire”. (Nu eu sunt vinovată de iubire).

         Şi degeaba încearcă să descifreze tainele lumii din cărţile şi tratatele de filozofie, pentru că imediat ce le deschide, căutând să afle ceva, iubitul „în suflet îmi coboară/ prin foi şi litere moarte” – ba mai mult, se instalează confortabil şi îşi face casă în sufletul ei. Ea îi face loc, şi-l cuprinde în cuibarul de vers: „Vezi, sufletul meu se deschide / să te cuprindă într-un vers, / căci versul poate-n el închide / chiar şi întregul univers.” (Dar tu în suflet îmi cobori).  Interesantă dialectică a iubirii: iubitul coboară în sufletul ei, ca s-o înalţe în vers.

         Olga Diaconu mai dezvăluie un amănunt: versul, aparent simplu, ascunde har iar harul este dobândit cu greu şi ascunde durere.

         Chiar dacă iubirea cunoaşte şi sincope, alunecări, învolburări, acestea sunt doar în adânc, la suprafaţă totul pare lin precum un zbor de pescăruşi în depărtare: „ÎNVOLBURAREA E DOAR ÎN ADÂNC: S-a liniştit la suprafaţă marea, / învolburarea e doar în adânc / Ca dintr-un vis îţi mai aud chemarea / şi pescăruşii aripile-şi strâng // Nu mai trimit pe aripile-ntinse / mesaje dinspre tine în amurg, / nici eu nu număr zilele proscrise / şi clipele-n surdină cum se scurg  // Doar marea o păstrez adânc sub pleoape, / înveşmântată-n sute de culori / când soarele torid se scaldă-n ape / şi nu mai lasă peste ceruri nori”.

         Metamorfozarea omului în sămânţă este o temă cunoscută, de la Blaga încoace. Olga Alexandra Diaconu susţine că „Devin sămânţă, / fă-mă să-ncolţesc – tu să fii pom, eu fruct dumnezeesc” (Aş vrea să-ţi scriu).

         Altă oară poeta se închipuie: „sunt radar nevăzut, culcat pe unde, / sunt vântul care-adie / să-ţi aline / durerea care-o porţi mereu cu tine” (Mi-ai spus să nu-ţi mai scriu).

         Variaţiuni lirice pe tema eternei iubiri, se desfăşoară pe diverse tonuri, dar mai ales, cel nostalgic. Multe poeme sunt închinate primei iubiri, pe care, se pare, poeta nu o poate uita. Dar,  o dată inocenţa pierdută, aleile paradisului nu mai duc la lumină, cei doi s-au schimbat pentru totdeauna, şi-aici îmi vin în minte versurile lui Cezar Ivănescu: „Amintirea paradisului”: „Când eram mai tânăr/ şi la trup curat/ într-o noapte, floarea mea / eu te-am visat./ Înfloreai fără păcat / într-un vis adevărat./ Când eram mai tânăr şi la trup curat./  Nu ştiam că eşti femeie, eu bărbat./ Într-o noapte lângă tine m-am culcat / şi dormind eu am visat / când eram mai tânăr şi la trup curat./ E pierdută noaptea aceea de acum / carnea noastră de-i mai ştii al ei parfum / Poamele ce-n pomi azi stau / gustul cărnii tale-l au/ Şi cad mâine toate / putrede pe drum./ Fă-l să fie, Doamne sfinte / numai om / pe-acel care ne-a ispitit sub pom / Şi când pomul rod va da / fă să-i cadă carnea grea / cum cădea-va după cântec mâna mea.” (citat din memorie). Olga Diaconu aduce amintirea paradisului şi a celor doi inocenţi: aidoma eroilor Daphnis şi Chloe.

         „Nu, n-au murit de tot aceşti copii, / dar sunt acum pe jumătate vii // Nu mai au suflet fraged şi candid – / chiar viaţa lor s-aşterne ca un zid // şi se-ncrustează straniu pe-a lor faţă – / în ochi lumina e un fir de aţă.” 

