30 Mai 2011 – Snowdon King, Uezen şi alte povestiri şi Conştiinţa lui Uezen, Colecţia Eidos, Fides, 2010 (prima carte, Uezen şi alte povestiri, a primit răsplata Premiilor Helion, 2007, 2008, 2009) (Adrian Botez)

…Ca şi pe alţi mulţi amici de-ai noştri, scriitori de forţă – şi pe cel ce semnează şi se autointitulează, printr-un pseudonim literar fascinanto-heruvico-enigmatic, SNOWDON KING  (şi cine vom fi fiind noi, să ne luăm dreptul de a smulge vălul, de pe discreţia unui autentic şi puternic Duh artistic?!), l-am cunoscut doar pe Internet.

Ştim, însă (şi o şi mărturisim), că este un scriitor relativ tânăr, plenar integrat cultural, de ani buni, în diaspora din Canada. Ne-a trimis, întâi (spre o mai bună cunoaştere de Duh, între noi) un volum  de poezii, în care am detectat destul de multe diamante, smaralde şi safire, cu scânteieri orbitoare – dintr-un Logos profund ancorat într-un neo-modernism şi chiar în transmodernismul înţelepciunii vizionare (ocolind, cu eleganţă, capcanele infertilului postmodernism, Poetul pare, uneori, că ar „cameleoniza”: uneori marinsorescian, alteori de gravitatea ludică a unui Emil Botta, sau pendulatoriu, între transcendent şi translucidităţile lumii terestre, precum lirica nichitstănesciană… – dar „amprenta final-concluzivă” este una extrem de originală, clar şi vaticinar… „snowdonking”-iană!): „iisus este şi clasic şi simbolist şi postmodernist / şi numai douămiist nu vrea să fie / sau nu ştiu ce ştrumf / sau nu ştiu ce poet de-mprumut / de la un curent la altul / de la o muză la alta / iisus este poet de tranziţie / de la pământ la cer / şi de la cer la pământ (cf. Iisus, poet de tranziţie) – sau: “cineva se roagă să plouă cu îngeri / şi îngerii se scurg din cer decapitaţi / singurătatea e lacomă / nu-mparte timpul cu toţi / dumnezeu este o jucărie stricată / să-l reinventezi nu mai poţi” (cf. Durere ultimul strigăt).

…De aceea (având în vedere vizionarismul său POETIC!), nu ne-am mirat defel, când am primit, tot pe Internet, volumele de proză „ştiinţifico-fantastică”: Uezen şi alte povestiri (cu o Prefaţă de Ovidiu Bufnilă) – şi Conştiinţa lui Uezen (cu un Cuvânt înainte de Dumitru Scorţanu). Pe lângă „arsenalul” inevitabil (în cazul autorilor care se doresc ancoraţi, laborios şi intens creativ-imaginativ, în S.F.) de cunoştinţe de fizici superioare, electronică şi chiar de matematici sofisticate („arsenal” foarte bine însuşit şi, de obicei, cu chibzuinţă rânduit, în „rastelul” construcţiei epice), remarcăm că Poetul nu numai că n-a dispărut, ci şi-a amplificat, aproape miraculos, până la dimensiuni cosmico-dinamice impresionante, registrul liric.

…E drept că romanul S.F. despre Uezen, scris în manieră foiletonistică (având, la final, nelipsitul semn al… lipsei de final: „va urma”…) produce impresia unui bildungsroman foarte „modernist”, prin care se construieşte şi este urmărită evoluţia unui personaj cu multe enigme identitar-ontologice, devoalate, chiar şi după sute de pagini, doar într-o măsură minimă.

În primul volum (Uezen şi alte povestiri – 160 de pagini) sunt aliniate doar şapte capitole despre Uezen: 1-Deşertul Ruth, 2-Karan, 3-Uezen, 4-Urluz, 5-Zetta, 6-Namur şi Anuk, 7-Lupta. Abia în al doilea volum (Conştiinţa lui Uezen – 98 de pagini), se pătrunde, cu har de fină chirurgie pe creier, ceva mai adânc în identitatea personajului, prin adiţionarea a încă opt capitole (de data aceasta, numerotate cu cifre romane): VIII-Calul troian, IX-Terra, X-En passant, XI-Remember, XII- Proiectul Tzulu, XIII-Conştiinţa lui Uezen, XIV-Ataşamente, XV-Întuneric şi lumină.

…Lumea în care evoluează câteva personaje, destul de bine semantizate, chiar dacă nu şi pregnant individualizate (…eludăm, prin adjectivul nehotărât „câteva” –  „scenele de mase”…, „mase” războinico-robotice!) este una galactică şi, totodată, trans-galactică, dar dominată de PUSTIUL-DEŞERTUL substanţial-spaţial. Pe de o parte, DEŞERTUL este metafora lumii vidate de semantică divină. Ceea ce duce la tema CĂUTĂRII ÎNVERŞUNATE DE SEMANTICĂ ONTOLOGICĂ. De Divinitatea de la Nord. Pe de alta, este vorba de o tehnică subtilă, pentru a focaliza, cât mai mult, undele umane, de a analiza conştiinţe şi mentalităţi-concepţii, sentimente în evoluţie. Mentalităţi şi concepţii şi sentimente care, de mii de ani „încoace” şi peste zeci de mii de ani „încolo”, au fost şi vor rămâne, în esenţa lor, neschimbate sau, cel puţin, suferind modificări minime şi formale.

…La începutul romanului, Uezen este o ţintă de mister, plasată sub semne thanathice, stârnind, astfel,  un dinamism specific uman (de la Edenul adamic încoace!), cel al groazei secret-voluptuoase: cu cât sunt mai multe pericole şi mistere, cu atât incitarea cognitiv-umană creşte. „Cine era cu adevărat Uezen, nimeni nu ştia. Se făceau tot felul de supoziţii, care mai de care mai bizare: creatură din deşertul Ruth, gardianul unei imense comori de smaralde nedeice sau spirit ce lua forma celor mai teribile temeri. Şi toate astea pentru că se găsiseră mii de căutători morţi, având feţele schimonosite şi corpurile deshidratate.”

Moartea nu înspăimântă, ci incită la acţiune, încântă (oarecum morbid, dar, paradoxal, cu finalităţi extreme-vitaliste!) şi duce, secret, la descoperirea/smulgerea vălurilor lui Isis…

…Direcţia căutării lui Uezen, de către Lerman (însoţit de soarele Nagur, apoi de Tarek) este, mereu, spre Nord, adică spre Locul Mistic al Divinităţii: “— Mergi spre Nord, Lerman.— Da, da, ştiu, spre Nord…” sau: “Avea privirea aţintită spre Nord, mereu spre Nord…”

…Am putea identifica, destul de facil, motive odiseice: în loc de nesfârşitul mării – deşertul Nedei, în loc de vrăjitoarea Circe – “iepele pteoliene” (ispitele lui Prakrti-Materia, Erosul strict carnal) şi “serenienele” (cele care întineresc/se înfrumuseţează îmbătrânind… deci, sunt “jaloane” atractive (ca şi…”sirenele”, nu? – dar…”serene”-senine, întru Mesajul Divin, pe care-l poartă însăşi fiinţa lor) mistic-cognitive, pe drumul spre Origine/Înţelepciunea Divină (având ca expresie platoniciană – FRUMUSEŢEA-CEA-“SERENĂ”/SENINĂ, deci divină!), spre “lumea pe dos” / Transcendenţă etc. Dar scopul lui Snowdon King se pare că este de a extrage, din Odiseea, doar ideea perseverenţei omului întru căutarea Sinelui său, ca Sine Supraindividual. Până şi Iubirea este supusă Căutării Sinelui – întru transcendenţa lui, tinzând, cu încăpăţânare mistică, spre Sinea noiciană.

Poetul nu se dezminte, în elegia pentru Timp şi pentru Iubire – iubirea trecută, pentru depărtata sereniană (volitiv) Suara (cea care a declanşat, de fapt, prin plecarea ei – CĂUTAREA SINELUI, la Lerman-Omul, cel ce, tainic, râvneşte Nemurirea prin Cunoaştere, în aşa fel încât să rămână “veşnic frumos”/iniţiat, dincolo de timp şi unit, prin inimă şi privire, cu divinitatea : “Opreşte-ţi clepsidra, timp orbit de uitare , /Nisip mi-este inima pierdută-n şoapte hoinare. / Plâng. Se-aştern amintirile potecându-mi durerea, / În pântecul liniştii se naşte iubirea / Ce moare. / Mă lepăd de umbra ce-mi ţine sufletul viu, / De urmele paşilor rătăciţi în pustiu. / Mă frâng. Umbra mi-i templul de vise şi gânduri, / Nălucă pribeagă-n deşertice vânturi / Să fiu. (…) Suara… laptele nopţii sânul tău de heruvim îl cernea, / la picioarele unui moşneag / ce mă acompania confeti, îmi spuneam psalmul / din fluier de os… / Aminteşte-ţi ce am simţit… / gândul meu, cea mai frumoasă clipă de sinceritate… / un copil surghiunit în colivia de vise erotice, condamnat la dorinţă.” De observat că invocaţia elegiacă are funcţie exorcizatoare, de descântec astral.

Lerman, prin Vers/Viers, se degajează de povara amintirii Ispitei. De Timpul-Istorie Evenimenţială (goetheanul “Clipă, opreşte-te!” – devine, aici, “opreşte-ţi clepsidra”) – şi trece în Timpul Mitic, cel al Extazei Revelaţiei. “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”…: ACEASTA ESTE “COMOARA”, căutată de toţi, dar neputând aparţine decât celor ce-şi asumă re-iniţierea, prin “regressus ad uterum”…!!!

Cifra 8 (numărul anilor petrecuţi de Lerman cu Suara) simbolizează (deci previne asupra lui şi-l anunţă!) infinitul: ∞.

Cuplul Tarek-Goya nu este decât umbra şi confirmarea, din fundal, a justeţii demersului magic şi mistic al lui Lerman, ce-şi visează, permanent, androginizarea, prin Suara – şi şi-o înţelege prin Mud.

…În drumul său odiseic, spre Ithaca transgalactică – Lerman întâlneşte o altă formă mistică a iubirii, pe Mud – dar şi o nouă Poartă a Încercării, spre Iniţiere (şovăiala lui Lerman, la “alegere”, este expresia alienării lumii cosmice, a continuităţii, în trans-galaxii, a lui Kali Yuga) – cea care-i oferă, încă dintru început, alegerea între Bogăţie (cognomen pentru Materia-Prakrti) şi Cunoaştere (cognomen pentru Sinea Transindividuală/Spirit-Purusha): “Creatura ţinea în mâna stângă o piatră nedeică, de mărimea unui ou de Kiwa şi în cea dreaptă o cupă plină cu un lichid verde ce bolborosea uşor. — Ce alegi? Bogăţia sau cunoaşterea?”

De observat culoarea verde comună “pietrei” şi “cupei/conţinutului cupei” graalice: perfidă încercare, pentru că ambele simboluri trimit la Viaţă şi la Lucifer, deopotrivă! Cunoaşterea are dublă valenţă, TOTDEAUNA…! Dar Lucifer, pentru alchimişti, este (prin grafia mistică)… Hristos: “Luci+ferrus” = Făcătorul de Lumină-Izvorâtorul Luminii… Cupa/Potirul Graal este alegerea Vindecării, prin Re-Iniţierea în Origine: “Mud îi întinse cupa. (…) Lichidul îi ardea măruntaiele. Venele i se umflară şi toate simţurile îi erau de zeci, de sute de ori mai puternice. În faţa sa apăru imaginea transparentă a unui bătrân care citea dintr-o carte. Pe paginile îngălbenite era o hartă. Imediat recunoscu avanpostul, Tanorul, şi lângă fostele izvoare…”  “Tanorul” este, foarte probabil, “Athanorul”-Cuptorul Alchimic.

“Izvor” al Revelaţiei.

…Bătrânul “radiind de lumină”, pe care îl întâlnesc Lerman şi Tarek în Deşert, precedat de Viziunea lui Mud – este, de fapt (în sfârşit!) Uezen. Cel care are “cheile ontice”, “cheile cognitive”, dar şi şansa “spălării/lustraţiei, degajării de idolii auto-înşelării de sine”: “— Lerman, Tarek, vă-ntrebaţi ce căutaţi aici. Amândoi aţi căutat bogăţia şi tinereţea, însă destinul v-a adus acolo unde trebuia să ajungeţi, la mine. (…) Ştiţi foarte bine ce căutaţi, numai că vă place atât de mult să vă minţiţi… Fericirea voastră nu depinde de nişte pietre sau de nişte ani în plus adăugaţi existenţei voastre. Cine suntem? Eh, asta e o poveste lungă”…

Revelaţiile către “triunghiul” conţinându-i, amalgamat, pe ucenici şi pe iniţiaţi (pe Lerman şi Tarek, prea brutali şi grăbiţi, întru aflarea de “răspunsuri”/iniţierea cognitiv-ontică, şovăind între “comoara” autentică a Cunoaştetii şi…”viaţa mizeră” – dar şi pe Mud – “PERECHEA” LUI UEZEN! – deci, una dintre Paznicele Porţilor Mistice!) : Edenul nu este decât “a treia planetă ce gravitează în jurul stelei roşii Uta’H” (şi, deci, nu conţine autentica şansă de re-iniţiere întru Origine!), Dumnezeu nu este decât o formă tranzitorie, către “Marele Democles”, cel ce dăruieşte “viaţa veşnică”, Arka este doar o formă tranzitorie, către… o altă formă tranzitorie: “mereu instabila Megara”, “negustorii Tzulu” sunt singurii care cunosc taina “navigării” prin “găurile de vierme”[1] (ca de obicei, nu se trimite, neapărat, la fizica astronomică, ci la simbolistica ontic-cognitiv-epistemologică: “găurile de vierme” , ca şi “negustorii Tzulu” –  simbolizează primitivismul “şmecher”, fără strălucire divină, ci doar tranzacţional, al ajungerii la…”Meka Non-Divină” macedonskiană, la Scopul Final nu Ontic, ci al… Tranzacţiei cu falsificarea/”inflaţia” Sacrului…), oamenii de pe Terra nu sunt decât, şi ei, tranzitivităţi, “verigi” intermediare, pe drumul spre “Marele Democles” (probabil o contragere prin fuziune, a cuvintelor “Damocles”/Primejdia Iminentă de la fiecare Poartă a Iniţierii, şi “demos” – sugerând că iniţierea POATE fi a oricui… – din păcate, nu oricine ştie/vrea să ştie şi să acţioneze/re-acţioneze, conform… “ştirii/ştiinţei mistice”!!!)), simboluri odiseice ale rătăcirii, în drum spre Ţinta Fixă a Divinităţii (“Voi sunteţi creaţia fiinţelor de lumină. Voi sunteţi continuitatea speciei noastre. Noi suntem ceea ce voi numiţi… Dumnezeu. Însă cu toţii suntem opera marelui Democles”).

…După opinia noastră, romanul despre căutarea lui Uezen/Sinele Transcens/Transindividualitatea Umană (probabil că onomastica personajului nu este, nici ea, întâmplătoare: sunt iniţiale ale unei interogaţii: “Unde este Liniştirea/Trezirea/Iluminarea Interioară/ZEN?”) ar fi putut să se oprească aici – sau, cel mult, la “îngroparea Profetului”. Totul, până aici,  funcţionase precum o strălucită parabolă parabiblică. Din păcate, neastâmpăratul Snowdon King are ambiţia să meargă pe urmele (nu totdeauna indicate) ale lui, să zicem, H.G. Wells, din Războiul lumilor. H.G.Wells o făcea în premieră – ceilalţi care o fac devin, automat, epigoni. Păcat.

Nouă, cel puţin, nu ne spun mare lucru toate numirile “ultrafizicale”, din războiul/confruntarea dintre “lenurieni” (aducând aminte de steinerianul “lemurieni”, ca stadiu de evoluţie a Spiritului Terestru) – şi vandokarii/tereştri. “Scut deflector”, “tunuri ionice”, “arme telepatice”, “palme vibratoare”, “toptere” etc. stârnesc, evident, admiraţia noastră pentru imaginaţia “science fiction”-istă a lui Snowdon King, pentru vastele sale cunoştinţe, asimilate cu râvnă, din domeniul fizic şi astrofizic –  dar nu adaugă nimic la emoţia pe care o încercaserăm până acum, pe câteva zeci de pagini extrem de “miezoase”, scrise cu inegalabil lirism, cu o profunzime de reflecţie impresionantă şi cu o măiestrie poetică foarte convingătoare, tocmai prin sobrietatea folosirii mijloacelor artistice (o “zgârcenie” expresivă extrem de benefică –  deci, cu atât mai percutantă mental şi afectiv!)  – într-o poveste epopeică, plastică şi foarte elocventă, care topea (prin incandescenţa ei de “spunere lirică”) orice urmă de indiferenţă ori plictis, faţă de ideea de “carte” – şi  devenea, pagină după pagină, tocmai Revelarea Dramei (foarte apropiate de Tragedie!) a Aventurii Cunoaşterii Omului-ca-Fiinţă-Divină…

…Există o singură zonă, capitolul XIII – Conştiinţa lui Uezen (din romanul omonim) care ne-a suscitat un interes mental şi afectiv apropiat de cel al primei părţi a romanului (cea cuprinsă în Uezen şi alte povestiri) – tocmai pentru că epicul facil este, din nou, extrem de benefic părăsit, în favoarea reflexivului. Singurul defect al epicului reflexiv din Conştiinţa lui Uezen  este căderea, prea frecventă, în tonalitatea didactico-pedagogico-doctorală (ceea ce distruge, parţial, “frisoanele” intelectuale – şi total, pe cele afective): “Lumina era doar un simplu element declanşator al conştiinţei lui Democles. (…) Toate secretele existenţei se ascund acolo, în adâncul minţii tale. Tot ceea ce-ţi lipsea era un declic… (…) Închizi ochi, meditezi şi apar cât ai bate din palme… (…) Conştientizarea realităţii exterioare în timpul celei mai profunde meditaţii… numai edenienii pot face asta…(…) — Gândeşte-te la mine ca la un joc al minţii. Un joc care-ţi lipsea cu desăvârşire. (…) — Ai trecut prea repede prin etapele copilăriei. (…) — Poţi face orice doreşti pe timpul meditaţiei Zetta. E chiar amuzant, o să vezi…(…) — Trebuie să crezi în tine şi în simţurile tale…Trebuie să-ţi înfrunţi cele mai teribile temeri. Dar vom mai lucra la asta… (…) Şi acesta este un aspect pe care trebuie să-l controlezi. (…) Vorbele, gândurile, informaţia circulă. Să păstrăm elementul surpriză” etc. etc.

…Dacă ne-am permis a fi cârtitori cu partea a doua a romanului despre Uezen – nu avem decât cuvinte de laudă şi aprecieri la superlativ, despre acele “alte povestiri”, din volumul Uezen şi alte povestiri. În număr de 15, ele chiar sunt “rotunde”, precum parabola hristică – şi au o structură bine echilibrată, şi formal, şi semnificativ. Toate şi fiecare în parte – sunt mici superbe poeme despre om (un om permanent controlându-şi omenia prin visare şi reflexivitate – un om atemporal, dar nepierzând nimic din umanitatea sa VIE, prin nefixarea sa în spaţialitate şi istorie!): Atempus, Amintiri de împrumut, Ieşiţi afară din casă!, 2205, Biblos, Jesus Cyborg, Profund relaxat, Homo interneticus, Naştere, The human game, Perechea de rezervă, Ultimele şase minute (titlul trimite la un celebru roman poliţist, al lui Alistair McLean), Penitenciarul, Jocul lui Lucifer, Picătura.

…În povestirea Atempus – sub pretextul unei re-tălmăciri/răstălmăciri a Cărţii Facerii, din Biblie – şi a evidenţierii istoriei, ca luptă dintre Dumnezeu şi Luciferus, dintre zonele Celestus şi Obscuris, pentru ieşirea în indeterminare (Atempus) – Snowdon King ne şopteşte (cu cât patetism, cu câtă forţă autentic lirică!), de fapt, trista poveste/epopee a ratării şansei de mântuire-“re-înaripare” a omului, din pricina frivolităţii şi formalismului credinţei sale – ceea ce duce la sinuciderea sa spirituală şi, deci, ontologică – dizolvându-se, prin încăpăţânarea auto-întemniţării în “forme”, până şi ultimul reziduu de esenţă divină din umanitate – ajungându-se la… “eternizarea nimicniciei”: “Dumnezeu privea îngândurat spre Terra. L-ar fi zdrobit pe Luciferus, dar nu putea risca să lase Eden pe mâinile lui Obscuris. Îşi chemă cei mai puternici albi înaripaţi şi îi  trimise la luptă. Însă, pe Terra, înaripaţii nu aveau putere. Deveneau icoane, deveneau statui, deveneau cruci sau biblii. Deveneau morţi pe veci, suflete părăsite de suflul celest. Deveneau eterna nimicnicie.”

…Este cel mai frumos poem/bocet, citit de noi, în ultimii 20-30 de ani, despre efortul (tot mai zelos!) al omului de a se auto-nimici…

…Clonarea… alt nume pentru metempsihoză – sau: tragedia căutării de identitate autentică, într-o lume care se străduieşte, copleştor, să se falsifice… – până şi în fundamentul ei, Iubirea. Cam acestea ar fi câteva dintre cheile de lectură, pentru „micro-tragedia” Amintiri de împrumut, în care o clonă (John Carson) care-şi caută „originalul” (Marvel), ajunge s-o „iubească”, tenace şi obscur, ca-ntr-un blestem cosmic, pe soţia… ”originalului” (oare am „activat” atât de intens şi mult malefic, încât am ajuns să compromitem însuşi fundamentul ontologic – IUBIREA?) : „A doua zi se prezentă la cabinetul doctorului Rasmund împreună cu Helen. O iubea, acea iubire pe care o porţi prin mai multe vieţi, prin mai multe trupuri, clone, acea iubire de care te loveşti mereu, acea iubire care învinge moartea.”

Parcă şi Moartea, din moment ce Iubirea se falsifică – devine un…fals! La fel, logic – orice “victorie” se transformă în contrariul ei, numit în povestirea precedentă, Atempus – “nimicnicie”…

…Clone, drone… (povestirea 2205) – şi eforturi zadarnice ca “jucăria” să semnifice…”ceva”, într-un univers prin care “fagurele”-închisoare a existenţei-viaţă peregrinează fără ţintă, deci fără rost… doar pentru o sciziparitate mecanică, în “galaxii” – …zeii înşişi devenind zei, din…”crisalide” şi…”la loc comanda” (vidarea semantică a universului şi, deci, a umanităţii, este anunţată prin chiar titlul cifric – John fiind “identificat” cu…2205!): “Fagurele călătorea prin univers de la începutul începuturilor. La intervale egale de timp se fragmenta în miliarde de particule, camerele în interiorul cărora se aflau sufletele metamorfozate din crisalide în zei. Fiecare urma să creeze o nouă galaxie în care să dăruiască viaţă noilor jucării de pământ: oamenii”.

Nu poate exista, în nicio scriere din lume, mai multă nostalgie după semantică existenţială, decât există în exasperata şi sumbra povestire 2205…!!!

…Tot imagini ale pesimismului exasperat, al lipsei de soluţii ontologice, sunt şi figura emblematică a lui “Poe” (delirantul poet al „sumbrului”), dar şi Narcis (din povestirea Biblos), care, dacă nu s-ar oglindi, ar deveni încă şi mai agresiv (fără odihnă”!)  egoist! “— Tu ce faci acolo? Nici aici n-ai odihnă? Te schimbi atâta la făţă şi ne iei tot suflul!

— Ei şi ce?! Numai la voi vă gândiţi! V-am spus că l-am văzut! Dac-ar mai apărea o dată, aş sparge oglinda şi v-aţi uita cu alţi ochi la mine!”

Cartea, mitul – sunt (prin vidarea semantică a omului) – vidate, şi ele, de funcţia cathartică a Artei…!!! “Amintirea Comună” nu este decât fuga de “Marea Singurătate” – iar Imaginaţia este, la rândul ei, un refugiu iluzoriu/evadare în deşert – o auto-înşelare extrem de dureroasă şi de stearpă, prin lipsa de orizont/perspectivă semantică. “Poe stătea într-un colţ de Amintire Comună şi zâmbea. Ar fi putut dintr-un singur gând să-i facă să uite. Numai că nu voia să se-ntoarcă la Marea Singurătate. Mai bine trăia în lumea imaginaţiei sale.”

…Iisus însuşi este un…cyborg, în viziunea lui Snowdon King. Dar unul care se pretinde “om” şi se “deconectează” de la înfricoşătorul “Odom” (poate anagramarea “piscului ucigaş” al formalismului – “Moda”…) – având ca misiune “salvarea matricei iubirii” – prin Apocalipsă, ca “virus” informatic, care va şterge datele criminale ale lui Odom. Paradoxul povestirii Jesus Cyborg este că până şi microprocesorii/ULTIMUL MICROPROCESOR “de mântuire” (prin ştergerea apocaliptică a grozăviilor şi exasperărilor, din informaţia umanităţii) a fost distrus… Mântuirea va rămâne o veşnică DORINŢĂ MUTĂ, închisă (cu tot cu soluţia unică: “sacrificiul de sine”, ca Eros Agapé) în purtătorul de şansă – o evanescentă iluzie cosmic-umană: Hristosul, “scurtcircuitat” total,  priveşte, “cu ochi ficşi” şi neputincioşi”, ca un nou Prometeu înlănţuit (fireşte, şi el, “cyborg”-izat!), cum se dezlănţuie invazia pedepsitoare de umanitate (care îndrăznise să creadă în “matricea-Iubire”!) a “roboţilor pământeni”, activaţi de Odom.

“Singura şansă a oamenilor era o nouă „Apocalipsă“, însă ultimul microprocesor fusese distrus. Jesus era singurul care descoperise cu adevărat, în cotloanele creierului uman, iubirea supremă: sacrificiul de sine. Undeva, pe ecranele gigantice ale edificiilor coloniei, mesajele se derulau cu repeziciune: Jesus loves us”.

Ce şansă mai are umanitatea, de a se salva, dacă nici sub formă electronizată nu reuşeşte …”mântuirea”-salvarea Matricei-Iubire?! Când descoperirea Tainei Tainelor este condamnată să se închidă, pe veci, în sinele “mântuitorului scurtcircuitat”?! Când Dumnezeul ocrotitor nu este decât un cyborg cu intenţii bune, dar…atât! – iar adevăratul Dumnezeu este, se pare, un individ misterios (veşnic nevăzut!), care-şi urăşte şi întemniţează, în formalism şi nimicnicie, propria Creaţie?!

Totul, în umanitate şi în cosmos, este cinic şi sinistru – este plecat, pe veci,  sub lama unui blestem misterios şi batjocoritor  –  …totul în lumea-cosmos (?!) este o comedie neagră, burlescă, grotescă şi, în final –  lugubră (“poe-scă”…)..

…Proza lui Snowdon King este fascinantă, prin Poezia ei aproape maladiv de frumoasă – dar …”nu este recomandată minorilor”, din pricina unei melancolii atât de profunde şi de logice, încât poate să clatine (şi chiar să dărâme!) multe credinţe şubrede…!

…Maturii, însă (cei VII! – adică, de bună-credinţă şi re-acţionari!), ar face bine să mediteze asupra ei, ca asupra unei noi evanghelii – pentru că, tocmai în exasperările ei, acestă proză lirică ascunde întrebări şi avertismente care, NUMAI ELE, pot duce la o izbăvire a Duhului Umano-Divin…

                                                                   prof. dr. ADRIAN BOTEZ

27 Mai 2011 – Marta Cozmin: „Poveşti, poveşti“, Editura Vitruviu, Bucureşti (Cezarina Adamescu)

 „Croitorul de poveşti” – Un copil călare pe-o buburuză, un croitor de poveşti, un armăsar alb cu două rânduri de aripi verzi, de pătrunjel. Iată lumea poveştii Martei Cozmin.

Un băieţel care, aidoma Alisei în ţara minunilor, se micşorează până la mărimea unei gâze ori creşte într-o secundă, până când atinge copaia uriaşă a unui nor. Un băieţel care nu ştie a croi poveşti şi pleacă în căutarea acelui tezaur fermecat al închipuirii.

Aidoma lui Nils pe spinarea gânsacului prin Suedia, băiatul se caţără în copaia norului ajungând în deşert. De ce în deşert? Pentru că acolo, în mijlocul dunelor mişcătoare precum talazurile, îl aştepta – cine altul?- decât bătrânul croitor de poveşti, cu un foarfece mare de aur, care tăia felurite tipare în nisip.

Poveştile sunt desenate cu vârful foarfecii pe nisip. Apoi sunt croite cu grijă, ca după un calapod, fiecare după mărimea sa.

Dar tâlcul poveştilor nu se lasă descifrat uşor. E nevoie de un timp pentru iniţiere. Şi vremea trece şi băiatul, mereu călătorind în deşert pe calul lui cu aripi de pătrunjel, uceniceşte cu râvnă la croitorul de poveşti.

Până când, ia foarfecica mamei de acasă şi, într-o ultimă călătorie, se apucă el însuşi de croit poveşti.

Astfel, a dovedit că a deprins meşteşugul şi e demn de a-i urma acestuia menirea.

Pildă. Pentru orice lucru în viaţă îţi trebuie muncă, răbdare şi perseverenţă, ca să ajungi să-l faci aşa cum trebuie.

Voi, copii, ştiţi să croiţi poveşti? Din ce material?

Din fantezie, închipuire, cu un vocabular bogat şi ales, puteţi să întruchipaţi orice poveste. Încercaţi numai şi o să vedeţi.

„În poiana lui Moş Decembrie” – Şi brazilor le place să asculte poveşti. Ca şi vouă. Drept pentru care, ei se încalţă în cizme din blană de viezure şi pornesc în poiană, noaptea, tropăind prin zăpadă, să asculte poveştile unui moşneag cu barbă lungă, albă şi cu un covrig pe nas în loc de ochelari. Moşul nu e altul decât Moş Decembrie, prietenul brazilor pe care-i hrăneşte cu poveşti.

Andrei are şi el un brăduţ în grădină, sădit de bunicul. El îl iubeşte, nu pentru fructele pe care le-ar putea culege şi mânca de la el, aşa cum Panait şi Marina culeg de la măr şi de la cireş. Andrei îl iubeşte pur şi simplu. Şi inima lui se umple de mângâiere, când îi atinge crengile verzi şi plăcut mirositoare.

Andrei vorbeşte cu prietenul său brăduţul şi-i urează: Noapte bună. Iar dimineaţa, primul gând este să se ducă la fereastră să vadă ce mai face bradul.

Într-o noapte, văzându-l pe acesta cum pleacă, se ia după urmele lui şi ajunge în poieniţa unde brazii ascultă poveştile lui Moş Decembrie.

Băieţelul află de la Moş Decembrie o taină preţioasă că unele lucruri trebuie iubite pentru frumuseţea lor. Acesta este mesajul poveştii.

O poveste pilduitoare despre bucuria de a dărui, de a fi bun la suflet şi generos. Şi, mai ales, de a te mulţumi cu darurile ce ţi-au fost încredinţate.

Şi voi puteţi avea un copăcel pe care să-l îngrijiţi şi să-l iubiţi. Fiindcă pomul este un prieten de nădejde. Vă va oferi umbră, răcoare, flori, parfum, roade bune, seminţe.

Ori, numai frumuseţe, la fel ca brăduţul lui Andrei.

Şi când îl aduceţi în Ajun de Crăciun în casă şi-l împodobiţi cu globuleţe şi beteală, nici un alt pom nu poate fi mai frumos. Nu-i aşa?

„De-a v-aţi ascunselea” – Aşa se întâmplă de fiecare dată în Ţara Copilăriei! Te piteşti în dulapul cel mare, unde miroase plăcut a levănţică şi te trezeşti, nitam-nisam între crengile unui brad stufos, încărcat de omăt.

Cine să mai înţeleagă?

Cert e că ajungi în faţa unei căsuţe de lemn, în tinda căreia se hârjonesc nişte ştrengăriţe de veveriţe.

Pătrunzi apoi nu se ştie cum, într-o încăpere rotundă şi din ea în altele, desfăcându-se ca nişte petale. Aici totul e luminat de lampioane colorate.

Nu e de mirare chiar să-l întâlneşti aici pe Moş Ianuarie, stropind florile japoneze din vase.

Florile, care mai de care mai frumoase, se prefac în globuleţe care dansează!

Dar Moş Ianuarie îi destăinuieşte un secret şi-i dă o povaţă foarte folositoare: Sfaturile celor mari, deşi la început par fără sens şi plicticoase, mai târziu înfloresc în inimă şi vor rodi acolo, fapte de cinste şi de virtute.

Este un mare adevăr pe care şi tu, copile, trebuie să-l afli şi să-l preţuieşti aşa cum trebuie.

Şi iată că dintr-o joacă de-a v-aţi ascunselea, poţi trage multe foloase şi te poţi întâlni cu personaje interesante care-ţi destăinuie lucruri minunate.

„Făt-Frumos-pui-de-leu” – O vorbă înţeleaptă spune despre o mămică vrednică şi iubitoare: „Îşi apără puiul ca o leoaică”.

Se ştie, aşadar, că leoaicele sunt foarte bune mămici. Ele au un simţ aparte care le face să-şi apere puiul cu ghearele şi cu dinţii. Nu e de mirare, că leoaica din povestea noastră îşi dorea mult un pui pe care să-l iubească şi să-l protejeze. Ea e în stare să adopte pe prima făptură ieşită în cale pentru a o face odrasla sa.

Ei bine, aţi ghicit, prima făptură a fost un băieţel. Leoaica l-a numit cu nume de floare: Calomfir.

Cred că de multă vreme nu vă mai miraţi că animalele vorbesc, au gândire şi simţăminte omeneşti! Şi lor le tresaltă inima de bucurie, şi ele pot fi necăjite, triste, furioase, invidioase şi fericite.

Leoaica a fost foarte fericită când a găsit băieţelul în pădure. Ce căuta băieţelul în pădure asta e o altă poveste.

Dacă l-aţi întâlnit şi voi şi v-a spus, vă rog să mă informaţi şi pe mine, fiindcă sunt tare curioasă.

Cert e că băieţelul, adoptat de leoaică s-a dovedit neînfricat şi ascultător şi, cu toate că „firea nu îl înzestrase cu colţi şi gheare straşnice, în schimb, îşi făuri chiar el altfel de arme, o ghioagă şi un arc, şi ajunge bun ţintaş”.

S-a dovedit că omul se adaptează în orice mediu şi la orice situaţii. Aşa şi copilul acesta, s-a adaptat la noua lui familie.

Dar ştiţi că şi animalele pot oferi o educaţie aleasă puilor? Ele-i învaţă cu grijă să se apere, să vâneze, să se ascundă, să-şi aibă singuri de grijă. Aşa şi leoaica, atunci când a văzut că fiul ei, Calomfir a crescut, l-a sfătuit să plece să vâneze singur.

Puiul adoptiv al leoaicei, într-o zi, trecând într-o zi prin pădure, ca-n orice poveste o scapă din ghearele unei fiare, un porc mistreţ flămând, apoi de apă şi de foc, pe fata lui Împărat-Împărat, şi după aceste isprăvi vitejeşti, îi cade dragă fecioara.

Vitejia, eroismul şi generozitatea lui Calomfir au darul de a o impresiona plăcut pe fata lui Împărat-Împărat, de aceea ea îl alege d soţ.

Ca orice copil bun şi recunoscător, Calomfir nu-şi uită mama care l-a crescut şi apărat şi o pofteşte la nuntă împreună cu toate surorile şi cumetrele sale, dând poruncă să le gătească în grădină frigărui din trei turme de oi.

Aceasta este o bună povaţă pentru toţi copiii, de a nu-şi uita părinţii şi de a nu le fi ruşine cu ei atunci când au ajuns la putere, bogaţi şi fericiţi.

O altă povaţă este aceea că, dragostea curată învinge orice obstacole şi triumfează, în pofida oricăror oprelişti.

Fata nu a ţinut cont de rubedeniile alesului ei, pentru că, pentru ea, Calomfir, Făt-frumos-pui-de-leu, era acum totul.

O poveste frumoasă şi plină de învăţăminte, cu un limbaj cursiv, plin de suculenţă, foarte potrivit acestui gen de literatură.

Poveştile Martei Cozmin sunt pozitive, odihnitoare, pline de tâlcuri, amuzante şi foarte pedagogice. Ea scoate în relief cu multă artă, trăsăturile frumoase ale personajelor, subliniind ideea că Binele învinge tot Răul.

Şi până la urmă, în orice animal, fie el cât de sălbatic şi crud, poate fi ascunsă o fărâmă de omenie, aşa cum în orice om, se ascunde o fărâmă de cruzime. Important e ca această cruzime să nu iasă la iveală şi să nu se manifeste.

Animalele pot fi civilizate şi cinstite, ele iau de la natură doar ceea ce li se cuvine, aşa cum ar trebui să facă toţi oamenii.

„Făt-Fumos-ăl-bătrân” – Iată că, după multe vitejii, lui Făt-frumos îi vine rândul să îmbătrânească. În povestea aceasta el seamănă cu un unchiaş sfătos, cu un bunicuţ şugubăţ, cu un Moş Scornici, ajuns la vârstă respectabilă, pe care familia nu-l mai suportă şi, vrând să scape de el, îi găseşte un loc mai depărtişor de casă, respectiv, „într-o coşmelie, lângă grajduri.”

Să se fi ramolit într-atât încât îşi făcea familia de ruşine? Cert e că, lui, asemenea bunicilor noştri, îi plăcea grozav să povestească, era neîntrecut în basme, istorisiri şi amintiri despre isprăvi şi voinicii din tinereţe. Autoarea mută cu măiestrie cadrul povestirii în universul apropiat, astfel că, împărăţia seamănă cu o gospodărie ţărănească mai mare. E foarte interesant cum împărăţia, este aidoma unei ogrăzi întinse, cu tot felul de orătănii, în special bibilici, pe care, chiar nepotul lui Făt-frumos le duce la păscut. Nepot socotit de împărăteasă, cam nerod. De ce? Fiindcă, celor care visează şi le plac basmele, sunt socotiţi nevolnici, incapabili de a conduce treburile împărăţiei. Nimic nu deosebeşte familia împărătească de una neaoşă, ţărănească, în care, fiecare membru îşi are rosturile lui prestabilite. Şi, celor care visează, le este destinat păscutul bibilicilor. Copilului îi plăceau poveştile lui moşu-său, pe care le asculta, până ce se înălţa luna pe cer. Doica, personaj nelipsit din aceste poveşti, care locuieşte într-un turn, ştia totul şi dădea întotdeauna sfaturile cele mai nimerite pentru binele copilului.

Ei şi, nepotul, a adormit într-o zi în iarbă şi, trezindu-se, a zărit un armăsar alb răscolind la rădăcina unui alun. Care, ca orice armăsar de poveste, plângea cu lacrimi mari ce udau ţărâna. Copilul vede ieşind din pământ un paloş, o şa şi frâiele. Povestindu-i bunicului, acesta simte că a venit vremea să-şi înşeueze armăsarul şi să se pregătească de drumul cel lung de unde nu există întoarcere, dar nu înainte de a-l sfătui pe nepotul, păzitor de bibilici împărăteşti, cum să întindă arcul, să ţintească şi să se lupte cu zmeii.

Şi cum toate au un soroc, simţind că sorocul sosise, Făt-frumos-ăl-bătrân, înconjură călare pe calul alb, de trei ori palatul înainte de a pleca de la palat.

Şi ca povestea să dăinuie de-a pururi în mintea copiilor, nepotul ştie că, deşi bunicu-său fusese văzut în zori pe prispă, dormindu-şi somnul cel mare, la miezul nopţii, acesta se va preface în Făt-frumos, călare pe un cal alb, cu paloşul fermecat într-o mână şi cu hăţurile în cealaltă.

Şi aceasta este o poveste pilduitoare. Ea ne arată că aparenţele, uneori înşeală şi că, lucrurile cu adevărat valoroase şi temeinice se află sub ochii noştri. Doar noi să avem ochii, curajul şi bunăvoinţa să le privim şi să le recunoaştem cu adevărat.

Fericiţi cei care ştiu a vedea cu ochii sufleteşti toate acestea!

„Mânuitorul de butoane” – O poveste cât se poate de actuală, fiindcă, ce poate fi mai actual decât câteva duzini de butoane prevăzute cu beculeţe. Trăim doar în epoca butonatului. Copiii nu mai aleargă, nu-şi mai ating palmele în joaca lor pentru a transmite mesajul, ştafeta celuilalt, ci ating doar clapeta, butonul, întrerupătorul, buşonul. Prietenul lui nu mai e un copil de-o seamă, ci un aparat sofisticat, numai „fierătaie şi siliciu”, după expresia unui distins scriitor. Un monstru care ascunde taine, miliarde, dar ţi le transmite doar pe acelea pe care le vrea el.

Ei bine, în această lume a informaticii în care omul vorbeşte prin semne, mascote şi puncte-puncte, în care alfabetul şi vocabularul s-au redus simţitor la abrevieri criptografice, greu de descifrat pentru un neiniţiat, trăia un băieţel silitor la şcoală şi părinţii i-au cumpărat fel de fel de jucării electrice şi electronice. Prietenilor lui, ca tuturor copiilor, le place să şi alerge, să meargă pe rotile, pe Skiboard, aşa că l-au cam lăsat singur în faţa butoanelor. Astfel că pe Titus, „îl câştigase urâtul”.

Privind pe fereastră vede un omuleţ cu o tichie pe cap, împodobită cu margarete şi trifoi, purtând sub braţ o umbrelă galbenă. Acest omuleţ era însoţit de o mulţime de poparizi, fiinţe fabuloase, micuţe şi nostime.

Vizita neaşteptată a poparizilor are darul de a-l scoate pe Titus din amorţeală.

După ce încearcă butoanele toate, poparizii se pun pe…minuni. Prefac covorul într-o pajişte, apoi pătrund cu toţii într-un sat. Li se desfăşoară pe dinaintea ochilor, diferitele preocupări şi meserii ale sătenilor: tâmplărie, brutărie, ţesut, oierit ş.a.

Întâlnirea lui Titus cu meşteşugarul de jucării artizanale are darul să-l uimească pe băieţel. Ajuns acasă, el caută în lada cu scule a bunicului şi cu uneltele şi materialele trebuincioase, cu fantezie şi talent, reuşeşte să meşterească singur un tren.

Şi astfel, toată vacanţa, Titus îşi migăli singur jucării şi alte obiecte pentru casă, din lemn, sârmă, clei şi ţinte.

Da, cu mâinile şi cu capul şi cu un strop din căldura inimii se poate plămădi orice.

Acesta ar fi tâlcul poveştii.

Şi voi puteţi să vă meşteriţi singuri jucării care sunt neasemuite tocmai pentru că sunt făcute cu trudă, răbdare şi pricepere. Şi mai ales, se păstrează mai mult, pentru că o jucărie făcută de tine necesită atenţie.

Autoarea pledează pentru respectarea muncii şi pentru descoperirea bucuriei de a construi.

„Melc-codobelc şi prietenul său” – Cine n-a avut în copilărie drept prieten un melc? Să-l poarte în ghiozdan, în buzunarul de la şorţuleţ, în penar? Să-i descânte, să-l roage, să-l implore, să-l vrăjească şi să-l determine să iasă din căsuţa lui zăvorâtă cu var? Şi melcul, ademenit, să-şi scoată corniţele pentru a porni la plimbare printre frunze de liliac, lăsând în urmă o dâră lucioasă (pentru a şti pe unde să se întoarcă?)

Dacă nu, întrebaţi-l pe poetul Ion Barbu, plecat mai demult „După melci”, şi el o să vă povestească despre melcuşorul lui căruia i-a dedicat un poem, cât o poveste!

Cu toţii am avut, fireşte melcul nostru. Melcul este simbolul omului gospodar, vrednic, truditor, cel care-şi duce căsuţa cu greu în spinare, dar care, are un adăpost pentru zile grele.

Ce-a fi un melcuşor fără casă? O fărâmă de carne umedă, târâtoare, lipicioasă, aproape o lipitoare! Dar casa? Ei da, casa aceea spiralată, cu scară, cu odăiţe întortocheate, unde el intră perfect, este podoaba lui, castelul lui de marmură roz, alb şi gri, cu fel de fel de modele încrustate în ziduri.

Şi mai ales, casa este simbolul care-l face unic în ochii miraţi ai copilului, ai omului matur, şi chiar ai bătrânului. Toţi se minunează de creaţia dumnezeiască, în atâtea miliarde de chipuri şi forme, care mai de care mai curioase şi mai năstruşnice.

Minunile naturii ne vorbesc despre Dumnezeu.

Mărturisesc că şi eu, până mai anul trecut, am avut melcul meu, venit nu se ştie de unde, (din vreun buchet de flori?) în havuzul în care trăieşte bătrânul trandafir japonez, atât de bătrân, încât s-a încovoiat şi şi-a unduit crengile spre lumina ferestrei. Noroc că lângă el îi stau de strajă doi pui de-ai săi, care l-au ajuns în înălţime, dar sunt viguroşi şi capabili încă să-mi dăruiască flori roşii, bătute, de mărimea unui pumn, care mă înveselesc nespus şi-mi fac zilele foarte plăcute, doar cât le privesc.