( Încerc să fiu aceeaşi).

         Dar, oricât am dori, niciodată nu vom mai fi aceeaşi după pierderea inocenţei. Doar iubind, ne asigură poeta, putem să ne păstrăm cerul aproape.

         Ceva tot rămâne însă. Iubirea se spiritualizează, se înalţă, devine o amintire frumoasă. Iată un poem reuşit pe această temă: “NICI TU VREO VINĂ N-AI: Nu eu sunt vinovată de iubirea / ce mă învăluie cu-a ei mireasmă, / nici tu vreo vină n-ai când firea / îţi pune-n palme îngeri / de pe catapeteasmă // Ca nişte flăcări vii / venim unul spre altul, / chiar iarna când e-aproape, / simţi-vom pe Înaltul // Şi încercăm uimiţi – / pierduţi în fire – / duh sfant să-mbrăţişăm / cu trupurile noastre, / simțind iar cum plonjăm / în ceruri cu zefire.”       

         Iubirea poate fi o plonjare în ceruri  şi duh îmbrăţişat cu trupul, când cei doi sunt “pierduţi în fire.”

         Dar, în cele din urmă, ce derută în paradis! Iubirea oboseşte şi moare şi atunci, nici poezia nu mai are puterea de a pătrunde fiinţa şi de a despica adâncul gândurilor: “NICI POEZIA NU M-A MAI PĂTRUNS: Nici poezia nu m-a mai pătruns / de la o vreme cu-armonia ei – / eram o zbatere de cer ascuns / sub un obroc rămas fără de chei // Acum te simt: vii iar ca un zefir / să mă învălui cu iubirea ta / Aș vrea să fiu un lung și tainic fir / ființa ta s-o pot înconjura”.

         Tonul elegiac spune totul fără echivoc.

         Dar nici atunci nu-i totul pierdut, chiar şi în această noapte a simţurilor, poeta ne îndeamnă să ne îndreptăm şi să ne adâncim  în  noi înşine, acolo unde locuieşte „Pasărea sufletului” şi  unde vom găsi lumina: „PASĂREA SUFLETULUI: Când dimineața / nu-ți luminează sufletul / o dată cu soarele, / când seara / nu-ți coboară în suflet / dorul de cer, / când noaptea nu-ți aduce /  îngerii somnului, / mângâie-ți pasărea sufletului, / hrănește-o cu iubirea de sine / și-ai să devii lumină / din Lumină”.

         Din câteva pasteluri de vară izbucneşte bucuria şi dorinţa de a trăi şi de a se înfrupta din fructele vieţii. Un ciclu de cinci poeme poartă titlul: „Dimineţile sufletului” şi ele reflectă dorinţa de a trăi şi de a învinge tristeţea, boala şi moartea: „…dar, uite, soarele a răsărit din nou, / mai luminos ca ieri,  sufletul tău l-a trezit, / sufletul tău care e mai luminos ca soarele,  soarele se oglindește în el, / toată iubirea lumii se oglindește în tine / când înveți să te iubești din nou.”

         Olga Diaconu susţine că: „Nu există viață și moarte,  există doar / viață și moarte a sufletului” –  adevăratul sens în viaţă ni-l dau roadele noastre, faptele şi ceea ce am lăsat după noi.

         Interesantă dialectică a firii: „Dacă soarele încape într-o boabă de rouă, / dimineața nu încape în sufletul tău?…”

         Acesta este poemul cel mai complex şi, pare-se, cel mai adevărat:

         „Mergi cu mâna ascunsă în sân, / în sânul în care se zbate pasărea sufletului / Păstrează-i zborul lin, / zbaterea ei să devină o tresărire ușoară, /  o revenire la viață din abisul uitării // Iubește melancolia sufletului, /  lasă-te deșirat de tristețe, /  pentru ca apoi să-i poți gusta bucuria / Cum pânza dintre viață și moarte, / pânza dintre bucurie și tristețe / Privește natura și vei vedea viața și moartea îmbrățișându-se, / slăvește-le iubirea! / și sufletul tău va răsări de sub frunze /umede și veștede”.

         O sumă de enunţuri panseistice, apăroape apoftegmatice,  rostite în formă lirică – atestă maturitatea artistică la care a ajuns Olga Alexandra Diaconu, după un număr apreciabil de cărţi publicate, după filtrarea esenţei şi a mijloacelor de expresie, după  alegerea temelor majore ale Poeziei: naşterea, moartea, viaţa, viaţa….

         Mesajul este oprimist, stenic, încurajator: „Nu există moarte, există doar un alt fel / de dimineață a vieții ce transcende prin carne și sânge  / Nu te plânge de pietrele colțuroase întâlnite pe drum, / ele anunță bucuria de la capătul drumului / Nu vei avea viziunea ansamblului, /  dacă nu cunoști mai întâi fragmentele vieții ce se nasc  / deopotrivă din bucurie și durere // Desprins din haina de carne, /  vei învăța să gândești și să simți numai cu inima, /  vei învăța, în sfârșit, că nu există nimic în afara iubirii, /  iubirea care cuprinde totul ca în niște cercuri concentrice /  pentru ca fragmentul din tine să simtă Întregul.”

         E o viziune cosmică a lumii, trecută prin ochiul matur şi ager al unui om care s-a confruntat cu viaţa însăşi.

         Un volum de versuri frumos, interesant, o lectură agreabilă care oferă confort şi desfătare spirituală.

CEZARINA ADAMESCU

www.agero-stuttgart.de

20 dec. 2010   – Ziua Sfântului Ignaţiu de Antiohia

_____________

08 Aprilie 2011 – Adrian Botez: „Cartea Profeţiilor“, Editura Rafet, Rm. Sărat (Ionel Necula)

Nu mai citisem de multă vreme o poezie de-a lui Adrian Botez. Rămăsesem blocat în azima Crezurilor creştine, şi mă feream de alte adăstări în universul său liric, aşa cum evităm să mai consumăm ciorbă de cartofi după ce ne-am terminat friptura din farfurie. Aş fi vrut să-mi menţin degustarea încercată cu cinci ani în urmă, când am fost fascinat de lirismul său cald, pios şi plin de cucernicie.

        Ce eroare! Adrian Botez nu scrie mai multe feluri de poezii şi stacheta, odată ridicată la o înălţime harică, rămâne necoborâtă pentru tot restul zbaterilor sale genuine. L-am regăsit şi în ultimul său volum de poezii Cartea profeţiilor (Editura Rafet, Rm. Sărat, 2010), tot înfăşurat, vorba poetului, în aceeaşi mantie de irizări ecumenice, de smerenie şi de nestrămutată credinţă. Autorul chiar este fixat în în rigorile bătrânei noastre credinţe şi nu este – ştiu asta şi din numeroasele sale eseuri – clare, ferme şi vaticinare –  niciodată dispus la concesii şi la negocieri, când e vorba de relaţia noastră cu Cerul. Adrian Botez este un fel de Justin Pârvu laic, care apără învăţătura  Hristosului celui viu de pe poziţii profane, dar la fel de necruţător, de smerit şi de încrezător în destinul acestui popor.

        După deceniile comuniste de ateism agresiv şi gonflat mulţi poeţi s-au reîntors la tradiţia creştină, la valorile bisericii ortodoxe, dar la fel de mulţi o fac artificial, formal, teatral, neconvingător. Impostura se observă repede, pentru că nu e susţinută de convingere şi de trăire subiectivă. Cu Adrian Botez este altceva. La el credinţa şi trăirea religioasă este chiar esenţa modului său de viaţă.