Şi melcul meu sălăşluia în pământul bogat în săruri de la rădăcina trandafirului. Se suia pe tulpina bătrână (nu-i prea plăcea!) şi ajungea la frunzele verzi, cărnoase, lucioase, proaspete, numai bune de străbătut. Şi mă jucam cu el de-a ascunselea. Îl căutam zilnic să văd ce mai face, cât a mai crescut, vorbeam cu el. Era prietenul meu. Mulţi ani ne-am întreţinut aşa şi el mi-a ţinut de urât. Nici măcar nu mai trebuia să-i cânt cântecul ştiut, şi el, scotea corniţele să mă întâmpine. Mi-era foarte drag.

Dar vai! Într-o zi, nu l-am mai aflat şi după îndelungi căutări, am găsit pe covorul persan, cochilia goală, uscată, părăsită.

Ce se întâmplase? Nici astăzi nu ştiu. Poate a fost curios să colinde noi ţinuturi şi se rătăcise? L-am plâns şi i-am îngropat căsuţa la rădăcina trandafirului. De câte ori privesc de atunci trandafirul, nu pot să nu-mi amintesc de melcuşorul meu, mai mic decât o nucă, pe care l-am botezat Nicuţă (la fel ca pe marele povestitor pentru copii – Nicuţă Tănase, ale cărui poveşti mă delectează şi azi!).

Melc-Codobelcul Martei Cozmin este unul de-a dreptul năzdrăvan. El locuieşte pe policioară, vorbeşte răguşit, ştie o mulţime de poveşti şi mai ales ştie secrete şi taine.

O să vedeţi, copii, melcul acesta e foarte harnic: pliveşte plantele din grădina bunicului, goneşte omizile şi cei doi sunt nedespărţiţi.

Şi tot împreună vor să afle de ce florile bunicului se ofilesc. Da, florile tânjeau după Izvorul Florilor. Tot Melc-Codobelc ştie drumul spre Izvor şi călătoria pe care cei doi o întreprind noaptea, e una plină de peripeţii. Îl au de înfruntat pe Greul Pământului, o pocitanie cu miez de foc. Dar scapă din această încercare şi ajung la Izvorul Florilor, stăpânit de veveriţa năzdrăvană care le destăinuie un secret: ei vor creşte şi vor rămâne nedespărţiţi. Ceea ce se şi întâmplă. Dar, cum au salvat florile de la vestejire şi cum au mers amândoi la şcoală şi s-au aşezat în aceeaşi bancă, veţi afla dacă veţi citi cu atenţie povestea.

Şi multe învăţăminte veţi mai trage din ea.

Mie nu-mi rămâne decât să vă spun: Lectură plăcută! Pa!

„Mestecenii albaştri” – O poveste scurtă dar foarte densă. Aflăm în ea despre doi oameni şi o casă de copii. Şi despre un deal care o lua mereu la vale şi gospodarii trebuiau să se mute mereu din loc în loc şi să-şi construiască altă locuinţă. De aceea erau supăraţi.

Apoi aflăm despre o bătrână ca luna, dar cu sufletul precum soarele. Bătrâna era stupăriţă. Acestei femei i s-a întâmplat următorul fapt: „iarba i-a cântat, izvorul mi-a cântat, pădurea mi-a cântat”. Dar, de la o vreme, ajungând-o necazul şi greutăţile, toate au tăcut în jurul ei şi în ea. Doar plânsul ei se auzea.

O căprioară-crăiasă, prinsă în capcană şi scăpată de această femeie, o învaţă ce să facă să scape de tristeţe. Şi de atunci, lacrimile ei se prefăceau în mesteceni cu trunchiul şi frunzele albastre.

Bunica îi arată nepoatei pădurea cu mesteceni albaştri şi o învaţă cum să depăşească tristeţile pentru ca sufletul şi chipul să-i rămână parcă de lumină.

„Meşterul fără învăţăcei” – La ce bun să cunoşti un meşteşug sau o artă şi să nu le împărtăşeşti nimănui?

Degeaba ştii la perfecţie să faci un lucru, dacă nu-i înveţi şi pe ceilalţi cum să-l facă.

Vechii faraoni se îngropau în Egipt, în piramidele lor, cu toate bogăţiile şi cu aurul lor. Ba şi cu soţiile şi slujitorii, cu toate animalele de pe lângă împărăţie.

În vechime, meşterii clopotari sau ziditori de biserici, nu-şi împărtăşeau secretele meseriei lor, decât în ceasul morţii – şi – unei singure calfe. Uneori, nici atunci. Şi taina turnării clopotului de aramă, cu sunet unic şi rezonant, era înmormântată o dată cu ei.

În povestea noastră, Moş Iordan, meşter cofetar, care ştia să gătească o sumedenie de bunătăţi, şi nici măcar nu era zgârcit, ci împărţea şi sărmanilor covrigi şi clauni din turtă dulce, avea o meteahnă şi el: nu voia să-şi împărtăşească tainele meseriei. Se ferea de ochii străini ca să nu-i fure meseria.

Şi, într-o zi, poposeşte la el în prăvălie o fiinţă ciudată, îmbrăcată cât se poate de fistichiu. Se poate să fi fost Zâna Turtei Dulci, ori Zâna Vatei de Zahăr, ori a prăjiturelelor cu fistic, cine ştie? Cert e că se îmbrăca foarte colorat şi arăta precum un tort cu fondante.

Şi o mai chema şi Duduia Lambrina.

Şi după ce îi cere cofetarului duzini întregi de dulciuri pe care le înfulecă pe nemestecate, cât ai zice peşte, Duduia Lambrina îi cere meşterului cofetar un serviciu: să-l înveţe pe un copil vecin, meşteşugul lui.

La refuzul acestuia, Duduia pleacă supărată. Dar, o dată plecarea ei, Moş Iordan îşi pierde harul său special, de a prepara cofeturi nemaipomenite, pentru care era atât de vestit. Nici reţetele, dosite într-o fântână secată, într-un catastif, nu le mai află.

Răspunsul la uimirea şi supărarea lui, în mod surprinzător, i-l dă ultimul covrig în formă de claun, numit de el, Vasilache.

-Fiindcă n-ai dăruit nimic din iscusinţa ta, urmaşilor, de asta ţi s-a luat darul….,i-a spus covrigul cu voce tare, spre uimirea bătrânului.

Vasilache îl sfătuieşte ce să facă pentru a fi tămăduit de egoism.

A doua zi, cofetarul merge la târg şi-l aduce pe fiul văduvei sărmane, precum şi pe alţi 3-4 copii sărmani şi îi ia calfe pentru a le împărtăşi toate tainele, pe care brusc, şi le adusese din nou aminte, fără a mai avea nevoie de reţete scrise.

Autoarea ne povăţuieşte în această poveste să fim generoşi şi să împărtăşim din ştiinţa şi priceperea noastră, celor din jur, în chip deosebit, celor mai puţin înzestraţi ca noi, ajutându-i să ajungă şi ei desăvârşiţi.

Astfel, roadele vor spori şi vor face, la rândul lor, alte roade vrednice…

„Motanul precupeţ” – Basmele poematice ale Martei Cozmin au un farmec aparte, nu numai prin muzicalitatea şi rima de pe alocuri, care le fac foarte plăcute la auz şi citit, dar prin iscusinţa de a-şi construi personajele şi intriga.

Eroii Martei Cozmin, „cu toate că n-au nici unele, nu duc lipsă de nimic”.

Întâmplările se petrec „sub privirea lunii” ori „la lumină de stele”.

Un „râu de vreme” se scurge la vale şi toţi vor să-l ajungă, să se scalde în el, dar nu-i chip.

Animalele au comportamente şi îndeletniciri omeneşti şi nimeni nu se miră.

De altfel, când este vorba de poveşti, nimeni nu trebuie să se mire pentru că totul este foarte, foarte adevărat.

Motanul e precupeţ, vinde ouă la târg. Dar, când vine împărăteasa să cumpere ouă pentru un cozonac, Motanul-Precupeţ nu are ouă.

El pleacă să caute ouă, „îşi lungi labele-mustăţile, spinarea şi coada” şi ajunge imediat în satul vecin. Nici acolo nu-i chip să găsească puicuţe sau ouă, fiindcă Gaia-Clonţoaia a făcut ravagii prin poiată. Ea e cea care, cale de zece sate fură „ouăle, fetele, şi gâştele, curcile şi puicile”.

Când în sfârşit, Motanul-Precupeţ ajunge la casa Gaiei-Clonţoaia şi o provoacă la luptă dreaptă, cu coada, aceasta cedează şi-i promite că-i va înapoia toate ouăle, găinile, curcile şi fetele furate.

E foarte curios cum, în poveştile Martei, personajele negative nu sunt nimicite. Povestitoarea le acordă o şansă să se transforme în personaje pozitive. Astfel, Gaia-Clonţoaia se pocăieşte şi repară răul făcut, înapoiază cele furate.

Aceasta este o atitudine creştinească şi autoarea subliniază că, dacă îndrepţi răul făcut, poţi să fii din nou o persoană cumsecade şi bună în ochii lui Dumnezeu.

Bineînţeles că Motanul-Precupeţ, recuperând mărfurile furate, se reîntoarce la palat şi îi dă împărătesei ouăle. Aceasta coace un cozonac uriaş. Dar, promisiunea de a-i da şi motanului o bucată nu e îndeplinită. Şi iarăşi este curios cum, lăcomia împăratului întrece demnitatea şi cuvântul dat şi povestea rămâne în suspans, pentru că nu se mai relatează ce a făcut motanul de supărare că n-a primit nimic pentru fapta sa de ispravă.

În viaţă se întâmplă ca după muncă să nu primeşti nimic de la oameni. Dar, rămâne fapta bună înscrisă în cartea vieţii tale. Lucru cu mult mai folositor.

„Oamenii fără durere” – Un autor clasic al literaturii române spunea: „Durerea însăşi e necesară, ca să poţi simţi bucuria că nu te doare nimic”.

Încă de la naştere, durerea este înscrisă în firea omenească. Alături de celelalte stări, de bucurie, fericire, întristare, ea îl însoţeşte pe om în toată viaţa sa, sub diferitele ei aspecte: fizice, psihice, sufleteşti. Şi poate avea atâtea nuanţe, poate îmbrăca atâtea chipuri, câţi oameni există.

Dar iată că autoarea ne povesteşte în această seară despre oamenii care nu cunoşteau durerea. Însă sufletele lor erau aspre. Să fie doar o închipuire?

Nu, oamenii aceia nu cunoşteau „sfredelul durerii”, dar, atenţie! sufletele lor erau mai aspre. De ce? Pentru că durerea te face mai uman, mai compătimitor cu cei din jur.

Eroul poveştii, Pimen, era aidoma celor din ţinutul acela, adică nu cunoştea pic de durere, nici milă, nici compasiune, nici alt simţământ asemănător. Se poate spune că el nu era întreg, adică îi lipsea ceva esenţial, ca tuturor confraţilor săi.

Durerea este aşadar o componentă a fiinţei. Şi doar mila o poate ostoi.

Pimen, deşi se asemăna fraţilor săi, avea ceva neobişnuit: dorul şi setea de cunoaştere. Acestea îl fac să plece se acasă şi să colinde până dincolo de marginea pădurii, în alt sat, unde oamenii trăiau precum ei de rând. Acolo o întâlneşte pe aleasa inimii sale şi este în stare pentru ea, să lase să-i pătrundă în carne „sfredelul durerii” să îndure orice ca să fie aidoma ei.

Află astfel, leacul durerii, care este mila. O împrejurare îi scoate în cale o ciută albă prinsă în mărăcinişuri şi el se trudeşte s-o scoată de acolo. Apoi, întâlnind-o pe stăpâna ierburilor de pădure, îşi mărturiseşte iubirea pentru fata grădinarului bătrân şi de asemenea, hotărârea de a face orice ca să-i semene acesteia, adică să cunoască mila omenească. Ajutat de stăpâna ierburilor se scaldă într-un pârâu şi simte pentru prima oară în viaţă, fiorii durerii.

Dar aceasta nu e totul: el cunoaşte în acelaşi timp bucuria lacrimilor izbăvitoare, atât de omeneşti şi prin aceasta, se asemuieşte cu frumoasa bălaie care, de mila florilor, plângea cu izvoare de lacrimi.

Pimen este eroul care, pentru sentimentul pe care-l simte, este în stare să lase orice, să-şi părăsească satul, părinţii, casa, obiceiul, firea şi să îmbrăţişeze noua viaţă alături de fiinţa iubită.

Câţi oameni pot face acest lucru?

„Panait-băiatul şi Panait-de-zăpadă”. Un băiat, Panait şi un om de zăpadă cu acelaşi nume! Ce poate fi mai năstruşnic? Şi totodată, mai obişnuit!… Care băieţel n-a ridicat cu mânuţele proprii, udându-şi mănuşile de lână împletite de bunica, un om adevărat de zăpadă? Şi cui nu i-au îngheţat mâinile şi nasul, ba chiar şi picioarele până să termine acest uriaş simbol al iernii îmbrăcat în haină de nea?

Oamenii de zăpadă semănă foarte mult între ei. Ai zice că sunt fraţi. În primul rând, că sunt…albi din cap şi până-n poale. Că de picioare nu poate fi vorba. Ele sunt ascunse de mantia lungă.

Apoi, că au toţi, oale ciobite pe cap. În al treilea rând, că au câte un ardei roşu în loc de nas. Ori un morcov portocaliu şi dulce, după gust.

Şi încă un amănunt demn de ţinut minte: Poartă la subsuoară – câte o mătură fermecată. Sunt nespus de hazlii cu toţii şi fac numai năzdrăvănii.

Iată un om de zăpadă sportiv! Alergând pe schiuri!

Nimic neobişnuit. Schiatul e doar un sport de iarnă Şi ei adoră aceste sporturi: patinatul, schiatul, datul cu săniuţa pe derdeluş, sau cu bobul. Ori măcar cu un sac de plastic. Dar cel mai frumos sport de iarnă ştiţi care-i? BULGĂRITUL CU ZĂPADĂ! Am văzut eu oameni cât se poate de serioşi care se bulgăresc. Dară-mi-te, oameni de zăpadă bulgăriţi de copii. Sau invers.

În sfârşit, era mai curios dacă ar fi fost un înotător! Dar cum, în poveste, totul e posibil…

Ce, parcă la Pol, printre gheţuri, nu sunt omuleţi de zăpadă? Întrebaţi pinguinii care, deşi-s îmbrăcaţi în frac, par şi ei nişte omuleţi, Mai ales când alunecă pe gheţuş spre ocean, să aducă peşte pinguiniţelor care au grijă de ouă. Uneori chiar taţii le învelesc în puful lor, ca să nu răcească puişorul şi, aşa, cu oul între picioruşe, merg pâş-pâş, paşi mărunţei, prin zăpadă, cale de kilometri. Când se odihnesc unul lângă celălalt, în colonii, şi cade zăpadă peste ei, par…eschimoşi.

Dar omăt violet? Cine-a mai văzut? În fine, fie şi violet, numai verde să nu fie că atunci vine primăvara.

Panait-băiatul se plângea mereu de frig şi nu voia să se joace prin zăpadă alături de fraţii săi. Lui îi îngheţau prea repede mâinile şi nasul. Voia să stea mai mult la gura vetrei. Dar iată că, Panait-de-zăpadă îl ia cu sine cu schiurile pe un iaz îngheţat, unde se zbenguiau mulţi oameni de zăpadă. Panait-băiatul dă cu ochii de un iepure şchiop, care se dovedeşte a fi chiar Moş Februarie. Şi acesta îi îndeplineşte dorinţa de a fi la fel ca şi ceilalţi copii, să-i placă zăpada, să nu se teamă de îngheţul năsucului ori a mâinilor. Sfatul Moşului Februarie este de a se bucura de aceste minuni ale copilăriei, fără să se teamă de nimic. Pentru că, dacă vrei ceva cu adevărat, înfrunţi orice risc sau greutate şi obţii, spre bucuria sufletului tău.

Şi astfel Panait-băiatul a putut şi el să se bucure de binefacerile zăpezii şi ale copilăriei cu care nu se va mai întâlni decât arareori, şi atunci, doar în amintire sau în cărţile de poveşti.

„Pâc-Mâc şi căţeluşul verde” – Şi cine, în viaţa lui nu l-a întâlnit, măcar o dată pe vestitul Pâc-Mâc, trezorierul comorii cu mii şi mii de jucării de-ale copiilor? Călare pe un căţeluş verde, mov ori albastru, el colindă prin casele oamenilor şi observă care copil îşi îngrijeşte bine jucăriile şi care le strică şi le aruncă de colo-colo, prin toate ungherele. De câte ori îşi uită jucăriile pe pat, sub pat, pe dulap sau pe sub dulap, în cămară sau chiar în frigider, fiecare copil trebuie să se aştepte la vizita lui Pâc-Mâc.

Haideţi, fiţi sinceri! N-a venit niciodată la voi?

La mine vine foarte des, fiindcă eu sunt o uitucă şi o împrăştiată notorie. Şi vai, câte mai pătimesc din pricina asta!…

Dar mă aleg şi cu o muştruluială zdravănă din pricina asta.

Atunci, n-am de ales, şi trebuie să-mi strâng lucrurile şi să le aşez pe fiecare, la locului.

Ce treabă plicticoasă!

Dar dacă nu-i promit imediat că mă îndrept, Pâc-Mâc, aşa mic precum este, mă pedepseşte. Şi păţesc ce-a păţit bieţelul Sabin, care, ajungând la locuinţa lui Pâc-Mâc din peşteră, şi-a găsit propriile jucării stricate, aşa cum le lăsase să zacă în camera sa.

Cum, nu credeţi în Pâc-Mâc? Nici Sabin n-a crezut. Până s-a convins.

De atunci e un băiat foarte ordonat, poate cel mai ordonat băieţel pe care-l cunosc.

Iar acum, haideţi, repede, să facem curat în dulăpioare, în noptiere, pe rafturi şi pe pătuc, fiindcă simt eu că se apropie un căţeluş verde, ori albastru ori mov, şi pe el, călare, înzăuat în argint şi cu vizieră, călăreşte, cine altul decât Pâc-Mâc?

„Pisica şi macaraua” – Şi cum să nu iubeşti un căţeluş alb pe care-l îndrăgeşte şi-l răsfaţă toată lumea?

De obicei, pisicuţele sunt răsfăţate şi dorm pe perne moi sau în coşuleţe cu danteluţe, la căldurică, spre deosebire de bieţii căţeluşi care-s nevoiţi să stea afară, în cuşcă, în ploaie şi zloată.

De data aceasta, pisica Salpetra este cea urgisită. Şi, pe bună dreptate, când îl vede pe răsfăţatul Căţeluş Alb, lasă manierele elegante la o parte şi-l scuipă, mârâie, scoate limba la el şi îi arată ghearele. Cu alte cuvinte îşi arată antipatia.

Dar într-o zi, exact ca-n 101 Dalmaţieni, doi „zburdalnici” pun la cale răpirea căţeluşului.

Reuşesc să-l fure, îl duc departe pe maidanul din preajma unui lac şi după ce se plictisesc să se joace cu el, îl abandonează într-o groapă astupată cu mărăcinişuri.

Acolo mişunau guzgani fioroşi şi alte animale.

Căţeluşul era ca vai de el şi începuse să scheaune şi să tremure de frică.

Mai ales că se apropia noaptea şi el era învăţat să doarmă în pătucul lui, la căldurică. Şi nici nu mâncase de dimineaţă, nimic.

Toată lumea este tristă. Stăpânii mari, stăpânii mici, copiii de pe stradă.

Dar, cine credeţi că pleacă în căutarea Căţeluşului?

Tocmai Salpetra, duşmanca lui aparentă.

Pentru că, de fapt, în secret, Salpetra nu era o pisică rea, ci doar nefericită.

Când află de nenorocirea Căţeluşului, face tot posibilul să-l găsească: se caţără pe burlane se agaţă de pomi, pătrunde în case, în curţi, aleargă, se străduieşte. Ajungând pe un şantier şi văzând macaraua înaltă, lasă ruşinea la o parte şi o roagă să-i dea voie să se caţere pe ea, să vadă împrejur, poate îl zăreşte pe amicul ei.

Deşi morocănoasă fiindcă fusese trezită din somn, macaraua acceptă. Şi astfel, pisica Salpetra îl zăreşte pe Căţeluşul Alb care se afla în primejdie.

Aleargă să-l scape de şobolanii cei lacomi şi-l însoţeşte acasă.

Este mai mult decât o dovadă de prietenie. Este o dovadă de eroism, căci, pisica îşi primejduieşte viaţa, urcând pe macaraua înaltă. Dar nici o clipă n-a şovăit, pentru că, de fapt, era vorba de Căţeluşul Alb pe care-l preţuia foarte mult dar nu voia să recunoască.

Şi macaraua, intuind această prietenie unică, dezvăluie adevărul: de atunci pisica Salpetra şi Căţeluşul Alb nu s-au mai certat niciodată. Adevărata prietenie se probează doar la caz de primejdie.

Autoarea ne arată aici valoarea prieteniei, a jertfei pentru celălalt, a iubirii dintre fiinţe, chiar dacă nu sunt deloc asemănătoare. Şi mai ales, că nu contează frumuseţea sau urâţenia, într-o prietenie adevărată.

„Şagolea din fântână” – Orice s-ar spune, o bunică rămâne întotdeauna o bunică. Dar aceasta era una specială. Avea, nu mai puţin de unsprezece nepoţi. Asta da, bunică. Şi mai avea ceva în plus: o fântână.

Din unsprezece nepoţi, sigur că unul trebuie să fie neapărat mai curios şi mai neastâmpărat. De altfel, în copilărie, curiozitatea întrec teama şi orice prevedere. Cu toate că fuseseră preveniţi de bunica să nu se ducă la fântâna părăsită de lângă dud, fetiţa cea curioasă, a încercat această aventură.

Şi…imprevizibilul s-a produs. S-a trezit înăuntrul fântânii al cărei stăpân era un hârciog bătrân, cu ochelari imenşi şi cu ochii bulbucaţi, care, nici una, nici două o puse la treabă: să descâlcească firele de lână şi să ţeasă la război covoare, apoi să cârpească surtuce.

Între timp, hapsânul îi dădea de mâncare doar câte o alună. Apoi, din nou la treabă.

Şi fetiţa neascultătoare, care n-a luat în seamă cuvintele bunicii, a trebuit să muncească din greu, pentru te miri ce mâncare. Însă ea era tare vrednică şi mânuţele ei tare dibace.

Hărnicia ei atrage atenţia păienjeniţei care îi aminteşte ce a spus bunica: „Nimeni nu te poate ajuta decât tu însăţi!”

Când vin oaspeţii, vreo douăzeci de hârciogi zgârciţi în surtuce rupte, fetiţa izbucneşte în lacrimi şi spune cu năduf: „De ce n-am ascultat-o pe bunica?”

Acestea sunt cuvinte fermecate şi sfaturi de înţelepciune care au darul de a o scăpa pe fetiţă de capcana fântânii şi de Şagolea cel zgârcit, trezindu-se imediat în grădina casei.

Totul e bine când se sfârşeşte cu bine. Dar, ne spune autoarea, e bine să ascultăm de cei mari, fiindcă ascultarea e ruptă din rai. Şi n-o să păţim nimic dacă luăm aminte la spusele părinţilor sau ale bunicilor. Iar neascultarea, întotdeauna costă muncă şi lacrimi.

„Prinţul mofturos” – Iată că avem de-a face aici, nu cu o prinţesă mofturoasă care-şi refuză peţitorii, aşa cum ne-am obişnuit, ci cu un prinţ, la fel de mofturos, căruia nu-i cădea cu tronc nici o prinţesă.

Lucru cât se poate de curios, acest prinţ autohton, avea nevoie, după sfatul părinţilor – reflex al unei educaţii desăvârşite – de o soţie gospodină, care „să-i deretice şi să-i coasă”. Concepţii cât se poate de sănătoase şi de temeinice pentru întemeierea unei căsătorii durabile, după tradiţia din strămoşi, la orice nivel s-ar afla eroii.

Cu o măiestrie fără egal, autoarea aduce în poveste faptele şi lucrurile fireşti care alcătuiesc viaţa omului, prea cinstind munca, vrednicia, cinstea, onoarea şi cumpătarea, virtuţi fără de care omul nu e cu adevărat om.

Un rol însemnat în poveste îl are Doica, – personaj nelipsit la toate evenimentele, naştere, botez, copilărie, căsătorie, etc. la bine şi la rău, fiind un sfătuitor cu trup şi suflet dedicat spre binele copilului.

Astfel, „încă de la naşterea băiatului, doica îşi însemnase numele fiecărei prinţese de care auzea. În odaia sa din turn le avea pe toate înscrise pe un perete: cu ţări şi palate, hambare şi bucate, cu grădini şi livezi turme de capre şi iezi” – spune autoarea.

Se ştie că Doica este cea mai apropiată fiinţă de copil, pentru că ea stă tot timpul cu micuţul, ştiindu-i toate gusturile dar şi năravurile. Educaţia, tot de la doică o primeşte şi, tot ea este primul tovarăş de joacă al copilului.

Iată, s-ar putea spune că Doica ţinea un adevărat jurnal intim al copilului aflat în grija sa, aproape maternă. Ea nota cu luare aminte tot ce se întâmpla. Astăzi, în epoca Internetului, ar părea bizar şi cel puţin hazos, faptul de a nota ceva pe un perete. Dar, în poveste, jurnalul scris şi desenat în acest mod, are valoare de document. Şi, de altfel, câte inscripţii importante nu s-au găsit pe ziduri? Informaţii preţioase de la care au pornit descoperirile arheologice.

Şi, peretele acesta pictata cu palate, grădini şi livezi, ar putea fi strămoşul cinematografului de azi, ori cel puţin al istoriei fotografiei.

Dar iată că prinţul, ca să-i zădărnicească planul Doicii, găseşte o stratagemă pentru a le refuza pe toate: aruncă o mână de boabe de miei pe zid, peste numele fetei şi aceasta, cu întregul ei palat, se strămuta pe o pajişte, peste drum de curţile domneşti. De aici, urmau încercările la care erau supuse prinţesele.

Asta da, scamatorie, mai ceva decât cele făcute de micul vrăjitor Harry Potter!

Ceremonia peţitului, cu mese îmbelşugate şi muzici încântătoare, sărbătoare care ţine, ca în orice poveste, trei zile, este se asemenea, descrisă cu măiestrie de autoare.

Însă nu e de mirare că, tocmai ultimul nume înscris pe peretele din turn, avea să fie cel al prinţesei desăvârşite, care, ca orice prinţesă desăvârşită, nu ocupă primul lor, ci se aşează, cuminte, frumuşel, la urmă cu graţie şi modestie. Şi, de asemenea, nu e de mirare că numele ei, Miramira, conţine numele păcii: Mir.

Tot Doica e cea care propune încercările prin care trebuie să treacă prinţesa, pentru a se dovedi vrednică de prinţul mofturos. Pentru că ea, trebuie să se comporte, ca o fată adevărată, „cu toane şi slăbiciuni” – după spusele Doicii.

În sfârşit, trebuie să remarcăm humorul sănătos şi înviorător al Martei Cozmin şi spiritul ei ludic, nelipsit în orice poveste, care dau farmec oricărei scriituri.

Poveştile Martei Cozmin au un har special, de a te introduce imediat şi definitiv în atmosfera feerică. Astfel, participi şi tu, cu întreaga fiinţă la întâmplare, laolaltă cu eroii, ba chiar eşti tu eroul, ceea ce e cu totul remarcabil, pentru că acesta este rostul poveştii.

Dacă vreţi cu adevărat să luaţi parte, nu numai ca invitaţi, dar, ca şi protagonişti la curtea Prinţului Mofturos, poftiţi şi citiţi această poveste minunată!

Mai mult nu vă povestesc, fiindcă obosesc. Şi, fiindcă am primit o invitaţie specială, mă grăbesc să iau parte la eveniment şi eu.

Pe cuvântul meu!

 

CEZARINA ADAMESCU

 ________________

26 Mai 2011 – Speranţa Miron: „Unicul sens“, Ed Pax Aura Mundi (Gheorghe A. Stroia)

                        Deşi nu o cunosc pe doamna Speranţa Miron de multă vreme, m-am declarat din prima clipă un admirator înflăcărat al domniei sale. M-au “izbit” în ureche (pentru că am vorbit mai întâi la telefon) o muzică sfioasă, dar plină de putere, vibraţiile persane ale unui suflet, care zâmbeşte chiar şi atunci când timpul picură sare peste rănile deschise, chiar şi atunci când un ochi plânge şi unul râde. Iremediabil cucerit de tonalitatea unei astfel de voci, am purces în vasta bibliotecă a prietenului meu – poetul Ionel Marin şi am primit o carte de-a Speranţei. Este o carte al cărei titlu m-a surprins plăcut, intitulată simbolic: “Unicul sens”. O carte de poezie, publicată la editura Pax Aura Mundi din Galati. Am simţit încă din prima clipă dorinţa intensă de a o lectura, de a descoperi tainele pe care le poate dezvălui Speranţa într-o astfel de carte. Titlul cărţii are o simbolistică aparte, ca de altfel toate cărţile domniei sale. Fiecare titlu este metamorfoza unui suflet, reprezintă stările metaforice prin care transcede poeta, esenţele – în stare pură – ale unui suflet de o nobleţe aparte. Ce-ţi pot sugera astfel de titluri: ”Ca petalele de crin”-1998, “Le silence des cendres”-1999 (traducere în lb. franceză de Constantin Frosin), “Lacrima lutului”-2000, transformată în “La larme de l’argile”– 2000 (traducere în lb. franceză de Constantin Frosin), “Mai vreau”-2008, “Şoaptele luminii”-2003, “Tandreţea tăcerii”-2007? Ce altceva, decât lumina pe care nu o caută, ci pe care cu siguranţă…a găsit-o? Ce altceva decât o pace interioară, o regăsire a creaţiei divine în fiecare lucru mărunt, în fiecare petală de floare?

            Lecturând cuvintele poemelor, strânse ca preţioasele boabe de rouă ale unei munci bine făcute, am încercat senzaţii şi sentimente noi, uneori extatice, alteori de reflecţie sau autocunoaştere. Deşi este o carte memorial, dedicată unei persoane dragi, cu multă încredere în dreptatea divină, Speranţa Miron reconstituie o stare de resemnare, de înţelegere a sensurilor şi finalităţii vieţii, de acceptare a sfârşitului, care poate constitui un nou început. Scrisul este – pentru dânsa – o împletire a unor sentimente pure şi inălţătoare, cu vibraţiile onirice, transpunerea faptică a unor sentimente definitorii umane. Cartea îşi dovedeşte încă de la început universalitatea, prin postarea unui motto charismatic: “Ochiul meu e un cort/Pentru lumina ce-o port,/Iar lacrima mea dulce/Veacuri sărate pe cruce”. Foarte expresiv si simplu spus, acest motto îţi aduce aminte de “Ce ti-e scris, in frunte ti-e pus” – anticul dicton, în care Speranţa Miron se regăseşte. Ce să mai spui de pledoaria pentru cuvânt, făcută de autoare în deschiderea cărţii sale, când se încearcă nu neapărat o justificare a însemnătăţii cuvântului, ci o justificare a sensurilor lui ? Justificare în care se încadreaza istoria lumii de la începuturile, până la sfârşiturile ei : “Cuvântul este ALFA, Cuvântul este OMEGA. Şi intre cele două se gaseşte tăcerea”. Între cele două se găseşte tăcerea creatoare a poetei, a sufletului său incarcat de nobleţe, care pune cuvântul în slujba schimbării din temelii a lumii. În cartea Speranţei Miron, tăcerea este omniprezentă.   De fapt este o semităcere, prin care poeta şopteşte in urechea cititorului, îşi cantă dorurile, îşi ascunde suferinţa pierderii unui suflet drag.

            Fiecare poezie a sa este de fapt un strigăt – un strigăt al redevenirii, un strigăt al speranţei către o reînviere. E strigătul “celui mai înalt om de pe pământ – al omului care se roagă – pentru că ţine de mâini porţile cerului” – dacă ar fi să cităm una dintre scrierile patristice. Fiecare poezie este o rugăciune, rostită prin armoniile unui suflet duios. Fiecare poezie împleteşte rafinatele trăiri intense, celeste, cu cele ale firii telurice, precum: “pasare rara”, “cer si pamant”, “armura de stea”. Se regăsesc în poezii strigătele sacre ale clopotului unei sfânt locaş, asemenea unui bocet imemorial, care însoţeşte omul de la naştere şi până la moartea sa. Poeta percepe plecarea “Spre Necreat”, ca o căutare, ca o purcedere spre “Acolo”…unde “nimic nu mai doare”. Regăsim de multe ori în scrierile doamnei Speranţa Miron copacul, sub diferite forme, ca un laitmotiv, ca o permenţă, ca o statornicie. Este acelaşi copac ce însoţeste omul pe tot parcursul vieţii sale, omniprezentul copac, din care viaţa face atât “leagănul nou-născutului”, cât şi “sicriul celui plecat”. Este acelaşi copac, care-şi împrumută sensurile de la verdele frunzei – însemnând viaţă şi renaştere, la arămiul alaiului căzut – simbolizând moartea, dar şi speranţa reînvierii: ”O, tu nu ştii că orice-ai face/Tu în Lumina vei pieri/Şi ”ramurile” tale toate/În stele din nou vor înflori”, aşa cum poeta scrie în poemele: “Ai să-nţelegi” şi “Unicul sens”. Poezia Speranţei Miron este o poezie înălţătoare, a verticalităţii, a omului pentru care statornicia scrisului si persistenţa frumuseţii interioare este un demers cru

 cial, care denotă calitatea excesiv umană, netulburată de “adierile de vânt” sau de “apele mărunte”. Poeta este pe deplin conştientă că omul este “Punctul lui Dumnezeu”, o “nevoie” divină, pentru ca Domnul să devină – El Însuşi – nevoia acelui punct infim. Dânsa percepe omul, ca pe un punct de sprijin, în care se adună şi din care pot erupe energiile sale, ca parte a energiilor cosmice creatoare. O regândire a dictonului arhimedic: “Daţi-mi un punct de sprijin şi voi rasturna Pământul”.

            “Unicul sens ” este o inefabilă călătorie, începută dar neterminată, spre o destinaţie, spre un liman, spre o pajişte pe care sufletul să îşi afle odihna. Poeta defineşte viaţa, nu ca pe o destinaţie, ci ca pe insăşi călătoria: “Fără tine”, “Navigând”, “Speranţă rănită”, “Deţinut”. Ca o veritabilă simfonie a vieţii, o pledoarie a depăşirii propriilor limite, poeta sintetizează până la esenţe, renaşterea omului, renaşterea sa ca o adevarată pasăre Phoenix, din propria cenuşă: “Ce-ascunde cenuşa?!”. În această cenuşă a renaşterii poeta descoperă: “Jar, scânteie, foc?/Strigătul vieţii,/Sau toate la un loc?”, “Cerul “nopţii” greu?/Sau scânteie albă/De la Dumnezeu?”. Continuând destinul poetului adevărat – care conştientizează puterea sa, pe deplin creatoare – autoarea îşi scrie propriul “Testament”. Este o pledoarie sensibilă, nu atât a unei moşteniri pe care doreşte s-o lase, ci mai ales a “neîmplinirilor” cărora poeta le încearcă regretul: “Acum doar clipele contează,/Acele clipe-n care eu/Păşesc din vis, spre lume, trează.” Printr-un act sublim al creaţiei, sufletul este atins de mâna divină, de suflul primordial şi înţelegerea acestui fapt o determină pe poetă să conştientizeze efemeritatea propriei sale existenţe, a propriei sale trăiri, dar şi speranta dobândirii veşniciei: “ “Niciodată nu-i târziu”, aşa se spune/Şi credeţi-mă, e adevarat, /Pentru că doar atunci/Când m-a strigat pe nume,/Abia atunci, am înviat.”

            Scrierile doamnei Speranţa Miron incită cititorul să-şi regăsească liniştea, să înţeleagă adevaratele sensuri al vieţii, adevaratele rosturi, care ne diferenţiază de celelalte acte ale creaţiei divine: “sufletul”, “simţirea”, “trăirea”. Poeta ne indeamna să facem, din fiecare zi a existenţei noastre, o luptă cu propriile limite, cu propriile noastre temeri sau frici, ştiind că doar astfel, vom putea atinge veşnicia: “Fiindcă nici chibzuinta şi nici graba/Nu ne conduce-n veşnicie./Doar sufletul, fărmat, rănit,/Doar el rămâne după “asfinţit”/Şi urc-Acolo de unde a venit. /Ne nemureşte, doar e-nveşnicit”. Am avut sentimentul că văd lumea prin ochii unui copil, am avut senzaţia că pot vedea şi redescoperi lumea prin ochii aceia plini de lumină şi inocenţă, urcând pas cu pas treptele unei trăiri profunde, ce m-ar salva de Iad si m-ar trimite către Rai. Un Rai al cuvintelor unde fiecare cuvânt este un fulg, din aripile unui sacru serafim, unde fiecare rostire este un ecou al magiei şi secretelor Cărţii Vieţii. Acolo unde Speranţa este întreagă, nestrivită de răutatea şi meschinăriile sufletelor mărunte, care nu resimt prin toţi porii – suflarea Divinului, a Eternităţii.

            Cartea se încheie cu o postfaţă, prin care autoarea încearca să răspundă la întrebarea fatidică: “Ce este poezia?”. Minunată sintetizare a câtorva elemente esenţiale ale poeziei. Îndrăznesc – şi nu greşesc cu nimic – să spun că: însăşi Speranţa Miron este poezia. Daca nu un întreg al ei, măcar o parte din frumuseţea aceea austeră a sufletului uman care înnobileazî poezia, îi dă alte sensuri, o încarcă de conotaţii idilice. Eu, unul, mă mândresc cu faptul că am privilegiul de a fi cunoscut-o şi de a fi contemporan cu dânsa. Ce poate fi mai drag, mai la îndemană şi mai aproape de sufletul omului, decât cea care nu ne-a abandonat, nici măcar o clipă şi anume: SPERANŢA?

GHEORGHE A. STROIA

Adjud – 26 august, 2010

 ________________

25 Mai 2011 – Răzvan Ducan: „Lesa de hârtie“, Ed.Nico, Tg. Mureş (Cezarina Adamescu)

         Un mozaic de stări şi sentimente, de la bucurie maximă la tristeţe şi indignare te încearcă, doar frunzărind cuprinsul cărţii lui Răzvan Ducan, care a adunat între coperţi file de viaţă, file de istorie, file de cultură, file de suflet…

De la manifestările cultural-artistice la medalioane literare, exegeze, însemnări de scriitor, portrete, comemorări ale unor evenimente şi oameni „cari au fost” – la eseuri, marginalii, proteste, pamflete într-o paletă cromatică de nuanţe care transmit cititorului informaţii şi sunt menite să dăinuie, ele alcătuiesc, ceea ce îndeobşte se numeşte publicistică, gen care pe nedrept s-a socotit efemer. El joacă rol de fixator în memorie, imortalizează clipa, la fel ca şi imaginile fotografice care, chiar dacă se îngălbenesc şi se îndoaie pe la colţuri, redau cu fidelitate chipuri şi locuri, amintiri imprimate pe hârtie cu soluţie revelatoare.

         Revelator este şi condeiul maestrului Răzvan Ducan care şi-a propus, prin această nouă carte, restituirea în memoria contemporanilor, dar mai ales a posterităţii, a unor evenimente importante sau care au trecut aproape neobservate, din spaţiul mureşean unde a vegheat la mersul alert sau încetinit, al vieţii culturale şi spirituale.

         Frânturi de memorialistică, texte de atitudine, de angajare în spiritul culturii şi artei care oglindesc sănătatea unei naţiuni, identitatea unui popor şi coloana vertebrală a unui ardelean pur-sânge.

         Titlul este  prin excelenţă metaforic, sugerând condiţia scriitorului, şi îndeosebi a publicistului, veşnic preocupat de amănuntul cotidian pe care să-l consemneze. Ochiul neadormit, ochiul de veghe, ochiul vigilenţei neobosite.

         Cartea începe frumos cu o dedicaţie genitorilor săi, pe care-i şi imortalizează-n cuvinte şi imagini, cu emoţia lacrimei filiale, plină de reverenţă şi gratitudine.

         Autorul a moştenit de la vrednica mamă condiţia fizică şi spirituală, simţul estetic, simţul pedagogic, dragostea pentru copii, dar şi spiritul atletic, fair-play, în relaţiile cu semenii.

         Poate că această distinsă doamnă a sportului românesc, Dorina Ducan,  ar merita o carte-medalion care să-i insereze performanţele şi sufletul nobil.

         Nu mai puţină pasiune pentru sport şi artă a dovedit şi tatăl, Ioan Ducan, care şi-a înscris numele cu glorie în Analele sportului românesc într-un domeniu mai puţin practicat azi: hocheiul pe iarbă.

         Evocarea lor este nu numai un gest de pietate filială din partea lui Răzvan Ducan, dar şi unul de restituire a valorilor neamului românesc.

         Tot în spiritul respectării valorilor se înscrie şi medalionul dedicat lui Ovidiu Dorel Jeflea, preotul ortodox din Găneşti, „Părintele care…sfinţeşte locul” – un preot restaurator, nu numai de biserică, dar şi de suflet creştinesc, aşa cum se exprimă Răzvan Ducan, „doctor de suflete” graţie căruia, Biserica ortodoxă “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” a fost îmbrăcată în straie noi.

         Momentul a rămas în conştiinţa localnicilor, dar şi a  sutelor de oaspeţi drept „o sărbătoare de…vis”.

         De consemnat este şi contribuţia esenţială a pictorului Nicolae Adrian care şi-a pus „pecetea propriului chip în interiorul Bisericii ortodoxe din Găneşti”.

         Acest restaurator de biserici, „după obiceiul pictorilor de biserici (inclusiv “cazul” ilustru al lui Nicolae Grigorescu) de a-şi picta uneori propriul portret,  undeva în interior, ca o “pecete”, şi-a pus  semnătură inedită de paternitate, în grupul de laici, în scena“Adormirea Maicii Domnului”. Oricum, expresivitatea scenelor şi figurilor biblice şi frumuseţea şi prospeţimea culorilor “developate” în tehnica “fresco” pe pereţii interiori ai bisericii, în cel mai pur stil bizantin, au stârnit atunci la sfinţire, şi va mai stârni, cu siguranţă, multă vreme, murmurede admiraţie.”

         Informaţii despre sfinţirea unei cruci, la Găneşti, dă mărturie Răzvan Ducan în ziarul „Cuvântul liber” din 4 aprilie 2000, despre acelaşi vrednic preot care „a reuşit să ridice în curtea aceleaşi biserici o troiţă de lemn care să amintească de cei 9 eroi români căzuţi pe raza comunei în cel de al II-lea război mondial, pentru eliberarea patriei de hoardele hileristohorthyste. Înaltă de aproape 3 metri şi făcută întro abundenţă sculpturală, la Maioreşti (lângă Reghin), de meşterul Mihai Danciu, ea are încrustată în figra sa de ştejar numele eroilor: sergent major Mihuţ Victor, caporal Bosos Nicolae, soldaţii Rogoge Gheorghe, Ioan Vulta, Emil Gh. Dumitrescu, Adrian Pavel, consemnată fiind şi existenţa a 3 eroi necunoscuţi. Troiţa a fost sfinţită în prezenţa a peste 100 de enoriaşi, de un sobor de preoţi, având în frunte pe I.P.S. Arhiepiscopul Andreial Alba Iuliei şi pe preotul Protopop al Târnăveniului, Partenie Pop. Vecernia arhierească, ce a avut loc înainte de sfinţire în mândra biserică, una dintre cele mai frumoase de pe Târnava Mică, a fost prilej şi de cinstire a celor care s-au străduit cu ridicarea troiţei şi, anterior, cu renovarea bisericii. Astfel, tânărul preot de 28 de ani, Ovidiu Dorel Jeflea, inima, sufletul şi creierul frumoaselor realizări din parohie, absolvent de curând şi al Facultăţii de drept, i s-a acordat pe drept rara distincţie (pentru un preot de vârsta sa)de “iconom stavrofor purtător de cruce”.

         Autorul, în calitate de ziarist semnalează şi unele aspecte civice din Târnăveni, evenimente şi manifestări, unele spectaculoase, altele obişnuite, de tot felul cu care urbea şi concetăţenii săi se confruntă. Toate acestea alcătuiesc amănuntul cotidian, faptul divers care dă culoare şi farmec locului, dar şi trage semnalul de alarmă atunci când se impune acest lucru pentru luarea unei atitudini. Una din aceste atitudini este faţă de decizia Primăriei de a înlocui numele străzilor (nume glorioase din Istoria civilizaţiei româneşti) – cu…cifre, după modelul american, astfel pierzându-se în anonimat, fie şi amintirea unor personalităţi care şi-au înscris numele cu cinste în istoria neamului. Semnificaţia patriotică a acestor nume ţine de identitatea spirituală a românilor şi depersonalizarea străzilor înseamnă, de fapt, ştergerea din memoria colectivă a acestor personalităţi care au slujit şi slujesc încă drept modele, drept repere sacre pentru ardeleni şi pentru orice român.