Nu pot fi supărat pe Tine, Doamne/ cât Tu eşti ritmul vieţii mele:/ indiscutabil mă vei duce-n toamne/ dar primăvara m-a spălat de rele…// şi vin spre Tine-n dănţuiri ciudate/  tot risipind petalele pe trepte:/ cei din oglinzi râzând pe săturate/ /mă încunună-n zodii prea deştepte!// …de-atâta blând roire de lumină/ s-a şters din frunte-mi scrisul cel de vină!  (Artificii)

        A făcut din ideea sofianică, cea care ajută omului în trecerea vămilor, măreţie de arhitravă şi, dacă Nae Ionescu vorbea despre funcţia epistemologică a iubirii, Adrian Botez se interesează de funcţia izbăvitoare a epifaniei şi-a căutat la tot pasul arătările divinului. A cunoscut toată gama dezamăgirilor şi s-a înfiorat de cursul ubuiesc, luat de mecanica devenirii  – şi nu o dată şi-a reprimat însuşi darul profeţiei. Nu mai vreau să profeţesc nimic/ nu vezi – vine noaptea şi-mi cade/ nasul în strachina cu/ somn/ce-mi tot zici de/ războaiele tale/ – de parcă n-ai vedea că/ nu mai prididesc cu atâtea/ hărţuieli – buşituri personale – unele/ monumentale// acuş e vară – şi-i aşa de frig/ de parcă Miezul Lumii a-ngheţat. (Greva profetului).

        De unde vechile profeţii anunţau venirea Celui mult aşteptat, noile încercări profetice au rămas fără sacru şi se resorb din vraiştile acestei lumi. Cine avea de venit – a/ venit…

        Structurat în patru cicluri – Cartea profeţiilor, Cartea glasurilor, gesturilor şi tăcerii, Cartea descântecelor şi Cartea apocalipsei, ultimul volum de versuri semnat de Adrian Botez dă seama de om, de neam, de raporturile noastre cu transcendenţa şi de destinul nostru de fiinţe rostitoare, dar şi împregnate de multe metehne şi beteşuguri. A făcut din iubirea de neam un crez, o constantă, o obsesie – de care nu s-a despovărat niciodată. Suferă pentru toate lufturile trecerii noastre prin lume şi se consternează de toată nepriceperea guvernanţilor noştri, insensibili la întronarea demnităţii româneşti. Are şi soluţia. Neamul nostru va-nvia/ Când Lumina va vedea:/ Pe Hristos când vom iubi/ Neamul ni-l vom mântui (Catren de copil).

        Poate şi de asta îl iubesc pe autor, îi urmăresc evoluţia şi-i aştept fiecare nouă carte, ca pe un balsam pentru ceasurile de restrişte.

                                                                 IONEL NECULA, filosof şi eseist

______________

07 Aprilie 2011 – Baki Ymeri: „Fântâna cuvintelor“, Ed Albanezul (Ioana Stuparu)

Poezia e “Lumină-nflorită-n fărâmă de suflet”. Ea nu cunoaşte hotare.

Dovada o aduce, şi de această dată, antologia bilingvă româno-albaneză, intitulată “Fântâna cuvintelor”, apărută în 2011, sub egida Asociaţiei femeii italo-albaneze Camminiamo Insieme (Mergem împreună) şi a Redacţiei revistei Albanezul. Iniţiativa, realizarea, dar şi traducerea textelor îi aparţine poetului Baki Ymeri, care are la activ un însemnat număr de traduceri ce reprezintă atât volume, cât şi nume de scriitori. Parafrazându-l pe scriitorul şi criticul literar Florentin Popescu: “Baki ne-a tradus pe toţi”.

         În antologia “Fântâna cuvintelor”, un număr de treisprezece poeţi, respectiv: Varujan Vosganian, Ioana Stuparu, Vilhelme V. Haxhiraj, Skender Zogaj, Mihai Antonescu, Monica Mureşan, Florica Gh. Ceapoiu, Vali Niţu, Florica Bud, Lucian Gruia, Adrian Alui Gheorghe, Iuliana Paloda-Popescu şi Qerim Zogaj, prin grupaje de poeme au alcătuit un buchet bogat în nuanţe, după îndemnul gândului şi sufletului fiecăruia. Astfel, după cum bine specifică în prefaţă şi domnul Visar Zhiti, poemele din această antologie sunt, de fapt, cuvinte măiastre, metafore ce îmbracă sentimente, trăiri, sensibilitate, iubirea de frumos pământesc, dar, mai ales, înălţătorul gând spre Dumnezeu.