         Autorul îşi spune părerea ferm în această privinţă: „Cred că optica înaintaşilor de a fi « naţionali, cu faţa spre universalitate » este valabilă şi astăzi. Şi comuniştii schimbaseră, prin anii `80, numele şcolilor, care în cele mai multe cazuri erau ale unor personalităţi, cu denumiri impersonale de…numere. Dacă sistemul mai dura mult, poate noi înşine aveam numere, şi nu nume proprii, « calde », fireşti, omeneşti.”

         Răzvan Ducan semnalază şi noile apariţii editoriale  ca şi evenimentele legate de lansarea acestor cărţi. Una din cărţile semnalate este „Oameni de ciocolată” a scriitorului Romeo Soare, căruia îi alcătuieşte şi un portret inedit:

„Când te aştepţi mai puţin apare şi dai de el, imprevizibilul prieten cu nume de fante şi de maşină de sport şi de astru, făcătorul şi desfăcătorul harnic de ziare şi cărţi, concitadin al dumneavoastră. În esenţă, savoarea şi dulceaţa scrisului de ultimă oră a acestuia constă în deconspirarea cu nonşalanţă, după o reţetă proprie, a mierii unor amintiri, protagonişti fiind, pe lângă el, cel din centrul evenimentelor, caricaturiştii, în mijlocul cărora acesta se simte aşa de bine”.

Un eveniment cum este inaugurarea Capelei ortodoxe la Liceul de Chimie, este un „prilej de mirifică sărbătoare” – aşa cum afirmă Răzvan Ducan.

Deşi toate aceste evenimente s-au întâmplat demult, de peste zece ani, ele sunt readuse acum în conştiinţa târnăvenilor, prin cartea de publicistică a lui Răzvan Ducan şi păstrează parfumul de atunci şi forfota sărbătorească din acele zile de sărbătoare.

Prin bogăţia informaţiilor, prin acurateţea stilistică, prin ineditul metaforic care trădează poetul, Răzvan Ducan ştie să creeze atmosfera şi să dea un plus de culoare ştirilor, prin consideraţii personale ori întrebări directe adresate protagoniştilor.

A conserva memoria înaintaşilor constituie o îndatorire morală a oricărui cetăţean. Unul din aceştia este dr. Romul Boilă şi decizia de a numele său unei străzi din Târnăveni este lăudabilă. „De numele avocatului Romul Boilă (1881-1946), cu zeci de ani de activitate la Târnăveni, unde a avut cabinet avocăţesc, se leagă înfiinţarea şi apariţia, între 1910-1914, a “Românu(lui) târnăvean”, prima publicaţie românească din localitate. Acest mare luptător pentru drepturile românilor transilvăneni a fost ales în 2 decembrie 1918, unul din cei 15 membri ai Consiliului Dirigent, având sarcina, practic din postura de ministru, să gestioneze Resortul comunicaţiilor, lucrărilor publice, poştă, telegraf şi alimentaţie publică, a Transilvaniei proaspăt unite cu Regatul României, ca urmare a voinţei exprimate la Alba Iulia pe 1 Decembrie 1918. Imediat după Unirea cea Mare, Romul Boilă s-a implicat cu succes (datorită sarcinilor primite) şi în preluarea Universităţii din Cluj (maghiare pe atunci) şi gestionarea ei provizorie până la instruirea unei conduceri fidele noului stat român întregit. A fost de patru ori decan al Facultăţii de Drept din Cluj şi de trei ori prodecan, publicând treisprezece lucrări de specialitate. (…) A militat cu armele argumentelor ştiinţifice pentru drepturile românilor transilvăneni”.

            Înfrăţirile între oraşe au intrat demult în practica românilor care caută comuniuni spirituale cu semenii lor din alte areale geografice, cu care se „înrudesc spiritual” şi afectiv. Şi nu puţine au fost ocaziile când împreună au realizat manifestări de neuitat, care au înscris numele ambelor oraşe în patrimoniul de suflet al românilor. Un astfel de eveniment a fost sărbătorit  în februarie 2006 când s-au împlinit 15 ani de legături fructuoase între oraşul german Pohlheim de lângă Frankfurt şi Târnăveni. Ce au comun aceste oraşe? Cu un generic foarte semnificativ: „De la inimă la inimă”, reprezentanţii acestor oraşe se vizitează, organizează împreună activităţi cultural-artistice, caritative, economico-sociale şi spirituale.

Legăturile de prietenie ocazionate de aceste manifestări, sunt o dovadă certă a faptului că oamenii sunt aceiaşi pretutindeni, doritori de a creea conexiuni spirituale în întreaga lume.

Vernisajul unei expoziţii de pictură a  tinerei artiste plastice şi graficiene Szabo Judit din 29 martie 2006 constituie, un alt subiect atractiv despre care Răzvan Ducan a scris în această lucrare.

Lansarea cărţii „Cugetări şi incitări benefice” a Floricăi Z. Costea, Editura Tipomur, Târgu-Mureş, 2006, este, de asemenea luată în seamă de jurnalist într-un articol din  1 iunie 2006. „Cartea este una de cugetări, în esenţă, pe palierul cristic, cu accente moralizatoare, uneori în spirit didactic, fiindcă aşa cum spunea vanerabila profesoară pensionară, în pofida vicisitudinilor avute în timpul vieţii (arestată în 1949 de Securitate pentru a divulga un unchi, urmărită de atunci, după spusele ei, ca fiică de chiabur şi apoi cu…teologia, purtată cu serviciul din loc în loc; uneori i se refuză şi postul de femeie de serviciu, etc.) “mi-am păstrat verticalitatea spirituală, erijându-mă în “ciocănitoare socială”, condamnând omizile sociale: leneşii, mincinoşii, neobrăzaţii, necivilizaţii, etc.”

(…) Autoarea sărbătorită, a exprimat mulţumiri lui Dumnezeu că i-a dat viaţă şi că este cu ea, mulţumind totodată pentru faptul că atât de multă lume a venit să-i serbeze lansarea. “Am folosit clipa, precum a spus Horaţiu: “Carpe Diem!” şi m-am grăbit încet- a spus distinsa doamnă- tot cum a spus el: “Festina lente!”. Şi am tras învăţăminte, pentru mine şi pentru alţii, precum a procedat Anton Pann în “De la lume adunate şi iarăşi la lume date”.

         Un vernisaj de pictură şi grafică al artistului Molnar Elemer, care a adunat 70 de persoane la Casa Municipală de Cultură ca să admire cel 26 de tablouri de pictură în tehnica „cerapastel” şi 16 tablouri de „grafică în peniţă” – a fost  un alt eveniment vrednic de luat în seamă.

         Şi evenimente mai puţin plăcute sunt inserate, de pildă stingerea din viaţă a părintelui Teodor Racoviţan, unul din martirii credinţei, care, „în condiţii de clandestinitate,în 1985 este făcut de către cardinalul Alexandru Todea “canonic mitropolitan”. Ca urmare a Revoluţiei din decembrie 1989 şi a abrogării Decretului 385/1948 Biserica Română-Unită (Greco-Catolică) reintră în legalitate şi preotul Teodor Racoviţan a devenit protopop al Târnăveniului şi paroh a uneia din cele două parohii reinfiinţate.”

         Tot un astfel de subiect l-a constituit şi trecerea la cele veşnice a preotului

Ioan Codarcea, cu o biografie spectaculoasă: „În 1942 a fost hirotonisit ca preot de Mitropolitul Valeriu Traian Frenţiu. A fost şi pe front, căzând prizonier la nemţi, de unde a reuşit să evadeze. După război, până în 1947 a fost preot în Band, Hărănglab şi Vaideiu. Din 1947 a început să fie urmărit de securitatea regimului comunist, fiind ascuns mult timp în satul Icland. Începând din 1950 şi până la aflarea că e preot se angajează având mai multe servicii civile: funcţionar C.E.C. la Râciu; contabil la Blaj; funcţionar ADAS la Luduş; la Baza de recepţie cereale la Sâmpaul. Din 1954 se mută cu familia la Târnăveni, având parte de multe privaţiuni, lucrând în mai multe locuri ca: manipulant, vopsitor, paznic, arhivar şi apoi din nou arhivar la Azomureş Tg. Mureş. S-a pensionat în 1977. Cu toate greutăţile, în timpul liber picta.Toată viaţa a trăit cu speranţa că Dumnezeu va ajuta România şi că odată şi odată o să-şi poată relua misiunea de preot. Dorinţa i-a fost îndeplinită şi după 1990 a început să slujească din nou, la început în Clubul Combinatului Chimic din Târnăveni (alături de preotul protopop Teodor Racoviţan), şi după 1992, când Biserica “Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil” (Biserica “din deal”) a revenit bisericii greco-catolice, în aceasta. În anul 2000 a fost ridicat la rangul “canonic mitropolitan”.

         Titlu incitant, „Biografia unei singurătăţi” – reprezintă cartea de versuri a tinerei poete Grety Sian. „Este un debut mai mult decât promiţător. Este începutul unui destin (şi) literar, pe care il doresc consistent şi de lungă durată. Fără frica de a greşi spun că Târnăveniul s-a mai îmbogăţit cu un scriitor: d-ra Margareta Macoveiu!” – spune Răzvan Ducan în prezentarea acestei tinere.

            Autorul nu neglijează unele  „Aspecte privind biserici din lemn

româneşti, din zona municipiului Târnăveni” – subiectul unui articol foarte interesant apărut în iulie 2007 în Cuvântul Liber.

         Cartea “Litaniile cerului” sau asumata opţiune a lui Lazăr Lădariu de a fi „între Dumnezeu şi neamul său”, un alt subiect incitant, pretext pentru un portret literar şi o cronică pertinentă ralizată de Răzvan Ducan.

         Şi un concurs de recitare din lirica eminesciană: “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie “ – desfăşurat în 13 ianuarie 2007 – a ţinut prima pagină a cotidianului Cuvântul Liber.

Răzvan Ducan consemnează cu acest prilej: „Scriitorul Nicoale Băciuţ, director al Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Mureş, a ţinut, în deschiderea concursului, un educativ cuvânt privind adăvăratul mod de cinstire al poetului nostru naţional şi anume citirea şi recitirea versurilor sale, a întregii sale opere, lăudând manifestarea de la Târnăveni, ce a avut şi are ca scop tocmai acest lucru. A VII-a ediţie a acestui concurs, concurs desfăşurat tocmai în preajma sărbătoririi a 157 de ani de la naşterea poetului, a dovedit, fără putinţă de tăgadă, că putem fi “naţionali cu faţa spre universalitate” şi în condiţiile aderării ţării noastre la Comunitatea Europeană!”

Dintr-o ştire micuţă aflăm că tânărul poet Darie Ducan şi-a lansat volumul de versuri „Lungi plantaţii de singular”  la sediul USR.

         Un alt eveniment consemnat a fost „Comemorarea poetei „Elena din Ardeal”, „pe numele ei adevărat Elena Sîmtion, cea care a fost profesoară de limba română la respectiva şcoală ( pe atunci Şcoala medie mixtă) între 1919-1925. Elena din Ardeal (1873-1925) s-a remarcat ca poetă prin cele două volume de versuri publicate antum: “Stropi de rouă”,Tipografia “Tribuna Poporului” Arad, 1902 şi “Din inima ţării”, Tipografia “Cartea Românescă”, Târnăveni, 1923, prin publicistica, proza şi poezia scrisă şi publicată de reală

sensibilitate şi puternic fior naţională. Elena din Ardeal a decedat de tuberculoză la 9 februarie 1925 la Spitalul din Târnăveni, fiind înmormântată în cimitirul greco-catolic din localitate. Din anul 1990 cenaclul litarar din Târnăveni poartă numele poetei. În anul 1995, prin demersurile literare făcute de omul de cultură Serafim Duicu, Elenei din Ardeal i-au fost reunite creaţiile din cele două volume amintite sub titlul de “Poezii şi poeme în proză”, Ed. Tipomur, Tg. Mureş.”

            Sub genericul: “Noaptea devoratorilor de poezie”, Ed. a II-a, Târnăveni, 23 februarie 2007, s-a desfăşurat această manifestare,  inclusă şi înscrisă în site-ul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj,  care a adunat aproape 50 de iubitori de poezie, şi nu numai poezie, din judeţ şi din ţară.

          Ecouri ale acestui eveniment sunt menţionate în articolul: „Poezia-haină pentru suflet! Epilog la o Noapte de vis!”:

A trecut şi ediţia a II-a a “Nopţii devoratorilor de poezie”.          Târnăveniul a fost pentru o noapte capitala poeziei româneşti, şi poate capitala poeziei universale! Ne-am adunat 30 de visători din judeţ şi din ţară şi ne-am hotărât să răsturnăm…. carul mare. De ce nu, mi-am spus? Buturuga mică de poeţi răstoarnă osiile neunse ale ingratitudinii carului mare ale lumii contemporane! Poeţii au spus poezii. Fiecare s-a plimbat pe unde l-a îndemnat sufletul.Unul a fost în Rusia să-l caute pe Serghei Esenin ca să rostească împreună “Hei, voi săni şi voi cai..” şi să râdă cu el până la lacrimi asemeni clopoţelului. Altul a întrebat de Vladimir Vârsoţki, dacă mai joacă Hamlet cu casa închisă, luni şi luni de zile, dacă-i mai sunt acordate ca-nainte corzile chitării şi dacă “Nerv”-ul său poetic mai răsuceşte cozile cometelor şi ale fetişcanelor de liceu. ”Numai una” a întrebat şi exclamat altul după ce şi-a amintit de badea Gerge Coşbuc şi de unduirea poetică a lui Macedonski în “Valsul rozelor”.Un alt confrate l-a invocat pe Omar Khayyam, poetul persan de acum aproape o mie de ani, făcându-ne să ne gândim că odată, ca niciodată, acolo în orient gurile poeţilor se făceau mai auzite atunci decât acum gurile de tun. Emil Brumaru a fost la Târnăveni fără să ştie, aşa cum fără să ştie a fost şi Ilarie Iloveanu, şi Ştefan Baciu, cel, de câţiva ani, mort ca o…scoică în Hawai. Apoi “Din nou noi” cu Nichita Stănescu, dar şi cu Adrian Păunescu care, după spusele unui confrate cunoscător serios de poezie “rămâne unul dintre cei mai mari poeţi ai secolului nostru”. ”Izvorul nopţii” a lui Lucian Blaga, deşi mai bine ar fi “puşcat” femininul acestuia, a fost după Eminescu “Atât de fragedă”. De fapt Eminescu a fost peste tot.”

O constatare tristă face obiectul unor meditaţii şi căutări de răspunsuri la unele întrebări care nu şi le mai găsesc: „Noi, românii, ne omorâm valorile ca mai târziu să avem ce comemora!” E foarte adevărat. Subscriem.

O altă consemnare este cea despre „Naşterea unei noi biserici româneşti -“Înălţarea Sfintei Cruci”, căreia i s-au pus bazele în anul 1992

            La sfârşitul lunii martie 2007, un alt eveniment avea să ţină pagina întâi a cotidianului local: „La Târnăveni, Concursul “Cel mai bun povestitor” şi-a desemnat câştigătorul”. E vorba de faza zonală a concursului “Cel mai bun povestitor”, rezervat copiilor de grădiniţă,  care s-a desfăşurat joi, 29 martie

2007, în sala mică de festivităţi de la Casa Municipală de Cultură “Mihai Eminescu” din Târnăveni. În faţa educatoarelor, părinţilor şi bunicilor, copii talentaţi într-ale povestitului, selectaţi din grădiniţele zonei, costumaţi adecvat,

au purtat auditoriul pe încântătoare aripi de basm”.

         Sub titlul: “Galaxia valorilor” la Târnăveni, s-a desfăşurat, de asemenea, lansarea cărţii cu acelaşi nume a scriitorilor Dorin Borda şi Romeo Soare.

         Consemnarea acestor evenimente trecute, poate să nu aibă în sufletul cititorilor decât un oarecare rol sentimental, dar, privit în perspectiva istoriei culturii româneşti de la începutul mileniului trei, ea capătă valoare de simbol şi de cronică vie care nu se lasă îngropată în abisul istoriei. De asemenea, protagoniştii vor avea oportunitatea de a păstra aceste mărturii în arhiva personală cu mai multă pregnanţă decât memoria benzii de magnetofon sau a peliculei. Şi în aceasta constă, de fapt, valoarea lucrării care va deveni o carte de referinţă culturală din arealul transilvan în aceşti ani de răscruce de milenii.

         Sub genericul „Festivalul Jocurilor din Folclorul Copiilor” – peste 150 de copii din grădiniţele localităţii şi împrejurimi au participat la Festivalului Jocurilor din Folclorul Copiilor, faza zonală. Organizator a fost Grădiniţa cu Program Prelungit Nr. 4, director Auriţa Todoran, cu implicarea

majoră a educatoarelor.  (…) Aceeaşi competiţie culturală a avut loc în aceiaşi zi şi la aceiaşi oră, pe scena din sala mare, pentru grădiniţele cu

predare în lb. maghiară.” Ştirea este consemnată în 10 mai 2007.

“Cupa Primăverii” la Karting – un alt subiect de interes care a avut loc în 12 mai 2007 în centrul municipiului Târnăveneni.

O întâlnire emoţionantă după trei decenii de la absolvire, au avut-o foştii elevi ai Liceului Industrial de Chimie (actualul Colegiu Tehnic) din Târnăveni, prima promoţie.

Lansarea a două cărţi: “Editori@le” şi “Clipe de viaţă” – a constituit un alt eveniment de marcă, desfăşurat în 4 mai 2007 la Casa Municipală de Cultură „Mihai Eminescu” din Târnăveni.

         Un medalion – „Emilia Lateş, femeia căreia destinul i-a împlinit voia!” – Visul artistei a fost de a deveni interpretă de muzică populară:

„Numeroasele turnee făcute în ţară, sutele de apariţii la posturile de radio şi televiziune, regionale şi naţionale, au impus-o definitiv în conştiinţa publicului românesc, devenind ambasadoare cu har a cântecului popular din zona Mureşului superior. Turneele făcute în ţări precum: Egipt, Slovacia, Ungaria, Turcia, Franţa, Republica Moldova, etc., au făcut ca să fie cu adevărat o ambasadoare culturală a ţării noastre, dincolo de hotarele

acesteia. Şi mai e un aspect, care i-a aureolat imaginea de păstrător prin

cântec de înaltă clasă a tradiţiilor noastre, aceea a portului popular al zonei de unde se trage, port pe care îl poartă cu o adevărată mândrie de româncă, mândrie chiar trufaşă, în cel mai bun sens al cuvântului.

Prin tot ce a făcut şi face Emilia Lateş a fost, este şi va fi mereu, exponenta spiritului ţăranilor români de pe cursul superior al Mureşului, ţărani care prin vocea sa îşi varsă….“bucuriile şi amarul”.

Despre trecerea la cele veşnice a preotului George Câmpean se consemnează în carte cu multă reverenţă şi preţuire. Autorul îl evocă astfel:

„A fost un om foarte evlavios, cu mare credinţă în Dumnezeu, bun român, cu suflet mare, blândeţea vorbelor sale şi căldura ochilor făcând să fie căutat, până aproape de moarte, de enoriaşi care doreau să se spovedească sau să se împărtăşeze. Oamenii veneau la casa sa de pe strada Republicii din Târnăveni împovăraţi de necazuri şi plecau cu speranţe, nu de puţine ori rugăciunile părintelui Câmpean, pentru cei cu nevoi, făcând adevărate minuni. A fost, de asemenea, un mare iubitor de cultură şi informaţie, cititul fiind la părintele Câmpean o a doua natură. M-am numărat printre privilegiaţii cu care îi plăcea să stea de vorbă, altfel decât cu alţii , eu la rândul meu căutându-l de zeci de ori, pentru frumuseţea sa sufletească şi, nu în ultimul rând, erudiţia sa. Când îmi apărea câte o nouă carte, i-o duceam imediat, dăruindu-i-o cu mare bucurie, acesta fiind printre primii care o citea. Şi apoi o comentam în zeci şi zeci de minute de bucurie sufletească. Diferenţa de vârstă nu mai conta, căci mai aveam o coordonată comună: bunul simţ etic şi estetic.”

         Printre târnăvenenii vrednici de laudă, Răzvan Ducan îl amineşte pe  dr. Ioan Florin Dumitrescu, numit în 21 mai 1998, „Cetăţean de Onoare” al localităţii. Răzvan Ducan îi fixează unele repere bio-bibliografice şi inserează şi un interviu realizat cu această personalitate mureşeană.

         Sub genericul:  „Noi apariţii editoriale purtând « marca » Nicolae Băciuţ” – sunt prezentate două cărţi purtând această smnătură: SIMPOZIONUL-« Valori ale patrimoniului bisericesc-mărturie de credinţă şi artă », Ed. Nico, Tg. Mureş, 2007, şi « Maşina de citit », apărută la aceiaşi editură. Uimirea acestor noi apariţii editoriale a fost cu atât mai mare cu cât ştiam că de foarte puţin timp lui Nicolae Băciuţ i-a apărut o nouă carte « Ferestre fără zid », carte ce însumează o bună parte din publicistica sa din ultimii ani. Aceasta a fost…ieri, a replicat hâtru Nicolae Băciuţ la uimirea mea admirativă. Ritmul absolut halucinant, în cel mai bun sens al cuvântului, de a scrie şi publica îi sunt specifice. Să ai publicate la 51 de ani un număr de 43 de cărţi de poezie, publicistică, interviuri, jurnal de călătorie, etc., trebuie să recunoaştem, nu este la indemâna oricui. Şi dincolo de număr este calitatea acestor scrieri, calitate recunoscută la nivel naţional de către criticii de prima linie, de către scriitori şi cititori.”

         Un interviu inedit cu Adrian Păunescu este intitulat în chip admirabil: „Nu pot să concep o radiografie obiectivă a culturii române, din toate timpurile, fără Adrian Păunescu!”

         Şi „Revista „Ambasador” la 150 de numere” – este evidenţiată, laolaltă cu redactorii şi colaboratorii ei, de-a lungul a 13 ani de la apariţie.

         Iuliu Dulău, o altă personalitate târnăveneană, este intervievată de Răzvan Ducan:

„Sunt un cetăţean al României, invalid de război, gradul II, care în viaţa de 86 de ani, am muncit cinstit şi luptat pentru această ţară.Din anul 1983 sunt pensionar, iar din anul 1990 sunt prins în activitatea Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război (A.N.V.R.), subfiliala Târnăveni, unde între 1990 şi 2003 am fost secretar, iar din 2003 până în prezent sunt preşedintele acesteia.”

O inedită salbă de scrisori între Ion Augustin Damian, profesorul scriitor din oraşul de pe Târnava Mică şi scriitorul Ştefan J.Fay – este prilejul fericit pentru a fixa unele repere bio-bibliografice despre amândouă aceste personalităţi mureşene şi a reproduce fragmente de epistole. Reamintim că specia epistolelor literare are însemnătate pentru istoria literaturii, oferind date despre  semnatarii scrisorilor pe care, de altfel, nu le-am putea obţine.

O mărturisire impresionantă a lui Răzvan Ducan se află în articolul: „Din patriotism local am evitat, în general, să scriu lucruri negative despre Târnăveni!” – de unde aflăm că autorul a scris peste 2000 de articole în zeci şi zeci de ziare şi reviste locale, judeţene şi naţionale.

„Desigur, cele mai multe în cotidianul « Cuvântul liber », fiind pentru acesta « corespondent de Târnăveni ». Pe lângă articolele culturale, care au predominat, şi unde am propagat la modul profesionist, zic eu, cultura municipiului de pe Târnava Mică, am scris şi articole de atitudine. Din patriotism local am evitat însă, în general, să scriu lucruri negative despre

Târnăveni, deşi erau şi le ştiam!”

         În calitate de jurnalist de atitudine, Răzvan Ducan scrie o „Scrisoare deschisă d-lui ing. Octavian Popa, primar al Municipiului Târnăveni”.

         Autorul îl numeşte pe Iosif Albu, cel care a scris volumul „Rugă firului de iarbă” – „frumosul tâmplar de albe cuvinte!”- şi îi face cu prilejul lansării volumului o frumoasă prezentare.

         Răzvan Ducan semnalează în articolele sale şi abuzurile care se comit împotriva unor oameni care s-au dovedit  a fi luptat pentru ţara aceasta. Astfel este cel despre: „Un erou român, din cel de al II-lea război mondial, este pe cale de a fi evacuat din locuinţă !”

„A fost decorat cu patru medalii de război, printre care şi cu « Virtutea Militară de Război » clasa I, cea mai înaltă decoraţie acordată în timp de război corpului soldaţilor.

Faptele sale de vitejie au fost puternic mediatizate în presa scrisă, la radio şi ulterior la televiziune. Despre viaţa lui Marin Lungu s-au realizat două filme artistice : « Prea mic pentru un război atât de mare » şi « Lacrimi în Zori », scriindu-se şi două romane. A urcat, apoi, pe rând, în ierarhia militară, devenind general, luându-şi licenţa în istorie, dându-şi şi doctoratul (în perioada 1976-1980) cu tema : « Organele de ordine şi informaţii ale

României”.

         Un foarte pitoresc articol vizează acele faimoase „Strigături de pe Târnava Mică”. Autorul remarcă:

„Strigăturile, cunoscute în unele regiuni şi sub numele de chiuituri sau ţipurituri, sunt texte scurte de folclor poetic de mare vitalitate, ce însoţesc jocurile populare ale românilor.

Atat subiectele acestora, protagoniştii, cât şi modul şi locul de exprimare depind de contextul temporal în care se realizează.

Pe cursul mijlociu al Târnavei Mici strigăturile însoţesc cu precădere jocul popular şi diversele etape ale nunţilor ţărăneşti. Strigăturile laudă frumuseţea unora (de obicei flăcăi, fete, mireasă, mire, nună, nun), hărnicia altora, dar şi satirizează diferitele metehne ale celor prezenţi. Strigăturile de joc sunt spuse numai de feciori când încep să joace Fecioreasca: “Cine jocă şi nu strâgă/ Face-i-s-ar gura strâmbă./ Cine-n joc nu o striga/ Să zacă duminica”.

Multe strigături de îndemn la veselie se strigă pe melodie de joc de „Învârtită” şi mai ales de „Haţegană”: “Jocă, tu, mândruţă bine,/ Nu mă face de ruşine./ Învârtă-te pe sub mână/ Şi-om juca o săptămână”. Sau: “Zî, ţâgane, zî aşa,/ Ca să joc cu mândruţa./ Cu mândruţa şi cu tine,/ Io m-aş duceacum în lume./ Cu mândra şi cetăra/Îmi îndulcesc viaţa!”.

         Volumul de versuri al lui Petre Curticăpean, „În vâltorile limbii” – constituie fericitul prilej pentru Răzvan Ducan, de a-l cunoaşte pe autor, un distins profesor pensionar în faţa căruia, aşa cum mărturiseşte, îşi va scoate pălăria cu reverenţă.

         O vizită de-a distinsului poet Adrian Păunescu la Târgu-Mureş este un un bun prilej de a petrece o seară de neuitat. Cronica acestei seri o  face Răzvan Ducan cu minuţiozitate şi cu căldura emoţiei:

„Adrian Păunescu fusese invitat la Tg. Mureş de scriitorul, caricaturistul şi omul de presă Romeo Soare cu prilejul acordării de către Trustul de presă “Ambasador”, pe care acesta din urmă îl patronează, în cadrul celei de a XV-a ediţii, a premiilor pe anul 2008 ale revistei cu acelaşi nume. (…) Urma să i se acorde acestuia două distincţii: una acea de “Cetăţean de onoare al culturii” şi alta, poate cea mai importantă, aceea în care acesta primeşte “Soarele de aur”, o distinţiei acordată pentru prima dată, constând, printre altele, dintr-o insignă-medalion de aur pur de 7 gr. reprezentând…un soare, având încrustată în aceasta litera R mare. Neîntâmplător, disticţia, ca nume şi înfăţişare, avea legătură cu numele iniţiatorului ei, Romeo Soare.”

         Asemenea momente dau savoare vieţii de scriitor şi răscumpără nopţile, zilele de nesomn şi tulburare harică a scriitorului!

         Sărbătorirea a 120 de ani de existenţă ai Gimnaziului de stat „Traian” din Târnăveni – este un alt moment providenţial pe care autorul îl evidenţiază, ca fost elev al acestuia, mânat de lacrima nostalgiei după tinereţea scursă.

         Un subiect foarte interesant este atins de Răzvan Ducan în articolul:

„Cărţi de curaj, scriitori de curaj….”

„A vorbi de cărţi de curaj şi de scriitorii de curaj români din perioada 1947-1989 nu se poate face decât cu risc maxim, cu caracter personal, subiectiv, în funcţie de suma de informaţie, de cele mai multe ori mai mult decât insuficientă, avută de cel ce se încumetă la un punct de vedere pe marginea subiectului. . “Încercând mare cu degetul” spun de…. romanele “Delirul” şi “Cel mai iubit dintre pământeni” ale lui Marin Preda, ”Feţele tăcerii”, “Refugii” şi “Orgolii” ale lui Augustin Buzura, romanul “Bunavestire” al lui Nicolae Breban, apoi o carte deosebită, căreia nu-mi amintesc titlul, despre…. agresarea studenţilor români de la căminul studenţesc Avram Iancu din Cluj, în noaptea de 28 pe 29 mai 1946, de către muncitorii unguri de la Fabrica “Dermata”, citită pe la începutul anilor 90, piesele de teatru ale lui Matei Vişniec scrise cu câţiva ani înainte de a părăsi ţara şi care circulau pe

ascuns, piesa de teatru “Nu ucideţi caii verzi” de Radu Iftimovici şi multe altele. Unele lucrări lăsate deliberat de cenzură spre a fi tipărite, altele scăpate datorită unor tertipuri din partea scriitorilor, editorilor, iar uneori chiar cu complicitatea celor de la cenzură.”

            Mai suntem informaţi că: „La Adămuş, a fost comemorat poetul Ştefan Fuli, cu ocazia Zilei Internaţionale a Toleranţei !” Este vorba despre poetul de etnie rromă cu acelaşi nume, primul  din etnia sa, în ultimii 50 de ani care a alcătuit un volum compact de poezie.

         Şi despre revista „Lumina Copilăriei” vorbeşte autorul, a cărei apariţie este un bun prilej de bucurie pentru elevi şi cadre didactice.

         Ioan Bândilă Mărceanu- poetul cioban, poetul rapsod, poetul colecţionar, poetul “tuturor” meseriilor din lume” – este una din cele mai pitoreşti figuri care mi-a fost dată să văd în viaţă, din arealul transilvănean – spune Răzvan Ducan care îi face un portret admirabil acestui poet mureşean, agricultor, slugă la vaci, muncitor forestir, cioban, şofer profesionist, miner, lăcătuş, miliţian, instructor metodist la Casa de Cultură a Sindicatelor din Tg. Mureş, impresar la Teatrul Naţional din acelaşi municipiu şi la Ansamblul profesionist „Mureşul”, redactor la Jurnalul de Mureş, vânzător de ziare, prezentator de spectacole, reporter la B.B.C.,agent publicitar la ROMPRES, dulgher, betonist, merceolog, tehnician de aprovizionare, responsabil cultural şi…şomer.

„Ioan Bândilă Mărceanu cântă la fluier, taragot, ocarină, vioară, ţambal şi chiar la…frunză şi pieptene! De altfel în pelegrinările sale artistice a prezentat şi cântat în peste 600 de spectacole din intreaga ţară, cântând, de asemenea, la nunţi şi serbări populare din zona Reghinului. A cântat cu taragotul său doine şi alte cântece româneşti şi la Bucureşti, Budapesta, Cernăuţi, Veneţia, Nisa, Fatima (mai exact în peştera din Fatima). “Câteodată cânt la taragot şi plâng singur”. Ca un fapt inedit (deşi aproape totul e inedit la Ioan Bândilă Mărceanu) acesta a scos în anul 1993 revista particulară “Stâna”, distribuind-o, printre altele şi la ciobanii din Munţii Călimani. În anul 1990 îi apare volumul de versuri “Candidat fin şi discret la funcţia de poet”, Ed. Alpha, Tg. Mureş, carte scoasă, după spusele poetului “cu dedicaţie vastă numai pentru dumneavoastră”.

Doar citind acest inedit palmares şi doreşti să-l cunoşti.

„A dat zeci de interviuri pentru radio, televiziune şi presă scrisă. Datorită felului său de a fi şi multiplelor preocupări cultural artistice i-au călcat pragul casei numeroase personalităţi: Nadia Comăneci, Ion Dichiseanu, Puiu Călinescu, Alexandru Lulescu, Dan Spătaru, Ion Ceaşescu-Ministru al Agriculturii, Romulus Guga, Lazăr Lădariu, Nicolae Băciuţ, Romeo Soare, etc. A primit peste 30 de diplome literare, artistice, militare şi

sportive. A avut ca idoli în viaţă pe bunicul Gavril Pop, diaconul bisericii din Glăjărie, pe dascălul de limba română Ilie Şandru şi pe maiorul Tolbaru Marin, profesor la şcoala de miliţie din Arad. Iubeşte viaţa şi minunăţiile lui Dumnezeu, având regretul că nu a avut parte de o teacă de timp mai mare pentru toate săbiile arderilor sale”.

         Admirabil articol!

         Şi articolul despre „Carte veche religioasă pe valea Târnavei Mici” – este deosebit de preţios fiindcă oferă informaţii utile bibliofililor, privind primele tipărituri în limba română.

         Că Eminescu este sărbătorit în şcolile mureşene nu mai e o noutate. Astfel a procedat şi Şcoala din Adămuş prin cadrele didactice şi elevii ei.

         De asemenea, la Căminul Cultural din Adămuş- a avut loc un  spectacol de excepţie realizat de copii rromi din localitate – după cum menţionează Răzvan Ducan.

         Se pare că Şcoala din Adămuş este instituţia care dă cinstire principalelor momente istorice şi culturale ale românilor.  „Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română…” se intitulează articolul care evidenţiază că această instituţie de învăţământ omagiază Unirea.

„Având ca generic cunoscutul câtec “Hora Unirii” (versurile- Vasile Alecsandri; muzica-Alex. Flechtenmacher) elevi şi cadre didactice de la Şcoala Generală din Adămuş au sărbătorit vineri, 23 ianuarie 2009, începând cu ora 11, evenimentul întâmplat la 24 ianuarie 1959, deci în urmă cu 150 de ani, când a avut loc unirea principatelor Române: Moldova şi Ţara Românească,demers ce a dus la realizarea “României Mici”.

            Şi apariţia revistei şcolare „Echo” – în Găneşti este un eveniment menit a fi sărbătorit. E un lucru ştiut: românul ştie să preţuiască şi să se bucure de fiecare eveniment din viaţa lor. Mai mult, el face un prilej de sărbătoare chiar şi dintr-un fapt sau zi obişnuită.

         Autorul strecoară mărturisiri personale din viaţa şi activitatea lui literară, ca şi numeroase imagini şi instantanee care dau măturie despre aceste manifestări şi evenimente.

          „Luxul lecturii” de Dan Mucenic – este titlul volumului despre cărţile lui Nicolae Băciuţ, Ed. Nico, Tg. Mureş, 2009:

„Reflexiile pertinente şi pline de miez ale d-lui Dan Mucenic la texte d-lui Nicolae Băciuţ, citate consistent, adunate cu părerile cititorilor de pe site la aceste texte, au întregit o carte în care cititorul este şi comentator, comentator de care se ţine cont, şi aceasta atâta timp cât îi este consemnată în carte părerea (părerile). Surpriza uluitoare sunt miile de cititori care parcurg zilnic un astfel de text şi care, sute din ei, zilnic, au ţinut să-şi exprime o părere.”

         O frumoasă  pledoarie pentru folclor face autorul în articolul: „Doine şi strigături din Ardeal”: „Poporul român a găsit din totdeauna resurse şi soluţii să-şi manifeste bucuria, durerea, dorul, dragostea, etc., sentimente extrase fără parcimonie din propria existenţă. Prin fibra sa cea mai puternică, ţăranul, aceasta a creat de-a lungul secolelor, dintr-un interior sufletesc preaplin spiritual, producţii muzicale, literare, coregrafice, mimice şi dramatice, de o uimitoare consistenţă şi frumuseţe, legate de credinţa sa, de etapele vieţii individuale, de muncile de peste ani, de ciclicitatea naturii, de aspiraţiile sale etc. E ceea ce se numeşte, generic, folclor. Se cunoaşte caracterul anonim, colectiv şi sincretic al acestuia, indifereant de care parte a arcului Carpatic s-a manifestat. În Ardeal, interesul pentru folclorul românesc s-a manifestat cu pregnanţă la începutul secolului al XIX-lea, când, de altfel, s-au realizat şi primele culegeri de folclor cu caracter local. Cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care a coincis, neîntămplător, cu o emancipare a luptei de

eliberare socială şi naţională a românilor aflaţi în regimul dualist Austro-Ungar, discriminatoriu privind naţionalităţile, a fost perioada în care s-a putut arunca o privire sinoptică asupra folclorului din Ardeal. Aceasta s-a datorat apariţiei în 1885 (aproape la concurenţă cu o masivă culegere de poezii populare munteneşti, semnată de G. Dem Teodorescu) a cărţii  „Doine şi strigături din Ardeal”, „date la iveală” de dr. Jan Urban Jarnik şi Andrei Bârseanu, publicată la Bucureşti de Academia Română, ca urmare a recomandării „bardului de la Mirceşti”, poetul Vasile Alecsandri. Considerată la timpul ei un adevărat eveniment cultural, cartea care a cuprins: 3670 de doine, cântece şi strigături; 115 balade; 44 basme, poveşti, snoave, legende; 14 colăcării; 24 descântece; 55 ghicitori; 13 colinde; un bocet şi 5 descrieri de obiceiuri, a fost cea mai amplă lucrare a genului realizată până atunci pentru spaţiul vechii provincii româneşti. Cele mai bine reprezentate zone din culegere sunt cele din ţinutul Mureşului şi Târnavelor, Câmpia, Ţinutul Sibiului, Ţara Haţegului, Munţii Apuseni, etc. Culegerea s-a realizat la îndemnul profesorului Ioan Micu Moldovan (Moldovănuţ), ulterior canonic mitropolitan şi director al Liceului de băieţi din Blaj, un îndrăgostit de folclor, după metoda maestrului său, Timotei Cipariu, „de culegere prin elevi”. (Culegerea „prin elevi” s-a impus ulterior ca o adevărată metodologie de culegere folcloristică, cunoscând o dezvoltare progresivă în Ardeal, pînă în deceniul al 3-lea al secolului XX.)”

         Astfel de informaţii sunt de natură să arate identitatea spirituală a poporului rămân, care-şi păstrează tradiţiile.

         „O carte uluitoare !”  – articolul cu acest titlu are ca obiect volumul lui Lazăr Lădariu “Martor”, Ed. Nico, 2008, a cărei lansare, cu o foarte mare

afluenţă de public, a avut loc la finele anului trecut, la Tg.Mureş, la Teatrul “Scena” din Cetatea oraşului Tg. Mureş”. Iată cum o prezintă Răzvan Ducan:

„Este o carte uluitoare, de o mare desăvârşire stilistică şi documentară, de fapt coordonatele de căpătâi ale acesteia. Lazăr Lădariu a ajuns în vărful treptelor desăvârşirii sale publicistici. (Poate asemenea lui Alexandru Macedon, Lazăr Lădariu va trebui să se aşeze acum şi să plângă, fiindcă nu mai are, în acest domeniu al publicisticii, istorice, mai ales, ce cuceri!) Nici nu-mi închipui cum este să scrii acest gen de articole mai bine, fiindcă mai bine nu cred că există!”

         Şi o „Şezătoare la Adămuş!” – este un bun prilej pentru autor de a scrie un articol.

         De asemenea, un eveniment de excepţie: „La Reghin, Salon judeţean de carte mureşeană: dialog despre cărţi; lansare de carte”.

„Două cărţi au fost invocate în special: Dan Mucenic, “Luxul lecturii” (despre cărţile lui Nicolae Băciuţ), Ed. Nico, Tg. Mureş, 2009 şi “Băciuţ”, Ed. Nico, Tg. Mureş, ed. a II-a în 2009, volum de versuri scris de cel ce semnează aceste rânduri, această carte având parte, cu acest prilej, şi de… lansare.”

         Şi un alt eveniment la fel de remarcabil: „Festivitate de premiere la Reghin”: „Pe scena sălii mari de la Casa de Cultură a Tineretului „George Enescu” din Reghin, în faţa unui public rafinat, au avut loc festivităţi de premiere la două concursuri literare: Festivalul Concurs de Poezie Religioasă “Credo”, ediţia a IX-a şi Festivalul Concurs de Poezie „Prima iubire”, ediţia a III-a.”

         O altă lansare a fost un prilej de sărbătoare pentru târnăveneni:

         „Evenimentul care a făcut posibil acest lucru a fost o nouă lansare de carte, protagonist fiind de data aceasta Dorin Mircea Istrate din Tg. Mureş, care şi-a lansat cartea “Har-deal”, poeme, Ed. Nico, 2009”, prilej cu care Răzvan Ducan îi alcătuieşte o frumoasă recenzie.

         Evenimente bisericeşti, evenimente laice, sportive şi artistice şi umanitare se desfăşoară în aceeaşi armonie spirituală în spaţiul mureşean.

         O „Seară superbă la Târnăveni, cu un Paul Everac în mare formă!” a avut loc „Sâmbătă, 30 mai 2009, de la orele 18, sala “Femina” de laCasa Municipală de Cultură “Mihai Eminescu” din Târnăveni a fost neîncăpătoare, la întâlnirea literară intitulată “85 de minute cu Paul Everac”, în care marele dramaturg român şi-a prezentat ultimile apariţii editoriale: “Armonia plăcerilor” (din care a citit schiţele: “Rugămintea lui Pigmalion”, ”Buletin meteo” şi“Armonia plăcerilor”), “Don Juan”-teatru, “50 de pamflete” (din care a citit “Excursia lui Angelo”, “Plan de afaceri” şi “Trese”) şi“Scrisori” ( din care, la doleanţele publicului din sală, a citit una din scrisorile “către dl. Corneliu Vadim Tudor”).

         Sub titlul: „Talentul nu are vârstă !” – autorul consemnează un eveniment inedit:

„Joi, 11 iunie 2009, de la ora 12, în holul mare de la Casa Municipală de Cultură “Mihai Eminescu” din Târnăveni a avut loc vernisajul unei expoziţii inedite de modelaj în plastilină. Protagonist a fost elevul de numai 9 ani, Claudiu Liciniu Horşia, elev în clasa a III-a la Gimnaziul de Stat « Traian » din localitate. Aşa cum spunea artistul plastic Iuliu Moldovan, al cărui elev este la Atelierul de Artă Plastică « A/96 » din cadrul Casei de Cultură, Claudiu Liciniu Horşia « este înzestrat cu un deosebit simţ al spaţiului, reprezentând subiectele alese numai de el, într-un anume context spaţial, dând vigoare formei,

încercând a reprezenta realitatea ».

         Tot o elevă, de data aceasta în clasa a XI-a a beneficiat de un vernisaj de picură în 3 iulie 2009. Şi comemorarea sculptorului Sever Suciu – cu prilejul împlinirii a 12 ani de la trecerea sa la cele veşnice,  a fost un prilej de întâlnire a peste 40 de scriitori şi artişi plastici din Târnăveni şi Tg. Mureş.

            „Omagiere şi lansări de cărţi!” – au avut loc  în  cadrul „Zilelor Oraşului Iernut”, vineri, 28 august 2009,de la ora 16, în sala de şedinţe a Primăriei din Iernut, în prezenţa primarului localităţii, dl. Ioan Nicoară (care a şi prezentat la început un salut de bun venit celor participanţi la manifestare) a avut loc o frumoasă şi atractivă întâlnire culturală la care au participat membrii Clubului de Dialog Social XXI ( club înfiinţat în urmă cu 12 ani, la Iernut), oameni de spirit din localitatea de pe Mureş şi comunele din împrejur,personalităţi culturale din Tg. Mureş şi Târnăveni.”

 „Culisele sufletului” de Ioan Burdulea, Ed. Nico, Tg. Mureş, 2009 – un alt eveniment important sărbătorit de târnăveneni.

         Didina Degerat o altă tânără poetă a cărei carte „Paşi spre viaţă” a fost lansată la Gimnaziul de Stat Avram Iancu din Târnăveni.

         În ceea ce priveşte poducţia editotrială a anului 2009, Răzvan Ducan e de

părere că: „Paradoxal, cea mai bună apariţie “editorială” a anului 2009, este pentru mine……..revista “Vatra Veche”!

„Spiritul lui Romulus Guga, a celui ce-şi doarme somnul de veci, din 1983, la Răstoliţa, se simte în revista lui Nicolae Băciuţ ( şi spun revista lui Nicolae Băciuţ, fără nici o reţinere) desigur, întregită de/cu personalitatea sa, într-un tot adus la dinamica şi interesul prezentului timp. Totul, din dorinţă de a face ca spaţiul mureşan să i se dea ce merită, cunoaştere, iar scriitorilor mureşeni valoroşi, recunoaştere. Şi local şi naţional, „dar mereu cu faţa spre universalitate” Nicolae Băciuţ a realizat prin „Vatra Veche” o revistă mai nouă, mai dinamică, mai consistentă şi mai valoroasă decât „Vatra”….şi nu-mi vine în minte decât cuvântul Nouă! Ce paradox: „Vatra Veche” a lui Băciuţ e mai nouă şi mai proaspătă decât actuala „Vatra” …veche, (veche e fără ghilimele) care, la rândul ei e mai nouă, în timp, dar mai veche

(de data aceasta o spun depreciativ) ca substanţă şi conţinut, faţă de „Vatra” veche a lui….. Guga!”

         Şi iată ce declară Nicolae Băciuţ într-unul din interviuri:

 „A scrie pentru mine înseamnă har, dar, rugăciune, jertfă, închinare, spovedanie, mântuire…” O mărturisire de credinţă, de o frumuseţe şi o forţă pilduitoare aparte, lasă autorul, referindu-se la naşterea sub semnul unei anumite limbi: „Nu mi-ar fi plăcut să mă nasc într-o altă limbă. Limba română e patria mea, aş spune odată cu Nichita Stănescu. Chiar dacă nu are notorietatea şi circulaţia altor limbi, limba română îmi oferă destule resurse din care să-mi extrag propriul meu minereu-cel literar, cel cotidian. Este limba în care ştiu să iubesc şi nu ştiu să înjur. Limba în care visez…..De fapt, cred că nu te poţi naşte decât într-o singură limbă. O singură limbă îţi poate fi mamă adevărată, celelalte, oricât de bune, rămân de adopţie, au o ruptură de sânge între tine şi ele. Cred în magia limbii materne, cea pe care ai deprins-o din gângurit. Din suptul de la sân şi nu din suptul din sticlă. Indiferent câte „stele” ar avea!”.Stând şi în preajma lui Nichita Stănescu, Nicolae Băciuţ a

învăţat şi „lecţia despre înălţare, „lecţia despre cerc””, dar şi cea despre scriitor: „…Scriitorul e un martor. El depune mărturie pentru viaţa contemporanilor săi, iar un martor trebuie să aibă curajul să spună adevărul. Nu să fie istoricul clipei, de asta se ocupă alţii, ci de istoria sentimentelor, emoţiilor. Pentru că există o continuă „judecată de apoi”.

         Un alt eveniment major în viaţa culturală a târnăvenenilor este: „Grigore Vieru – omagiat la Tg. Mureş, de Ziua Mondială a Poeziei”.

„În încăperea de scoică a Spaţiului expoziţional „Deisis”, de la Palatul Culturii din Tg. Mureş, duminică, 21 martie 2010, de la ora, 12, 30, oră la care abia s-au stins în reverberare sunetele clopotele bisericilor româneşti din centrul municipiului, după Sfânta Liturghie, a avut loc perla unei acţiuni culturale de reală frumuseţe şi sensibilitate. Străjuit pe simeze de icoanele pe sticlă ale talentatei artiste Klara Balazs, spaţiul central al cochetei încăperi de cultură a fost rezervat aşezării, cu mult respect, a bustului de bronz al poetului basarabean Grigore Vieru, bust adus, după numeroase şi nu uşoare eforturi, încununate de succes, de directorul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Mureş, poetul şi publicistul Nicolae Băciuţ, de la Alba-Iulia.”

         La rândul său, Nicolae Băciuţ ia atitudine în faţa nedreptăţii care i se face culturii târnăvene, prin măsura abuzivă faţă de una din personalităţile cele mai valoroase a Târnăveniului: Răzvan Ducan. Prin aceasta, Nicolae Băciuţ îşi exprimă solidaritatea cu omul de cultură Răzvan Ducan.

                Articolele scriitorului Răzvan Ducan au substanţă, forţă şi expresivitate, nu se abat de la Adevăr şi de la calitate. El este un scriitor cu o deplină conştiinţă civică şi artistică, un om care, prin tot ce a întreprins s-a pus în slujba culturii române. Cartea aceasta este, o dată în plus, o dovadă, o mărturie.

CEZARINA ADAMESCU,

11 SEPTEMBRIE 2010

 ______________

24 Mai 2011 – C.C Filip, V.D Nistor: „Comuna Negreni – studiu monografic“, Ed Casa Cărţii de Ştiinţă (Dan Brudascu)

            Recent, a apărut sub semnătura lui Cristian-Claudiu Filip şi Vlad-Daniel Nistor lucrarea Negreni. Istorie, tradiţii şi legende, subintitulată Studiu monografic. Lucrarea beneficiază de o prefaţă semnată de prof. univ. dr. Aurel Codoban, fiu al comunei Negreni.

Am avut posibilitatea, de-a lungul anilor, să consemnez şi să salut apariţia a numeroase monografii ale unor localităţi din judeţul Cluj[1], apreciind eforturile făcute de autorii lor de a scoate la lumină momente şi evenimente importante pe plan local sau regional, dar mai puţin cunoscute publicului larg şi, de ce nu, uneori chiar şi specialiştilor. Cei doi autori, dintre care unul născut chiar la Negreni, iar actualmente şi viceprimar al comunei, fac eforturi lăudabile de a aduce în actualitate o serie de informaţii relevante privind dezvoltarea şi evoluţia în timp a acestei aşezări, cunoscută în aproape toată ţara, dar şi peste hotare, datorită celebrului târg de la Fechetău, pe care-l găzduieşte de veacuri în perimetrul său.

Cartea este structurată pe 15 capitole, care urmăresc aspecte importante legate de poziţia geografică, vecinii, cadrul natural, istoria, bisericile şi credincioşii, şcolile şi dascălii lor, viaţa culturală, datinile, obiceiurile, tradiţiile şi legendele, particularităţi ale graiului local, activitatea economică, organizarea politico-administrativă, evoluţia vieţii politice la Negreni de după 1989, date privind demografia, precum şi Târgul de la Fechetău, ultimele două capitole fiind consacrate unor sinteze, inclusiv în limbi de circulaţie internaţională (redate destul de stângaci, din păcate) respectiv bibliografiei folosite pentru redactarea volumului în discuţie.

Cu certitudine, monografia este un document util pentru înţelegerea istoriei şi spiritualităţii bogate şi complexe a acestor locuri. Chiar dacă nu au pregătire de specialitate aferentă şi confundă unele lucruri, autorii reuşesc să prezinte inclusiv date istorice importante, precum şi obiceiurile şi tradiţiile locului sau particularităţi ale graiului local. Privind ultimul aspect, ar fi de subliniat faptul că, cu destulă uşurinţă, poate din cauza lipsei pregătirii de strictă specialitate, cei doi autori consideră că expresiile şi cuvintele din limbajul localnicilor ar fi specifice doar acestei comune şi satelor aferente ei. În realitate, atât sub aspect lexical, cât şi al datinelor şi obiceiurilor semnalate în această carte, aria de răspândire a acestora este mult mai largă, ele putând fi întâlnite şi în alte localităţile din amonte sau aval de Negreni.

Deşi unul dintre autori este istoric ca pregătire, el forţează adevărul istoric şi afirmă că Horea ar fi fost la Negreni, deşi – după cum evidenţiază o serie de istorici, cum ar fi acad. Nicolae Edroiu – Horea a locuit o perioadă la Ciucea[2], localitate care nu a fost niciodată componentă a comunei Negreni[3]. Nu ne îndoim, însă, că, asemenea multor locuitori din zonă, pe durata cât a locuit la târgul de la Ciucea, Horea să fi participat cândva la Târgul de la Fechetău. Ni se pare incorect şi naiv să susţinem prin aceasta, însă, că Horea s-ar fi aflat cu adevărat la Negreni[4]. Dacă eventuala participare a lui Horea la Târgul de la Negreni este un criteriu ştiinţific[5], ne întrebăm de ce n-au consacrat capitole sau subcapitole din carte şi altor prezenţe remarcabile de-a lungul vremii din sfera personalităţilor publice, politice sau culturale, la acest târg.

Dacă în privinţa exactităţii prezenţei lui Horea la acest târg autorii insistă să o echivaleze cu eventuale locuire a acestuia pe raza comunei Negreni, în schimb, aceiaşi autori omit să amintească de frecventele opriri la Negreni ale lui Andrei baron de Şaguna, mitropolitul ortodox al Ardealului, care se deplasa frecvent la Viena, având în vedere şi calitatea lui de consilier intim al împăratului. Drumul fiind făcut cu trăsura, acesta dura mult timp, iar între locurile preferate ale opririlor înaltului ierarh, se cunosc, inclusiv din textele publicate şi semnate de regretatul preot Augustin Dejeu[6], s-a numărat şi localitatea Negreni.

După cum subliniau şi autorii monografiei, sub aspect administrativ-teritorial, localitatea şi comuna Negreni au suferit numeroase modificări de-a lungul vremii. Cea mai grea lovitură au primit-o locuitorii comunei în anul 1968, când – în urma unei reforme administrativ-teritoriale la nivel naţional – şi-a pierdut statutul de comună şi a devenit parte componentă a comunei Ciucea. Cei doi autori, din motive pe care nu le pot înţelege, n-au dorit să rostească întregul adevăr în legătură cu acest aspect. În calitate de deputat de Cluj, am promovat două propuneri legislative, care au urmărit reînfiinţarea comunei Negreni. Prima dintre acestea a fost respinsă pe considerentul că nu fusese anterior organizat un referendum[7] prin care cetăţenii din satele comunei Ciucea să se exprime în favoarea acestor modificări.

Colaborând cât se poate de eficient cu primarul în funcţie la momentul respectiv, regretatul Valer But[8], am revenit obstinat cu o a doua propunere legislativă cu acelaşi obiect, după ce anterior acesta organizase respectivul referendum, iar opţiunea locuitorilor era într-o proporţie zdrobitoare favorabilă ideii de reînfiinţare a comunei Negreni.

Aflând de această iniţiativă a mea, colegul meu de parlament, actualul prim-ministru al României, a depus şi el o propunere legislativă similară. Toţi cei interesaţi în aflarea adevărului pot verifica la Camera Deputaţilor spre a se convinge că propunerea făcută de Emil Boc a fost înregistrată la câteva luni distanţă de cea de-a doua propunere înregistrată de mine la secretariatul Camerei Deputaţilor. Cum în perioada respectivă, PSD nu tolera deputaţilor Opoziţiei să promoveze nici un fel de propuneri legislative şi, ţinând cont de faptul că preşedintele Comisiei de Administraţie Publică era deputatul bistriţean Ioan Olteanu, am acceptat ca cele două propuneri legislative să fie contopite într-una singură şi astfel Emil Boc să fie coautor împreună cu mine la legea în baza căreia a fost reînfiinţată comuna Negreni. Din motive diverse, nu mă obosesc a le căuta sensul şi justificarea, considerând că o minimă onestitate ştiinţifică i-ar fi obligat pe autori să prezinte adevărul în această chestiune, constat, totuşi, că ei n-au făcut-o, punându-se, probabil, în slujba cine ştie căror meschine jocuri politicianiste.

Este greu de crezut că nu ar fi cunoscut adevărul, cu atât mai mult cu cât, la momentul adoptării legii, presa locală clujeană a consemnat această dublă paternitate. Nu mă miră miopia şi reaua credinţă de care au dat dovadă cei doi autori, după ce am constat exagerările făcute de ei şi în abordarea şi prezentarea altor aspecte de natură istorică (inclusiv insistenţa, exagerată, în opinia noastră, pe rolul pe care l-ar fi jucat Huedinul în istoria zonei, când se ştie că, în Evul Mediu, centrul politic al zonei l-a reprezentat Cetatea Bologa şi nicidecum târgul Huedinului).

Cu toate aceste minusuri, care ţin mai de grabă de componenta morală a autorilor cărţii, lucrarea este un document important, care va oferi celor interesaţi date esenţiale pentru înţelegerea trecutului şi prezentului acestei comune – poartă de intrare în judeţul Cluj dinspre Oradea.

DAN BRUDASCU

______________

23 Mai 2011 – Năstase Marin: „Fermecate obiceiuri“, Editura Şcoala Gălăţeană (Gheorghe A. Stroia)

            Lectura este un dar plăcut – făcut fiecărui om, care-şi caută echilibrul în scrierile valoroase, prin care transpar emoţiile picurate din sufletul unui artist. Poţi descoperi scrieri ce aduc în atenţia publicului, lucruri nu atât nespuse, cât rescrise, resimţite sau mai bine-zis: reinventate. Ispitit de o posibilă reîntoarcere în timp, am regăsit cartea domnului Năstase Marin, intitulată “Fermecate obiceiuri”, Editura Şcoala Gălăţeană, 2005. O carte despre care s-a vorbit dar, despre care – cu siguranţă, merită să se mai vorbească. Lucrarea are 148 pagini alb-negru. Ea nu este ilustrată, dar acest fapt este compensat de descrierile în amănunt ale evenimentelor rurale, astfel încât în mintea cititorului se poate contura o imagine “tangibilă” a acestor evocări.

            Pentru mine – un om care nu a trăit în realitatea satului – lecturarea cărţii mi-au reconstituit în minte imagini vii ale acelor vremuri. Mi s-au dezvăluit realităţi necunoscute dar unice – prin modul lor de abordare. Am descoperit ţăranul român, aşa de “cântat” în scrierile literare române – dintotdeauna. Am regăsit ţăranul acela hâtru, capabil, muncitor, simplu dar şi un “trăitor” al unor “Fermecate obiceiuri” – născute în timpuri fără de memorie şi transmise din generaţie în generaţie. Deşi autorul declară din start că scrierea de faţă nu se doreşte un studiu etnografic al satului românesc, cartea – aceasta este de fapt : o monografie a satului oltenesc din perioada interbelică şi apoi postbelică, susţinută de argumente solide şi de relatările ludice ale vieţii rurale. Sub auspiciile unor “amintiri din copilărie”, cartea se dezvăluie – încă de la început cititorului – cu puterea unor evocări de calitate, puternic ancorate în sufletul autorului, care deşi “îşi recunoaşte limitele”, se dovedeşte a fi un fin cunoscător al vieţii de la ţară. În cartea sa este prezentat ţăranul roman, aşa cum era perceput de către autor, în perioada copilăriei sale: înnobilat de muncă şi plin de ghiduşii, de trăznăi şi năzbâtii, cu un anume fel de a trăi şi de a face din etapele vieţii – evenimente memorabile. Sunt prezentate întâmplări, evenimente din viaţa satului, care însoţesc şi au însoţit dintotdeauna ţăranul roman – de la naşterea şi până la moartea sa.

            Astfel, continuând firul relatărilor obiceiurilor şi tradiţiilor populare, Marin Năstase – prin scrierile sale – este continuatorul înaintaşilor săi – maeştri ai literaturii populare – precum: Vasile Alecsandri, Mihail Eminescu, Mihail Sadoveanu, Ion Creangă. Stilul relatărilor lui Năstase Marin se apropie de cel al umorului de substrat al romanului lui Moromete ( şedinţa de “politichie” este transformată în şedinţă agricolă, ca în sceneta “Bumbacul”) sau de situaţiile tragi – comice descrise de Liviu Rebreanu în romanul “Ion” – când iubita era sedusă şi apoi abandonată (ca în secvenţa intitulată de Năstase Marin “Hora”). Acest dans popular este descris în amănunt, uneori autorul oferă lecţii dintr-un veritabil curs de dans popular, în care sunt surpinşi paşii şi stilul de dans, mişcările fine şi rafinate, unicitatea sincronizărilor dansatorilor, înlănţuiţi de o mirifică bucurie a vieţiii. Pe marginile horei, oamenii socializau şi hotărau soarta vreunei fete sau a unui flăcău, se făceau alianţe, se legau simpatii sau se dezvăluiau antipatii. Ritmul horei  este – pentru autor – “Ritmul sufletului românesc”

            Nu lipseşte, din paginile cărţii, lăutarul autentic – ca o puternică personalitate culturală a satului acelor vremuri. Prin “lăutarul” adevărat, autorul scrie despre omul care cânta nu din necesitatea câştigului, ci din plăcerea de a cânta. Omul pentru care nu conta rangul sau averea, ci în primul rând sufletul şi omenia celui pentru care cânta. Despre “lăutarul” care ştia să se facă plăcut, de fiecare dată dar, care – în final – piere ucis de invidia şi răutatea colegilor de breaslă. Moartea lăutarului simbolizează de fapt, dispariţia din peisajul rural a lăutarului autentic şi substituirea sa cu unul de proastă calitate, pentru care pe primul loc este câştigul.

            Obiceiurile populare precum “Govia”– “odoarele”, amintesc cititorului – necunoscător al tradiţiilor – despre vremuri în care hărnicia şi priceperea erau la rang de mare cinste. Vremuri în care fiecare lucru făcut era motiv de mândrie dar şi de competiţie între gospodinele satului. Sunt prezentate şi alte dansuri populare, cum ar fi hălăişa – “căluşul”, obicei care îşi pierde originile undeva în vremurile dacicice, ca dans ritual – împletire simbolică a vieţii şi a morţii. Sunt simplu enumerate şi alte dansuri cu deosebită rezonanţă folclorică, unele dintre ele păstrate şi în zilele noastre, cum ar fi: “Zamfirica”, “Balta”, “Căzăcelele”, “Bugeacul”, “Litadoiul”, “Rustemul” şi “Brâul”. Relatările lui Năstase Marin sunt pline de lirism, încărcate de poezia unui suflet care recunoaşte în obiceiurile străvechi, însăşi puterea individualităţii şi spiritualităţii poporului român. Abundă expresiile metaforice – menite să creeze acel cadru de poveste, acea “ceaţă a vremurilor”, pe care nu o poţi pătrunde decât cu simţirea.

            Tot din cadrul prezentării horei, autorul scrie un nou capitol al monografiei sale, intitulat: “Mahmudele”. Acesta se referă la magnificele salbe de aur, purtate la gât de fetele satului, ca simbol al bogăţiei şi prosperităţii satului românesc de altădată. Este vorba despre “mahmud” – o monedă turcească mare – de aur – din vremea temutului sultan Mahmud al doilea. Salbele de aur aveau nu numai “mahmudele”, ci şi “napoleoni” sau “cocoşei” – bani de aur – din timpul împăratului Napoleon al III-lea la Franţei. Frumoasele satului, astfel pregătite de horă, îşi etalau salbele, ca dovadă a statutului lor social, a bogăţiei familiei din care provenea. Astfel erau ispitiţi flăcăii să-şi aleagă nevasta, nu numai după frumuseţe, ci mai ales după zestre.

            Sunt prezente în monografie şi minunatele obiceiuri ale sărbătorilor: colindele româneşti, atmosfera magică de sărbătoare a iernii, soldată cu “culesul bolindeţilor”, sau colindatul de Paşte, în săptămâna mare. Interesant din acest punct de vedere este obiceiul numit “Câţu-mâţu”, care debuta prin recitarea unei poezii rituale: “Câţu-Mâţu,/Două ouă încondeiate,/Puse bine pe perete./Unul mie, unul ţie,/Unul de tovărăşie”. În urma acestui “colindat de Paşte”, colindătorii strângeau ouă, existând şi în acest caz spiritual de competiţie. Umorul descrierii este debordant, autorul “pictând” personaje inedite, personaje creatoare de un comic de situaţie. Astfel, precum în scrierile lui Creangă, există colindători care tranformă versurile minunate ale colindului, în versuri defăimătoare la adresa celui colindat. Un gospodar – ca un veritabil “popa Oşlobanu” – supărat de zicerile colindătorilor, îi alungă şi aruncă după ei cu bulgări din belşug. Vi se pare cunoscută această situaţie? Cred că este vorba – de fapt – despre ceva înrădăcinat în sufletul românului, de frumuseţea vârstei nemuritoare a copilului, care s-a comportat la fel, dintotdeauna. Cât adevăr şi câtă simplitate! Nu lipseşte din carte şi obiceiul de Lăsata-Secului, când gospodinele “umpleau” uliţele satului cu aromele plăcintelor cu brânză. Aproape olfactive aceste imagini – frumos redate – cu o măiestrie aproape picturală !

            Ca un rafinat cunoscător al vieţii la ţară şi al limitelor vieţii, Năstase Marin ne aduce în atenţie obiceiuri legate de naştere: “Dat la grindă”, precum şi pe cele legate de ritualul morţii: “Tămâiatul”. Astfel, “datul la grindă” era un teribil joc al vieţii, în care “moaşa satului” se convertea într-o ursitoare bună, care-i ura nou-născutului să aibă sănătate şi putere, să aibă parte doar de bucurii. “Tămâiatul” era un ritual străvechi destinat morţilor, despre care – cu oarecare resemnare – autorul spune că nu îi vedea rostul. Obicei căruia, cu trecerea timpului, începe să-i desluşească sensurile mistice şi valoarea etnografică. Scrierea “Leana” aduce în atenţia cititorului, alte obiceiuri străvechi cum ar fi: “şezătorile”, care împleteau imaterialul – speranţa regăsirii alesului inimii (a împlinirii destinului), cu materialul – foloasele muncii prestate. Scena descrisă de “Bumbacul” pune în valoare inventivitatea românului, a capacităţii sale de a-şi uşura existenţa, prin punerea în practică a unor idei valoroase. Ce poate fi mai adevărată decât această trăsătură a minţii, care a făcut românul să supravieţuiască vicisitudiilor istoriei, să-şi redefinească valenţele sale morale şi spirituale ?

            Este foarte probabil, ca despre aceste lucruri să se mai fi vorbit, sau să se mai fi scris, dar cu siguranţă nu în maniera insolită a scrierilor lui Năstase Marin. Un veritabil regal de etnografie şi folclor, un veritabil studiu – destinat descoperirii adevăratelor origini ale românului –undeva în profunzimea şi frumuseţea satului românesc. Acolo unde se împletesc dorurile neepuizate ale unor trăiri moderne, cu simbolurile arhaice ale obiceiurilor şi datinilor străvechi, cu regret îngropate de noi în negura timpurilor. Cartea este o impresionată notă de sinceritate a unui om, cu originile la ţară, pe care şi le recunoaşte şi depre care nu se sfieşte să scrie. Un om pentru care trăirea sau retărirea vârstei copilăriei, constituie atât o sursă de inspiraţie, cât şi o reconstituire a artefactelor etnogenezei sufletului românesc. O scriere memorabilă, despre care oricât ai dori, nu i-ai putea surprinde în totalitate înţelesurile tainice. O scriere de referinţă, prin simplitatea ei, dar magnific dublată de o originalitate aparte. Memorabil este şi îndemnul autorului – din finalul cărţii – de a ne converti în exploratori ai propriului nostru trecut, pentru aflarea rosturilor trecute, a trăirilor prezente dar şi a conturării unor valoroase experienţe viitoare.

GHEORGHE A. STROIA

Adjud, 7 septembrie 2010

 ______________

20 Mai 2011 – Nicolae Băciuţ: „Nicu Caranica – dincolo de noapteú, Editura Nico, Târgu Mureş (Cezarina Adamescu)

Dincolo de noapte nu poate fi decât aurora care anunţă ziua, Lumina, speranţa. În virtutea acestei aşteptări, noaptea devine suportabilă. Titlul acesta este deosebit de sugestiv.

Există, fiecare dintre noi a experimentat, momente faste în viaţă, care sunt menite a rămâne încrustate în suflet şi care constituie pietre de hotar pentru că dincolo de ele se întrevede o schimbare, o creştere, o înălţare, un punct de reper. O astfel de întâlnire a fost pentru scriitorul Nicolae Băciuţ, cea cu Nicu Caranica, la Freiburg, în Germania, socotită  “sub semnul Providenţei”, care a exercitat pentru ambele persoane, ceea ce se poate numi, “fascinaţie la prima vedere”.

            Deşi strămutat pe alte meleaguri, Nicu Caranica s-a dovedit un român autentic care, aşa cum spune Nicolae Băciuţ, „a rămas însă nestrămutat din patria limbii române, în care a continuat să viseze şi scrie, aproape fără nicio perspectivă ca opera lui să se poată integra vreodată în spaţiul ei matrice.”

         Încercarea de recuperare şi reintegrare a lui Nicu Caranica în literatura căreia îi aparţine de drept şi de fapt, este pentru Nicolae Băciuţ, meritorie, o responsabilitate majoră pe care şi-a asumat-o de bună voie, cu simţământul că împlineşte o datorie de onoare pentru ţară şi pentru neamul său.

          Nicu Caranica – un destin tulburător, ca însăşi viaţa lui.

         Autorul îşi structurează materialul în mod chibzuit, scoţând la iveală întâmplări şi informaţii inedite, scrisori, interviuri, mărturii, o fişă de portret, poeme inedite şi o addenda.

         Preţuirea reciprocă a fost terenul propice pentru o frumoasă recoltă de epistole păstrate cu grijă  de către Nicolae Băciuţ, pe care acesta a considerat că trebuie să le pună la dispoziţia cititorilor români care vor să afle lucruri inedite despre această personalitate a culturii româneşti. Astfel a luat naştere un florilegiu de cuvinte înmiresmate care au prins rădăcini, au crescut şi au dat la rândul lor muguri, pregătiţi să-nflorească şi să rodească seminţe.

         În „Fişă de portret” alcătuită cu răbdare şi afecţiune, Nicolae Băciuţ oferă date importante despre Nicu Caranica, pornind de la mărturisirile acestuia:

„Poezia e respiraţia mea. Nu pot trăi fără poezie. Heidegger citează pe Hölderlin, care spunea dichterisch wohnt der Mensch, adică omul trăieşte poetic lumea asta. Şi eu condiţia aceasta mi-o trăiesc. Pentru mine nu există în momentul de faţă decât poezia…” – îmi spunea, într-un târziu de vară a anului 1993, nu departe de Freiburg, la poalele Munţilor Pădurea Neagră, Nicu Caranica, despre care la acea dată ştiam destul de puţine lucruri”.

Nicolae Băciuţ afirmă la rândul său:

„Am realizat atunci câtă nedreptate i se face lui Nicu Caranica prin nerestituirea operei sale cititorului român. De aceea, gestul de editare a volumului Noapte şi iar noapte este un prim pas.”

Mai mult decât o simplă prezentare, ori de o carte omagială, Nicolae Băciuţ şi-a asumat sarcina de a-i publica acestui  scriitor, „pentru prima oară în România, după stabilirea acestuia  în străinătate, o carte purtând semnătura lui Nicu Caranica. Dar cred că nu greşesc când afirm că Nicu Caranica a trăit toată viaţa întru limba română, având mereu, după cum îmi mărturisea la Freiburg, Germania, „încredere în vitalitatea poporului român, care ştie să trăiască dichterisch”.

Este vorba de volumul: „Noapte şi iar noapte”, Editura Tipomur, Târgu-Mureş, 1995, o carte importantă a exilului românesc despre care, însă, se vorbeşte foarte puţin.

Câteva coordonate biografice ni-l fixează pe Nicu Caranica în memorie, date oferite în  “Fişă de portret”:

„Nicu Caranica s-a născut la 18 ianuarie 1911, la Bitolia, în Macedonia.

Tatăl lui, Ion Caranica, profesor de muzică, dirijor şi compozitor, a fost premiat, la recomandarea academicienilor George Enescu şi Dumitru Caracostea, cu Marele Premiu „Năsturel”, pentru lucrarea sa „130 de melodii populare româneşti”, apărută în 1937.

Mama sa, Sevastia, era sora academicianului Theodor Capidan.

Eta Boeriu, sora poetului, a fost ea însăşi poetă, traducătoare remarcabilă din literatura italiană veche şi contemporană.

Nicu Caranica a urmat şcoala primară şi liceul la Turda (1919 – 1928) şi Universitatea la Cluj (1928 – 1932). A urmat un prim an de studii în Franţa, la Universitatea Catolică din Lille, unde îl are ca profesor, pe academicianul de mai târziu, Henri Pierre Simon. Şi-a luat licenţa cu teza „La critique plastique de Baudelaire”, în 1932, profesorii comisiei fiind Yves Auger, Gheorghe Bogdan Duică şi Sextil Puşcariu. Între 1935 şi 1936, studiază la Sorbona şi Ecole Normale Supérieure, (unde a primit « á titre d’hôte étranger ») din Paris, lucrând la o teza de doctorat despre critica totală (plastică, muzică, literatură) a lui Baudelaire, teză rămasă, din păcate, neterminată, din cauza neprelungirii bursei şi a vicisitudinii vremurilor care au urmat.

A fost, pe rând, profesor în ţară, din 1932, apoi, din 1937, titular la Arad. În 1940, e numit de către Sextil Puşcariu colaborator la marele Dicţionar al Academiei. În acelaşi an, e numit ataşat de presă la Legaţia Română din Quirinal.

Fiind rechemat din postul de ataşat de presă în ţară, la 1 aprilie 1941, refuză întoarcerea şi optează pentru condiţia de exilat. Timp de zece ani a trăit în Italia, în perioada 1943 – 1945 fiind asistent pe lângă profesorul Ramiro Ortiz, la Institutul de filologie romanică a Universităţii din Padova.

Din 1951, s-a stabilit la Paris, dar a murit departe de el, în 2002, în urma unui atac de cord, în Statele Unite, la Fairfield, Connecticut, unde participa la un Congres de Cultură Macedoniană-Română.

A debutat în presă la 16 ani, în „Propilee literare”, dar adevăratul său debut e considerat cel din 1932, din „Gând românesc”.

 În volum, a debutat cu „Poeme şi imnuri”, Editura Miron Neagu, Sighişoara, 1940, despre care a scris elogios Perpessicius, în Curentul literar (1940).” (…)

„A mai publicat volumele „Povestea foamei”, Destin, Madrid, 1945, „Naşterea tragediei”, Destin, Madrid, 1968 (carte renegată mai târziu de autor), „Mouvement irreversible”, Editura La Pensee Universelle, Paris, 1972, „Anul 1940”, Editura Ethos – Ioan Cuşa, Paris, 1981, „La lotta con l’angelo”, (traducere din franceză de autor), Editura U.N.U.P.A.D.E.C, Roma, 1992, „Capiro Luzi”, Roma, 1994.

La Roma a prezentat un amplu studiu exegetic despre opera lui Mario Luzi, important poet italian contemporan.

În manuscris au rămas „Chemarea marea”, poezii, în limba franceză, teatru: „Le rendez-vous (un acte), „La lutte avec l’ange” (3 actes), L’homme qui avait avalé une soucoupe volante (comédie, 3 actes), „Père et fille (un acte), teatru în limba română: „O, ce veste minunată!”, colind dramatic în două nopţi, (un fragment a fost publicat în revista Steaua nr. 11-12/1992).

După 1989, a colaborat la „Steaua” şi „Vatra”.

Prezent în antologiile „Tineri poeţi ardeleni”, a lui Emil Giurgiuca, (Editura Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1940) şi în cele două antologii ale lui Horia Vintilă, „Antologia poeţilor români în exil”, Buenos Aires, 1950, şi „Poezia românească nouă”, Salamanca, 1956.

Membru, din 1950, la „Centre Roumain de Recherches”, Sorbona, Paris. »

Pagini admirabile de corespondenţă ni-l readuc pe Nicu Caranica din Paris în Ardeal, acolo unde şi-a regăsit prieteni care-i cinstesc acum memoria.

Formulele de adresabilitate trădează înalta educaţie şi cultura profundă a acestui om.

Printre fraze pline de afecţiune, Nicu Caranica strecoară şi un poem inedit pentru revista « Vatra », în aprilie 1993 :

CURGE PE LUME TRISTEŢEA

Curge pe lume tristeţea

ca o goană de vânturi albastre,

ca o goană de gânduri albastre,

ca o ceară amară,

ca o seară amară,

curge pe lume tristeţea

pe suflu, pe suflete,

tâmple şi cugete,

curge tristeţea cu reptile de aur,

încolăcinde, nemilos de blânde,

aur trist, aur trist în sânge

curge tristeţea.

La rândul său, Nicolae Băciuţ îi scrie cu reverenţă lui Nicu Caranica despre interviul realizat împreună la Freiburg:

„Sigur, el nu este realizat în condiţii tehnice corespunzătoare, dar are un farmec deosebit, atât prin modul în care a fost realizat, dar mai ales prin densele, consistentele şi, pe alocuri, emoţionantele Dv. mărturisiri. Interviul este, în consecinţă, montat şi pregătit spre a fi difuzat pe post şi sper ca lucrul acesta să se întâmple cât de curând. Cred că e mai bine aşa, pentru că, în primăvară, când veţi veni în ţară, şi eu şi alţi reporteri vor avea de unde să „înnoade” firul mărturisirilor. Revăzându-l de câteva ori, pot să vă asigur că interviul este „miezos” şi cred că el va avea o bună primire prin difuzarea pe postul naţional.

În altă ordine de idei, poemul pe care mi l-aţi trimis o să apară în numărul 11 (noiembrie) al Vetrei. Tot în Vatra o să apară şi transcrierea interviului realizat la Freiburg, pentru că, nu-i aşa, „verba volant”. În acest sens o să vă rog să-mi trimiteţi şi o fotografie.

În ceea ce priveşte editarea unei cărţi purtând semnătura Dv., m-aş bucura să am şi eu acest privilegiu. Cu atât mai bine, dacă îmi veţi oferi un manuscris inedit – poeme, memorii, teatru etc. Până atunci, orice colaborare a D-voastră la revista Vatra ne va onora – critică, evocări, memorii, orice consideraţi Dv. mai potrivit pentru cititorii din ţară.”

Întâlnirea şi schimbul  episolar  al celor doi au lăsat, aşa cum era firesc, urme benefice în cultura românească şi a  scriitorilor din diaspora pentru că a recuperat pagini importante de literatură. Ea s-a concretizat în cărţi, în interviuri şi în inserarea într-o carte de interviuri scrisă de Nicolae Băciuţ, unde Nicu Caradina este la loc de cinste. Şi pentru aceasta, Nicu Caradina i-a fost recunoscător confratelui rămas în ţară:

“Îţi mulţumesc, de asemenea, şi pentru cinstea care mi-o faci de a mă include în cartea dumitale – al doilea volum cu interviuri. Bineînţeles că sunt gata să răspund la întrebările pe care mi le vei trimite şi la care îmi îngădui să-ţi sugerez una: Faceţi politică? (Sugerez, bineînţeles, ideea întrebării, forma o s-o alegi Dumneata, pe cea mai potrivită.) Asta pentru că vreau să pun odată lucrurile la punct: toată lumea ştie ce politică am făcut în tinereţe şi ţin să precizez că din 1950 nu am mai făcut nici un fel de politică şi că sunt numai al poeziei, dar fără să-mi reneg trecutul, ci urmărind ca tot ce a fost frumos şi sfânt în acest trecut să-l sublimez în arta mea. Bineînţeles că nu e vorba decât de o sugestie. Dacă ea nu-ţi convine, poţi să nu-mi pui întrebarea”.

Faptul că Nicu Caranica nu se ferea de trecutul său şi că dorea chiar să vorbească despre acest subiect, este dovada certă că el a păstrat pentru România aceleaşi simţăminte şi acelaşi dor.

Proiecte de colaborare, conexiuni spirituale, afinităţi elective, relaţii de prietenie literară, proiecte de publicare se derulează în scrisori, dar sunt şi concretizate în perioadele următoare, spre bucuria tuturor.

Citind corespondenţa celor doi, pătrundem într-o dulce intimitate şi prietenie creată pe premise spirituale între un scriitor în vârstă şi un tânăr jurnalist român, revendicat de cel mai în etate, drept fiu spiritual, deşi aici ar fi multe de spus. Dar în orice caz, se prefigurează relaţia: maestru-discipol aşa cum au existat de-a lungul secolelor, marile afinităţi elective de care vorbea şi Goethe în scrierile sale. Atitudinea preventivă, grijulie, paternă a lui Nicu Caranica faţă de tânărul scriitor, poet, gazetar şi editor ardelean este certă şi naturală şi amândoi o iau ca atare.

În acest sens, Nicu Caranica nu se sfieşte să-l mustre blând pe mai tânărul confrate, pentru întârzierea răspunsului la o epistolă.

Vibraţia care se simte în cuvintele amândurora este o dovadă a trainicei legături spirituale care s-a creat. Aceeaşi vibraţie şi suflu cald răzbate şi în interviurile luate în 19 iulie 1993 la Freiburg, cel de la Paris în 10 noiembrie 1996, ca şi cel din 1994 tot de la Paris.

Interviurile vizează tematici majore ale condiţiei scriitorului român din diaspora după mai bine de cinci decenii de exil. În ele, Nicu Caranica îşi formulează şi declină Crezul creştin ca şi cel artistic, coordonatele fundamentale ale personalităţii sale, determinările care l-au silit să părăsească ţara în 1940. La întrebarea interlocutorului, ce înseamnă poezia pentru el, distinsul artist răspunde:

“- Poezia e respiraţia mea. Nu pot trăi fără poezie. Heidegger citează pe Hölderlin, care spune „dichterisch wohnt der Mensch“, adică omul locuieşte poetic lumea asta. E o condiţie a omului. Şi eu condiţia aceasta mi-o trăiesc. Pentru mine, în momentul de faţă, nu există decât poezia şi tot ce, natural, se leagă de poezie şi de spiritualitate. Altfel, pentru mine, poezia, în afară de aceasta, poate să fie, la un moment dat, un început de trezire a conştiinţelor într-un alt spaţiu decât cel pe care-l trăim acuma. Eu am foarte mare încredere în vitalitatea poporului român. Să ştiţi că nu vă vorbesc formule şi cunosc unele lucruri în adâncime. Eu ştiu de toată mizeria din ţară. Şi cum trăiţi, ştiu câte spirite sunt rătăcite”.

“Suflul metafizic”  al poporului român, de care pomeneşte Nicu Caranica este sinonim cuvântului “dor”. Astăzi ar fi numit “brand românesc”, care e o formulare nefericită întrucât expresia “brand” nu e românească şi e alăturată cu ceva specific naţional cu care poporul se confundă. Autorul explică (dacă poate fi explicat, sau atât cât poate fi explicat) – motivul care l-a determinat să scrie cartea “Anul 1840” – care pentru mulţi nu înseamnă nimic, dar reprezintă un an hotărâtor în cultura românească:

“Există un suflu metafizic al poporului român. Ajunge să pomenesc doar de cuvântul dor, care a fost atât de exploatat, şi nu o să fiu eu acela care să mai adaug ceva, la tot ce s-a spus, de la Tudor Vianu şi alţii dinainte, despre cuvântul dor şi despre noţiunea dor care e mai mult decât o simplă nostalgie de cineva. Dorul e expresia unei dezmărginiri a eului, a unei dezmărginiri a firii româneşti. Corespondenţe nu sunt – poate acel zensucht german să spună ceva, dar totuşi, nici acesta nu corespunde perfect cuvântului dor. De aceea spuneam că acest fel de a trăi, dichterisch, al poporului român, în mod natural, această respiraţie metafizică pe care o are naturală, ca un dar înnăscut, mă face să cred mult, într-o zi, în renaşterea poporului român. Şi, în sensul acesta, bunăoară, în cartea mea de bază, Anul 1940, care instaurează un fel de carmen secularae, care corespunde Anului 1840, a lui Grigore Alexandrescu, instaurează un fel de carmen secularae al cântăreţilor români din o sută în o sută de ani, în fiecare an 40, o cântare a omenirii. Ceea ce face originalitatea Anului 1840 a lui Grigore Alexandrescu este că nu vorbeşte doar despre români ci despre tot neamul românesc. Încrederea aceasta în viitorul poporului român eu mi-am exprimat-o în cartea mea Anul 1940, prin instaurarea acestui carmen secularae, care merge până în depărtări, la anul 10.000, natural, cu virtutea cunoscută a hiperbolei. Această viziune a unui fel de dinastii poetice româneşti, care se repetă din o sută în o sută de ani, răspunzând primului cântec  al umanităţii al lui Grigore Alexandrescu, îl văd prin virtuţile hiperbolei, care a fost întotdeauna una din instrumentele marii poezii, din toate timpurile, îl văd până la depărtări în timp, de necrezut. Dar problema e că, din toată această viziune, ceea ce rămâne e încrederea absolută în firea poporului român, care poate să trăiască şi să treacă prin multe alte încercări, însă din punct de vedere al poeziei eu îi văd un foarte mare viitor, pentru că, după mine, e singurul popor care are o respiraţie natural metafizică. Este în firea lui. Şi vorbesc mai ales de daco-romani, spre jena mea de macedo-român. Noi suntem mai mediteraneeni, mai raţionalişti; în sfârşit, totuşi, cu toată firea asta am încercat să înţeleg şi să-mi asum această sensibilitate a daco-românilor.”

În privinţa dorului de casă, Nicu Caranica afirmă: “am preferat să-mi trăiesc dorul meu de casă asumându-mi poezia românească, trăindu-l pe Mihai Eminescu, pe Grigore Alexandrescu, şi în felul acesta să-mi exprim dorul de casă.”

Despre exilul său şi ce a însemnat el în viaţa scriitorului Nicu Caranica, acesta declară că l-a ajutat să pătrundă cultura universală:

“Înainte, când eram în ţară, nu juram decât pe literatura franceză şi nu cunoşteam altceva decât pe scriitorii francezi. Când m-am stabilit în Italia şi am putut să-l pătrund pe Dante, Leopardi şi toată literatura italiană, care începe cu cântecul unui sfânt, Cântecul creatorilor al lui Francisc de Asisi, care-i o minune, am simţit că renasc. L-a tradus şi Eta. Dar, ca să completez răspunsul la întrebarea dv., pentru mine exilul se împarte în două capitole: zece ani Italia şi restul Franţa. Însă partea cea mai importantă rămâne Italia, tocmai pentru că m-a smuls din acest provincialism românesc pe care deja îl acuza Mircea Eliade cu mult înainte.”

Demersul scriitorului român Nicolae Băciuţ în ceea ce priveşte  apartenenţa lui  Nicu Caranica la spaţiul cultural românesc care trebuie circumscrisă continuităţii, este remarcabil. Acest efort este răsplătit cu mulţumirile adresate de Nicu Caranica pentru publicarea şi difuzarea în România şi în străinătate a plachetei “Noapte şi iar noapte”.

În al doilea interviu, Nicu Caranica are o frază edificatoare pentru starea poporului român, chiar dacă sună cam dur: “Când ne vom curăţa de jegul fanariot şi comunist, sufletul românesc traco-latin va răsări peste lume ca o lumină încă nemaivăzută”.

 E trecută în revistă problema traducerilor, despre care Nicu Caranica spune:

“- Exprimarea într-o altă limbă decât cea românească înseamnă – oricât de bine ai cunoaşte limba respectivă – parcurgerea unui teren semănat de hârtoape. Aceasta în ceea ce priveşte proza. Poezia e un teren interzis. Până şi la Rainer Maria Rilke, poeziile scrise în limba franceză sunt palide faţă de cele scrise în limba germană. O excepţie pare O. W. Milosz, care marchează o dată în poezia franceză, dar Milosz şi-a făcut de mic toată şcoala în Franţa.”

Vorbind despre certitudini, Nicu Caranica afirmă despre certitudinile din viaţa sa:

“Prima mea certitudine: că Dumnezeu există. N-am dedus aceasta din marele argument al ordinei cosmice, care presupune, ipso-facto, un autor. Ci din felul cum a ştiut să moară un om. Cea mai senină şi eroică primire a morţii mi se pare cea a lui Socrate, asigurând pe cei care-i vegheau ultima zi, că sufletul e nemuritor. Şi totuşi, a existat un om care, înaintea unei morţi cumplite pe care ştia că o va primi, la ultima cină împreună cu discipolii săi, a luat pâinea şi a zis: „mâncaţi, acesta este trupul meu”. Apoi a luat cupa cu vin şi a zis: „beţi dintru aceasta toţi, acesta este sângele meu, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”. E mare Socrate, dar faţă de ultimul e distanţă de la cer la pământ. Cuvintele lui Iisus n-au nimic uman. Cuvintele lui Iisus sunt cuvinte de Dumnezeu făcut om. Aceasta e cea mai „pipăibilă” probă nu numai că Dumnezeu există, dar că s-a încarnat şi s-a făcut om. Et verbum caro factum est.

A doua mea certitudine: că românii, într-un viitor nu prea îndepărtat, vor deveni un popor mare. Este ultima populaţie latină care nu şi-a spus încă cuvântul. Când ne vom curăţa de tot jegul fanariot şi comunist, suflet românesc traco-latin va răsări peste lume ca o lumină încă nemaivăzută. Sunt semne. Citiţi cu atenţie Dumnezeu s-a născut în exil, de Vintilă Horia.”

La întrebarea dacă poezia este ameninţată de ceva, acelaşi Nicu Caranica, dă următorul răspuns:

“- Poezia e din toate părţile ameninţată de civilizaţia noastră prezentă. Şi totuşi, ea continuă să trăiască căci e o respiraţie naturală a omenirii pe care o traduc poeţii.”

Interviurile sunt pastelate cu gânduri transpuse-n scrisori şi-n poeme, de către cei doi mari scriitori.