         Câteva nume şi versuri sorbite din ciutura “Fântânii cuvintelor”:

         Iuliana Popescu Paloda: “Doamne, / Ţi-am simţit gustul -/ nu era de pâine şi nici de vin,/ ci de lumină înaltă şi de suspin”…/ Îngerul Cerului trist ne cernea/ în timp ce singur intrai în Potir/ şi ne binecuvântai şi ne miluiai/ înflorindu-ne lacrima,/ pentru că viu/ erai!”… (Emanuel în Potir)

         Ioana Stuparu: “Am cules/ Dimineţi cu Salcâmi înflorind,/ Să-mi acopăr cu ele/ Fereastra din suflet,/ Când pe Dalbi Brebenei/ Ai mierii de Mai/ Va curge Amurgul./ O, iartă-mă, Doamne,/ Că nu vreau să văd,/ Iarăşi,/ Salcâmii plângând!” ( Dimineţi cu salcâmi)

         Vilhelme Vranari- Haxhiraj: “Mică e lumea mică…/ Iar eu… neglijabil…/ Un atom microscopic al ei./ Totuşi, aici, nu…/ Acolo nu. Spuneţi-mi:/ -Unde este ţara mea oare?” (Unde e ţara mea?!)

         Florica Gh. Ceapoiu: “Acest trunchi de copac/ bătut de anotimpuri,/ de dor de viaţă/ sau de resemnare,/ îşi întinde ramurile gândului/ spre tine – cerul meu senin,/ ochii mei de soare -/ şi de bucurie,/ din rădăcina mea/ lipsită de speranţă,/ înfloreşte cuvântul” ( Spovedanie)

         Florica Bud: “Alerg înfricoşată spre tine/ Cad/ Împiedicată să ating pământul/ Orange sub fluturi/ De către firul cu expresie flâmândă/ Ruda săracă a firului Ariadnei/… ce dor mi-a fost de tine!” (Orange sub fluturi)

         Skeder Zogaj: “Sunt multe morminte anonime/ Pe defunctul cal al mării/ Multe cămeşi însângerate/ Prin lăzile mamelor, mireselor, surorilor/ Pe care orice primăvară/ Le scoatem în aer curat/ Pentru a le colora cu lacrimile aerului negru/ Toamna din nou le-ntorc în lăzi/ Cu un măr sau gutuie între/ Împăturimile pielii” (În Kosova)

         Lucian Gruia: “Flutură alene/ Pulberea privirii./ Lunecă sub gene,/ Nuferii de fum./ Zorile-s departe,/ Gândurile duse./ Blândă, o vioară/ Luminează-n noapte,/…” (Noapte transilvană)

         Vali Niţu: “când ai dansat ultima oară un val/ cu privirea spre coapsa albă/ a unui ţărm?” (Coapsa albă)

         Poezia e şoapta îngerilor. Ea înfloreşte neţinând cont de vârstă sau vatră. Adevărata casă a poetului este UNIVERSUL. Deşi nu se văd, aripile poetului sunt infinit de mari, spre a putea zbura ca să culeagă şoaptele îngerilor.

         Astfel, mănunchiul de poezii din antologia “Fântâna cuvintelor”, a fost legat cu fir de Lumină.

                                                                  IOANA  STUPARU

______________

06 Aprilie 2011 – Al.Florin Ţene: „Întoarcerea statuilor“, Editura Dacia XXI, Cluj Napoca (Gavril Moisa)

Fiecare întâlnire cu poezia lui Al. Florin Ţene

„înseamnă o sărbătoare a Cuvântului, o sublimare a spiritului”

(Petru Birău)

„…pentru că este printre puţinii umanişti din zilele noastre care are idei personale” (Melania Cuc).