Şi iată cum îşi exprimă Nicu Caranica crezul în popor şi în limba lui, după 54 de ani de exil:

“- După 54 de ani de exil pot hotărât să răspund, fără teamă de grandilocvenţă, că limba română e pentru mine totul. Nu tot aşa gândeam în 1945, la Padova, când presimţeam un exil pe o viaţă întreagă, cum a şi fost. Nu ştiam atunci cât de adânc înrădăcinată era limba maternă în mine şi cât de divin misterioasă e memoria. De aceea mă îngrozeam la ideea că mi-aş putea uita graiul; şi că n-aş mai putea scrie. Din această închisoare întunecoasă pe care o presimţeam, am vrut să sparg o fereastră înspre muzică. Cum cântam la pian suficient pentru ca să pot citi o sonată de Mozart sau Beethoven şi cum lucram la forţele de ocupaţie engleze, aveam bani şi îmi plăteam la profesorul de conservator lecţii de armonie şi contrapunct. Dar, plecaţi englezii, a plecat şi muzica mea cu ei. Astăzi văd cât de naiv am fost. Pe ce trecea timpul, limba maternă creştea în mine. Din ce adâncimi răsăreau unele expresii neutilizate încă dinainte de război? Dar un exemplu va spune totul. De când eram student, visam să scriu un mister dramatic de Crăciun. Şi vis a rămas până în octombrie 1992, după ce scrisesem cinci piese de teatru în limba franceză (dar poezia o scriam totdeauna în româneşte!). Şi iată că, în octombrie 1992, am început să scriu, la început aşa, ca o joacă, Misterul de Crăciun (O, ce veste minunată) pe româneşte. L-am terminat pe nerăsuflate, într-o lună. De unde-mi veneau cuvintele pe care niciodată, în exil, nu le rostisem? Pe ce scriam, pe ce mă întâlneam cu mine. Iată ce înseamnă, după 54 de ani de exil, pentru mine, limba română ».

Emoţionante cuvinte, emoţionant Crez artistic ! Tinerii care emigrează şi apoi uită limba şi tradiţiile poporului, interzicându-le copiilor lor să vorbească româneşte şi renegându-şi ţara, au ce învăţa de la acest remarcabil scriitor care a rămas român până la ultima lui suflare.

Întrebat dacă a avut un maestru, Nicu Caranica a răspuns :

« Maestru? Cum aş putea şti ce înseamnă maestru, când Eminescu însuşi se plângea să nu găsea „cuvântul ce exprimă adevărul”?

Interviul din noiembrie 1994 are ca punct de plecare prietenia literară, grupările literare, generaţiile.

             “Un prieten adevărat în literatură, în poezie, mai ales, e mai mult decât un frate, e o parte din sufletul tău. Spun că emoţia mă copleşeşte pentru că toţi prietenii mei de poezie sunt azi în pământ. Giurgiuca mai întâi, cu sufletul lui arzător. Lui îi datorez apariţia primului meu volum, Poeme şi imnuri, la Sighişoara, Editura « Miron Neagu ». I-am închinat o poezie care începea aşa :

Frate bolnav de stigmatul de aur

Şi palid de marea iubire,

Ardealului, tu, cel mai dulce faur,

Giurgiuca, te salut în nemurire ;

Poezie care i-a plăcut aşa de mult lui Dragoş Vrânceanu că a publicat-o pe prima pagină a Curentului literar, pe coloana articolului de fond, ceea ce nu făcuse niciodată. Tot pe Giurgiuca îl priveşte dedicaţia « Fratelui de departe », de pe volumul meu Povestea foamei. În exil, l-am avut pe marele meu prieten Horia Vintilă şi pe unul dintre cei mai mari prozatori ai exilului, Mihai Niculescu. Dar şi cu unul şi cu altul, contactul era rar direct, altfel prin corespondenţă, primul fiind la Madrid, al doilea la Londra. Pe amândoi i-am pierdut, Vintilă Horia acum doi ani, Mihai Niculescu anul acesta, în 9 august.”

Nichita Stănescu spunea că un prieten este uneori, mai preţios decât un înger.

Despre implicarea poetului în viaţa politică şi socială a ţării sale. Nicu Caranica afirmă:

-Şi la această întrebare încep prin a exprima toată admiraţia mea poeţilor excepţionali ca Ana Blandiana sau Ştefan Augustin Doinaş, care îşi sacrifică din timpul  poeziei închinându-l politicii, pentru binele ţării. Dar pentru cât mă priveşte, în 18 ianuarie viitor voi avea 84 de ani şi zilele câte mi le va da Dumnezeu n-am dreptul să le sustrag poeziei. Apoi, ca să întrebuinţez o zicală italiană, că în tinereţea mea am fost legionar o ştie şi pisica (lo sa anche il gatto). Dar din 1950, nu mai aparţin decât poeziei. Înseamnă cu asta că-mi reneg trecutul? Nicidecum! Tot ce a fost curat şi sfânt în acest trecut înţeleg să-l sublimez în arta mea, atâta câtă mi-a dat-o Dumnezeu, adică să-i ridic substanţa valorilor spirituale peste politic şi istoric, în universal”.

La întrebarea reporterului, cum vede dialogul în interiorul unei culturi şi între culturi naţionale,  scriitorul Nicu Caranica răspunde:

„Cât priveşte „dialogul”, adică întâlnirile între diferite culturi naţionale, cred că tot traducerile joacă primul rol, cu toate riscurile pe care le întâlnesc, mai ales în poezie. Aşa-zisele dialoguri oficiale, congrese, mese rotunde, sunt mai degrabă prilej de vorbărie zadarnică şi rar aduc contribuţii fecunde, atunci când sunt susţinute şi orintate nu numai de talente ci şi de minţi înţelepte şi luminate.”

Şi iată cum fixează locul şi rolul poeziei  acest scriitor:

„- Să mă întrebaţi de viitorul poeziei e ca şi cum m-aţi întreba de viitorul respiraţiei omeneşti. Poezia e o funcţie organică a tuturor oamenilor, pe care o îndeplinesc, inconştient, ca respiraţia şi pe care numai o minoritate privilegiată, poeţii, o fac vie, vizibilă, sensibilă şi atunci oamenii se recunosc în ea. (…)

Rolul poeziei în lumea contemporană? A-i recrea viziunea sintetică a vieţii şi a-i face sensibilă întâietatea spiritualului. Obstacole? Tehnica şi ştiinţa fără conştiinţă, apoi, mai presus de toate, viţelul de aur.”

Cartea de faţă se încheie în chip admirabil cu un mic grupaj de versuri semnate Nicu Caranica, pe care, din respect şi înaltă preţuire, le redăm întocmai, pentru ca şi cititorul de azi să guste din dulceaţa amăruie a poeziei exilului românesc:

ÎNCHINARE

Mi-ai făcut să-mi crească frunze tinere
Iar şi iar pe crengile-mi uimite.
Har mi-ai fost, vărsând fără reţinere
Apele luminii nenumite.
Evul nostru fără capăt iată-l,
Liberat ecoul ni-l trimite;
Arde-n tine iară, arde-n Tatăl.

Paris, 7 martie 1985

FĂRĂ SĂ ŞTIU

 

Iubire, sunet argintiu,
lumină-n apă, lunecare,
de unde chemi cântând, din care
aur adânc arzând în mare
mă tot îndemni să vreau, să fiu?

Vie te joci cu multul viu,
iar şi iar la tine lunec,
mă fac auroră, mă-ntunec,
acu-s văpaie, acu fumeg,
fără-ncetare mor şi-nviu.

Cu tine infinit mă-nbiu,
pe toate limbile te laud,
aud ecou şi parcă n-aud,
ci de-mi şoptesc că-n van te caut
te strâng la piept fără să ştiu.

 

 

CLIPA

 

Clipa, clipa când setea-n noi se face rouă!

Nu bănuim cum mişcă dimineaţa fără margini,

Dar cineva ne murmură-n tenebre: Pace vouă!

Şi tot ce nu-nţelegem izbucneşte-n lacrimi.

 

Adu-ţi aminte! Ne priveam topind decenii.

Sângele se mira prin vasele comunicante:

„De ce ni-i purpura celulelor la fel, de ce ni-i?”

Şi ochii ţi se-ntunecau de diamante.

 

Zburară luminile. De-atâta despuiere

Ne vedeam sufletele. Desluşeam întâia oară

Cutremurul prelung la rădăcina de tăcere,

Cutremurul fiinţei. Luminile zburară.

 

Şi-am fost o singură revărsare de rouă,

O singură mută şi gravă şi limpede laudă.

Ah, câţi întru zadarnica-ncleştare nu se caută,

Iar noi ne-aflam un suflet divizat în două! 

 

DESEN

 

Un deget de copil mă desenează,

Direct pe faţa mea mă desenează,

Atent mă desenează.

 

Îmi scrie ochii,

Îmi scrie gura,

Fruntea, nasul, urechile,

Contururile,

Toate trase-n amănunt,

Scrise din nou cu şerpuiri de aer,

Cu mângâieri de aer.

 

Desenul feţei mi-acoperă faţa,

Desenul feţei îmi vădeşte faţa,

Cu un fard îngeresc fără materie,

Cu o lumină venită din pornirile bune ale inimei,

Ca o pruncie.

 

Chipuri uşoare ning afară,

Chipuri uşoare curg în mine.

Inspir îmbătat profiluri uşoare,

Expir mulţumind profiluri uşoare,

Mi-e inima insulă pe ape uşoare,

mi-s gândurile fluturări uşoare,

păsări uşoare.

 

Ah, deget de copil!”

 

Profesorul Valentin Vişinescu şi  preotul Dorin Sas în “Addenda”, oferă un portret artistic admirabil lui Ioan Caranica, tatăl lui Nicu Caranica, “una dintre personalităţile muzicale de certă valoare,  care şi-au adus contribţia la promovarea adevăratelor valori culturale şi spirituale ale neamului nostru, fondatoare de noi tradiţii pe tărâmul muzicii corale autentice”.

            Este o restituire necesară, ca şi cea despre Nicu Caranica,  realizată prin  cartea de faţă de către remarcabilul om de cultură Nicolae Băciuţ.

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

www.agero-stuttgart.de

 _______________

19 Mai 2011 – Ovidiu Creangă: „Cu şi fără securişti“ (Luminiţa Aldea)

Eram intoxicată şi oarecum scârbită de valul de cărţi de memorii apărut după revoluţie în care toată lumea se plângea cât de victimă a fost şi cât a suferit. Toţi năpârliseră peste noapte, s-au dezbrăcat de funcţia pe care au avut-o şi de privilegii şi dacă era la modă să strigi: Am fost victimă! Am suferit! strigau toţi ca nebunii. Cel mai tare cântau la corul acesta cei ce le-a fost bine în vechiul regim – adevăratele victime tăceau dintr-un sentiment de jenă şi pudoare: nu poţi să arăţi orice rană – căci voiau să prindă noul val şi să fie tot sus. Victime erau toţi cei pe care eu îi percepusem pe val în perioada comunistă şi nu mai înţelegeam nimic sau mă făceam că nu înţeleg. Victimă… victimă… victimă… peste tot pe unde mă uitam. Şi călăii!?… Şi cei ce le-au fost bine unde sunt? mă întrebam ca prostul citind, căci prea era lumea plină de victime şi de niciun călău. Pricepând ce se întâmplă şi cum năpârlesc cameleonii am renunţat să mai citesc memorii ale aşa-zişilor persecutaţi. Ultimul val de scârbă a venit peste mine cu condamnarea comunismului făcută de Tismăneanu – care a uitat cine a fost taică-su – şi apoi m-am lămurit definitiv: ruşinea nu există pentru unii oameni pe pământ.

Am primit cartea “Cu şi fără securişti” de Ovidiu Creangă cu îndoieli. Altă victimă… mi-am spus şi am deschis cartea… totuşi.

De la primele pagini am avut o revelaţie. Cartea conţine memorii adevărate scrise de un om onest ce nu îşi fabrică imagine de dezident sau victimă şi timpurile trăite de el sunt descrise cu realism şi obiectivitate, aşa cum le-a simţit autorul ce a fost “când sus, când jos,… când pe cele mai înalte culmi, când la pământ” aşa cum e în viaţă şi aşa cum îmi mărturisea Ovidiu Creangă într-o convorbire telefonică. El nu încearcă să se ascundă, să se fardeze pentru a părea mai bun sau altceva decât a fost: “Aşadar, după cum vedeţi, şi eu am mâncat puţin caca că nu aveam încotro”. Mărturisirea lui amară, dar şi realist-dureroasă: “Acum toţi se cred eroi şi se bat cu cărămida în piept că ei nu au mâncat nicio picătură de caca. Să ştiţi că cei, ce se bat acum cel mai abitir cu cărămida în piept, sunt cei ce au hăpăit cel mai tare cu polonicul, de le curgea şi pe la colţul gurii. Avem asemenea exemplare şi printre noi şi cine mai e ca ei de patrioţi şi de anti comunişti” a rezonat perfect cu ceea ce gândeam şi eu.

Descrise cu umor ce pare desprins din povestirile lui Ion Creangă – Ce coincidenţă de nume! – unele pasaje te fac să râzi cu lacrimi. Mie mi-au plăcut în mod deosebit două. Capitolul Brigitte Bardot în care autorul face haz de necaz că nu a reuşit să petreacă puţin timp cu actriţa de a cărei vizită în România s-a ocupat personal şi deja fiind în al nouălea cer visând. Dar de visul lui “s-a ales praful şi pulberea” după ce a aflat Elena Ceauşescu de plănuita vizită, programul şi cine o va însoţi în permanenţă şi nu i-a dat viză de intrare: “Ce faceţi, nebunilor? Aruncaţi ştoarfa asta în nădragii lui curvaru de Creangă? Să nu o văd că are curajul să calce în România, putoarea dracului!” Altul care mi-a plăcut mult este cel în care secretara lui Ovidiu Creangă, Ingrid Orendi de la ISCE CHIMIMPORT îi dă două palme straşnice securistului ce îi cere să se culce cu el şi îi răspunde: “Mai bine mă omor decât să mă culc cu un securist”. Am admirat-o din toată inima mea pe acea femeie şi mă întreb câte din aşa-zisele victime ar fi avut curajul ei.

“Cu şi fără securişti” este una din cele mai bune cărţi de memorii scrise de un cercetător chimist ce a lucrat cu Elena Ceauşescu pe care autorul o descrie: “avea un vocabular vulgar, de mahala. Când era nervoasă înjura ca un birjar. Era invidioasă pe soţiile potentaţilor zilei care erau mai frumoase şi mai elegante decât ea. Din acest motiv l-a mazilit pe Mănescu, care era ministru de externe şi avea o nevastă inteligentă, frumoasă şi cochetă”, dar cel mai şocant lucru e că spunea cu scârbă când vedea oameni la cozi: “Au ieşit şobolanii după mâncare”, dar şi ca director, mai apoi, în ministerul de externe de unde pleacă pentru că „avea balamalele politice mai slabe şi se luase în beţe cu şefa”. Cartea este o mărturie în slove a timpurilor pe care le-a trăit cu bunele şi cu relele lor. În ea sunt portrete de oameni: oneşti şi hoţi, lingăi şi verticali, buni şi răi – exact cum sunt oamenii. Nu face greşeala să se autovictimizeze şi de a împărţi lumea în tabere albe şi negre şi nici nu cade în tentaţia de a spune: Securiştii au fost toţi răi! ci îi descrie cât mai corect cu putinţă; unii râme, alţii vulturi, unii hiene, alţii lupi singuratici.

Admir la Ovidiu Creangă cel mai mult onestitatea şi aceasta este trăsătura dominantă a memoriilor lui. El nu se plasează în afara scenei şi arată cu degetul la alţii: Uite ce au făcut! Uite ce răi au fost! Nu. El este chiar pe scenă şi între personaje şi îşi joacă rolul împlinindu-şi destinul.

Bineînţeles că sunt şi situaţii dureroase şi care îţi lasă un gust amar cum este cea cu pâra la securitate a profesorului de istorie ce îi era prieten. Acesta este atât de ticălos încât raportează şi ceea ce nu a spus. Cel care îl previne de turnătorie şi îl salvează rupând hârtiile primite este un securist!!! Lecţia este extrem de dură: „M-am descotorosit de dragostea lui Călinescu încet, cu prudenţă şi tact, ca să nu se prindă că ştiu măgăria lui. Şi era ditamai profesorul de istorie, cu un aer de conte scăpătat, ai fi jurat că este un adevărat gentleman”. Există multe astfel de lecţii în cartea şi printre cuvinte răzbate sentimentul de frică şi neîncredere trăit atunci. Nu ştiai niciodată dacă poţi să te bazezi pe cineva sau nu, dacă este prieten cinstit sau nu.

Discursul către salariaţi la numirea lui ca director în Ministerul de Externe este uman, cinstit, de om ce îşi recunoaşte limitele şi asta în condiţiile în care toţi se credeau atoateştiutori, multilaterali dezvoltaţi: „Dragii mei! Eu până mai deunăzi, am fost cercetător în tainele chimiei. Noi, cercetătorii, suntem cu capul în nori. Toţi ne credem Einstein sau Teofrastus Bombastus Paracelsius. Toţi vrem să descoperim „Piatra Filosofală” sau, cel puţin, să facem din rahat bici. Dar soarta m-a aruncat în groapa cu şopârle şi trebuie să mă descurc cum oi putea. Dar nu mă voi putea descurca decât dacă mă ajutaţi voi, ca să vă spun un adevăr dureros, sunt tufă în comerţ internaţional”.

Faptul că povesteşte cum i-a furat dividendele un englez, foarte bun prieten şi director la o companie prestigioasă din Anglia mi-a confirmat ceea ce ştiam deja că hoţi sunt peste tot.

Cu un curaj ce se apropie de nebunie Ovidiu Creangă pleacă din România după multe şicane şi nedreptăţi „Lucica m-a ronţăit continuu, discret şi cu migală, ca o furnicuţă harnică….. Murgu şi Turcu mă lucrau la nivel înalt şi totul a mers până la celebra şedinţă din 25 noiembrie 1969 la Comitetul Central, când Ceauşescu a dat cu toată conducerea dela Chimimport de pământ” şi la 62 de ni ia viaţa de la capăt în Canada.

Copilăria, viaţa în Basarabia sunt descrise înduioşător în capitolul „Începuturi/ Aspecte din Basarabia românească”. Se simte iubirea de locul natal şi dorul după acel loc. În numele acelui dor şi a acelui cântec ce te cheamă mereu spre leagănul unde te-ai născut Ovidiu Creangă susţine astăzi cu burse de studii elevi de liceu eminenţi din Republica Moldova. E modul lui de a-şi ajuta ţara şi a nu uita de unde a plecat. Bravo, domnule Ovidiu Creangă! Sunteţi un OM şi ROMÂN minunat!

 Mi-au plăcut memoriile domnului Ovidiu. Am lăcrimat în Basarabia, am simţit „otrava” de a lucra alături de Elena Ceauşescu, am văzut lumea prin ochii dvs cât aţi cutreierat-o ca director la Ministerul de Comerţ Exterior, am simţit trădarea, şicanele, viermuiala şi minciuna acelor vremi.

   ______________

18 Mai 2011 – Ioan Găbudean: „Se anunţă fericire“, Editura Nico, Târgu-Mureş (Cezarina Adamescu)

      Am constatat adeseori că scriitorul se identifică operei sale. Nu e de mirare, aşadar, că poemele, îşi cer dreptul şi chiar prind viaţă, revendicându-şi fragmente din biografia creatorului, au tendinţa să-şi dispute locul de frunte în viaţa lui.

         Un poet este ceea ce rodul inimii sale este.

         Când am deschis cartea lui Ioan Găbudean, imediat mi-am făcut o imagine despre personalitatea lui. Textele poetice îl dau de gol şi degeaba încearcă să se ascundă sub veşmintele lor suave şi învoalate. Chiar şi cu ochiul liber se întrezăreşte silueta inconfundabilă a poetului. Dar nu asupra acestui lucru am să stărui în cele ce urmează. În definitiv, semnătura unui autor, este buletinul său sufletesc şi nu-i mai trebuie alt act de identitate.

         Abordarea tematicii iubirii este şi ea un văl, asortat cu altele care capătă culoarea melancoliei şi a iluziei. Maya este personajul care apare-dispare, se ascunde în spatele liniei orizontului. Şi omului nu-i rămâne de făcut decât să alerge după ea.

         Prima secvenţă lirică se numeşte chiar „Iubiri, melancolii, iluzii”. Poemle sunt concise, chintesenţializate, eliptice şi cad precum roua pe suflet.

         Te răcoresc, te înviorează, te vivifică, dar în acelaşi timp, îţi pot induce şi o stare de melancolie. Te scot din moleşeala zilei. O singură şoaptă  în stare să te ridice din amorţire.

         Dar şoapta e tainică, bine timbrată şi mai ales, personalizată.

         Ai ciudata senzaţie că ţi se adresează şi atunci rezonezi.

         Poemele lui Ioan Găbudean au această putere de sugestie. Şoapta e o chemare, o speranţă, o  dulce făgăduinţă. Şi cum să rămâi indiferent când simţi că un bărbat e îndrăgostit? „Atât de îndrăgostit – / cum să privesc zăpada / fără s-o topesc?” – spune autorul.

         Un îndrăgostit e un om frumos. Dragostea înfrumuseţează, luminează, înseninează şi cele mai întunecate chipuri. Nu în zadar a spus Sfântul Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei!”

         Totul în jur ia parte la ceremonialul dragostei. Iar când aceasta se stinge, „brusc, liliacul/ se ofileşte”.

         În aşteptare (aşteptarea e apanajul femeii) toate freamătă în jur:

         „Parfum de femeie -/ nările orbului / se dilată, aşteptând”.

         Iubirea, atât de cântată de poeţi, atât de întruchipată-n culoare de artişti, ia diferite chipuri, după ardoarea sntimentului dar şi după fantezia îndrăgostitului:

„Iubirea noastră / ca o lalea mototolită-n buzunare” ; altădată: „ca un fulg de zăpadă /  în duel cu vântul”; ori: „iubirea noastră / ca un dans de ruini selenare / ca o stea căutându-şi mormântul”.

Cum nu se poate altfel, iată că sunt şi nori în Paradis:

„Ţi-am dăruit fulgi / într-o iarnă capricioasă – / gestul meu ţi-a părut / ca un fel de trădare / a toamnei imperiale” („Trădare”).

Există şi despărţiri şi atunci tonul devine elgiac: „Te-ai dus – / în urma ta /

clepsidra îşi scuipa / ultimul fir de nisip. / Ai putea să nu spui nimic…/ Aşa şi faci, dar pleci / lăsând în urma ta / doar stelele căzătoare! / Te-ai dus – / în urma ta / melancolii, iluzii, fum. / “Căci fum sunt toate!” („Despărţire”).

         Cu toate că aceste cuvinte sunt tocite de NEFOLOSIRE şi de aşteptare, iubirea e proaspătă, fremătândă, chinurile ei, aceleaşi, şi e bine că ne mai amintim de primii fiori, chiar dacă o facem  cu nostalgie. Aceasta din urmă are ton de cântec devnit şlagăr.

         Poate părea iubirea desuetă, vetustă?

         Firilor romantice li se pare că nu.

         De ce uităm şi încercăm a folosi toate cuvintele – arsenalele universale pentru a o raduce înapoi?

         De ce ni se pare că doar noi am inventat-o şi că e cu totul altfel decât cele mai cunoscute iubiri de-a lungul secolelor? Iubind, reinventăm lumea care devine numai a noastră, parte din inima şi din sufletul nostru.

         Şi într-adevăr, orice iubire este unică în frumuseţea şi desăvârşirea ei.

          „Tu / valsând printre mesteceni / printre fulgii jucăuşi de nea / Eu / strigând spre cer o rugă / pentru-a fi numai a mea”… („Iarnă în doi”).

                Iubirea lui Ioan Găbudean intră în rezonanţă cu ninsoarea, cu amurgul sângeriu, cu luna (cum s-ar putea altfel?), cu liniştea albastră şi cu melancolia din palma iubitei.

         În pofida neglijării prozodiei (dar cine mai are timp de prozodie când iubirea îi arde călcâiele poetului?) – a ruperii ritmului şi a altor mici neconcordanţe stilistice – versurile curg lin, cu un ritm interior şi cu o limpiditate deosebită. Ioan Găbudean n-a inventat sintagme ori metafore nemuritoare, n-a inventat nici măcar alfabetul, dar încearcă să reinventeze doar pentru el şi ea, un limbaj nou, acela al comuniunii trupeşti şi sufleteşti ceea ce suplineşte toate celelalte inconveniente. Să-l lăsăm să cânte pre limba sa şi să nu-i întrerupem cântul…

         Iată că întrezărim şi un acord bacovian: „Amurg violet / răscolit de ţipetele / cocorilor. Şi, Doamne, / mâine vei fi atât de departe!” („Început de toamnă”).

         Nici primăvara nu vine cu mai puţini fiori lirici şi cu mai puţină melancolie: „Primăvară – / iedera asta parcă a-nnebunit: / abia se mai vede casa / abia te mai zăresc pe tine…” („Nelinişte”).

         Autorul ne ia martori şi ne împărtăşeşte trăirile sale, ba adeseori, ne mai cere şi părerea.

            Nu lipsesc  tristeţile de toamnă, tristeţi „de copaci tăiaţi şi mirese părăsite / de funii nefolosite şi putrezite / undeva într-un colţ / în toamna aceasta în care / cocorii-şi scriu epistolele de adio!”

         De ce aşteptarea este asociată adeseori cu venirea sau plecarea păsărilor şi amintirea cu ploaia?

            A doua secvenţă lirică este intitulată: „Adio romantism” şi cuprinde poezii mai consistente, scrise în ton uşor ironic, autopersiflant, fiindcă acum, dragostea s-a mai domolit, focul s-a stins, mintea s-a limpezit, inima aşişderea şi îndrăgostitul  e aidoma unui convalescent care aşteaptă soarele să-l întremeze. Acum îi  lesne să rememoreze clipele de foc în care ardea pe rugul iubirii. Şi totuşi, se simte un jind, un dor  nechemat, venit de niciunde, care nu se  astâmpără şi-i zgândără sufletul. Cine nu are nostalgii după paradisul pierdut?

„Lumea nu mai are senzaţii tari / câmpia sub stele e-o pudică domnişoară / şi trec caii din lună dresaţi / ca după prima victorie să moară. / E mult de când n-am mai prins greieri / şi n-am zburat cu libelulele subţiri / toată candoarea din noi a trecut / în grădinile suspendate cu trandafiri… („Adio romantism”).

Cu sufletul pe tavă, totuşi poetul rămâne un superb necunoscut. E nevoie de mai mult decât de o simplă privire pentru a-l descifra: „dar ce ştii tu despre / sufletul meu de cristal despre singurătatea / mea fragilă despre cactuşii / aduşi cu mari sacrificii din deşert despre / diligenţele adorate şi prăfuite despre / farmecul unei cascade ce te încarcă / de energie pentru încă un deceniu ce ştii / tu despre toate astea şi despre multe / altele încă…” („Mereu mereu repeţi refrenul”).

         Că poemele de iubire se pot scrie chiar şi pe un evantai, poetul ne-o demonstrează (poeţii sunt atât de inventivi! – ei pot scrie pe orice, chiar şi pe albastrul de zare):  „ţi-am scris pe-un evantai poeme de dragoste / crezând că astfel o să-ţi plac mai mult / am sosit din vestul sălbatec cu steaua de şerif / la piept (e şi asta o decoraţie nu ? ) din mările / mediterane ţi-am adus marfă de contrabandă / ţi-am adus cactuşii tăi iubiţi papagali / colivii muzicale dar ce nu ţi-am adus / chiar o ureche de taur din sevilla olé olé / am fost toreador şi ce aud? / că te-ai apucat să faci politică / te-ai apucat de afaceri tenebroase / că ai devenit atât de cerebrală încât / ai contabilizat şi săruturile noastre…” („Ah, sărmanele noastre săruturi”).

         Iubita poate fi orice, chiar şi un curcubeu. Însă nu poate fi Dumnzeu, cum susţine poetul: „în viaţa mea cenuşie / tu eşti curcubeul, tu eşti Dumnezeu!”

            Nu, hotărât lucru, nu! Oricât ne-am extazia, oricât am admira persoana iubită.

         Iată că poetul  şi-a găsit şi un maestru Zen care îi invită pe cei doi îndrăgostiţi la o petrecere a zăpezii: „ Presimt că maestrul Zen / ne va invita cât de curând / la o petrecere a zăpezii / să o admirăm până vom amuţi / apoi vom migra spre primăvară / cu dulci amintiri în gând / pe o vale plină cu flori de cireş / zile întregi împreună / vom colinda nerăbdători / prin munţi gustând vântul şi ploile verii / oprindu-ne la câte-o mănăstire / năpădită de ferigi şi de rugăciuni / până când toamna imperială / ne va îngropa în crizantemele discrete / cu miros de veşnicie…” (”Un an cu maestrul”).

                Până la urmă, poetul ajunge la următoarea concluzie: “-Ah, ce iluzii frumoase, femeile!”

         Ioan Găbudean este un admirator învederat al iernii: „Ninge şi tu te bucuri / parc-ai primi o felicitare / din cuibul privighetorii / şi uite fulgii de nea ca nişte / silabe care vor forma un neologism / absolut necesar / lupii de fosfor undeva departe / amintirile undeva şi mai departe / săniile cu cai turmentaţi alunecă inevitabil / spre sărutul divin al iernii”. („Spre sărutul divin al iernii”).

         Când vine mama în vizită, poetul reinventează paradisul spălând bocancii mamei de noroi. („Reinventând paradisul”).

         Un tablou insolit zugrăveşte poetul într-o zi de târg, de fapt, o frescă actuală: „Case portocalii luminate de garoafe / părul tău castaniu / precum cărăbuşii de mai subţire vitraliu / şi târgul de vinerea de la Iernut / ceva magnific / ca o serbare galantă / ţiganii beau cu caii lor ţuică de prune / să-i înăsprească pentru ochii / cumpărătorilor, / aldămaşuri la tejghele unsuroase / strigăte, râsete, regrete / mai plânge câte-o floare / în preajma Anului Nou cel fericit / oglinzi de toate felurile /ce-ţi arată chipul bărbos de doliu / câini vagabonzi cu ochii inteligenţi de vulpe…/ Undeva în mulţime / părul tău castaniu a minteşte de primăvară. / Dar să nu ne grăbim…” („Zi de târg”).

         Şi un tablou-icoană în care chipul mamei e tot mai înceţoşat: „În timp ce aştept cursa de pe hipodromul / Longchamp gândurile-mi zboară spre mama… tot / mai bătrână nu-mi mai citeşte cărţile căci i-a slăbit / vederea merge tot mai rar pe la biserică din cauza / picioarelor şi nici nu-şi mai pune busuioc în păr dar / strânge de zor într-o năfrămuţă toate firimiturile / pentru vrăbiile flămânde ale iernii nu uită să-mi / spună să mă îmbrac gros şi să fiu bun până la / moarte azi-mâine nu va fi decât o lacrimă pe obrazul / meu fierbinte…” („Dragoste de mamă”).

         „Rondelurile îndrăgostitului” – constituie a treia secvenţă a volumului.

         Rondelurile păstrează forma fixă impusă de canon, dar scârţâie prozodic. Ritmul şi măsura sunt încălcate flagrant şi rămâne doar ideea ori tonul  de rondel. Par mai degrabă parodii. Mai reuşite: „Rondelul diligenţei de Cipău”; „Rondelul superfericirii”.

         Ultimul grupaj de versuri este intitulat „Între viaţă şi moarte”.

         Autorul părăseşte tonul parodic, şugubăţ şi abordează tematici majore cum e cea a vieţii şi a morţii, punând în corespondenţă simbolică toamna cu tristeţea, cu boala, cu nefericirea. E oricum un ton mai potrivit cu firea sa melancolică. „mişună stele prin casă ca nişte licurici / cineva le numără şi nu ies la socoteală / nicicum explozie de azur cu ţipete de greieri / argintul stelelor cu tine l-am cântărit în / nopţile albastre celeste muzici ne urmăreau / până la ziuă ca şi stafiile mucalite din preajmă / ne aminteam de shakespeare tu nu puteai / fi decât ofelia iar eu prinţul nordic cu melancolii / ciudate acum sunt singur annabella e / toamnă şi-i trist citesc din baudelaire şi rimbaud / ploile halucinante au tăria fierului şi geamurile / au devenit elastice evitând o luptă inegală lângă / aceste cărţi prăfuite stă un angajament de călătorie / şi o corabie beată cine îndură chinul visului / să urce desigur curcubeul va fi gentil nu va / răsturna speranţele noastre  / ne-aşteaptă madonele / cu surâs divin sărutarea noastră – ar însemna / iubire în explozii de azur …” („E toamnă şi-i trist”).

         Ioan Găbudean are o slăbiciune pentru Bacovia,  e firesc, poetul lacustrei este asociat totdeauna cu toamna: „E toamnă citesc din Bacovia / paşii tăi răscolesc amintiri / casa se-nvăluie în ceaţa mătăsoasă / a dimineţii / deschid sertare sigilate demult / melancolia vine cu paşi de felină / regretele plutesc la fel ca libelulele / e toamnă “adio, pică frunza” / închid sertarele, sigilez totul / reiau lectura din Bacovia / în timp ce paşii tăi / răscolesc amintiri…” („Toamnă cu Bacovia”).

Poetul se declară el însuşi „fratele lui Bacovia” iar altundeva spune:

„nu nu sunt un tânăr furios cum ar părea / sunt omul care aduce ploaia şi nu e / lucru puţin la ţară acolo unde ploii / i se dedică cele mai frumoase rugăciuni”.

El îşi îndeamnă iubita: „ai grijă, nu sta prea mult la prietena mea / Singurătatea, la mătuşa mea Tristeţea, / şi mai ales nu sta prea mult / la soră-mea cea blândă – Moartea!” („Nu sta prea mult”).

Nimic spectaculos, nimic extraordinar, Ioan Găbudean n-a inventat teme inedite, nu a trăit experienţe unice, nu a descoperit oul lui Columb, nici măcar nu şi-a găsit un stil propriu, dar el îşi descrie stările sufleteşti, dându-le o fărâmă din personalitatea sa, ceea ce nu e puţin lucru, dimpotrivă. Îi admirăm curajul şi perseverenţa şi îi dorim tot atâta inspiraţie câtă respiraţie…

CEZARINA ADAMESCU

22 august 2010

 ______________

17 Mai 2011 – Stan V. Cristea: „Turla vederii“, Editura RCR EDITORIAL (Al. Florin Ţene)

 Construcţia poetică-mod de a lărgi aria exprimării eului

             Dacă George Călinescu a alternat activitatea sa de istoric şi critic literar cu cea de romancier, iată că Stan V.Cristea cunoscut ca publicist şi mai ales ca istoric literar îşi lărgeşte evantaiul preocupărilor sale cu creaţii lirice, înmănunchiate într-un frumos volum ( din punct de vedere al esteticii şi tehnicii tipografice ) intitulat “Turla vederii “ apărut  la Editura RCR EDITORIAL, 2010, unind creaţii lirice pe care le-a numit poemozii, cu o prefaţă extinsă de Ana Dobre  care face o analiză profundă a acestei poezii. Titlul volumului ne aminteşte de turnul lui Maiorescu, dar turla lui Stan V. Cristea este simbolul ce protejează catedrala poeziei de unde eul vede şi în interiorul ei trăieşte .

            Prezentul volum este structurat în trei cicluri coerente ce cuprind poemozii din volumele anterioare, şase la număr, din perioada 1969-1976.

            Poetul Stan V. Cristea prin “Turla vederii” ne propune un nou gen de poezie, intitulat poemozii, format din două termene poezie şi poem, cum ne informează prefaţatoarea cărţii. Cuvântul acesta prin înţelesul ce-l exprimă, sugerează echilibrul dintre trăirile eului şi metaforă, dintre inimă şi sufletul lumii.

            Poezia aceasta cu formă fixă, având opt versuri, uneori cu rimă ocazională, sunt, parcă, clic-clacurile unui aparat de fotografiat conectat la eul poetului ce surprinde stări ce se metaforizează prin destăinuire şi se destăinuie prin comparaţia fără termenul de comparat.

            “Cuvintele, atunci când ai lucrurile în faţa ochilor, vin fără să le chemi “, spunea Horaţiu în Ars Poetica, 311, acest fapt se petrece şi la Stan V. Cristea deoarece această poezie este o expiraţie a eului ce-şi îmbogăţeşte trăirea cu lucrurile şi faptele ce vin spre el nechemate:”clipele reci curg, învolburate/ de cântecum meu; şi ele lasă/întuneric negru, ca un jug,/ peste chipul meu de mătasă… “( Chipul meu de mătasă).

            Aceaste poemozii unesc în versuri speciile artelor, adică pictura prin imagini colorate de cuvinte în planuri nuanţate, muzica sinfonică  se exprimă în combinaţii de tonuri metaforice iar poezia prin sensuri noi date cuvântului, şi toate la un loc formează un concert al unei zone mixte ce încântă şi ne încântă:”Cântarea mea, înflorită,/ mi-o aruncă visele în plopi-/ maldăr de lumină care, / noaptea, se destramă-n stropi; “( Maldăr de lumină ).Uzând de dereglarea sistematică a simţurilor, exacerbate până la inflamarea lor, poetul forţează limitele realului. Experienţa e o epuizare completă a trăirii, prin élan vizionar şi trăire metodică, prin exaltarea resorturilor vitale încorsetate într-o poezie de formă fixă. La capătul ei, poetul e un altul, o fiinţă ce a încăput  într-o respiraţie, un arheu eliberat din chinga realităţii. Poezia însăşi e o formă de purificare, dar şi o povară ontologică, congenitală, tradusă prin viziuni , îmbibate de profetism: “Sărac anotimp într-ale poeziei: de-atâta vreme n-am mai visat! ;/ împăienjenit de tristeţe, şi /cine trebuia să fiu am uitat;/ galbenă, vârsta mă arde, suav,/ în steaua mea pierdută-n lume; / albul ei mă strigă din peceţi,/ măcar acum să-i dau un nume… “( Mă strigă din peceţi). Sunt poemozii ce amintesc de proiecţiile lui Ted Hughes şi de lirismul ascetic al lui Eliot, în care Stan V. Cristea denunţă delirul umanităţii şi al conştiinţei obnubilate, într-o poemozie rafinată până la perfecţiunea calofilă:”Delir sus, delir în jos:/ se strecoară pân-la os/sânge de lumină dus/ pân-la ochiul care-i pus/ să vadă până unde/ lumea mă ascunde/ ori până unde o stea/ îmi străpunge inima… “(  Sânge de lumină).Sunt poemozii în care este proclamată vocaţia poeziei pentru esenţial, pentru cauza primă, închipuită ca un exorcism, ca un paroxysm sensorial, printr-un ecroşeu al imaginii explosive numenale.

E mult ceremonial ritmic în poemoziile lui Stan V. Cristea, e multă aventură a

eului la care participă pensonajele lumina, cuvântul, noaptea, ploaia, fluturi, îndulcită adesea prin inflexiuni psalmice, multă vibraţie patetică trasă prin filtrul sensibilităţii. Existenţialismul din aceste versuri, laitmotivul, refrenul uneori, incantaţia sunt procedee predilecte prin care discursul lric se încarcă de o priză magică, de sonorităţi oraculare.

            Stan V. Cristea este un poet de înaltă vibraţie, convingător în toate privinţele.

AL.FLORIN ŢENE

_____________

16 Mai 2011 – Nicolae Băciuţ: „Dicţionar de monumente. Biserici de lemn din judeţul Mureş“, Ed Nico, Tg. Mureş (Cezarina Adamescu)

         Zilele acestea am întreprins o călătorie fascinantă pe aleile Paradisului. Prin intermediul unei lucrări monumentale care mi-a parvenit.

         Cum poate fi altfel decât „monumentală”, o lucrare despre monumente? Şi nu orice fel de monumente, ci monumente de patrimoniu, biserici de lemn, avuţia spiritualităţii româneşti? Conservate ori mai puţin conservate, ele stau chezaşe la tâmpla ţărânii, înălţându-şi frunţile spre cer, de acolo de unde ar trebui să vină în zilele amarnice pe care le trăim, recunoaşterea, demnitatea, tradiţia, datina, credinţa şi speranţa omului într-o lume de nestricăciune.

         Demersul întreprins de Nicolae Băciuţ cu acest preţios Dicţionar de Monumente este cu totul excepţional. Şi el impune un travaliu responsabil, o credinţă nestrămutată şi o dragoste neîngrădită pentru oameni şi pentru Dumnezeu. Nicolae Băciuţ a vrut/vrea să lase ceva temeinic drept mărturie. Şi s-a gândit, nu numai la mărturii materiale, vechi sau noi, supuse moliilor şi ruginii, ci la ctitorii spirituale care nu ruginesc şi  nu sunt atacate de carii şi de răutatea şi indiferenţa oamenilor.

         Fiecare biserică, fiecare edificiu spiritual au o poveste. Să asculţi istoria lor este un lucru de mare binecuvântare, pentru că istoriile bisericilor ascund fapte de jertfă şi eroism ale celor care şi-au înscris numele la piciorul altarului. Dar mai înseamnă mii de ore de mortificaţie, asceză, post şi rugăciune ale monahilor şi preoţilor care au slujit aceste locaşuri sfinte.

         Prin toate acestea, bisericile, schiturile, troiţele capătă o încărcătură spirituală deosebită care se revarsă asupra credincioşilor ce le trec pragul.

         Şi mai capătă un drept, de data aceasta: dreptul la neuitare şi la cinstirea lor de către toţi oamenii.

         Nicolae Băciuţ ne spune pe scurt istoria fiecărei biserici inventariate, exisente în spaţiul transilvan, povestea venind în întâmpinarea imaginii şi sporindu-i însemnătatea. Pentru că nu te poţi afla în faţa unui asemenea monument tradiţional românesc şi să nu te întrebi, cine a construit-o şi când.

         Aceste edificii par desprinse din legendă şi totodată dau legendelor viaţă. În ele Dumnezeu şi sfinţii dau mărturie despre credinţa neamului românesc, despre jertfa lui pentru păstrarea credinţei, uneori cu preţul vieţii, aşa cum s-a întâmplat cu sfinţii martiri brâncoveni, de curând intraţi în Calendarul Ortodox şi sărbătoriţi la 16 august.

         Mai mult decât ghid turistic, mai mult decât album şi decât îndrumar istoriografic, ori monografic,  mai mult decât un volum de referinţă ori decât un simplu dicţionar, cartea „Dicţionar de monumente. Biserici de lemn din judeţul Mureş” este o carte de suflet pe care ar trebui să o aibă în casă orice român. Pentru că bisericile din Maramureş constituie tezaurul spiritual al naţiei, al Ortodoxiei româneşti, care a impus un stil de arhitectură bizantină de o deosebită frumuseţe şi măreţie prin smerenia lui. Fiindcă, deşi par micuţe şi modeste la o primă vedere, turlele lor împung cerul. Nu degeaba, în preajma unei asemenea biserici, poţi exclama cu pietate: Cerul Tău Doamne, e atât de aproape, încât mă atinge cu stele pe pleoape.

         Da, cerul e foarte aproape de la înălţimea bisericilor din Maramureş. Unele depăşesc 50 de metri înălţime, iar când intri în ele, din smerenie, trebuie să-ţi apleci fruntea.

         Un paradox. Smerenie şi măreţie. Ceva specific satului românesc.

         Alături de lucrarea lui  Ioan Eugen Man, Biserici de lemn din judeţul Mureş, Editura Nico, 2009 (Ediţia I, Editura Reîntregirea, 2004)  care este „singulară, fundamentală, pentru cunoaşterea unui fenomen definitoriu pentru istoria credinţei şi evoluţia mentalităţilor în arhitectura populară în spaţiul religios mureşean, în dimensiunea sa ortodoxă şi greco-catolică”,  noul Dicţionar al lui Nicolae Băciuţ oferă o perspectivă clară a fenomenului religios otrodox în spaţiul mureşean şi  a celui românesc din alte spaţii, în general.

         Credinţă, cultură şi artă se împletesc în chip fericit în stilul lor simplu, svelt, în dimensiunea sacră şi umană a construcţiei. La fel ca a sufletului curat al ţăranului român, simplu ca pământul şi apa. Un suflet care, deşi e aproape de ţărână, rânveşte la cer.

         Acest sentiment îl ai când priveşti imaginile artistice ale bisericilor din Transilvania şi, în mod deosebit, cele din Mureş.

         Lucrarea lui Nicolae Băciuţ este importantă şi din alt puncte de vedere: cu precădere, cunoaşterea, respectarea, protejarea monumentelor istorice sacre, atragerea în circuitul turistic a cât mai mulţi vizitatori, punerea în valoare a acestor edificii de patrimoniu, dar şi cultivarea sentimentului sacru şi a celui patriotic în sufletele tinerilor, a gustului estetic pentru construcţia de tip românesc, atât cea veche, cât şi cea recentă. Date importante monografice sunt puse în evidenţă în acest Dicţionar care pot folosi drept bibliografie şi referinţă oricărei lucrări de profil pentru elevi şi studenţi care ar studia fenomenul artihectonic, iconografic şi istoric al ortodoxiei din acest areal bogat în tradiţie şi datini care se păstrează cu sfinţenie.

         „Lista Monumentelor Istorice, din 2004, aprobată prin Ordinul nr. 2314/8 iulie 2004 al Ministrului Culturii şi Cultelor şi publicată în Monitorul Oficial, 646 (bis) din 16 iulie 2004, include 29.435 monumente, din care 1015 în judeţul Mureş”.

         Cu o cotonaţie spirituală deosebită şi încărcătură mare de istorie, bisericile din  Mureş – ar trebui să constituie brandul nostru de ţară şi nu frunzuliţele şi fetele frumoase cu care sunt ademeniţi turiştii străini şi care au fost propuse ca brand românesc. Nu prin ele străluceşte neamul românesc, ci prin istoria vie care respiră prin pereţii de lemn ai bisericilor.

         Credinţă, istorie, înălţare – trei coordonate covârşitoare care se regăsesc în pereţii şi turlele bisericilor transilvane.

         Documentarea minuţioasă şi profesionistă, structurarea în capitole bine determinate, imaginile de o acurateţe deosebită, informaţiile şi coordonatele fixate în arealul geografic, fac  din lucrarea „Dicţionar de monumente. Biserici de lemn din judeţul Mureş” – o carte de excepţie, realizată în condiţii grafice deosebite care conferă cititorului un ajutor esenţial în cunoaşterea, străbaterea, îndrăgirea şi respectarea acestor lăcaşuri de spiritualitate.

         Conform unei declaraţii a autorului către Agerpress, aflăm că: „…dicţionarul cuprinde o descriere minimală a fiecărei biserici de lemn – an de construcţie, plan arhitectural, o mică descriere a bunurilor de patrimoniu şi câte 5 fotografii (un plan general, două imagini de exterior, două de interior).

         În aceeaşi declaraţie, autorul susţine că: „a descoperit numeroase biserici-monument într-o avansată stare de degradare şi că acele comunităţi locale şi religioase care le au în patrimoniu nu îşi permit să le restaureze”. (Material furnizat de Agerpress).

         Nicolae Băciuţ semnalează şi unele deficienţe în păstrarea patrimoniului naţional: „Fenomenul dispariţiei monumentelor istorice, biserici de lemn, a cunoscut în judeţul Mureş o amploare dramatică: 154 biserici şi 25 de mănăstiri şi schituri dispărute şi doar 70 biserici de lemn păstrate”. (după Ioana Cristache-Panait, Biserici de lemn, p.15, n.a.).

         De aici motivaţia cercetării şi a alcătuirii acestui preţios Dicţionar:

         „Constatând interesul manifestat pentru bisericile de lemn, monumente de lemn, din judeţul Mureş, am considerat utile inventarierea şi sistematizarea informaţiilor, pentru a veni în sprijinul celor care vor să ia un prim contact cu acest domeniu, pentru cei preocupaţi să contribuie la salvarea, la punerea în valoare a acestui patrimoniu inestimabil, în condiţiile în care biserici noi, de zid, iau locul bisericilor vechi de lemn, devenite neîncăpătoare, lăsându-le pe acestea în plan secund, acordându-le mai puţină atenţie decât atunci când ele

slujeau cultului.

Nemaifiind ultile activităţii religioase de zi cu zi, bisericile de lemn pot însă fi introduse în circuitul turismuluireligios, ca mărturii de credinţă, civilizaţie, artă. Responsabilitatea pentru această moştenire este imensă, iar inventarierea ei nu poate fi decât de bun augur, parte a unor demersuri conjugate, instituţionale – de stat, de cult. Responsabilitatea primă în ocrotirea acestor monumente revine proprietarilor de drept, conform legii. Informaţiile din acest “Dicţionar” sunt minimale: numele şi hramul bisericii, anul construcţiei, codul LMI, dimensiuni, structură, particularităţi. Fiecare biserică beneficiază de câteva fotografiii, exterior şi interior.”

         Pe lângă aceste explicaţii necesare, autorul vine şi cu completări, la fel de utile: „Pe lângă aceste biserici, incluse în LMI, există alte numeroase biserici de lemn care ar trebui incluse pe această listă, dar şi un număr remarcabil de noi biserici de lemn, ridicate după arhitectura unor biserici de lemn din zonă. Numai Târgu-Mureşul are 2 biserici de acest lemn, biserica de la Spitalul Nou şi cea din cartierul “Tudor”. În listă mai figurează şi biserici care sunt dispărute, cum sunt cele de la Band, Deaj, Oroiu-Ungureni, ori distruse ireversibil, cum e cea de la Mura Mare. Nu figurează nici turnul clopotniţă, de la biserica din Cosma, de piatră, dar preluată de ortodocşi în sec. XVIII, care i-au ataşat la un moment dat turnul, de lemn, fără a exista menţiuni legate de data la care a fost ridicat.

În schimb, a rămas pe listă ca Biserică de lemn, biserica de la Lepindea, înlocuită în 1910, cu una de zid”.

Autorul deschide Dicţionarul cu „Lista bisericilor de lemn din Judeţul Mureş.Monumente istorice, după LMI, 2004”.

         Sunt fixate câteva coordonate spaţiale şi temporale pentru aceste biserici, de când datează, cine a fost ctitorul ş.a. pentru cele 77 de biserici de lemn.

         În următoarea secvenţă a Dicţionarului se urmăresc câteva coordonate arhitectonice, respectiv se face „Clasificarea tipologicvă a bisericilor de lemn, monumnte istorice, din Judeţul Mureş”. Câteva detalii artitectonice, despre abside, planuri, laturi, pronaos şi naos, etc.

         Aceste detalii artitectonice sunt luate din lucrarea Ioan Eugen Man, Biserici de lemn din judeţul Mureş, Editura Nico, 2009, p. 24-26.

         De la pagina 25 a Dicţionarului se trece la detalierea fiecărei biserici, înşiruite alfabetic, urmărindu-se coordonatele geografice şi temporale, datarea, hramul, detalii istorice, tradiţie, legendele legate de fiecare în parte, evoluţie istorică a monumentului, tezaur şi renume, pictură, obiecte de cult, amplasament actual şi stare fizică şi materială.

         Fiecare edificiu de lemn beneficiază de câteva fotografii exterioare şi interioare, ale altarului, pereţilor interiori şi picturilor.

         Cercetarea domnului Nicolae Băciuţ merge până la descoperirea unor inscripţii vechi, număr de credincioşi şi dacă biserica este funcţională ori se păstrează doar ca monument sau obiectiv turistic.

         Pentru un eventual călător prin Transilvania – aceste obiective sunt deosebit de atractive pentru că  îl ajută să descopere mai bine sufletul românului, regăsit în fiecare fibră de lemn şi în fiecare pietricică din preajmă. Locurile, de asemenea, sunt sfinte şi românii o ştiu şi se comportă ca atare: le păstrează cu evlavie şi mare sfinţenie şi le apără cu toată fiinţa lor.

         S-ar zice că nimic nu e mai preţios pentru ardelean decât edificiul sacru în care a fost botezat, cununat şi care-l va primi şi pe cel din urmă drum al său. Biserica şi ţara sunt reperele sacre ale ardeleanului, alături de familie, de istorie, neam şi limbă.

         Fără ele, ardeleanul şi-ar pierde identitatea spirituală şi ar fi un cetăţean anonim al lumii, fără nimic specific, fără a putea fi recunoscut şi respectat în ochii altora. Mândria de neam, de ţară şi de creştin sunt pentru ardelean, fundamentale.

         Autorul nu se limitează doar la bisericile săteşti, ci înscrie în Dicţionarul său şi biserici din Reghin, Târgu Mureş şi alte oraşe.

         Ex. „Târgu-Mureş 68. Biserica de lemn Sf. Arhanghel Mihai, 1750 Târgu-Mureş, în incinta garnizoanei de tancuri. Biserica provine de la Sub Pădure. Ea păstrează arhitectura acelei biserici, care nu a mai putut fi salvată in situ şi a fost reconstruită la Târgu-Mureş, utilizându-se materiale noi, fiind recuperate puţine componente din biserica originală.

A fost sfinţită în 2001, având destinaţie cultică pentru efectivul Brigăzii 2 Tancuri Târgu-Mureş, având preot militar. Planul bisericii este dreptunghiular, cu laturi de 7,68 m lungime şi 4,30 m lăţime. Absida e pentagonală, decroşată. Alăturat a fost ridicat şi un turn clopotniţă. Iconostasul a fost realizat de sculptorul IOAN Constantin”.

         În finalul lucrării autorul a inserat un material furnizat de  Agentia Natională de Presă Agerpres care evidenţiază faptul că lucrarea dlui. Nicolae Băciuţ, „Dicţionar…” este „Primul dicţionar al monumentelor istorice biserici de lemn”.

         Se specifică în această notă că Dicţionarul a fost realizat în urma unei investigaţii făcute pe cont propriu.

         Cu acest prilej, autorul şi-a declinat intenţiile şi a declarat: „Voi încerca să extind şi să aprofundez  cercetarea şi să pot oferi un instrument de lucru pentru un  primcontact cu realitatea bisericilor de lemn din judeţul Mureş. Este un element de patrimoniu extrem de important, pentru că el rămâne cea mai importantă mărturie a existenţei noastre în acest spaţiu, mai ales că bisericile de lemn au fost varianta de rezistenţă şi de refugiu a comunităţii româneşti, care nu a putut să construiască în principalele localităţi din judeţ biserici de zid, cele mai recente fiind din ultima parte a secolului al XVIII-lea şi aceste construcţii sunt puţine – Sighişoara şi Târgu-Mureş”.

         Totodată, autorul a mărturisit că lucrarea de faţă este: „consecinţa unor preocupări de mai bine de un deceniu legate de bisericile de lemn şi că, de-a lungul timpului, a editat câteva monografii ale unor biserici de lemn – de la Mănăstirea Lăpuşna, Culpiu Cuştelnic, Târgu Mureş etc. „Sunt 90 de obiective, nu toate biserici de lemn, pentru că fiecare biserică de lemn importantă are în ansamblul menţionat în lista monumentelor istorice şi clopotniţă şi porţi. La Nadăşa şi Băiţa e acest complex clopotniţă, poartă biserică.

Nu toate cele 90 (de obiective – n.r.) sunt biserici, ci în jur de 65″.

Lucrare frumoasă, aspectuoasă,  preţioasă, de calitate, cu o valoare deosebită pentru orice român, „Dicţionarul de Monumente. Biserici de lemn din Judeţul Mureş”, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2010, se înscrie în galeria lucrărilor de referinţă care fac din bisericile româneşti un brand ce nu mai are nevoie nici de cuvinte în plus, nici de imagini, care cheamă la faţa locului pe orice creştin, spre vizitare, spre cinstire şi spre închinare la altarele lor, acolo unde s-au închinat românii de veacuri.

CEZARINA ADAMESCU, AGERO

http://www.http:// agero-stuttgart.de

 ___________________

13 Mai 2011 – Artur Silvestri: „Frumusetea lumii cunoscute“, Editura Carpathia Press (Ioana Stuparu)

            Privesc această carte ca pe un dar de preţ, ca pe un suvenir prelucrat din bobiţe de viaţă, încrustat cu podoabe culese din cele mai calde vibraţii ale sufletului. Suvenir de la un prieten drag, scriitorul Artur Silvestri.

În cea mai mare parte a lucrărilor sale, cărturarul Artur Silvestri a aşezat în prim plan omul. “Omul şi faptele sale”. A preamărit omul ca esenţă, ca model de urmat, omul care, prin iubire faţă de Dumnezeu şi cuvântul Lui Dumnezeu, prin darul creaţiei cu care l-a înzestrat divinitatea, şi-a dovedit adevăratul lui rost pe pământ.

In ultimele cincizeci de zile ale vieţii, fără a bănui că venirea sa pe pământ se apropie de sfârşit, Artur Silvestri a pus pe primul plan doar “creaţia divină”. Cu dăruire faţă de tot ceea ce-l înconjoară, cu puterea înţelepciunii la care ajunge un om, încât să considere că între o pisicuţă sau astrul nopţii, între un smochin sau strălucitorul soare, între întinderea mării sau un căţeluş, între un boboc de trandafir sau o imensitate de nori, între nesfârşitul cer sau ciripitul de păsărele, între o vrăbiuţă sau un fulger, între miliardele de stele de pe cer şi picăturile de ploaie, nu poate exista diferenţă, atâta timp cât totul este creaţia Lui Dumnezeu, fiecare în parte având importanţa sa, farmecul său.

Pesemne, OMUL ARTUR SILVESTRI ajunsese la o treaptă spirituală  foarte înaltă, dacă, după o viaţă de activităţi ca: scriitor, critic literar, filozof al culturii, istoric al civilizaţiilor, a reuşit să privească la tot ce-l înconjoară, doar cu ochii sufletului şi cu o simplitate rar întâlnită sau, poate, nemaiîntâlnită. Să vadă, adică, doar “frumuseţea lumii cunoscute”. Să o vadă, să se minuneze, să se lase copleşit, iar acest sentiment să-l spună şi altora. A aşternut totul pe hârtie, reuşind astfel să creeze veritabile tablouri din cuvinte, bijuterii literare, harul de prozator ieşind la iveală şi cu această ocazie. După plecarea domniei sale în lumea celor drepţi, plecare  prematură şi fulgerătoare, doamna Mariana Brăescu Silvestri a adunat aceste bijuterii de suflet şi le-a publicat în albumul intitulat  “FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE”. Cincizeci de tablouri literare, reprezentând vibraţii sufleteşi din ultimele cincizeci de zile ale vieţii scriitorului Artur Silvestri.

Voi cita măcar una dintre povestiri:

“27 octombrie

SUFLETE ALESE

Adevărata zi a Sfântului păzitor al Bucureştiului a fost însă, în această lune luminoasă, când din toate părţile către Mitropolie veneau mulţime de omenet, voind să se închine la moaştele protectorului sacru al oraşului. Oameni de toate vârstele, cu felurite obiceiuri, locuind nu doar Bucureştii şi împrejurările lui, ci şi alte locuri de prin ţară unde s-a dus vestea demult despre sfântul ce nu lasă pe venetici să facă rele – se întâlnesc aici slăvind cu glas încet, concentrat, cânturi, rugăciuni, imnuri. Dar, pe lângă ei, mulţimi de făpturi fără grai, apărate de prea-cuvioşi, vietăţi ale lui Dumnezeu, bucuroase şi ele, mărunte vrăbiuţe gureşe şi săltăreţe, porumbei făloşi, gânguritori, blânzi şi cuminţi, raţe sălbatice de pe lacuri, pescăruşi veniţi de departe, căţei cuminţi, mari şi mici, sărăcuţi, flămânzi, unii fără adăpost; o lume necăjită, obidită, dar suflete pure, cuviincioase, parte din sfinţenie”. (Povestire din albumul “Frumuseţea lumii cunoscute”).

Simplitatea descrierii momentelor, îndeamnă cugetul cititorului către frumuseţe, către blândeţe, către iubire, către scrierea biblică, ridicându-le la un grad literar impresionant, poate, chiar de neegalat.

                                                                        IOANA  STUPARU

_________________

12 Mai 2011 – Ioan Benche: „Colb de sat cu ranita de soldat“, Ed Tipolitera, Cluj-Napoca (Al Florin Tene)

            Noul volum de proză  semnat de Ioan Benche, intitulat “Colb de sat cu raniţă de soldat “, apărut la Editura Tipolitera, Cluj-Napoca, 2010, cuprinde 63 de povestiri despre viaţa oamenilor de la sat, inclusive cele de militar. Având o prefaţă de Ion Constantinescu şi o însemnare de Iulian Patca.

             Scriitorul a publicat poezie  şi proză în diferite reviste literare din ţară, debutând editorial în 1997 cu volumul de poezii”Jocuri de dragoste “, apărut la editura “Dacia “,după care au mai urmat trei volume de poezie şi proză.

             Din naraţiunile prezentului volum, structurat în două capitole: “Colb de sat “ şi „Raniţă de soldat”, scris în spirit melancolic, răzbate nostalgia după cântecul neauzit al creşterii ierbii, după mirosul crud al cânepii pusă la uscat pe garduri şi multe alte amintiri ce  reconstruiesc sub pana prozatorului imagini din anii copilăriei petrecuţi într-un sat din Ardeal, sau din perioada când soldatul îşi păstra scrisorile iubitei în raniţă.

            Povestirile sunt scurte poeme în proză din care răzbat melancoliile vieţii de la ţară dintr-un timp al copilăriei, iar, uneori chiar anistoric,(“ Sânziene“, Zălămâzdra “, “La cosit “ ), având personaje cu destine legate de glie, naraţiuni poetizate întoarse spre Sinele autorului.

            Arhaismele şi regionalismele folosite de Ioan Benche, unele puse în gura personajelor,(Ion Călneanu, Virginica,  Lisa-Veta, Baba Cârna, etc. ) dau o autenticitate atmosferei şi imaginii lascive a realului. Rememorarea este procedeul  pe care îl foloseşte scriitorul pentru a ilumina trăirile sale, personajele sunt plasate, mai mult episodic, fiind folosite pentru a întregii tabloul rustic.Confruntarea cu realul e un mod de a redeştepta mişcarea sufletească, de a retrăi vibraţia. Dialogurile par autentice, mai ales că autorul pune în gura acestora arhaisme utilizate în mediul rememorat . Aceste schiţe, cum spune Gavril Matei Albastru în revista “Luceafărul “ din 12 decembrie 1981, sunt mai mult poeme în proză, sau mai bine zis proză poematică. Naraţiunile, scurte ca întindere tipografică, dar cuprinzătoare din punct de vedere ideatic, desfăşurându-se pe un fond puternic confesiv.

            Ciclul narativ”Raniţă de soldat “ despre care Iulian Patca îl prefaţează, evidenţiind “capacitatea de a ne induce şi nouă, cititorilor, sentimental de admiraţie pentru soldat” , cuprinde autentice povestiri scrise cu sufletul despre fostul soldat al armatei române. Autorul venind din această categorie profesională, fiind gazetar militar, a cunoscut , în profunzime, viaţa aspră dar frumoasă de militar în termen  pe care a surprinso în scurte povestiri  din care răzbat stările psihologice ale soldatului în diferite momente ale exercitării ordinului militar.

            Autorul acestei cărţi monologhează uneori asupra unor fapte(vezi: La Sântare, Ora recruţilor, În loc de prezentare, etc.  ) unde descoperim o ataşare sufletească faţă de soldatul anonym din trupă, unde senzaţiile se amestecă cu reflecţia, impulsul cu reacţia lucidă, dar şi o terapeutică sufletească, o formă de exorcizare a interiorităţii, un mod de a realize o “fotografie psihică “ a soldatului roman.

            Cartea ne redescoperă un autor admirabil în proza căruia spontaneitatea are un rol important.

                                                                                    Al.Florin ŢENE

__________________

11 Mai 2011 – Maricica Stroia: „Pe aripile copilăriei“, poezii tematice pt invatamant prescolar, Ed Sf Ierarh Nicolae, Braila (Ionel Marin)

Apariţia unei cărţi, este oricând un motiv de bucurie, mai ales când aceasta este o scriere nu lipsită de importanţă. Autoarea, născută la Adjud, pe 11 august 1978, este proaspăt licenţiată în ştiinţele educaţiei a Universităţii Bucureşti. Cartea are106 pagini alb-negru, cu ilustraţii şi este editată de către Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2010. Fiind volumul de debut al autoarei adjudene Maricica Stroia, regăsim în el magia unui început, ce se întrezăreşte prolific şi util.  Scopul declarat, de însăşi autoarea acestei cărţi, este acela de a-şi pune la dispoziţie atât sieşi, cât şi cadrelor didactice interesate de acest demers, o carte de poezii, care să inventarieze câteva dintre temele ce se regăsesc în proiectarea activităţilor de tip integrat în grădiniţele de copii. Chiar şi numai datorită acestui scop declarat, cartea este insolită prin apariţia sa, dovedind încă o dată devotamentul faţă de misiunea de dascăl şi dragostea imensă pe care autoarea o poartă copiilor.

În prezent cadru didactic titular la Grădiniţa Surlea din comuna Păuneşti, judeţul Vrancea, autoarea rescrie în paginile cărţii afecţiunea pe care o simte faţă de irezistibilul zâmbet al unui copil, de mirarea şi nedumerirea acestuia. Viziunea asupra poeziei este de o simplitate debordantă, cartea fiind scrisă cu intenţia de o oferi, în primul rând copiilor de vârstă preşcolară, posibilitatea memorării facile a acestor poezii. Ţinând cont de particularităţile de vârstă ale celor pe care îi are în vizor, Maricica Stroia încearcă şi de ce nu  chiar reuşeşte să reproducă prin poeziile sale o lume magică, o lume atractivă, ubicuitatea copilului şi a copilăriei fiind mai mult decât evidentă. Stilul, încărcat de lirism, se doreşte o elogiere a unei vârste frumoase, de care copilul să devină conştient şi responsabil.  Sunt invitaţi să călătorească “pe aripile copilăriei” atât copiii, cât şi părinţii, bunicii şi chiar educatorii lor, care să “digere” simplitatea demersului dar şi profunzimea lui, indiferent de calitatea pe care o au  în momentul lecturării.

Multe dintre poeziile prezentate în carte sunt mici antologii de sentimente şi vibraţii onirice. Unele dintre ele, cu personaje pitoreşti, subscriu fabulei care epatează prin morala plină de înţelepciune şi adevărul sintetizat în ele. Alte poezii din cuprinsul cărţii sunt veritabile poveşti în versuri, de mică întindere, dar concentrate în adevăruri universale, rostite clar şi limpede, cu o acurateţe aparte. Cartea, ca şi apariţie literară de debut, este una fără prea mari pretenţii, dar valoroasă, prin publicul ţintă căreia i se adresează şi prin conţinutul său liric. Unele dintre versificaţii, uneori intenţionat stângace, sunt menite să creeze în accepţiunea cititorului o viziune oximoronică, care încearcă parcă să reconstituie subtil şi elegant starea aceea de confuzie, în care se găseşte copilul. Mesajul cărţii nu este neapărat unul profesional ori pedagogic dar, de ce nu – unul subliminal: acela de a învăţa, de a cunoaşte, de a recunoaşte. Dintre atuurile lucrării se evidenţiază: simplitatea scrierii, facilitatea stilului(adecvat grupului ţintă), farmecul aparte al poeziilor – de multe ori cu tentă de poveste, temele abordate (facile şi practice, în acelaşi timp). Respectând tematicile impuse în pregătirea activităţilor, inclusiv a celor de tip integrat, lucrarea este un ajutor de nădejde, pentru punerea în practică a acestora. Cartea poate fi un prieten de încredere în realizarea unor subactivităţi la grupă cum ar fi: memorarea, lectura, audiţia, povestea educatoarei, educaţia plastică, educaţia moral-civică, cunoaşterea mediului, dezvoltarea limbajului şi activităţile matematice. Fiecare poezie rescrie o poveste, care-şi poate dovedi utilitatea în practica cotidiană a educatoarelor.

Deşi subtitlul cărţii, emblematic – de altfel, “Poezii tematice pentru învăţământul preşcolar”, ne duce cu gândul la o lucrare specialitate, lucrurile nu sunt deloc aşa. Prin evenimentele magice create de autoare în paginile cărţii sale, se deschide o întreagă lume, fantastică şi specială, împrumutând copiilor din sensibilitatea şi delicateţea unui om, ce se dovedeşte un profesionist în adevăratul sens al cuvântului. Urmând stilul insolit al înaintaşelor sale: Elena Farago sau Ana Blandiana, autoarea reuşeşte să transmită în puţine cuvinte, foarte multe lucruri, „condimentându-le” cu sarea şi piperul cunoaşterii şi inocenţei vârstei copilăriei. Titlul fiecărei poezii este dat într-o manieră simplistă, menite să-l facă pe copil să recunoască scopul acesteia: „Biblioteca vorbitoare”, „Atenţie cu focul!”, „Jocuri de iarnă”, „Cearta cea gustoasă”, „ Bradul de Crăciun”, „Aroma mierii”, „Lumea jucăriilor”, „Grădiniţa veseliei”, „Secretele pădurii”, „Drumul pâinii”. Scrierea este actuală, „obligând” copilul să trăiască în timpul său, într-un timp pe care îl simte şi îl recunoaşte. Stropite cu scântei, desprinse din bagheta unui magician, întâmplările din carte descriu şi împlinesc în mare parte nevoile fundamentale ale copilului de vârstă preşcolară şi nu numai: nevoia de a călători, de a experimenta, de a observa, de a-şi imagina, de a opina şi de a interveni.

Consider cartea – un demers îndrăzneţ – în crearea unor materiale proprii pentru lucrul la grupă, fără  a aduce niciun afront operelor marilor înaintaşi, demne de un loc de cinste în lectura şi cultura micilor preşcolari. Nu este nicidecum o substituire a acestor lecturi nemuritoare, ci mai curând o încercare timidă, dar sigură, de diversificare a paletei posibilităţilor de lucru. Cu certitudine lucrarea este o apariţie insolită şi curajoasă, purtând în ea amprenta tactului pedagogic, indispensabil autoarei, în postura în care se află în acest moment (acela de cadru didactic). De multe ori cartea: „învaţă”, „dă sfaturi”, „mângâie”, „alintă”, dar şi „moralizează” şi „vorbeşte” ferm şi deschis. Iată verbe, conjugate hotărât şi artistic între paginile scrierii de faţă. O consider o lectură agreabilă şi uşoară, cu un scop bine definit şi în mare parte atins, datorită armelor utilizate (rimă, ritm, culoare, emoţie, implicare, facilitate, accesibilitate, concentrare, atenţie la detaliu). Autoarea îşi încheie pledoaria într-un mod subtil şi emoţionant, cu cuvintele pline de speranţă şi încredere ale Maicii Teresa: “Nu există lucruri măreţe, făcute în educarea copiilor noştri, ci doar lucruri mici, făcute cu o dragoste imensă”. Rămâne ca această scriere să-şi dovedească eficienţa şi eficacitatea prin proba timpului şi mai ales prin prezentarea în faţa celui mai sincer şi mai „puternic” critic din istoria omenirii: copilul – dezinvoltul şi inocentul zburător „pe aripile copilăriei”

Ionel Marin, Focşani

august 2010

________________

10 Mai 2011 – Răzvan Ducan: „100. Cele mai frumoase poezii“ – antologie, Ed. Nico (Cezarina Adamescu)

Motto:

„Nu port în cârcă un număr de ani, 

Ci port în cârcă un număr de cărţi »

                                                        Răzvan Ducan

 

         Încă de la început impune respect şi sfiiciune menţiunea editorului despre volumul în cauză: „Carte distinsă cu PREMIUL “ROMULUS GUGA” la Festivalul de Poezie “Romulus Guga, Ediţia 2010” –  ceea ce e, fără îndoială admirabilă. Iniţiativa editorului de a realiza o colecţie “100 – Cele mai frumoase poezii”, aminteşte de colecţia Editurii Albatros, “Cele mai frumoase poezii” – care pentru un autor, reprezintă puncte de referinţă, din care atât autorul cât şi cititorul se pot înfrupta, până la saţ, cu frumuseţe şi valoare. Personal, sunt unul dintre aceşti autori şi cititor în acelaşi timp,  care a păstrat colecţia intactă şi şi-a completat formaţiunea spirituală cu acele minunate cărţi editate cu generozitate de amintita Editură Albatros.

         Faptul că Nicolae Băciuţ înfrânge inerţiile momentului şi ignoră, cu o bunătate seniorială prejudecăţile şi austeritatea ultimelor decenii în ceea ce priveşte cultura, este cu atât mai meritoriu. În Numele sacru al Poeziei el dăruieşte contemporanilor, “versuri pentru mai târziu”.

         Astfel se face că editează antologic opera unor scriitori reprezentativi ai vremii, fără să mai aştepte posteritatea care nu se ştie în ce direcţie se va îndrepta.

         Grupajul consistent oferit de Răzvan Ducan îi oglindeşte linia melodică şi vocea lirismului care s-a distins prin autenticitate şi fior transcendent în contingentul, de multe ori îmbâcsit de zgomote infernale: “e secolul XX, îi zic, acelea sunt maşini / şi-n fereastra acea luminată vorbeşte preşedintele Bush.”  (Gladiatorul de la  Şcoala din Capua).

         Stilul lejer, interactiv, colocvial şi inserturile în cotidian sunt principalele atribute ale liricii duncaniene.

Într-un eventual epitaf scris de însăşi mâna autorului, s-ar putea scrie: “S-a născut la prima lui carte scrisă / Şi după ultima a murit, / Dăltuiţi pe cruce cuvenita erată: / “A poezit, a poezit, a poezit!” (Duminicile poartă titlurile cărţilor mele).

Aşadar, poetul poezeşte şi ne împoezeşte, cum ar fi spus Nichita: “Haideţi să ne împoezim!”

            Compuse în vers liber, poemele se înscriu în postmodernismul  aflat la  graniţa dintre linişte şi nelinişte, celest şi terestru,  în spaţiul subţire dintre real şi oniric, sublim şi grotesc, sacru şi profan, adică, aşa cum este viaţa, îndeobşte: “La dungă-mi port iedera secolului, / Dar discret, în secrete încăperi, / Sunt pisica neagră ce calea taie / Ciupercilor de beton şi de fier. // Uraaaa! Am produs un nou accident / Şi-am fisurat monotonia, / Umblă matematica-n cârje, / Intrată în copacul de esenţă tare, POEZIA! » (Hei, tu, casă de vacanţă, trup al meu).

         În retortele intime, poezia se pregăteşte după o alchimie proprie: „Se colorează aerul la vorbire / şi dispare după perdeaua / indiscreţiei./ De atâtea sepii, / oceanele-s imense manuscrise / pe care nu le citeşte nimeni. / Trec delfini în sus şi în jos / (jucării cu cheie) / trec cu fumul cuvintelor în bot, / intră prin labirintul timpanelor, / apoi ies, /  cu putere în arc. /  (…) / Lacrima de sidef a scoicii / fierbe în retorte de fum”. (Alchimie).

            Poetul îşi mărturiseşte o dorinţă care-l bântuie: „am şi eu dreptul la o dorinţă / în încăperea soarelui / sau deschideţi ferestrele muzicii siderale,/ un clopot de sticlă vreau /pentru vieţuitoarea aceasta fudulă şi roşie, / fundă-ntr-un sfârşit de mileniu. / Deci, acesta-i sentinţa, / Aceasta inima mea preaplecată, / Aceştia sunt câinii / Cu apucăturile lor postmoderniste. (Aceasta-i sentinţa).

         Dar mai ales, Răzvan Ducan cutează să alcătuiască „Geografia visului”

„Geografia visului se poate învăţa, / Piatră din praştie sunt formele imaginaţiei mele, / Trupul va fi pe pilot automat / Când eu voi zbengui printre stele.”

         Într-un poem-autoportret, apare conştiinţa că omul se confundă cu timpul şi cu spaţiul care se comprimă în fiinţa lui, şi toate acestea trebuie exploatate şi cercetate conform  firilor înclinate spre introspecţie, cunoaştere şi filosofie: „Să mă ştiu până la capăt, / Spaţiu comprimat în mine? / Timp eu sunt care merită / Exploatat cum se cuvine?! // Şi mă văd cu ochi cât pot, / Voie cât am eu să strig, / Dincolo de simţuri însă / N-am putinţă să mă-mping, // Şi să-mi explorez neantul, / Stelele ce ard în mine / Cu lumina lor ajunsă  / În cuvintele-mi puţine, // Fiindcă este-un zid de teamă, / Gros de frica de-a fi eu, / Pe de-a-ntregul, căci de piept / m-oi lua cu Dumnezeu. // După chipul lui mi-e chipul / Şi-n asemănare-s uns, / Eu sunt el, cel la plecare, / El e eu, însă ajuns.” (Şi mă doare până-n mine).

         Poetul îşi recunoaşte drept păcate veniale dorinţa de cunoaştere, cercetarea, curiozitatea, pe care le “mărturiseşte” în spirit de penitenţă autoimpusă, deşi  conştient că nu va putea trăi fără acestea, care constituie apanajul creaţiei: “Doamne, dacă mă vrei înapoi în rând, / Ca recrutul ce-şi trăieşte ziua pentru zeama cazanului, / Cu toată beteala înfăţişării, / Deşi şi Trichius Sexualis spune despre sine că-i frumos, / Ia-mi iscodirea, / Pune-mi capul sub perna monsier-ului Guillotin. / Ia-mi focul întrebărilor din oala trupului, / Ia-mi scânteia ce-l aprinde sau dăruie-mi / Toate răspunsurile posibile deodată, / Tot una-i, / Să nu mai am la ce tinde. (Eu sunt ambele maluri).

O altă formulă de autoportret este cea cuprinsă în poemul: Sunt o mărturisire a cuiva: “Sunt o mărturisire a cuiva, / Aş vrea să ştiu buzele ce m-au zis în afară, / Lăsându-mă pradă flămândelor guri, / Vântului, ce-mi împinge şi-acum pânza carnală, / Ochiului, ce mă priveşte cum mă-ndepărtez în derivă, / Frunţii, care se-ncruntă când încerc o eschivă, / Urechii, care se face că n-aude solitudinea mea, / Gâtlejului, ce-nghite satisfăcut nepriceperea, / Degetelor, ce s-au desprins fără regret, / Gândirea gânditorului meu vinovat de portret, / Şi pasul ce-a stat când pasul meu s-a format / Şi gura începutului ce m-a strigat. / Dar nu mă simt vinovat cu nimic, / Sunt simplă scrisoare expediată-n plic, /

Şi mă frământă şi mă-nspăimântă, / Că nu ştiu de cine şi adresată cui? / Dar înţeleg să fiu întreg, / Să mă petrec, din raţiunile LUI.”

         Altă oară, poetul conştientizează că nu poate evada din el însuşi pentru că e împiedicat de simţuri, deşi: „câteodată simt nevoia să fiu singur / Şi atunci încerc să ies pe uşa din dos, / Desfătându-mă cu gradul de libertate în plus pe care mi-l ofer. / Apoi, saturat, mă întorc incognito, / Ieşind zâmbind pe uşa somnului cu ochii deschişi. / Garda mă preia cu convingerea că am fost tot timpul sub supraveghere. / O mai păcălesc uneori punându-i în pahar băuturi alcoolice, / Cu care o ameţesc în bloc, dar asta îmi dă prea puţină satisfacţie, / Deoarece acest lucru e la îndemâna tuturor. / (Uneori, invidiez piatra pentru libertatea pe care i-o dă anonimatul, / dar nu vreau să schimb cu ea.)” (Nu pot, nu pot să evadez din mine).

         La nimic nu jinduieşte poetul mai mult decât la libertatea interioară care, o dată răpită, se simte prizonier în propria-i piele.

            Dacă versurile sunt oglinda de sine, poetului nu-i mai rămâne de făcut decât: “Să-ţi gândeşti sinele” e cea mai bună ofertă / Care ţi-a fost făcută vreodată. / Nu puteai, de altfel, să refuzi. / Lucrul acesta se întâmplă atât de rar, / Încât pot să spun că ai fost privilegiat.”(Să-ţi gândeşti sinele).

         Astfel ţi s-a oferit, fără să conştientizezi, şansa devenirii. „Cu o viteză uluitoare, ce a ascuţit osia întrebărilor. / Când ai ocolit primele obstacole ai devenit funcţional, / Iar când ai gândit fructul, ai devenit util, chiar subtil de util. / “Să-ţi gândeşti sinele”, iată, prima viteză universală, ce eşti.”

         Iată o filozofie interesantă privind  oportunitatea demersului tău.

         „Fiecare existenţă are-un Dumnezeu, / Fiecare are o biserică, / Plantele se roagă în verdele lor, / Dumnezeul planetelor are formă sferică //  (…) // Mortaru-i biserica pietrelor, / Sfioase în straie de zugrăveală, / Smerite sărută crucea de sânge / Care se-nchină pe pardoseală”. (Fiecare existenţă are-un Dumnezeu).

                Fantezia poetului nu are limite. El se vede când „cărare”, când „rogojina pe care se şterg de fagurii de beton/ stresatele vieţuitoare”; când „striaţie bătătorită/ ce prinde pesimismul în nadă”; şi chiar „locul paşilor sfârtecaţi de frunze/ Din a toamni grenadă”  şi câte şi mai câte.

            Se ştie, dacă nu există „cuvinte potrivite” care să exprime starea, poetul inventează. Prin sine însuşi poetul este un inventator, un arhitect de sublim şi un  meşter zidar şi zugrav de idei. El poate fi şi un artizan şi un şlefuitor de dioptrii pentru suflet.  Răzvan Ducan însă, alături de cuvinte cu un grad de eufonie foarte înalt, uzitează şi cuvinte total apoetice precum: „beton”; „stresate”; „igienă” ş.a., dar care-i slujesc ideii. Cu puţin efort ar fi găsit sinonime care să nu spargă eufonia în ţăndări. Iată ce titlu muzical: „Sunt visat de o minte visătoare” şi poezia este pe măsură: „Sunt visat de o minte visătoare, / Am căzut din vis de-a dreptul în picioare, / Sunt trimiterea la care el a ajuns, / Sunt bucuria lui în ascuns. //Sunt evadatul din sine, / Sunt materializarea unor suspine, / Sunt idealul, să-nţeleagă calul, când se bate şaua, / Sunt înălţarea. // Sunt înălţimea secretă, / Sunt asul din manşetă, / Sunt refugiul la greu, / El, de atunci, sunt eu.”

            Despre ceea ce este poetul ne spune chiar autorul într-un poem foarte interesant care aduce aminte de  Nichita cu al său poem: „Poetul ca şi soldatul /  nu are viaţă personală/Viaţa lui personală este praf / şi pulbere.”

Dar iată cum îl vede Răzvan Ducan: “Poetul nu poate fi păstrat în formolul formelor convenţionale. / Raftul pe care-i pus nu-i al timpului său. / Îl strânge formula chimică a încartiruirii. / El nu poate sta înţepat în ceafă aşa cum vrea bumbişca vremii, / De aceea, atunci când profesorul de morală vi-l aduce, / Mândru, ca material didactic, / Să ştiţi că ce vedeţi voi acolo nu-i adevărat, / Căci ce vedeţi voi acolo îi mai mult dorinţă decât putinţă. (Poetul nu poate fi păstat).   Şi aici se distinge năzuinţa de a fi, cel puţin la înălţimea propriilor aspiraţii. De fapt, el este un veşnic neliniştit şi un îmblânzitor de himere care caută toată viaţa forma perfectă. Iată cum este transpusă poetic această zbatere inegală în pofida zidurilor: „Deconspirat prin trup, / Răstignit prin vizualizare, / Cuiele gravitaţiei răni îmi fac, / De corp, de mâini şi de picioare. // Încărcări şi descărcări succesive / În golful secolului rabd, / Legăturile de carbon doar pe mine / Mă trimit mereu să stau de cart. // Şi mă legăn între existenţe primare, / Le curăţ puntea cu slugărnicie / Şi când toate-s după placul lumii / Mă spăl cu visul de ipocrizie. // Şi mă dezleg de hainele de fotograf, / Urletul îl trec peste dermă, / Formulele imaginaţiei mele / Doar acum îmi dau ţinută demnă. // Şi mă răstorn şi mă adun, / Mă închipui şi mă proiectez, / Trăiască-mă, fără de formă, / Inventându-mă, mereu, ca unic crez”.

(Deconspirat prin trup).

         Discursul poetic al lui Răzvan Ducan este însoţit de gesturi largi, de semne, articulaţii, pauze de respirări şi iar amplitudine, înălţări şi porţiuni line. E o retorică proprie cu avânturi şi poticneli, cu zbor înalt şi apoi în vrie, precum în azur, aeroplanele fac demonstraţii aviatice. E destul de spectaculos să priveşti, dar mai spectaculos (chiar dacă mai periculos!) este să te încumeţi să fii însoţitor de bord. Iată o mică demonstraţie: „Se umflă buzunarul de marele vânt al lipsei. / În rest stofa fină a emoţiei. / De ce spuneţi, atunci, că umblu dezbrăcat / Printre maşinile de asfaltat orice / Şi chemaţi sectoristul să mă poftească afară din secol? / Ronţăirea firului de iarbă e incest? / E indecentă înfiorarea? / Se ruşinează de mine sistemele de înfulecat, / Se dereglează cu iscodirea esenţelor? / Să fiu chiar balaurul din poveştile cu feţi intestinali, / Traşi prin inelul făgăduinţei, cu care vă adumbriţi copiii? / Dar sensurile pe care le iau de la cina voastră de taină / Nu modifică gustul mâncării! / Staţi degeaba cu zăvoarele trase./ Nu aspir la negrul de sub unghii. / Nu vă faceţi griji, concurenţa-i exclusă./ Poftă mare şi fie-vă contul uşor / De greutatea zerourilor, / Şi harnică burta să le poată duce. / Şi eu, pe lângă, de la Institutul de Observare Antologică”. (Se umflă buzunarul de marele vânt al lipsei).

            Răzvan Ducan îşi manifestă dragostea de plai, cum altfel, decât prin cuvânt? în poemul: „Târnava mea de lapte dulce: Angulus ridet (Horaţiu-ODE, II, 6, 13) / Târnava mea de lapte dulce, / mulsă din ugerul unui munte dus la păscut, / pe păşuni dumnezeieşti de transilvane, / te ador din cana malului de lut. // Te sorb cu mici înghiţituri de vis, / având în mână un codru de pădure, / din grâul dealului unde urcam ades, / să las priveliştea ca să mă fure. // Şi plâng în fibra mea de harul, / din meandrele tale de a fi dezghiocat pe pământ, / antidot al înstrăinării mele de mine, / smălţuieşti trecerea mea prin cuvânt.”

         Real reconstruit cu elemente metareale, cu piatră cioplită de vis şi liantul care de veacuri lipeşte om cu om, inimă cu inimă şi tot ce există în natură. Din această panoplie originală, nu lipsesc amintirile: „Prăbuşit în amintirea voastră, / Asemeni unui meteorit într-o Mare a Liniştii, / Proaspăt încărcată atunci cu mine, / Iertaţi-mi suprasarcina! / Fizionomia exactă sunt doar poemele din cutia neagră a spuselor. / Puteţi s-o înrămaţi pentru vernisajul unei bune intenţii. / În deplinătatea facultăţilor mele fizice şi mentale declar: / Totul în afara ei e minciună, ambalajul de carne şi sânge / Cu funda zâmbetului, fac parte din convenţie. / Cum ar fi fost să vi se pună, direct în mână, / Lipicios sau fierbinte, spiritul lui Răzvan Ducan? » (Prăbuşit în amintirea voastră).

         Procedeul de a-şi inserţiona numele în poeme este unul cunoscut. Şi în proză, unii autori, cum e Nicolae Breban, intervine, nu numai ca voce auctorială, ci cu întreaga persoană, cu nume şi date biografice, interpelând cititorul şi chiar cerându-i părerea, cum să desfăşoare mai departe acţiunea.

Un original colocviu cu Moartea are loc în  « Poem entropic » : « Ce-mi rezervă viitorul ? / căci putinţa mi-e redusă; / doar orgoliul meu mai latră / luna propriului eu, / sunt pion mutat pe tabla / cu pătrate albe-negre, / nu de regi sau de regine, / ci de însuşi Dumnezeu?!”

Şi în poemul: “Timp urzit în războiul de ţesut al mirării” autorul îşi continuă meditaţia despre condiţia de muritor.

         Se pare că autoironia, autopersiflarea, îl prind bine pe Răzvan Ducan, de aceea, la prima vedere, ar părea că nu ia nimic în serios. Dar, sub acest văl, se ascunde o mare uimire, o tristeţe destul de adâncă şi o atitudine serioasă în faţa problemelor fundamentale, cum sunt trecerea implacabilă a timpului, condiţia omului, naşterea, viaţa şi moartea.

         “M-am născut mormânt : M-am născut mormânt / şi cresc groapă adâncă, / din palma mea, spaţiul / indulgenţe mănâncă. // Se curbează şi timpul / cum ştie mai bine, / toiag ce sunt / sprijinind suspine. // La rându-mi morminte / nasc adâncind gropi, nimicul de mine / dau de lucru la popi, // şi las moaşele, toate, / să devină şomere, / că mă nasc eu mormânt, / cu adâncă durere, // şi mor nou născut / într-un pântec suav / şi mă fac că trăiesc, / şi mă fac că nu-i grav”. În acelaşi ton este şi poemul: “Se mută trist, oraşu-n cimitir”. Subiectul se regăseşte şi în poezia: “Tabel al elementelor, casă părintească : M-a strâns din anii fără număr / şi-am devenit ceea ce sunt, / „per aspera ad astra”, / şi în amurg mă trezesc murmurând: // Tabel al elementelor, casă părintească, / pentru trupul meu care se rupe, / pregăteşte o groapă de perioade, / să aştept apoi reînvierea din grupe. »

        Erotismul este o componentă a scrisului acestui autor şi el se regăseşte în multe titluri, fie sub formă voalată, fie directă.

         E foarte ciudat cum, ideea morţii este asociată cu ideea stării intrauterine. Aceaste două stări au fost sesizate şi de Nichita Stănescu într-un poem: „Moartea se aseamănă / întocmai cu naşterea./ Nimic nu este altceva./ Ce am simţit înainte de a mă naşte/ voi simţi şi după ce nu voi mai fi./ Nimic nu este altceva./ Totul este totul./ Iar eu sunt tu.”

         Dualismul eu-tu este de fapt o simbioză, pentru că, spune acelaşi Nichita: „Nu se ştie cine respiră/ pe cine”.

         Aceasta este exprimată  de Răzvan Ducan astfel: “Mă va durea când n-oi mai fi, / Cum m-a durut când nu am fost, / Pe cel născut de-un pântec, trupul, / Durerea-l ştie pe de rost. // Când n-oi avea ce să mă doară / Şi când durerea n-are unde, / Cuibar să-şi facă o nedurere, / Prin moarte trupu-mi va pătrunde. // Şi voi fi iarăşi cum am fost, / Şi cum am fost n-am cum să ştiu, / Când nu avea durerea trup / Şi predica într-un pustiu. // Când trupul nu avea durere, / El nici chiar trup nu mai era, / Căci nedurere e durerea, / Când n-are unde exista.” (Mă va durea când n-oi mai fi).