Criticul  Mircea Popa, afirma că Al. Florin Ţene „rămâne un poet al  teluricului şi al logosului esenţializat, care se construieşte pe sine pe linia marilor valori ale poeziei naţionale, într-o armonioasă ipostază a durabilităţii”. „Deşi poet prin vocaţie, el este un scriitor complex şi neliniştit (poezie, proză, teatru, critică literară şi teatrală, interviuri, ş.a.), ce se detaşează printr-un stil personal, prin forţă, realism şi originalitate atât în poezie cât şi în proză. INSULA VISCOLULUI, este romanul de maturitate dar şi cel care dă măsura  întregii sale capacităţi de epicizare” (Constantin Cubleşan).

Poezia lui Al. Florin Ţene, nu este o poezie creată, ci una simţită, inspirată şi izvorită din trăirile şi orizonturile sale  spirituale. Întotdeauna poeziile sale, au o prospeţime aparte, o vibraţie şi puritate specifică sufletului său modelat de farmecul şi frumuseţea plaiurilor natale vâlcene, au un ton solemn sau grav, patetic sau melancolic, uneori fiind simple exaltări ale sufletului său, de o deosebită sensibilitate, sau rezultatul unor meditaţii sau reflecsii  profunde ale universului său poetic, mereu nou şi în căutare de noi aspecte de interes.

Al. Florin Ţene are un har aparte şi „suferă” de un debit verbal şi de inspiraţie nelimitată, dată  de Creator, numai unor oameni aleşi(stigmatizaţi), care au talentul de a face din orice lucru o artă, sau o bucurie sufletului. Poezia sa este o poezie densă (indiferent de modul în care se exprimă), are o forţă de expresie deosebită, te cupinde ca o mireasmă îmbietoare (precum un parfum bun), te face să vibrezi, să te eliberezi de orice apăsare, îţi pune aripi, te face să zbori, să cazi, să plângi, să râzi, să te bucuri, etc.

Noua antologie de autor 70 de poeme, ÎNTOARCEREA STATUILOR, apărută la Editura DaciaXXI,Cluj Napoca, 2011 (151pagini),într-o realizare grafică deosebită, este istoria unui destin, iar titlul este o metaforă sugestivă a unui drum lung şi greu, dar răsplătit pe deplin şi încununat de biruinţă de către timpul neiertător şi ireversibil. Pe 13 iunie 2012, autorul celor şaptezeci de poeme deosebite, v-a coborâ în gara vieţii, la staţia 70, pentru  a-şi pune pe fruntea plină de gânduri şi proiecte „coroniţa izbânzii’’, în lupta cu sine ,dar şi cu viaţa. Ce realizări, ce succese demne de apreciat dar şi de invidiat!

Astăzi Al. Florin Ţene, este un om realizat, înscris definitiv în panteonul şi marmura veşniciei. Are o operă remarcabilă şi deosebit de complexă( 36 de cărţi de autor). A primit peste 53 de premii şi diplome naţionale şi internaţionale şi este cunoscut peste tot în ţară dar şi peste hotarele ţării. În anul 1999, a primit Diploma de „Om al anului 1999”, de  la American Biographical Institute din SUA., fiind prezent în numeroase Dicţionare literare şi a personalităţilor marcante.

Din anul 2006 este Preşedintele executiv al Ligii Scriitorilor din România (29 de filiale în ţară şi 12 în străinătate) şi directorul revistrei „Agora Literară” şi un promotor cultural activ şi eficient.

Al. Florin Ţene este un nume emblematic în universul cultural naţional, înzestrat cu talent, tenacitate, răbdare şi speranţă, un optimist şi un luptător care tace şi face, despre care se vorbeşte  şi se v-a vorbi mult în vremurile viitore. Felicitări maestre şi noi şi noi realizări remarcabile.