         Meditaţia filozofică se îmbină armonios cu partea senzitivă, reflectată în afecte. „Ca purtător de cuvânt / al emoţiei, / particip la foşnete / şi la toate / perfuziile liniştii, / ca apoi să apar / în faţa hârtiilor / de luat păreri. / Cu alte cuvinte, / cred că sunt / bun conducător de uimire / unde, toate astea, / se-ntâmplă”.

         De la abstract la concret şi apoi invers pe o punte subţire mărşăluieşte omul care-şi caută în permanenţă punctele imaginare să le proiecteze în fântâna de sine: zenitul, nadirul, zariştea fără limite. Nu e de mirare, aşadar, că încearcă mereu să se definească, din teama de a nu se pierde în labiritul pământesc. Şi iată cum se autodefinşte Răzvan Ducan:

”Eu ? / Loc de prins răcoare / cu arcanul sufletului, / pentru oastea unei bune intenţii. » (Eu ?).
Nu numai aici îl regăsim pe poet, dar şi în alte poeme în care oferă cu subtilitate, imagini despre sine, nu fără oarecare accente de autoironie “Trăiesc într-o căpiţă de betoane / Şi la ureche-mi cântă greierii de var / Şi sunt străluminat de un luceafăr, / Înşurubat pe-un cer dreptunghiular. // Şi numai unghiuri drepte ronţăi, / Şi bate râu-n baie mal de fier, / Dar eu visez pe un covor de flori, / Având stamine şi pistil de polimeri. // Din ramurile încărcate de furnir, / Îmi pică triluri vesele pe unde scurte, / Şi eu, din crupa unui măr de porţelan, / Îmi muşc economiile absurde. (Trăiesc într-o căpiţă de betoane)

            Autorul experimentează jocuri de cuvinte în care substantivul ori adjectivul se transformă în verb. Sunt dulci siluiri ale limbii, care dau un efect spectacular şi atât: “Muzici 1: Castaniete prin copaci, / De te strădui cu-o alee, / Cu un trotuar dibaci, / Poţi să te acantacee. // Sferele ţepoase-ntâmplă / Rostul tău de chilipir, / Mobilă nefinisată / Ca să poţi să te furnir.// Ca să te maro de ele, / Lustru ca să te maro, / Doară-te de-a lor durere, / Luată la indigo.”

         De fapt, autorul nu face altceva decât toţi poeţii: inventariază şi radiografiază realitatea şi încearcă să-i dea o altă înfăţişare, după propriul chip şi suflet. Cu alte cuvinte, reclădeşte existenţa aşa cum ar dori-o, dar uneori, realitatea se încăpăţânează să iasă aşa cum este, de fapt. Efortul autorului este însă, notabil.

            Un foarte frumos şi scurt poem este dedicat lui Eminescu: “E o dumnezeire în ramuri / şi atunci de ce se spune / că aceşti copaci se împart / în tei şi atei? (Cu gândul la Eminescu).

         Răzvan Ducan e de părere că “Dumnezeu vorbeşte/ prin gura formelor/ toate limbile deodată. / Poliglot al desăvârşirii.” (Dumnezeu vorbeşte)

     În aceaşi idee  a percepţiei prezenţei divine,  în alt poem spune: „Dumnezeu nu aşteaptă / legitimaţie de Dumnezeu / ca să facă ce trebuie / şi să fie cine este./El nu merge la serviciu / şi nici nu vine de la el / şi totuşi în fiecare zi / semnează condica / permanentei sale prezenţe./ În gămălia gândurilor noastre / îi întoarcem existenţa pe toate părţile, / de parcă am vrea să-l prăjim / la focul curiozităţii./ Ni-e searbăd, însă, scrisul, / peniţa subţire, hârtia prea mică… / clipa nu poate / certifica Veşnicia / şi nici stropul de apă, / Oceanul. / Sunt încercări…/ dar axiomă rămâne /neputinţa de a-l defini / acceptabil./

Peşte ce scapă mereu printre degete.” (Dumnezeu nu aşteaptă).

         Ideea că Dumnezeu nu poate fi descris în cuvinte, că mijloacele noastre de expresie se dovedesc insuficiente pentru a pătrunde un mister atât de mare, revine în mai multe poeme. De aceea, omul, de cele mai multe ori îi conferă însuşiri antropomorfice. Dar cum ar putea omul să-l definească pe Dumnezeu?

        Locul de naştere, susţine poetul, are o mare influenţă asupra operei. El este născător de pronie lirică şi sursă continuă de inspiraţie. „Cerul locului meu de naştere / stă sprijinit pe proptelele / putinţei mele de a visa. / Fiecare vers e o desţepenire. / Fiecare poem e o ridicare de cric. / Cuvântul pasăre are aici zborul / mai sus decât însăşi pasărea. / Cuvântul lumină este mai îndepărtat / decât lumina venită, de la ani lumină, / de pe cea mai îndepărtată stea. / Aici albastrul cerului nu este culoare, / ci mai degrabă înălţime, / asemenea albastrului ochilor mei / cu care măsor alte albăstrimi. / Declar, de aceea, Târnăveniul, / locul cu cel mai înalt cer din lume, / unde nu cer simplu, / ci mulţumesc albastru, / pentru putinţa / de a fi poet.” (Cerul locului meu de naştere).

         Răzvan Ducan spune că poetul are înscris în codul său genetic, sâmburele poeziei, încă din viaţa intrauterină când desena cu degetele în lichidul amniotic. Chiar şi uşor ironică, uşor amuzantă, poezia are un mister şi un farmec aparte. „Dacă fiecare mamă de poet celebru / ar fi păstrat placenta / de la naşterea fiilor lor, / am fi avut acum / clara dovadă a primelor lor scrieri. / Şi totuşi poemele, / scrijelite cu buricele degetelor, / nu s-ar putea vedea / decât la lumina lichidului amniotic./ O călătorie în trecut, / în propriile lor mame, / cu ştiinţa viitorului, / în cadrul unui turism cultural / ne-ar da şansa / de a fi părtaşi, / la debuturile lor absolute. (Dacă fiecare mamă de poet celebru).

        E cel puţin ciudat cum autorul aduce în atenţie şi reiterează în felul său original, anumite teme fundamentale, în limbajul  modern şi într-o formă inedită: “Firme de turism vor gândi terapii / prin lecturi colective. / Călătoria metafizică prin poezie, / va fi în viitor / ceaiul perfect cu lămâie / contra pandemiei de plastic./ Metafore de multe stele vor caza suflete, / versurile vor fi aer curat, / ideile timp frumos / şi strofele, aleile pe unde / oamenii se vor plimba în poeţi. /  În acest timp,  / calculatoarele / vor pregăti compoziţia torturilor / şi roboţii vor sufla lumânările aprinse, / sărbătorindu-şi fabricile lor de naştere. (Firme de turism).

        Legat de matricea sa existenţială numită simplu: Târnava, poetul îşi exprimă sentimentul de apartenenţă astfel: “Orto, meta şi paradoxa:

Marea mea caldă, / Târnava Mică la statu, / „dar degrabă / vărsătoare de” apă nevinovatu’, / ce treci printre „dealuri cu spini”, / vox apa ta,”vox dei”, / patrie a strămoşilor mei. / Ave, îţi spun pentru maluri şi peşti, / concretă pentru că eşti, / cu sălciile tale răpitoare, / de gânduri, / ce-n floare, / dau. / Pe piele te simt / ca o binecuvântare, / vara, / când mângâierea ta/ îmi răcoreşte ceara, / pielii mele de piersică, / trecător prin vreme. / Ube apa ta! / Ubi bene!”

            Prin aceasta, poetul şi-a adus locul naşterii în universalitate.

         Şi o amintire  scumpă din  copilărie îi dă ghes:

         „Mă preumblam cu Silitră / prin spatele grădinilor, / prin locuri bucolice, unde / buletinele noastre de orăşeni / îşi pierdeau valabilitatea. / Amândoi hoţi, amândoi / cu şterpelitul în sânge, / afişam masca clasică a nepăsării, / dar cu coada ochiului / dam valma în coafurile pomilor, / unde ne spălam creierii de gudronul cotidian. / Cu foşnete de frunze-n mişcare / descuiam din noi fiara stresului, / mângâiam şolduri de fructe / să ne lepădam pentru o clipă de bloc / şi apoi veneam îndărăt prin firidele gardurilor, / cu setea sufletelor / potolită de foamea îndemnului. / Şi, Doamne, frumoase erau locurile acelea, / de unde izvora liniştea noastră, / bogată pradă fără de lipsa de-apoi.”

         Autorul îşi exprimă arta poetică în: „Ştiai că poezia”: Ştiai că poezia e lubrifiantul cu care luciul apei / îşi cuminţeşte lebăda prin trestii / şi face silenţios angrenajul dinţat al stelelor,  / unele peste altele curgând? // Ştiai că ea desfundă arterele visului / şi lipeşte nevăzute aripi şi celor mai statice pietre? // Ştiai că poate face ca apa, cu pioletul curgerii, / să-şi  caţere râul la munte, / şi muntele, când vrea, să vină la Mahomed? // Ştiai că poate pune o rochie de dantelă / electronului de hidrogen / ca acesta să dănţuie mai graţios / în jurul nucleului său? // Sămânţa mirifică încolţind pretutindeni, / chiar şi în negrul pământului / de sub unghia ţăranului, / umblă şezând şi şade umblând! // Urmele sale prin Univers sunt de cuvinte spintecate! // Acolo poeţii, un fel de blânzi păstori peste metafore, / oferă iubitelor flori de ger din geamurile iernilor. // Acolo, vorba unui confrate poet, / poetul umblă cu picioarele goale / pe lama ascuţită a cuţitului. // (…) //  Poezia şi poetul, / două toarte ale aceleiaşi amfore – Frumosul! / În vinul ei cu miros de ambră, / ridică, / preschimbă, / îmbogăţesc. / Ediţie, văzută şi adăugită. / Ştiai? »

O serie de poeme au ca temă modul de comunicare uman care nu mai e acelaşi ca în epoca Guttenberg sau Marconi. Ne-am adaptat cel de-al doilea sistem de comunicare, dar suntem tot mai singuri.  Virtualul a început să devină tot mai mult realitate. Poeme care reflectă acest adevăr: „Îmbrac pixeli la patru ace”; „Ninge cu corp de litere 12” etc.

Şi cum să-ţi mai poţi permite să devii romantic într-o asemenea situaţie?

         Şi totuşi, Poetul poate rămâne acelaşi jertfitor pe sine în folosul altora. Iar poemul lui este veşnic: «Poetului nu i se văd cuiele de la mâini, / Şi nici pe frunte coroana de spin, / Doar crucea se vede în spatele lui, / Cerul albastru, nefiresc de senin. // Nici Via Dolorora oamenii n-o ştiu, /Ca el cândva, spetit, s-o fi urcat, /  În fiecare zi el urcă, totuşi, / Golgota unui poem neterminat. // Nu-l ştiu nici înviat a treia zi, / Nici străpuns de suliţă pe cruce, / Poemul, cu bilet de voie-n lume, / Şi-n lipsa lui continuă să urce. // Nu este-n firea omului de rând, / Să-şi dăruiască sieşi altă fire, / Poetul care-a pătimit în viaţă / Şi mort nu are drept la nemurire. // Poemul, însă, este veşnic, / În legea lucrurilor astfel i-a fost scris, / Măcar acesta să nu muşte niciodată, / Mărul păcatului din pomul interzis”. (Poetului nu  i se văd cuiele de la mâini).

         Aceeaşi idee a jertfei pentru creaţie văzută ca un edificiu spiritual, este reluată într-o serie de poezii: “Poetul” şi în “Numai sub cămaşa metaforei”; “În fiecare poet de geniu” – dedicată lui Nicolae Labiş

Răzvan Ducan susţine că minunea creaţiei se întâmplă chiar sub ochii şi sub nasul nostru, numai noi să avem ochi de văzut şi urechi de auzit şi simţuri de adulmecat. În poemul “Sfinţii din ferestre” asistăm la naşterea unor icoane pe sticlă realizate la tabăra de pictură de la Lăpuşna, când o serie de artişti au creat adevărate capodopere care astăzi stau mărturie. Evenimentul a fost consemnat pe larg şi de scriitoarea şi pictoriţa Melania Cuc în recenta carte: “Jurnalul de la Lăpuşna”.

“Sfinţii din ferestre: Ştiu, Nicolae Băciuţ, nu-mi spune. / Ai construit o casă nouă şi  pentru aceasta ţi-ai dat ferestrele / Ca în jurul lor să se ridice pereţi de aer. / Ştiu, Nicolae Băciuţ, nu-mi spune. / Casa s-a ridicat iniţial la Lăpuşna. / Pereţii miroseau a răşină de brad, / a furtună şi a curent luat. / Ştiu, Nicolae Băciuţ, nu-mi spune. / În casă locuiesc acuma nişte sfinţi./ De unde ştiu? / Simplu, au fost văzuţi la ferestre / fiindcă ai uitat să pui perdele. / Ştiu, Nicolae Băciuţ, nu-mi spune. / Lumina ce pătrunde prin sticla ferestrelor are acuma câţiva lucşi în plus./ Câţiva lucşi noaptea, / Câţiva lucşi ziua. /   Aproape că se pot bronza de creştinătate / lucrurile din interior. / Ştiu, Nicolae Băciuţ, nu-mi spune. / Acum în balamale acrilice ale culorilor sfinţii / Se hintă ca nişte copii. / Cu siguranţă au găsit sticla celui de-al nouălea cer. / Dar, Nicolae Băciuţ, ştii ce nu ştiu, / Şi chiar nu ştiu: Cum ai adus la Tg. Mureş tot aerul pereţilor de la Lăpuşna / De sfinţii sunt atât de veseli în ferestre?”

         Conştiinţa demersului său artistic e trează şi constituie un stimulent real pentru autor, fiindcă ştie că opera sa va rămâne.

“Duminicile poartă titlurile cărţilor mele, / Între ele sunt neliniştile de peste săptămână, / Fiecare carte a însemnat un nou cerc în trup, / Şi concentricele cercuri se adună. // Nu port în cârcă un număr de ani, / Ci port în cârcă un număr de cărţi, / Cu Dumnezeu în pânza umflată a metaforei, / Am cartografiat înconjurul, reinventând hărţi. // Cu fiecare carte scrisă, o lumânare pe tort, / Pe cruce când va fi să fie să contabilizaţi lumânări, / Puteţi să le stingeţi c-o singură suflare, / Tot rămâne tortul de emoţii şi stări. // S-a născut la prima lui carte scrisă / Şi după ultima a murit, / Dăltuiţi pe cruce cuvenita erată: / “A poezit, a poezit, a poezit!” (Duminicile poartă titlurile cărţilor mele).

Poetul  însuşi se numeşte “ciurdarul stelelor”, într-un foarte frumos poem:

“Aştept să vină ciurda de stele, / Cu ugerele pline de lumină, / Sunt tălăngi pe care doar eu le aud, / Poetul din mine-i de vină. // Au fost mânate pe izlazul cerului, / Unde iarba de-ntuneric e grasă, / E seară pe partea mea de planetă, / Când pe cealaltă parte-i amiază. // Beau privelişti semănătoriste, / Tolănit pe spate, pe mal de Târnavă, / Fiecare stea se opreşte la o poartă deschisă, / Şi darul de-a o vedea este-o agavă. // Îmi va fi şiştarul plin de sentimente, / Reverenţe fac făr` să fiu văzut, / Încă o zi de muncă pentru ciurdarul stelelor, / Dumnezeu, făr` de sfârşit şi-nceput. (Aştept să vină ciurda de stele).

         În acelaşi context, poetul spune în poemul: „Pentru răsucit cuţitul”:  “Doar sufletul nu pot să-l pun în palmă / L-am pus odată şi-am primit sudalmă, // Şi cel mai greu mi-a fost apoi / Că l-aţi târât ca pe un câine prin noroi // Şi-aţi mai şi râs în urma mea / C-am dat averea ce nu se dădea. // De-atuncea sufletul îl ţin în loc ascuns, / Închis într-un poem de nepătruns.”

        Pe deplin conştinet de misiunea sa în viaţă, Răzvan Ducan, a  demonstrat, cu fiecare carte editată, că harul investit în el a dat roade bune şi sănătoase care-şi aşteaptă trecătorii flămânzi şi însetaţi din toate răspântiile, fiindcă el le va împărţi cu generozitate.

 

CEZARINA ADAMESCU,

21 iulie 2010

________________

09 Mai 2011 – Antologie „Speranţele vieţii“, coord Mihai Leonte, Ed Lidana, Suceava, colectia „Tainele vietii“ (Al Florin Tene)

            Iniţiativa unor poeţi din diferite generaţii, coordonaţi de Simina-Silvia Şcladan, de aşi unii versurile  în antologii pe o temă foarte generoasă, privind viaţa şi miracolul ei, este de apreciat.

            În colecţia ”Din tainele vieţii “ a editurii “Lidana “, din Suceava, a apărut  până în prezent: “Spiralele vieţii “, “Drumurile vieţii “, “Mirajele vieţii “ şi “Izvoarele vieţii “, volume care unesc poeţi ce au abordat tema vieţii, privită şi trăită din diferite unghiuri de vibraţie ale eului.

            Ultimul volum apărut în această colecţie , intitulat, simtomatic, “Speranţele vieţii  “ se deschide cu un preambul semnat de autori, din care se  desprinde esenţa scopului acestui demers, unde se recunoaşte că poezia din această antologie sunt “adevărate lumini ce se aprind puternic deschizând calea spre fericire, fiind o prezenţă vie care  îndeamnă publicul iubitor de poezie să le aibă pe noptieră sau în biblioteca personală“ .

            Antologia aceasta, iniţiată de poetul Mihai Leonte, reuneşte 20 de poeţi de vârste diferite, din ţară şi străinătate, din care şase sunt membrii Ligii Scriitorilor Români. Aceştia sunt:Ariene Bertin, Aristiţa Buciu Stoian, Floarea Cărbune, Dănuţ Deşliu, Mihai Leonte şi Raveca Vlaşin.

             Spaţiu tipografic oferit fiecărui poet cuprinde la început fişa de autor, în ordine alfabetică, din care aflăm activitatea literară şi de creaţie a fiecăruia, după care urmează grupajul inflorescent –poetic.

            Cartea mai cuprinde reproduceri după câteva desene, având principala caracteristică simbolistica, semnate de  Niculina Vizireanu, o poetă a metaforei graficii, însoţite de aprecieri critice de Mihai Leonte şi Simina-Silvia Şcladan care semnează şi “Postfaţa “, scrisă în spirit colegial şi-n stil colocvial.

            Volumul cuprinzând 359 de pagini se deschide cu un grupaj de versuri, destul de consistent, semnat de Arienne Bertin (Georgeta Olteanu). Poeziile sunt scrise, în general, în stil clasic , unde gingăşia pusă într-un ingenios scenariu liric aduce o prospeţime confesiunii:”Cafeaua aromată mă răsfaţă/ În fiecare dimineaţă /este cafeaua descântată mereu “( Cafeaua descântată). Dacă la Arenne Bertin confesiunea joacă un rol principal, la Aristiţa Buciu Stoian locul acesteia este luat de constatare ca mijloc de a re-creea tabloul ce a frisonat eul:”Suflu cald al colinelor sihastre/ Încălzeşte aripile noastre “.( Suflu cald).În timp ce la Floarea Cărbune poezia este iubire pentru tot ce ne înconjoară, sugerând experienţe complet consummate, iar unele refulate în imaginar. Dănuţ Deşliu este un visător blajin, de o gravitate trăită şi ceremonioasă. Poezia sa este presărată cu broderii lirice pe teme diverse sustrase din cotidianul vieţii, pe când Mihai Leonte, poet cu experienţă, în poeziile sale descoperim o percepţie acută a interiorităţii şi o proiectare metodică a trăirilor în discursul sentenţios, net şi persuasive.

            Autoare a şase volume de versuri, Raveca Vlaşin este surpriza acestei antologii. O poetă cu toate antenele întinse spre receptivitatea şi sensibilitatea eului. În tensiunea dintre concept şi imagine, poezia acesteia dezvăluie, în fapt, o tensiune mai adâncă, între spirit şi trup. Raveca Vlaşin este de o sensibiliate maladivă.Visceralul resimte cerebralitatea, uneori, ca presiune a vibraţiilor interioare:”Te alint ades cu vorba/ Şi cu doina te dezmierd./ Şi  mă zbat tânjind prin vreme/ Rădăcina să nu-mi pierd.“( Eu ca fiu ).Poeta ştie să acordeze inteligent poezia la sunetul culorii, pentru că vioara poeziei sale  rezonează cu sufletul culorilor vieţii.

            Simina Silvia Şcladan scrie poezie în stil clasic, precum mjoritatea poeţilor antologaţi, jubilând în faţa candorii şi a freamătului  sufletului.O melancolie vioaie este punctual cel mai de sus al atitudinii lirice.

            Poeţii Silvia Simona Bodea, Valeriu Cercel, Constantin Emanuel Ciulpan, Mircea Gheorghe Coraniuc, Bombonica Curelciuc, Costel Macovei, Crăiţa Moroieni, George Penea, Ionuţ Pintilie, Valeria Tamaş, Ioana Voicilă Dobre şi Gheorghe Voicu, semnează poezii încărcate de cutremurări delicate şi de gesture premonitorii cu imagini expresioniste încărcate de visceralităţi convulsive ori agonice.

            Volumul este o reuşită  fiind un seismograf ce înregistrează starea poeziei de astăzi.

                                                                                    Al.Florin ŢENE

_________________

06 Mai 2011 – Ion Fiscuteanu: „La mulţi ani, maestre“, Teatru. Ediţie îngrijită de Nicolae Băciuţ, Editura Nico, Târgu-Mureş (Cezarina Adamescu)

 

            „La mulţi ani, maestre”, este un text inedit al actorului şi scriitorului Ion Fiscuteanu. Manuscrisul mi-a fost pus la dispoziţie de Liliana Bogdaniuc, de la Teatrul Naţional din Târgu- Mureş, iar Magda Fiscuteanu, soţia actorului, şi-a dat acordul pentru publicarea piesei” – precizează Nicolae Băciuţ – îngrijitorul acestei ediţii, la sfîrşitul piesei, pentru ca lucrurile să se clarifice. Faptul că există oameni generoşi, de bună credinţă, promotori culturali care să se ocupe de opera celor dispăruţi este  admirabil. Pe de altă parte, notorietatea de care s-a bucurat actorul târgu-mureşean după primirea premiului de la Cannes, ar fi îndreptăţit forurile abilitate să se ocupe de creaţiile lui literare, mai ales că acestea vizau lumea teatrului şi a poeziei. E destul de frustrant că acest lucru se întâmplă doar după dispariţia autorului. Dar, mai bine acum decât niciodată.

         Ion Fiscuteanu a fost, nu numai un actor de excepţie care a făcut cinste teatrului şi filmului românesc pretutindeni în lume, dar s-a dovedit a fi şi un creator sensibil, cu mult har scriitoricesc.

         Cartea de faţă cuprinde, pe lângă piesa inedită, un interviu cu actorul Ion Fiscuteanu realizat de Nicolae Băciuţ, un articol legat de activitatea sa în teatru şi film şi un medalion omagial scrise tot de Niclae Băciuţ la trecerea actorului la cele veşnice.

         Adunate în acest bucheţel omagial şi luminate de candela amintirii, aceste rânduri sunt binevenite şi chiar providenţiale atât pentru târgu-mureşeni, cât şi pentru întreaga dramaturgie românească întrucât Ion Fiscuteanu a fost şi rămâne o emblemă a românilor de pretutindeni.

         Piesa „La mulţi ani, maestre!” îşi desfăşoară acţiunea în noaptea de Crăciun, sau de Revelion,  într-un decor ciudat,  marcat de lumini care vor delimita spaţiul de joc, în care se proiectează ori chiar se amenajează un brad de Crăciun, element necesar creerii atmosferei sărbătorilor. Desigur că, personajul principal, nu poate fi altul decât Moş Crăciun, alunecat…prin timp în acest birou de lucru. Copilul existent în fiecare om şi care-şi păstrează atributele, va intra în joc imediat.

         De fapt, sub aparenţa fanteziei, se derulează prin faţa noastră o poveste de viaţă cât se poate de reală.

         În noaptea în care se împlinesc visele, Soţia Maestrului primeşte de la Moş Crăciun, ceea ce şi-a dorit toată viaţa: o rochie de mireasă.

         De fapt, autorul a inventat un personaj în dublă ipostază, aceea de Moş Crăciun şi de Maestru, proprietarul biroului cu pricina.

         Vraja nu se întrerupe, nici când Soţia Maestrului revine îmbrăcată în rochia de mireasă primită în dar. Reacţia Maestrului substituit în pielea lui Moş Crăciun este, evident, una la polul opus celei de până acum.

         E un joc permanent de substituiri, de gânduri şi amintiri de care se lasă furat spectatorul. Hazul şi neverosimilul apar la fiecare replică, pe măsură ce soţia îi relatează Maestrului întâlnirea cu Moş Crăciun iar acesta o ironizează.

         Palierele realitate-închipuire, în permanentă alternanţă, dau naştere unui soi de fantezie comico-tragică, aşa cum se întâmplă şi-n viaţă, îndeobşte, când oamenii, una fac şi alta visează ori îşi închipuie. Închipuirea n-o poate opri nimeni şi ea pune stăpînire pe om, chiar şi în momentele cele mai banale şi chiar mai tragice ale existenţei contidiene.

         Acest joc de aparenţe, alternanţă de închipuiri suprapuse peste realitatea dură în care trăieşte cuplul ajuns la o anumită vârstă, e menit să arunce o privire-n oglindă asupra vieţii în general, lipsită de farmec şi de noutate, în care protagonistul  uneori se refugiază în alcool sau în vise pentru a depăşi anodinul.

         Contrastul, antiteza sunt atât de mari încât iscă ridicolul de situaţie şi de limbaj. De fapt, sunt amintite, adevăruri de când lumea, ale vieţii conjugale, ale singurătăţii-împreună după ce rutina şi-a pus amprenta pe ambii soţi şi nu mai există nici urmă de fior şi de pasiune, fiecare refugiindu-se în altceva.

          Căutând însă în adânc, e vorba de ratare, de vise destrămate, de multă dezamăgire şi de eşuare în viaţă, iar la sfîrşit, de marginalizare şi însingurare totală.

         Şi Maestrul şi Soţia lui îşi continuă meditaţiile prilejuite de seara de Crăciun când, de obicei se fac bilanţurile şi în loc să trăiască feeria Naşterii, ajung să-şi reproşeze (de fapt, să monologheze fiecare în legea lui) despre nefericirea la care s-a ajuns, învinuindu-se reciproc. Lucruri care nu s-au spus niciodată, lucruri amânate, acum ies la iveală cu o forţă nebănuită şi sunt aruncate în faţa celuilalt.

         Rochia de mireasă, prin albul său, reprezintă simbolul neprihănirii, al începutului, al promisiunilor, al visurilor încă în faşă. Şi acum, sub ochii Maestrului, ea reprezintă o nouă viziune asupra Soţiei, o redescoperire a ei.

         De fapt, peroraţiile Maestrului se desfăşoară la un moment dat, fără auditoriu şi relevă zădărnicia oricărei încercări de remediere a situaţiei:

“Singur? Iar fără public? Ruşine! A plecat şi sala a rămas goală. Ce trist e, când n-ai cu cine vorbi. Când n-ai un singur spectator care

să te asculte…Ratat actor!”

         Un al treilea moment are ca protagonist acelaşi personaj într-o altă ipostază, ducând o tavă plină cu bunătăţi şi  dialogând cu Prostituata, în faţa căreia doreşte să epateze. Printre replici sunt strecurate adevărate panseuri, reflecţii despre viaţă şi oameni. Ex. “Ar trebui ca tot ce se compune pe lumea asta să iasă din femeie,” (…) Femeia e o desăvârşire a Domnului, o minunată creaţie de păcat şi iubire. Şi păcat că nu ştie să folosească harul acesta decât foarte puţin”.

         Pe fondul unui poem recitat de Maestru apare un alt personaj, Cabotinul, care, într-un fel, reprezintă dreapta conştiinţă a fiecăruia, având menirea de a rosti adevărul, chiar dacă învăluit în cuvinte alese şi linguşeli de complezenţă, aşa cum fac arlechinii pe lângă tronul regelui.

         Fiecare se ceartă cu nălucile, cu propriile fantasme, cu fantoşele trecutului ori ale prezentului, cu toate frustrările dobândite în ani de zile de nemulţumiri şi angoase.

         Refugiul pe care şi-l găsesc în băutură îi ajută să rostească, ceea ce n-ar fi spus în alte împrejurări: “Ai dreptate, una sunt şi alta fac. Beau pentru sărăcie de cuget şi bogăţie de nimic”. (…) Sincer, singur nu e bine niciodată şi ce-i mai rău e că mă părăsesc şi eu şi atunci nu mai sunt decât un nimeni” – le spune Maestrul celor doi musafiri neaşteptaţi, Prostituata şi Cabotinul.  

         Cei trei creează un moment festiv cu lumini, artificii, îmbrăţişări, până intervine un al patrulea personaj, Fiul Maestrului. Este timpul reproşurilor şi al desluşirilor. Se spun adevăruri dureroase despre familie. De fapt, e vorba de o obidă care a dospit mult timp şi care acum a răbufnit la suprafaţă.

         Se probează din plin vorbele Eccleziastului: “Deşertăciune, deşertăciune, totul e deşertăciune şi goană după vânt”.

         Maestrul constată că toate visele lui, deşi împlinite, s-au dovedit a fi deşertăciune: “Visul vieţii mele a fost să fiu actor, să am un fecior şi să am o maşină. Visul s-a împlinit, maşina a ruginit, copiii au plecat, iar talentul s-a înălţat ca o scânteie, ca un abur pe cer” – spune el.

         El le împărtăşeşte – nu fără o doză de sarcasm, ori de umor – personajelor închipuite de el însuşi, drama vieţii lui:

“Maestrul: Boala scurmă înăuntru şi e mai dăunătoare ca dragostea, uneori şi iubirea e un pervers cancer aş spune, în stare de metastază. Aproape nimeni nu scapă de ea. Uneori durerea e atât de mare, încât nici nu o mai simţi, creierul îţi rămâne înţepenit într-un gând pe care nu-l mai poţi rosti. Eşti rupt în tine şi de tine îndepărtat de tot şi nu ştii când mai eşti şi dacă mai eşti. Şi prefăcut într-o ceaţă fluidă, se topeşte pe dinăuntru mut. Atuncea, Doamne, oare mai exist?! Sunt dincolo de mine? Sunt dincolo de noi? sau chiar durerea nu mă mai atinge?!”

         Adunarea se completează cu nevasta Cabotinului, un al cincilea personaj care intră imediat în joc, alături de ceilalţi.

         În toiul petrecerii, precizează autorul în indicaţiile regizorale, “totul se teleportează într-un spaţiu care devine confuz”.

         Este timpul trezirii la realitate, fiincă apare Soţia Maestrului, care-i găseşte pe toţi prăbuşiţi. Crezând că soţul ei a murit, începe să plângă la capul său. Ea-şi face un lung proces de conştiinţă şi mea culpa pentru că nu a ştiut să-şi păstreze căsnicia:

“Tu, mândria orgoliului meu fără de măsură, iartă-mă, ca-n atâtea rânduri, că şi eu iertate-am! Iartă-mă că n-am ştiut niciodată cine eşti şi nici nu voi putea afla. Asta m-a înnebunit, că nu ştiam cine eşti, nu te-am meritat, dar n-am ştiut să-mi plec capul la genunchii tăi, din trufie şi prostie care-ncape într-o femeie smulsă din nimic. M-ai făcut să fiu cineva. Din ce-mi dădeai vroiam şi mai mult. Ţi-am furat dragostea pe care ţi-am arătat-o dintr-un-ntâi.Ţi-am transferat-o fără să simt, fără să ştiu, copiilor. Iar tu n-ai mai avut nimic.Te-am însingurat, ai rămas singur şi tu nu mi-ai reproşat-o niciodată, ascunzându-te în băut. Eu sunt vinovată de tot!”

Trezit, în cele din urmă şi mahmur, cei doi se împacă, nevasta zăreşte masca şi costumul lui Moş Crăciun şi realizează că el a fost. De fapt, replica finală e cheia acestui micro-spectacol: “Cred că de fapt nimic nu e aievea…”.

Scrisă la modul direct, prin replici pe înţelesul tuturor, chiar dacă uzează de mijloace artistice care ilustrează fantasticul, absurdul, piesa este o fantezie care pune pe prim plan cuplul conjugal cu problemele lui. Personajele sunt credibile, chiar şi cele fictive, se străduiesc să pară persoane reale, prin jocul lor şi prin limbajul folosit. Ele aduc la zi o problemă cât se poate de actuală: aceea a comunicării inter-umane.

Nicolae Băciuţ completează cartea de faţă cu un interviu foarte interesant luat actorului şi scriitorului Ion Fiscuteanu în 2005, anul recunoaşterii sale drept cel mai bun actor la Festivalul de la Cannes, unde a interpretat în film, rolul principal din “Moartea domnului Lăzărescu” – în regia lui Cristi Puiu.

După ce îi face o prezentare a vieţii şi carierei artistice şi citează din cronicile timpului referitoare la acest film medaliat la Cannes şi despre performanţele actoriceşti ale lui Ion Fiscuteanu,  Nicolae Băciuţ subliniază faptul că protagonistul este “actorul de lângă noi” care a slujit scena Teatrului Naţaional din Târgu-Mureş cu devotament şi dăruire, creând zeci de roluri memorabile, “cu eleganţă, pasiune şi modestie”. Palmaresul său numără peste 60 de roluri în teatru, dar şi importante roluri în film unde, regizori precum Mircea Danieliuc, Alexandru Tatos, Lucian Pintilie, Nae Caranfil, Nicolae Mărgineanu i-au valorificat disponibilităţile actoriceşti şi l-au distribuit în câteva roluri memorabile, în douăzeci de filme, dintre care, cele mai multe, de referinţă pentru cinematografia românească: “Glisando”; “Iacob”; “Balanţa”; “Cel mai iubit dintre pământeni”, “Sindromul Timişoara”, ca să nu mai vorbim despre rolul titular din “Moartea domnului Lăzărescu”.

Recunoaşterea internaţională de care s-a bucurat în 2005 l-a făcut să viseze  la nominalizarea la Oscar ca încununare a unei vieţi artistice de excepţie.

Volumul anterior al lui Ion Fiscuteanu, intitulat: “Strugurii de furat îs mai buni” – s-a remarcat prin naturaleţe, simplitate, dramatism şi multă sensibilitate, subliniază Nicolae Băciuţ în interviul cu acesta.

            Interviul pune accent pe începuturile actorului, despre admiterea la teatru, pe formarea sa ca actor, având-o ca profesoară pe Dina Cocea, apoi pe George Carabin şi pe Jani Cojar, iar drept colegi pe Gheorghe Dinică, pe Marinuş şi pe alţii, astăzi dispăruţi. Ion Fiscuteanu şi-a amintit de primele roluri interpretate în Institutul de Teatru. Printre rolurile visate este cel al Prinţului Danemarcei din piesa shakespeariană.

            Tot în acest interviu Ion Fiscuteanu mărturiseşte şi despre pasiunea sa pentru literatură, ceea ce l-a îndmnat să scrie:

“– Cred că la mine dorinţa de a face literatură se trage din faptul că sunt un atent observator de viaţă şi crescut într-un mediu în care n-am trecut întâmplător pe lângă lucruri. Şi când am simţit nevoia, toate aceste observaţii s-au transformat în literatură. Mai greu a fost cu poezia. Cu proza lucrurile au fost mai uşoare. Nu este o relaţie directă între improvizaţia pe scenă şi creaţia literară. Dar e la îndemâna oricui să constate că cine are abilităţi de a improviza, de a crea în spaţiul literaturii, va putea mai uşor să improvizeze pe scenă, atunci când situaţia o cere. Improvizaţia dezvoltă imaginaţia actorului. Sunt improvizaţii pe care nu le observă decât spectatorii foarte avizaţi, cei care cunosc textele unor piese, pentru ceilalţi nu e decât derularea firească a replicilor”.

            Actorul vorbeşte despre rolul care i-a adus laurii, că a fost foarte dificil şi că:

“După « domnul Lăzărescu » nu mai pot juca orice.”

În articolul “Ion Fiscuteanu mai “confiscă” un premiu” – Nicolae Băciuţ  precizează:

“După ce anul trecut şi-a adjudecat „Lebăda de aur” (tot erau românii acuzaţi că mănâncă lebede vieneze) la… Copenhaga, actorul târgumureşean Ion Fiscuteanu, originar din Sânmihaiu de Câmpie”, (ceea ce nu poate decât să-i umple de orgoliu şi de mândrie pe cei din zonă!), a început 2006 cu încă un premiu, tot pentru rolul principal din „Moartea domnului Lăzărescu”, filmul lui Cristi Puiu. Premiul Fipresci i-a fost acordat la cea de a 17-a ediţie a Festivalului de film de la Palm Springs (California) pentru „cel mai bun actor”. Dacă avem în vedere că la Festival au participat 231 de filme din 71 de ţări, premiul câştigat de Ion Fiscuteanu este cât se poate de prestigios. E al nouălea premiu pe care filmul „Moartea domnului Lăzărescu” îl aduce cinematografiei româneşti (Marele Premiu „Un certain regard”, Cannes, 2005, Premiul publicului la TIFF, 2005, Cluj-Napoca, Marele Premiu „The silver Orb”, Alba regia, 2005, Marele Premiu „The Golden Tower”, Palic, 2005, Marele Premiu al Juriului, Copenhaga, 2005, Lebăda de Aur – pentru cel mai bun actor, Ion Fiscuteanu, Copenhaga, 2005, Premiile „Bayard d’Or” pentru „cel mai bun film” şi „cea mai bună actriţă”, Luminiţa Gheorghiu, Namur, 2005).”

         Ca urmare a acestor strălucite rezultate şi în consens cu alte foruri culturale şi artistice, lui Ion Fiscuteanu i se acordă şi titlul de “Cetăţean de onoare al oraşului” în anul 2006.

         Un articol omagial care încheie cartea de faţă este şi cel intitulat: “Moartea domnului Fiscuteanu” scris de Nicolae Băciuţ în 29 decembrie 2007, în care se face o trecere în revistă a principalelor roluri jucate în cariera de actor de film şi teatru. Din păcate, reies din articol unele aspecte dureroase pentru marele actor, subliniate de Nicolae Băciuţ cu multă mâhnire:

“Din păcate, mult prea repede, a fost distribuit de Cel de Sus în ultimul său rol, cel din „Marea Trecere”. Ion Fiscuteanu a plecat cu un scut sentiment al frustrării, pentru că după cele peste şaizeci de roluri jucate pe scena Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, această instituţie i-a închis uşile în nas. M-a sunat disperat, întrebându-mă ce-i de făcut pentru a putea juca până în ultima clipă teatru, singura lui raţiune de a fi. Nu suporta gândul să fie scos din teatru, să fie „pensionat” definitiv, să nu mai poată juca pe scenă, atâta vreme cât mai are suflu, cât mai poate să dea ce are mai bun în el pentru teatru Ion Fiscuteanu pune punct, pe neaşteptate, la 8 decembrie 2007, unei cariere strălucite, nu la multă vreme după ce împlinise 70 de ani. Dincolo de bolile fizice, Ion Fiscuteanu a murit de teatru. Aceasta era boala sa. Nu putea să-şi conceapă viaţa în afara scenei, a ecranului, a scrisului”.

            Un actor care “a murit de teatru”, la fel cum poeţii se îmbolnăvesc şi mor “de Poezie”.

         Nicolae Băciuţ subliniază cu mult tact profesional:

         “Nu ştiu dacă, aşa cum afirma un critic de film, Ion Fiscuteanu „în rolul domnului Lăzărescu, face rolul vieţii lui”, dar cred că a învăţat să moară prin acest rol, cu care a încheiat triumfal, o carieră, un destin.”

         În încheiere cărţii, Nicolae Băciuţ scrie cu emoţia lumânării pâlpâinde şi topindu-se luminând, despre acest minunat om şi prieten Ion Fiscuteanu:

“Pentru mine, Ion Fiscuteanu n-a murit. Nici nu s-a dus „să moară puţin”, cum ar spune un mare dramaturg. Ţin pentru el deschis „sertarul cu aplauze”.

Această carte este o restituire necesară, nu numai pentru actorii şi scriitorii din spaţiul mureşean ci pentru tot românul care s-a bucurat enorm atunci când un concetăţean a adus lauri şi a purtat numele ţării şi a fimului românesc la cea mai prestigioasă confruntare cu toţi actorii din lume.

Este o carte necesară şi binecuvântaţi fie cel care a scris-o, cel care a editat-o şi cel care o va citi cu luare aminte şi cu consideraţia pe care trebuie s-o dăm acum şi întotdeauna, marilor personalităţi româneşti care ne reprezintă.

CEZARINA ADAMESCU,

http://www.agero-stuttgart.de

De ziua Eminescului, 2011

_________________

05 Mai 2011 – Nicolae Dabija: „Temă pentru acasă“, Ed. „Princeps Edit“, Iaşi (Gheorghe Parlea)

    De la o vreme, încep a conştientiza dureros că am citit mult prea puţin pentru cele şase decenii bifate ca trecute pe răbojul grăbitei mele vieţi. Şi când folosesc verbul “a citi”, evident că mă refer la a te adăpa de la izvorul cunoaşterii umane. Omului i se oferă prin darul vieţii, în cazul că el conştientizează asta, revelaţia unei experienţe magice: însăşi existenţa. Din păcate, fiinţarea individului uman e una de o clipă. Căci, ce reprezintă un interval de şaptezeci de ani (speranţa medie de viaţă), raportat la dimensiunea timpului măsurat de orologiul cosmic?! În context, cât de lucid a trăit Marin Sorescu această caracteristică dramatică a condiţiei umane, regretând, la despărţirea iminentă de viaţă, că îi rămâneau multe cărţi necitite.

    Eu, însă, cititorul comun, nu-mi pot hrăni aspiraţii prea înalte în privinţa cunoaşterii intelectuale, dar nici nu pot fi indiferent. Citesc, de regulă, când se nimereşte, când, în clipe de “luciditate esenţiala”, reuşesc să mă sustrag preocupărilor cotidiene, care, în genere, se află pe un plan paralel faţă de nevoile spiritului. Şi, mai ales, când apar conjuncturile favorabile. Una dintre aceste conjuncturi e cartea dăruită de către autor.

    În ultimii ani, darurile de acest gen, cu preponderenţă, sunt însoţite de semnătura olografă a scriitorilor basarabeni. Ultima carte aşezată pe “raftul darurilor” modestei mele bibioteci e “Tema pentru acasă” (Ed. “Princeps Edit”, Iaşi, 2009) . Autorul, Dl. Nicolae Dabija, mi-a acordat privilegiul de a-mi înmâna cartea, cu autograf şi cu o generoasă dedicaţie (prin instrumentele poeziei), chiar în propria-mi baştină.

    Literatura, ca artă, are rolul de a activa sau reactiva acea parte delicată – si, oarecum, misterioasă – din structura noastră omenească, rămasă adesea pasivă, uneori expusă atrofierii. Mă refer la ceea ce ne deosebeşte esenţial de necuvântătoare – anume, zona fiinţei noastre care răspunde de sentimente, de trăiri superioare, ulterior acestora, de atitudini. “Tema pentru acasă” şi-a îndeplinit cu prisosinţă această misiune în cazul cititorului care, iată, îndrăzneşte aici să  comenteze opera scriitorului.

    Ştiu că acest gen de demers e de domeniul celui îndrituit cu ştiinţa evaluării literare. Dar eu nu întreprind altceva decât să ofer o mostră de ceea ce ar însemna o probă de receptare întoarsă către autor dinspre masa de cititori. Iar eu, presupun, reprezint tocmai categoria de cititori pe care scriitorul o vizează şi de la care arareori primeşte răspuns. Mai adaug, ca motivaţie a întreprinderii mele, şi faptul că prin gestul meu confirm îndeplinirea unei condiţii aferente darului pe care mi l-a făcut autorul romanului.  Când mi-a fost înmânată cartea, Dl. Dabija, cu o ironie fină, convertită în glumă, aluzie la snobii care percep cărţile cu autograf doar ca trofee de bibliotecă, a adăugat: “…, dar s-o citeşti!”…

    Aşadar, prin modestul meu fapt publicistic (dacă, desigur, se va întâmpla asta), confirm că am citit romanul “Tema pentru acasă”, romanul de debut al unui Poet consacrat de către exegeţi ca fiind cel mai reprezentativ în sânul generaţiei sale. Şi nu l-am citit ca pe celelalte cărţi de literatură, ci cu un zel aparte, ca îndeplinind o misiune specială, primită de dascălul de şcoală rurală de la scriitorul-academician, de la tribunul ale cărui demersuri poetice şi publicistice îmi atinseseră zona sensibilă la care am făcut deja referire.

    Înainte de a trece sârguincios la lectura propriu-zisă a romanului, nu mi-am putut reprima obiceiul de a sonda cartea, un fel de automotivare tematică, răsfoind-o pe sărite şi selectând pasaje la întâmplare. Am recunoscut îndată tema romanului, contextul istoric în care se derulau faptele, spaţiul geografic, de o întindere extracontinentală, şi nucleul acestuia, limitat la un spaţiu concentraţionar, familiar – ca eşafod al execuţiei latente – cititorului de literatură scrisă după căderea comunismului. Încet-încet, începusem să simt o uşoară dereglare de ritm respirator, ceea ce era reflexul condiţionat pe care îl aşteptam pentru a trece la lecturarea firească, disciplinată.