GAVRIL MOISA

Cluj-Napoca

15 martie 2011

____________

05 Aprilie 2011 – Melania Cuc: „Lebăda pe asfalt“, Bucureşti, Editura Anamarol (Ion Pachia Tatomirescu)

Erou liric şi lebădă de smoală. Noul volum de poeme al Melaniei Cuc, Lebăda pe asfalt (2010*), ţine de o interesantă strategie a creaţiei acestei artiste polivalente ce, după cum remarca Artur Silvestri (în prezentarea de pe faţa a patra a coperţii), «impresionează deopotrivă prin diversitate, exuberanţă în a se exprima şi încredere în steaua ei; această atitudine este neobişnuită la scriitorul român recent, care îşi traduce spaima de a nu se putea defini, într-un amestec de îndrăzneală neconţinutistică şi o privire venită „de sus“…; nimic din acestea în alcătuirea inactuală a Melaniei Cuc, unde ceea ce se creează, într-un fel rapsodic, se aseamănă cu încrederea absentă, fără de nici o clătinare, ce ne impresionează contemplând natura; […] scrie cum respiră».

Metafora-simbol, „lebăda pe asfalt“, din titlu, se „decodifică“ deopotrivă în spaţiile epicităţii (fără a cădea în prea multe aridităţi descriptivist-jurnalistice ale realităţilor trăite cotidian de ensul-protagonist tulburat, răvăşti, agresat etc.) şi ale energetismului eroului său liric, sângerând între piroanele ieşite din medaliile modernelor / contemporanelor Golgothe: «Învăţ învierea mergând / […] / Ca o medalie peste care s-a suprapus sufletul» (p. 5); «Creşte vremea la sânul meu / Ca puiul de gâscă între ruinele / De la Colosseum» (p. 6); «Am fost o cetate cu oameni, / Pâine frântă pe roată» (p. 10); «Păpuşile cu genunchi anchilozaţi / În cutiile frumoase, perfect sigilate. / – Vââând garoafe din hârtie roşie ! / Strigă un telal de-a lungul / Şi de-a latul oraşului invadat / De grâul ce a germinat direct din colivă» (p. 15); «Roşu-chinezesc creşte noaptea / La metrou, la teatru…» (p. 41); «Prin centrul ochiului public / Trece prima lebădă de la balşoi-teatru. / Şi-a dezlegat limba / Şi nojiţele pantofilor de satin roz. / E fericită să mai poată atinge o dată / asfaltul ciuruit de tinerii grauri…» (p. 46) etc.

Lângă lebăda de smoală, eroul liric al Melaniei Cuc mai constată că: «nu mai rodeşte / pironul din lemnul răstignirii» şi că «în cimitirul eroilor este răcoare şi / miros de vodkă siberiană» (p. 57); mai ştie că este minţit de ochiul lentilei chiar şi în tot ce spune «Despre noaptea cu pielea umezită / De lacrima privighetorilor de la / Katin» (p. 72), în vreme ce «fulgii cosmici cresc ca nebunii» (p. 82).

Şi dacă receptorul priveşte atent melanian-cuciana eroină lirică din „cuşca lupilor lui Decebal“, unde-a intrat («Mamele de îngeri / Îmi fac semne de disperare / Din spaţiul natal. / – Cu mine cum rămâne ?! / Întreabă, în timp ce / Eu caut nojiţa şi copacul falnic / de care să îmi spânzur / Frica de detoate.» – p. 89), are surpriza să descopere că poeta noastră de azi se identifică în lebăda asfaltului, adică în „lebăda neagră“, ce-şi rosteşte cântecul, izbindu-se furtunos de aceleaşi limite tragice (*Melania Cuc, «Lebăda pe asfalt», poeme, Bucureşti, Editura Anamarol, 2010; pagini A-5: 104; ISBN 978–606–8049–36–6).

_____________

04 Aprilie 2011 – Doina Drăguţ: „Nelinişti prin timp“, eseuri, cronici de întâmpinare, Craiova, Editura Sitech (Ion Pachia Tatomirescu)

De la „ochiul de lumină“ la curcubeolata lupă a criticului literar. Într-o Precuvântare la volumul de versuri «Ochiul de lumină», publicat în anul 2000, de Doina Drăguţ, distinsul critic literar rămurist, Constantin Dumitrache, evidenţiind că autoarea s-a afirmat atât în perimetrul poeziei (prin volumele: «Ceasuri de îndoieli», din anul 1994, «Detaşare într-un spaţiu dens», din 1995, şi «Spaţiul din nelinişti», din 1998) cât şi în domeniul eseisticii (prin două volume publicate până în acel anotimp: «Arabescuri», din anul 1995, şi «Individualitatea destinului», din 1996), ne încredinţează: «Formaţia ştiinţifică, riguroasă, a Doinei Drăguţ, precum şi lecturile din marii poeţi români şi ai lumii, conferă poeziilor sale o distincţie pe care rar o mai întâlneşti în ceea ce se publică la noi, azi. Profesia sa te duce cu gândul la nimeni altul decât Ion Barbu.».

Profilul acestei poete matematician-informatician şi, deopotrivă, eseist, critic literar, editor etc., se întregeşte pentru Distinsul Receptor, mai ales, dinspre cele trei „postcuvântări“ semnate de George Sorescu («Ca poetă, Doina Drăguţ […] aduce, în universul poeziilor sale, o vibraţie autentică, filtrată, însă, prin grila poeziei lui Ion Barbu […] Ca eseistă, […] s-a aplecat, în volumul „Individualitatea destinului“, asupra vieţii şi operei unor mari creatori din arta românească şi universală […] În volumul „Arabescuri“, procedează la o incitantă investigaţie în domeniul acestei arte rare: arabescul…»), Ovidiu Ghidirmic («Doina Drăguţ este o poetă cerebrală, la care rigoarea se împleteşte, în chip admirabil, cu lirismul, într-o poezie de cunoaştere, densă şi substanţială, de o maximă concentrare a limbajului…») şi Constantin M. Popa («După cartea de debut, Ceasuri de îndoieli – 1994, lirica Doinei Drăguţ din Detaşare într-un spaţiu dens – 1995 şi Spaţiul din nelinişti – 1998, dezvăluie zbaterile eului care se găseşte într-o permanentă stare de tensiune, care trăieşte intens sentimentul de nelinişte şi aspiraţie spre o lume structurată armonic, întrezărită doar în clipe de reverie, dar care se refuză oricărei tentative de luare în posesie.»).

Recentul volum de eseuri / cronici literare, plastice etc., Nelinişti prin timp (2010*), de Doina Drăguţ, aflat în „radiografierea“ noastră, îşi structurează materia în patru secţiuni „cardinale“: (I) Articole, eseuri («Eminescu – Naţionalul şi Universalul», Brâncuşi în conştiinţa scriitorilor lumii», «Arghezi între teluric şi celest», «Marin Sorescu – nouă ani de posteritate», «Incendiatori de ieri şi de azi», «Jungla realităţii» etc.), (II) Prefeţe (pentru poeta Daniela Luca, pentru prozatorul Nicolae Maroga Enceanu şi pentru generalul N. Portocală), (III) Recenzii, cronici literare («Desfăşurare cosmică», «Blesteme», «Papagalii sau monumentul prostiei», «Avatarurile semivocalei», «Dacia – izvorul neamurilor» etc.) şi (IV) Cronici plastice («Fiorul duratei», «Real şi durabil», «Echilibru şi linişte contemplativă», «Amestec de aer, apă şi pământ» etc.). Ni se dezvăluie şi aici preocupările complexe ale unui intelectual de anvergură, cu desfăşurări polivalente, interdisciplinare, făcând, nu de puţine ori, observaţii de supleţe „a jocului secund“, tangente la „adâncurile calmelor creste“ ale artelor. Lucrarea beneficiază şi de un foarte util «Index de nume». (*Doina Drăguţ, «Nelinişti prin timp», eseuri, cronici de întâmpinare, Craiova, Editura Sitech, 2010; pagini A-5: 170; ISBN 978–606–11–0049–1).