    Am citit cartea confruntat, şi de data asta, cu problemele urgente ale slujbei dăscăleşti, încă neîntrerupte de pauza vacanţei de vară, şi cu cele ale gospodarului rural, adică chemat mereu afară, tras cu arcanul dinlăuntrul cărţii în care eram cufundat, de îndemnurile disperate ale soţiei aflate, din pricina mea, mereu cu ochii pe ceas sau, mai ales, pe cer. Pe cerul, ca niciodată, parcă, potrivnic intereselor mele lăuntrice.

    În ceasurile smulse pe apucate celor trei zile, cât a durat sporadica parcurgere a cărţii, n-am fost deloc eu însumi atunci când mă aflam în afara încăperii în care se consuma actul cititului. Fiindcă treburile mele erau acum făcute cu jumătate din mine, cealaltă jumătate însoţind solidar eroul romanului fie în infernul de la Kolâma, participând la caznele condamnatului la muncă silnică, doar pentru că  existenţa lui avea sens cu Eminescu – şi nu cu Stalin –, fie hălăduind prin sălbăticiile îngheţate sau dezgheţate ale Siberiei, hăituit de câinii-gardieni, întru mântuirea prin libertate. În această perioadă a lecturii – recunosc, la vârsta mea ar fi trebuit să fiu mai detaşat de lumea plăsmuită de scriitor –, mi-am reactivat şi mecanismele reumatismului, fără ca factorii meteo din lumea reală să aibă vreo contribuţie.

    Aici, trebuie să fac o paranteză. Soţia mea, Ortansa, o “devoratoare” de beletristică, la tinereţe, un lector cu un câmp vizual rarisim, citise romanul chiar la câteva ceasuri de la primirea lui. Autorul ar putea înregistra, prin cititoarea deja numită, două recorduri probabile, vizavi de cartea sa: performanţa de a i se citi romanul în cel mai scurt timp de la primire şi, al doilea record, cea mai rapidă lectură a volumului – aproximativ cinci ore, cu o singură pauză. A se lua în calcul şi forţa motivaţiei induse de subiectul cărţii, fluiditatea şi accesibilitatea narării. Pentru că fac paranteza în contextul  stării de spirit induse cititorului în timpul şi în perioada proximă lecturii, am s-o prelungesc cu o secvenţă de inducţie psihologică ce stă în forţa artei literare.

    La o zi după terminarea cărţii soţia era, încă, subjugată de subiectul lecturii. Gerurile Siberiei, în corelaţie cu empatia faţă de cuplul de eroi, i-au produs celei abia desprinse de carte dereglări senzoriale – evident, psihologic – care pot defini un exemplu demn de cazuistica în domeniu. În dimineaţa menţionată, la prima ora a zilei, soţia ieşise afară să-şi vadă tufa de scânteioare abia înflorite, de care se ataşase în mod deosebit. Le-a mângâiat cu afect feminin, ca apoi să tresară, într-o stare de panică pe care mi-a împărtăşit-o cu o explozie de mirare: “Au ingheţat scânteioarele! Ai mai pomenit asta în iunie?!”. Ripostez, asigurând-o că e vorba de o eroare: “Ai o problemă de natură literară, eşti încă sub efectul cărţii lui Nicolae Dabija”. Insistă să mă convingă că scânteioarele ei sunt îngheţate. A durat asta până am privit, amândoi, termometrul adus cândva de ginerele nostru, meteorolog la Staţia Meteo de pe Ceahlău, aparat care arăta exact treisprezece grade, plus. Asigur cititorul că “victima” acestui incident “literar” e un om perfect sănătos şi că “fenomenul” a fost favorizat şi de asprimea bazei cupei florale a scânteioarelor, flori pe care admiratoarea nu le mai pipăise până atunci, cât şi de coborârea bruscă a temperaturii în ziua cu pricina. Dar fără conjunctura provocată de proaspăta lectură, florile din curtea noastră n-ar fi “îngheţat” niciodată în iunie.

    Revenind la cititorul care semnează aceste rânduri, pe tot parcursul lecturii m-am sforţat să realizez disjungerea întregului între realul şi imaginarul acţiunii, între istorie şi literatură. Intuisem, dar şi ştiam, într-o anume măsură, mai ales din textele ce umplu de conţinut rubrica editorială  “La est de vest” din “Literatura şi arta”, că Dl. Nicolae Dabija cunoaşte şi traieşte, în tot tragismul ei, istoria smulgerii Basarabiei din trupul  Ţării şi, implicit, ororile  stalinismului, context în care se desfăşoară acţiunea romanului “Tema pentru acasă”. Mi-era clar, din Cuvântul care prefaţează cartea, că subiectul este expresia literară a experienţelor trăite (sau aflate şi arhivate) de autor, de prietenii, cunoscuţii sau necunoscuţii care i-au fost alături la spital, în timpul cumpenei dintre viaţă şi moarte hărăzită autorului romanului într-o etapă a vieţii sale. Dar la fel de clar îmi era şi faptul că arta poetului convertit în prozator ar putea codifica realul în metafore mult prea dibace pentru înţelesul meu imediat. Şi cu toate acestea, sau poate tocmai din cauza asta, n-am încetat în a mă frământa să desprind fantezia de faptul istoric, metafora de informaţie. După ce am terminat romanul, am ajuns la concluzia că nici nu era necesar să recurg la polarizarea râvnită. Pentru că  toată măiestria artistică a prozatorului-poet acoperă cu desăvârşire cruzimea concretului istoric şi că, integral, urâţenia şi frumuseţea – care plăsmuiesc artistic, în antiteză, caracterele eroilor – balansează natural între frumos şi urât, între bine şi rău, între om şi monstru. Că orice tip de rău pe lume îşi are contraponderea în bine, că forţa intrinsecă a iubirii şi cea a libertăţii sunt  mai presus decât orice “virtute” malefică – întocmai cum, artistic şi etic, ne convinge autorul romanului. Şi că, făcând o analogie cu ce s-a afirmat în legatură cu aceast gen de disjungere în opera sadoveniană, cred sincer că în romanul Tema pentru acasa “totul se infirmă, totul se confirmă”. Sau, recurgând la o speculaţie inspirată de literatura patristică, romanul Tema pentru acasa e, întreg, istorie şi, întreg, literatură.

    Desigur, cititorul care îndrăzneşte aici a găsit romanului, cu instrumentele sale empirice, multe virtuţi artistice. Spre exemplu, mijloacele literare care au creat contextul peisagistic al acţiunii, într-o corelaţie absolută cu faptele şi cu starea de spirit ale eroilor, m-au condus la concluzia că  tablourile siberiene desenate prin cuvânt, în roman, pot concura serios tehnica desăvârşită a imaginilor fizice, din aceeaşi regiune geografică, realizate de National Geographic. Apoi, matricea stilistică a cărţii – în genere, în nota familiară experienţei mele de consumator de literatură – constat, este tuşată, ca să zic aşa, de liniile proeminente ale unor ingenioase elemente de ficţiune. Mă refer la cele uşor de desprins, cele care induc surprinzător punctele culminante ale conflictelor, sau eliberarea de tensiune prin deznodăminte neaşteptate. Probabil că, graţie lor, am avut adesea senzaţia, în timpul lecturii, că citesc un basm, un “basm modern”, în care, cum ar spune Monica Spiridon, ficţiunea are rolul “să dea sens istoriei fiinţei”.

    La performanţele artistice asupra cărora, în percepţia mea, s-ar putea zăbovi mult, aş putea adăuga şi pe cele etice. Între ele remarc, aşteptându-mă la asta, reţinerea prozatorului de la tendinţa generalizată de a uza, având de-a face cu un roman de dragoste,  de reţetele ieftine de “amor”. Delicateţea, bunul simţ în alegerea modului subtil, deductibil, prin care eroii principali, într-o firească raportare la mediul socio-cultural din care provin, îşi împlinesc, trupeşte, dragostea – din care se va naşte mobilul vieţii aproape întrerupte a eroului – au dat satisfacţie cititorului pe care îl reprezint. Romanul “Tema pentru acasa” e un alt fel de roman de dragoste. Accentul acestei laturi dominante a cărţii e pus pe iubirea spirituală, pe forţa şi filosofia acestei trăiri superioare a omului, romanul fiind chiar un veritabil “tratat de iubire spirituală” între un barbat şi o femeie. Iar îndreptarul acesta e presărat dibaci cu ingrediente deja consacrate, ca valoare, în sensul ideii menţionate. Mă refer la extrasele-citate care prefaţează, distilat, secvenţele romanului.

    În acelaşi context al iubirii, iubire extinsă la subiecţi aflaţi dincolo de bărbat sau femeie, observ raportarea personajului principal şi a celorlalte personaje pozitive la starea de libertate a omului, la relaţia lui cu Dumnezeu, acest din urma aspect oprindu-l categoric pe om de a trece hotarul care-l desparte de bestie. Şi, aici, îndrăznesc să am credinţa că romanul Tema pentru acasă a fost anume conceput, ca autorul să “descarce” în el o sinteză a filozofiei sale despre lume şi viaţă, în contextul istoriei. În acest scop a creat personajele extreme, de forţa lui Ulmu şi Kudreavţev. Panoplia personajelor negative – sadici, paranoici, perverşi – i-a oferit scriitorului posibilităţi facile de a se opune acestora, de a-şi exprima crezul său de viaţă, disimulându-se, pe rând, în Mihai Ulmu, în înţeleptul Mendelstam, în părintele Florenski. Probabil, chiar şi Maria Răzeşu e un vehicul pentru autor în a transporta către cititor idei personale, între acestea, convingerea sa cu privire la anvergura lui Eminescu. Apropo, cine a mai avut ideea unui Eminescu prezent, spiritual, chiar şi în Siberia!

   În sfârşit, în acelaşi câmp etic, să remarcăm că bătrânul matusalemic Iuiun, ultimul vorbitor în graiul unei etnii siberiene, în asociere cu profesorul basarabean – conlucrare asumată generos de către eroul principal – reprezintă, prin misiunea de a salva limba unei minorităţi etnice milenare, deja asimilate, un exemplu impresionant şi edificator pentru ceea ce şi autorul săvârşeşte, în fapt, la o scară mai puţin dramatică, dar totuşi alarmantă, în contextul militantismului său publicistic, civic, în Basarabia cea smulsă samavolnic din trupul Ţării-Mamă.

    Şi în final, am credinţa că romanul Tema pentru acasă e o carte de literatură care acoperă, în rândul cititorilor, o plajă socio-culturală largă şi că ideea centrală a acestei valoroase cărţi e una de referinţă pentru cititorul raţional, anume că omul, chiar fiind “obiectul” tiraniei, e, totuşi, propriul lui stăpân, are mereu ceva de ales. Un testament, mereu rescris. Mereu, dar cu alte mijloace artistice. Acum, cu cele ce poartă amprenta literară a scriitorului Nicolae Dabija.

    Constrâns de impresia că am abuzat deja de ipoteticul spaţiu editorial, mă opresc, reprimându-mi multe alte impresii personale pe care le-aş putea împărtăşi, ca între consumatori ocazionali de literatură bună, prezumtivilor cititori ai romanului Tema pentru acasa. Acelora ce ar putea să rezoneze cu bucuria mea spirituală pentru care, iată, am îndrăznit, aici, un alt mod de a spune ceea ce frecvent i se cuvine D-lui Nicolae Dabija:  De la cititor, omagiu!

                                                                                                   Gheorghe Pârlea-Năvrăpeşti

______________

04 Mai 2011 – C. Pascu, T. Angelescu, M. Munteanu şi Dumitru Velea: Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu“ Petroşani sau teatrul în Valea Jiului“ (Al Florin Ţene),

            Ampla monografie Teatrul Dramatic “Ion D.Sîrbu”Petroşani sau teatrul în Valea Jiului alcătuită alcătuită de  Constantin Pascu,Tania Angelescu,Mircea Munteanu şi Dumitru VELEA,care este de fapt coordonatorul acestei lucrări,se deschide cu un citat,sugestiv, din Mihai Eminescu:Dacă repertoriul e sufletul unui teatru,actorii sunt corpul lui,sunt materia,în care se întrupează repertoriul.La care mai adaug ,perpetuarea memoriei acestora se poate realiza numai   prin iubirea şi talentul unor oameni ce cu acribie strâng, de-alungul anilor ,documente şi fapte care înserându-le în paginile cărţilor,acestea prind conturul unor monumente trainice pentru perpetuarea memoriei materiei ce întrupează repertoriul,cum spunea autorul Sărmanului Dionis. Această Schiţă Monografică a fost elaborată cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la înfiinţarea Teatrului din Petroşani.

            Ampla lucrare,de aproape 600 de pagini,se deschide cu o prefaţă semnată de autori prin care se realizează o panoramă de ansamblu a mişcării teatrale în Valea Jiului până la înfiinţarea teatrului profesionis.În Scurt istoric autorii abordează evenimente istorice legate de pasul Vâlcan,încă din timpul războaielor daco romane(101-102,105-106 e.n.),traseu care se afla pe direcţia fortificaţiilor romane ce pornea de la podul de peste Dunăre al lui Apolodor din Damasc.În perioada evului mediu timpuriu ,aşa cum stipulează autorii,Ţara Haţegului îşi rotunjea hotarele până la limita locuită a oamenilor din Valea Jiului.Aceasta,aşa cum reiese din Diploma regelui Bela al lV-lea al Ungariei,din anul 1241,inclusiv Valea Jiului,făcea parte din voievodatul lui Bărbat şi Litovoi.Datorită atacurilor turceşti Valea Jiului,în evul mediu ,a avut mult de suferit.Un astfel de atac al hoardelor  militare turceşti care a avut loc în anul 1455 l-a ucis pe  nobilul maghiar de origine română Miklos Kendeffi din armata lui Iancu de Hunedoara.Mai târziu a fost ridicat un monument în amintirea acestuia.Diploma din 18 ianuarie 1493,scrisă în limba latină,reînoieşte numirea lui Mihaly Kendeffi de la Râul de Mori,urmaş al celui ucis de turci în 1455,ca proprietar al întinselor moşii din Valea Jiului .În acest document de importanţă istorică,considerat ca act de danie ,descoperim pentru prima dată numele unor aşezări ce dăinuie până astăzi ,ca:            Peterela(Petrila),Malee(Maleia),localitate de lângă Petroşani,Nyakmezeu(Câmpul lui Neag),etc.În continuare ,după ce autorii  însrează faptul că Valea Jiului a fost alipită Ţării Româneşti la 1520 după o înţelegere între Ion Zapolia,voievodul Transilvaniei,şi Neagoe Basarab,domnul Ţării Româneşti,se abordează tema Tradiţiilor şi istoria culturală din această zonă străbătută atât de sinuos de râul Jiu.Locuitorii acestei Văi se ocupau cu păstoritul şi agricultura,trăind în case şi colibe construite din bârne oferite de pădurile seculare de pe versanţii munţilor.Cultura populară a acestor locuitori era inspirată de preocupările lor zilnice:păstoritul şi agricultura.Mai târziu când au fost descoperite marile zăcăminte de cărbune acest spaţiu silvo-pastoral se transformă radical.Însă, unele tradiţii se regăsesc şi astăzi în obiceiurile locului.Nedeile,ce vin din perioade imemoriale,se păstrează până astăzi ,şi reunesc comunităţiile satelor de Paşti şi Rusalii,în fiecare duminică în alt sat,pentru pomenirea”în cinstea morţilor”,după care urmează jocuri şi cântece populare,cu târguri de ţară în care se vând şi produse făurite de meşterii satelor.Prin deschiderea minelor de cărbune ,în anul 1840,se tulbură viaţa patriarhală a oamenilor din această zonă ,până atunci mioritică.Localităţile sunt populate de lucrători de diferite naţionalităţi,veniţi din toate provinciile imperiului hasburgic.Cultura populară specifică zonei este injectată cu elemente ale culturii celor veniţi să lucreze în mine.Cu anii,treptat,aceasta devine o cultură multi-etnică,originală.Omul din miezul întunecat al pământului îşi constituie,cum spun autorii studiului introductiv,un folclor propriu.Această cultură îşi va defini altfel spaţiu,timpul şi cauzalitatea.Spaţiul se va ordona de la orizontal la vertical,sus-jos;timpul se va măsura nu în zi-noapte,ci în şuturi(…)Şi Iisus va fi răstignit într-o mină,de unde înviind,lasă în locul său pe miner.În metaforele Studiului introductive şi în aceste rânduri descopăr stilul dramaturgului şi poetului Dumitru Velea,chiar dacă,din modestie,întreg textul prefaţei este semnat de Autori.Din acele clipe,ale anului 1840,mineral ţine cu braţele şi umerii săi greutatea şi răutăţile celor de deasupra.

            Autorii abordează şi organizarea bisericească,a cărei existenţă este pomenită  şi atestată înainte de 1360.In cadrul bisericilor,în adoua jumătate a secolului XIX-lea se înfiinţează primele şcoli dinValea Jiului,la Uricani,Coproieşti,Câmpul lui Neag,Petroşani,Lupeni,etc.

            Societăţiile şi organizaţiile culturale au apărut pe lângă întreprinderile economice şi industriale cu scopul ocupării timpului liber,cât mai instructiv,al angajaţilor.Primele semene de instituire a acestor asociaţii culturale au început în perioada 1904-1905,şi ele organizează manifestări culturale ce conţin în substanţa lor expresia substratului etnic şi naţional.După Marea Unire de la 1 decembrie 1918,apar noi asociaţii culturale,printre care Filiala locală a Astrei care organizează întruniri sociale,culturale şi naţionale, inclusive serbări,serate culturale,petreceri, şi înfiinţarea unor biblioteci ,cum se stipulează în documentele vremii.De la aceste comuniuni cu scop distractiv numai un pas a lipsit până la primele manifestări teatrale.Ziarele locale consemnează  astfel de manifestări dramaturgice,după 1921,ale unor amatori talentaţi,precum  şi spectacole susţinute de teatre din toată ţara,care vin în Valea Jiului.Organizaţia culturală Casina românească din Vulcan îşi inagurează propria sală de spectacole cu piesa O sâmbătă norocoasă, de Iosif Vulcan.Interesant este faptul,că pentru prima oară ,în Gazeta Jiului,din 28 mai 1922,se consemnează înfinţării unei trupe stabilă de teatru la Petroşani într-un articol intitulat Teatru în Petroşani.Din această perioadă se semnalează prezenţa în Valea Jiului a unor teatre,cum ar fi trupa condusă de V.Bulandra,Teatru popular din Bucureşti cu o piesă de N.Iorga,etc.Un animator al vieţii culturale din această zonă a fost învăţătorul Vasile Lucaciu,care a înfiinţat prima Societate corală din localitatea Vulcan,în 1924.Acest cor a realizat în acelaşi an un spectacol bine primit de public cu opereta Lucifer, a cărei partitură muzicală a fost compusă de conducătorul şi fondatorul corului.Actorii Teatrului Naţional din Cluj,sub directoratul lui Dem.Mihăilescu-Brăila, au fost de câteva ori la Petroşani,prin anii 1925-1930,prezentând în sala Casinoului muncitoresc din această localitate piesa Bărbatul domnişoarei, de St.Dregely.În perioada interbelică Valea Jiului a fost vizitată de multe trupe de teatru din ţară,prezentând piese ,atât din dramaturgia străină,dar mai ales din cea naţională.Această mişcare teatrală a condus ,după cel de-al doilea război mondial,la constituirea Teatrului Muncitoresc”Valea Jiului” la iniţiativa Comisiei culturale a sindicatelor din Petroşani,care ,la începutul anului 1946,face primii paşi în realizarea acestui deziderat.În 1947  este înfiinţat Teatru muncitoresc Valea Jiului având sediul permanent la Petroşani în localul Casinoului muncitoresc.Stagiunea se inaugurează pe 9 februarie,din acel an,cu piesa Omul fără zâmbet de ASl.Korneiciuc,având ca Director de scenă pe Dem Stănescu,remarcându-se:Dorina Iotta,Dem Stănescu,G.Racoţi şi V.Constantinescu.Peste două zile secţia maghiară şi-a început activitatea cu piesa Csakk egy kislany(Numai o fetiţă),în regia lui E.Szucs.În 23 iunie 1948,dintr-o iniţiativă de centralizare a teatrelor,a luat fiinţă Teatrul Poporului,Regionala Petroşani,iar un an mai târziu,în 1949,instituţia îşi schimbă numele în Teatrul de Stat”Valea Jiului”Petroşani.Sub această titulatură îşi desfăşoară activitatea 42 de ani.

            La iniţiativa noului director al Teatrului din Petroşani,Dumitru Velea,la 26 iunie 1991,această instituţie de cultură îşi schimbă numele în Teatru Dramatic”Ion D.Sîrbu”Petroşani.Acesta este semnalul începerii,într-un cadru democratic,a unei adevărate vieţi teatrale şi cultrale polarizate în jurul  instituţiei şi al directorului său,dramaturgul,poetul şi eseistul,Dumitru VELEA.Cinstind memoria unui important scriitor român născut pe melegurile acestea,în Petrila-Valea Jiului care a trecut prin închisorile roşii şi a cărei operă mărturiseşte moral şi estetic despre destinul poporului român din a doua jumătate a secolului al XX-lea.Doresc să remarc că autorul piesei de teatru Arca Bunei Speranţe a fost bun prieten cu Dumitru Velea pe când acesta era student la Universitatea din Craiova.În acest context trebuie să remarc că Dumitru Velea a înfiinţat şi Fundaţia Culturală “I.D.Sîrbu” prin care a publicat cărţi dedicate acestui autor şi lucrări inedite ale acestuia,unele răspândite prin presa vremii ,altele rămase în manuscris.În perioada de directoriat al lui Dumitru Velea s-a redimensionat clădirea teatrului,perioadă în care,aproape în fiecare lună,a fost o premieră,iar spectacolele s-au desfăşurat atât la sediu,în judeţ,sau în turnee.Premnierele de la sediu erau adevărate sărbători dedicate culturii şi artei.Inaintea spectacolelor se organizau lansări de cărţi,vernisaje de expoziţii de pictură,la care participau scriitori din Cluj-Napoca,Drobeta-Turnu Severin,Târgu Jiu,Tg.Mureş,etc.Foarte mulţi scriitori şi critici au stat alături de Teatrul din Valea Jiului şi l-au sprijinit individual:Victor Eftimiu,Aurel Baranga,Sică AlexandrescuMarin Sorescu,Valentin Taşcu până la Jeana Morărescu,C.Cubleşan,Al.Florin Ţene,Adrian Ţion şi mulţi alţii.

Prezenta monografie este structurată pe Stagiuni,începând cu cea din 1948-1949,în care au fost realizate spectacolele:O scrisoare pierdută  de Ion Luca Caragiale în regia lui Vlad Mugur şi scenografia lui Th.Kiirikoff-Surucianu,regia tehnică Jean Mărgăritescu.Alarma,dramă în 3 acte de Orlin Vasiliev.Această stagiune a avut 7 premiere.Media premierelor dintr-o Stagiune a fost de 7 piese,până la venirea la conducerea Teatrului a lui Dumitru Velea.În timpul directoratului său pe lângă premirile obişnuite a avut loc Festivalul de Dramaturgie şi Creaţie”Ion D.Sîrbu”,în perioada 4-6 decembrie 1991,acordânduse o paletă largă de premii..Tot în această perioadă la iniţiativa lui Dumitru Velea a avut loc multe expoziţii de pictură în cadrul Teatrului.Au expus lucrări plastice artişti din Vale ,dar şi din ţară.După un program bine definit în cadrul teatrului au fost promovate piese din dramaturgia românească,cum ar fi:Femeia contează,după Miron Radu Paraschivescu,Fotbal cu peripeţi,comedie muzicală de George Negraru,Alexandru Lăpuşneanu ,de M.Eminescu,text aranjat de Dumitru Velea,Bătăi în pluş de Marin Sorescu,Hoţul cinstit de Valeriu Butulescu,Dansul Milioanelor, de Victor Efitmiu,Baboiul de Dumitru Velea,după Ion Luca Caragiale,în regia lui Dumitru Velea şi scenografiaElena Buzdugan,Catrafusele,de Ion D.Sîrbu,piese de Ion Băieşu,Victor Eftimiu,Ion Luca Caragiale,Dumitru Velea,dar şi zeci de piese de teatru din dramaturgia universală,semnate de :Carlo Goldoni,Alexei Arbuzov,Tennessee Williams,etc.

            Aşa cum subliniam mai înainte, premierele erau prefaţate cu expoziţii de pictură şi lansări de carte.O astfel de sărbătoarea culturii a avut loc cu ocazia premierei absolute cu piesa lui Dumitru Velea Femeia cu Sacoşele ,când ,înainte de spectacol,în sala Atelier a avut loc lansarea a două cărţi editate de Fundaţia Culturală”I.D.Sîrbu”:Pasajul filigramului(versuri)de Doru Roman şi Vă somez,domnule doctor!(teatru)de Al.Florin Ţene.Despre aceste cărţi au vorbit Dumitru Velea,Valeriu butulescu şi criticul literar clujean Adrian Ţion.

            Trebuie să remarcăm minuţiozitatea “fişelor”fiecărui spectacol cu toate datele tehnice şi portofoliu de presă,actori,tehnicieni,regizori,fapt care ne face să apreciem munca acribică a autorilor acestei monumentale lucrări.Cartea cuprinde fotografii din spectacole, Diplome,şi extrase din presă , articole care au fost scrise despre piesele jucate.Monografia mai cuprinde Personalul artistic din perioada 1948-2008,privind Direcţiunea Teatrului,actori,regizori şi scenografi,în ordine alfabetică,Regizori colaboratori, inclusiv Repertoriul  cu piesele din dramaturgia românească şi cea universală.Statistic vorbind este vorba de peste 240 de piese din dramaturgia românească şi peste 150 de piese din dramaturgia universală.Aceste cifre ilustrează seriozitatea,profesionalismul şi dragostea de teatru a celor care au lucrat şi lucrează la Teatrul din Petroşani.

            Lucrearea Teatrul Dramatic “Ion D.Sîrbu”,avândui ca autori pe Constantin Pascu,Tania Angelescu,regretatul Mircea Munteanu ,şi nu în ultimul rând Dumitru Velea,al cărui stil l-am recunoscut în marea majoritate a lucrării, este o însemnată pagină din istoria dramaturgiei româneşti.

                                                                                    AL.FLORIN ŢENE

_______________

03 Mai 2011 – Mircea Ştefan: „Alungat din singurătate“, Editura Fundaţiei „Paul Polidor“, Bucureşti (Paul Polidor )

 

Noul volum⁽¹⁾ semnat de poetul american de origine română Mircea Ştefan păstrează, ca şi în precedentele cărţi publicate, o legătură intimă cu spaţiul, geografic şi spiritual, românesc, pe care îl evocă des în respiraţii poetice (de cele mai multe ori forme scurte), aproape reinventând eliptismul sintagmelor expresive. Despre acest aspect de neignorat, ba chiar axiologic de recognoscibilitate a unei maniere estetice, în opinia noastră, scria acum câţiva ani criticul literar Ştefan Damian, relevând „aceeaşi obstinaţie a autorului de a ilustra prin cuvinte extrem de puţine tocmai teama de cuvânt, de afirmare prin intermediul lui a unor sentimente profunde, trăite paroxistic.”

Cine citeşte cărţile de poezie ale lui Mircea Ştefan se poate minuna de faptul că autorul, de cincisprezece ani „trăitor” în State, nu s-a „americanizat” în planul sevelor poetice, rădăcinile ancestrale cu plaiul ondulatoriu al lui Blaga „glăsuind”, aşa cum spunea Ştefan Damian, despre „legăturile indestructibile cu lucrurile obârşiei ardelene”, de multe ori „punctate” în volume diferite, îmbrăcând rememorări lirice de genul: „sus pe un deal dincolo de Carpaţi/ acolo unde începe copilăria” (Întru o vară spre nord) sau „nicicând nu vom şti ce s-a întâmplat/ cu inima lui Iancu” (Cuvântul împăratului), ori ”ca un septembre trist/ Ardealul/ fără atâtea biserici de lemn” (Ardealul).

Chiar dacă România de suflet a lui Mircea Ştefan „desenează” acum feed-back-uri  transatlantice, poetul încearcă să se detaşeze de zvâcnirile romantice printr-o privire lucidă şi rece, precum ortografiile Nordului, hălăduind pe dealuri transilvane ori pe întinderile lacurilor americane, un soi de retragere discretă în solitudine.

Întrebându-ne de ce poetul şi-a ales drept titlu al volumului de faţă, cel mai recent, „Alungat din singurătate”, am observat că imaginea singurătăţii la Mircea Ştefan este, alături de „septembre”, un simbol recurent. Apare atât de des în versurile lui încât pentru un neiubitor de poezie ar deveni enervant. Dar pentru lirici peregrinările lui Mircea Ştefan prin grădinile semiramidice ale singurătăţii reprezintă o călătorie unică (prin volumele autorului, anterior apărute acestuia) la mesele unui festin metaforic: „cum vă primim noi/ într-o nouă comedie a literaturii/ când/ ochiul singurătăţii a plesnit/ ca un bici” (Anotimp); „învaţă-mă să mor/ mai demn decât îmi pot eu închipui/ să pot trăi/ ca voi în singurătate” (Undeva); „singurătatea ninge/ pe o mare de sânge” (Singurătatea); „şi totuşi undeva/ a rămas printre noi/ singurătatea” (Călătorie pe valuri); „postmortem/ rostim/ atât de împlinit în singurătate” (Zbor); „casa din câmp/ grădina/ iar ce rămâne prietene/ să o numim pe scurt/ singurătate” (Amintire despre oraşul soarelui); „el stă acolo trist/ însingurat/ privind acelaşi nord spre care am plecat” (Vine decembre); „uneori zgomote/ peste întreaga singurătate a destinului” (Somatică); „fructe mari roşii precum singurătatea” (Cina cea de taină); „neputincios animal/ acest secol”  (Singurătăţile secolului); „singurătatea ne calcă pe nervi” (***); „noi prin această lipsă vom trece/ aşa tot singuratici într-un septembre dus” (Durerea mamei); „pierdut în singurătate/ septembre/ lagună de suflet poporului meu” (***).

Versurile volumului de faţă sunt impregnate de acelaşi simbol al singurătăţii, de vreme ce primul capitol „Din singurătate” garantează forma împlinită, rotundă a simbolului de la primul la ultimul poem ale cărţii: „atât de firav destinul unei lumânări/ atât de singur într-o dimineaţă” (Amintire). Între spleen-ul societăţii contemporane şi tehnicizarea majorităţii reperelor cotidiene, poetul se retrage în introspecţii asupra meditaţiei de sorginte livrescă („e o trudă ascunsă printre cuvinte”), întrucât „prin mecanismul oribilei scoici/ prea puţini au ales/ singurătatea din peşteri/ unde umbrele joacă un destin pe pereţi” (Trudă ascunsă). Poet eminamente reflexiv, iar nu declamativ, Mircea Ştefan brodează în multe din poemele sale, în cuvinte căutate sau aşteptate cu înfrigurare, stări şi emoţii filigranate: „durerea este ochiul/ şi cel mai pur contur/ albul singurătăţii/  din care mă compun” (Tăcerea ruginind printre vânturi)// „case cu amintiri vechi/ bătrâni  bântuiţi de singurătate/ melancolie/ tramvaiul 5/ iluzie prin staţii neumbrite/ senzaţie cu fluturi” (Tramvaiul 5).

Lângă morfologii interioare, poetul conjugă solitudinea paginii „ce mai desparte clipa/ de simbolul culorilor” şi în care chemarea atavică a sângelui din spirit se întrupează în „cuvântul canibal ce ne separă/ pe vârful unui munte de cristal” (Unul din timpurile trecute ale singurătăţii). Reminiscenţe ale lecturilor de tinereţe, în special din poezia germană şi austriacă („eu cred că Rilke nici n-a existat/ a fost un înger trist coborât printre noi” din poemul „Amintire din vremurile când am fost soldat”, publicat în volumul „Ortografiile Nordului”) se regăsesc în creionări ale unei atmosfere lirice de imponderabilă difuzie a luminii, în  descendenţa poemului Ein Winterabend/ O seară de iarnă de Georg Trakl: „întunericul se împrăştie lent/ apare lumina/ cel care vine/ vine/ de foarte departe/ tristeţe din zăpada unei nestinse şoapte” (O seară cu tristeţe lângă singurătate).

În aria culturologiei se plasează şi diferite parabole, de provenienţă biblică sau mitică, la care autorul face subtile trimiteri, aşa cum, bunăoară, este acea „replică” la imaginea fiului rătăcitor: „cu ce cuvinte te vom aştepta/ şi pâinea o vom rupe de la gură/ viţelul cel mai gras ne va lăsa/ un gust de sărbătoare mult aleasă/…/ înmiresmând tăcerea de se poate/ ne vom întoarce iar în zi iertată” (Risipitorul) Uluitoare rămâne „îmbălsămarea” în mitul ikarian şi urmările acestuia, Mircea Ştefan imaginându-se „înzidit ca Ana lui Manole”, după spusele proprii, „într-un spaţiu ideal precum cel al Ardealului”. Atmosfera creată, cu puternice reverberaţii de strană şi voci religioase, amintind de interferenţa dintre cărţile vechi bisericeşti cu litere slavone şi spiritualitatea românească, ne conduce încet paşii „spre seară/ când ardeau copaci/ departe corul viu/ al grupului de maici/ cărări de vânt/ spălate iar/ se surpă cerul/ roşu spre Ardeal./ …/ doream ca Ana/ să mă uite viu/ să mă strecor/ în zidul greu să ştiu/ cum e acolo/ când va fi să scriu” (Vecernie).

Dorind parcă să contracareze preponderenţa textelor poetice scurte, paginile cărţii ne întâmpină cu câteva poeme (având o desfăşurare mai amplă), ce întind punţi dinspre spaţiul românesc spre istoria rudelor noastre mediteraneean-italice, dar şi spre alte spaţii. De aceea, nu întâmplător acest volum apare într-o colecţie de interferenţe culturale, autorul reclamând atât apartenenţa la pământul celor mai vechi şi mai drepţi dintre traci,   cât   şi   la   tărâmul   universal   al   celor  liberi,  nord-americanii admirând (în secret, probabil) în Mircea Ştefan şi pe descendentul Transilvaniei lui Dracula, sorbind cu nesaţ „sângele” poeziei. Zgârcit cu propriile-i forme prozodice, iată că în acest volum Mircea Ştefan lasă luminii tiparului, după mulţi ani, o capodoperă: poemul „Savonarola” (de altfel, „născut” în vremurile lui Ceauşescu), subtilă parabolă a formelor de dictatură. Autorul consideră acest poem „mai mult o revoltă internă, mai ales că Nichita a scris un poem superb dedicat lui Savonarola. Şi-apoi îl aveam în minte permanent pe marele rus Serghei Esenin cu voi, cai, voi, cai, şi voi, sănii, sănii, şi el  -colosal! – bătea în neştire patul cu hainele ude.” De altfel, în poemul „Balada soldatului”  ne trec prin faţa ochilor, poate involuntar, imagini din filmele ruseşti ale anilor 40-50 ai secolului trecut „gen Sorok pervâi// Al patruzecişiunulea sau Balada o soldate/” (Balada soldatului), mustind de eternul sentiment al dramelor interioare produse de absurditatea războiului, dar şi de asumarea unui destin implacabil sub aura necuprinsului: „când mama durere e-n tot/ şi-noată-n izvor/ sărutat de lumină/ un palid fecior/…/ o mare de grâu/ e luată cu-asalt/…/ ce veşnicie aşteaptă/ acum/ să înghită un tren/ încărcat/ cu soldaţi/ ca un prun” (Balada soldatului).

Poate că nu mai are rost să comentezi un poem ca „Savonarola” după ce Nichita a scris pe aceeaşi temă, poate că Nichita, cu generozitatea proprie doar marilor artişti, ar fi spus: „Bătrâne, lasă, e bine…  Iar mă doare-un cal măiastru!…”. Metamorfozarea fiinţei umane în funcţie de greutatea feţelor puterii este, de fapt, marea problemă a istoriei universale, şi Savonarola nu face excepţie. Există o replică în filmul „Cel mai iubit dintre pământeni”, realizat de Şerban Marinescu după opera lui Marin Preda, când torţionarul-şef îi spune victimei: „Ce mi-ai face tu dacă ai avea puterea!…” La Mircea Ştefan încolţirea formelor mentale de expresie dictatorială capătă siaje rafinate, alternând disimularea cu nebunia curajului: „…unde este mâna să mă scape/ de reflectarea în atâtea ape/ Savonarola a privit spre Orion/ apoi a spus/ să renunţăm la culori/ să le ardem/ se pierde vremea-n contemplarea lor/ sunt numai vanităţi şi umbre goale/ a spus-o-ntr-o tăcere lângă moarte/ ard pânzele în pierdere şi fum/…/ unde sunt caii mei Savonarola/ să ardă ora sub copita lor” (Savonarola unde sunt caii mei).

Întoarcerea acasă, o temă extrem de folosită în culturologia universală, îmbrăcând variante de „manifestare” artistică între kitch-ul electoral românesc şi alte forme, mai „aşezate” estetic (vezi cântecul, devenit celebru în interpretarea lui Tom Jones Green, green grass of home-1966, sau filmul lui Stere Gulea din 1978 „Iarba veche de acasă”, cu o interpretare de excepţie a regretatului Vasile Niţulescu, secondat convingător de Florin Zamfirescu, ori „Coming Home”, tot din 1978, o dramă regizată de Hal Ashby, având ca protagonişti pe Jane Fonda şi Jon Voight ş.a.) se întâlneşte la Mircea Ştefan cu omul muntelui, „cumpărat” de câştigurile băneşti din arealul carierelor de piatră sau cel al minieritului, destinul oamenilor ajungând să se confunde, în timp, cu cenuşiul cărbunelui. De aceea, singurul refugiu a rămas, pentru câteva generaţii de muncitori şi truditori în zonele preurbane şi urbane, gândul reîntoarcerii acasă, la atmosfera patriarhală a casei părinteşti, la natura înţeleaptă, la cuminţenia locurilor, la frumuseţea morală a ţăranului român: „…numai ierburi. Un ţăran/ gândul lui în iarbă îşi caută inima/…/  de ce să ridic un văl de pe suflet. aceşti oameni/ păşind în altă eră/ iar ritmul transformărilor creşte/ cărbune şi piatră; mişcare de aer mai mult/ senzuală/ braţul imens al cupelor/  precum un Ciclop răstignit/…/ mai mult în şoaptă l-am auzit; eu nu mai plec/ de aici nicăieri/…/ imagini de august/ în explozie. paharul de ţuică rămâne gol/ confesiuni de credinţă. câteva clipe oraşul/ dar unde sunt rădăcinile lor. ţărani ce-au/ pierdut bucuria aleasă de-a atinge în treacăt/ o creangă de prun. şi cine le lasă o/ clipă speranţa” (Cărbunele – un poem lung).

Călătoriile interculturale propuse de Mircea Ştefan se deschid, „mişcându-se” între tendinţe şi căutări în arte şi literaturi, în epoci istorice diferite, aparent ireconciliabile: între amarul cucutei socratiene şi Podul Mirabeau, cântat de Guillaume Appollinaire: „este o ordine sacră/ în această traversare de cuvinte/ cohorte condamnate la moarte de zei” (ltimul chin al lui Socrate), „câteva clipe eterne sub podul Mirabeau/ vom reciti poemele pentru Madelaine/ sau caligramele/ vom bea alcooluri ca aerul de pe Himalaia/ voi ziceţi/ la France/ la France est la patrie des poètes…” (Cimitirul de vise) sau între inevitabila Americă unde nu te poţi juca de-a catifeaua revoltei, dar care şi-a dus războaiele în ultima perioadă pe pământul altora: „să crezi în revoluţii/ dar nu de catifea/ să crezi în liniştea ce te-nconjoară/ aici în America/ şi să aştepţi zăpada/ de dincolo de ea” (America… America) şi poezia modernistă spaniolă, sugrumată de regimul lui Franco, deschizând uşa damnată  copiilor care mor înaintea părinţilor: „poetul Antonio Machado/ ultimul exilat de pe Terra a murit nu departe de/ patrie/…/ pe dunga unui nor” (Umbra unui poem dureros de lung).

Mircea Ştefan rămâne un incurabil căutător de metafore, oaze de frumuseţe estetică fără să bruscheze forma, un american cu sufletul etern înzidit în Ardeal – de la Ana lui Manole „citire” – şi unde ramuri ale poeziei universale stau la taifas cu seve ale pământului românesc…

––––––––––-

⁽¹⁾ Mircea Ştefan, Alungat din singurătate, Editura Fundaţiei «Paul Polidor», Bucureşti, 2009

PAUL POLIDOR

Iulie 2010

__________________

02 Mai 2011 – Constanţa Abălaşei Donosă: „Amintiri care nu mor…“, Editura Centrul de Creaţie Brăila, 2005 (Cezarina Adamescu)

         Am pornit pe drumul „Amintirilor care nu mor…”, convinsă fiind că voi întâlni, pe parcursul evocării, aceeaşi romantică artistă, îndrăgostită de culoare, pe care o cunoscusm din câteva volume de versuri anterioare.

         Farmecul, însă, de povestitor înăscut, naturaleţea cu care-şi aşterne gândurile ca în faţa şevaletului, m-au cucerit pe dată şi am poposit mai cu luare aminte, în acest univers tainic şi generos, totdată. Am întâlnit aici, o femeie care ştie în primul rând să privească şi să asculte. Să asculte, nu numai oamenii, dar şi lucrurile şi fenomenele naturale. Care ne invită la o conversaţie cu fluviul, acest vechi reper, motiv de inspiraţie al etern îndrăgostiţilor romantici, martor al atâtor întâmplări. „Mă uitam în apa înmărmurită a fluviului ca într-o oglindă întunecată, însă niciodată nu i-am putut înţelege slăbiciunea şi puterea, cuminţenia şi aroganţa, purtate zi şi noapte, din ţară în ţară… (…) Îmi plăcea să ascult ce-mi spune”.

         Puţini scriitori am întâlnit, îndrăgostiţi de Dunăre, de fiinţa ei fabuloasă, misterioasă, „adunând în pântecele ei valul altor cursuri de apă şi sufletul nevăzut al  atâtor izvoare. (…) Ore în şir stăteam nemişcată să-i privesc apa”.

         În peisajul acesta fascinant, de fiecare dată altul, atenţia ne este atrasă de o apariţie puţin misterioasă care impune. „Avea un aer distins în ciuda anilor pe care-i arăta…”

         Autoarea ne introduce în sanctuarul pictoriţei Emilia Dumitrescu şi intrăm şi noi în emoţia ei adolescentină faţă de o  venerabilă doamnă a penelului românesc, cum era la data primei vizite a poetei şi cum a rămas pentru pictura românească.

         „În faţa şevaletului, artista picta şi se dsfăşura cu o precizie atât de liniştită încât mi s-a părut totul o magie; aşa şi era pentru naivitatea mea de începător în pictură. Nici prea multe nu am reuşit să remarc în atelier, în afară de câteva tablouri pe pereţi, reviste şi multe cărţi pe masă…iar pe un dulap aşezat într-un colţ, se vedeau  siluetele aplecate ale unor „bostani” misterioşi ca forme.

         Am simţit nevoia să vorbesc în şoaptă, ca într-o biserică: nu voiam să stingheresc ritmul în care dumneaei lucra. M-a impresionat enorm…”

         Ce are arta, atât de fascinant încât să-l subjuge pe om?

         Răspunsul nu e atât de simplu. Puterea ei de atracţie vine din misterul creaţiei în sine şi din stropii de jertfă care se întrezăresc în fibrele intime ale lucrării. Un amestec de transpiraţie, mosc şi sânge. O sfântă plămadă de inefabil. Ceva ce nu poţi defini în cuvinte obişnuite. Trebuie să inventezi cuvinte pe măsură. Arta nu se descrie, se simte cu toţi porii. Ea are acea putere magică de a te fura din mediul cotidian şi a te purta pe meleaguri numai de artist ştiute, ca pe un covor fermecat în poveştile copilăriei.

         Aflată la una din  expoziţiile celebrei pictoriţe, uceniţa se transpune în miezul imaginilor, care o fac să viseze.

         „Acvaforte, acvatinta, xilogravură… Citeam şi nu înţelegeam; erau denumiri pe care eu le descifram în neştiinţă şi necunoştinţă de cauză. Desenul colorat acuarela sau pastelul erau deja tehnici ale artei despre care aveam oarecare cunoştinţă.

         Privind toate lucrările din expoziţie, visam la vară, la toamnă, la iarnă, la câmpul plin de grâu sau la toate drumurile care duceau în deltă. Uneori parcă hibernam sub zăpadă…sau visam la grădini pline, parfumate cu flori de vară, sau pustiite de parfumul frunzelor coapte…”

         Constanţa Abălaşei Donosă este un pastelist de cuvinte. Arta transgresează realitatea, reînvie legende: „Toate tablourile aveau intimitate, astfel atunci când priveai te simţeai atras sau poate chiar fascinat de frumuseţea lor, aşa încât erai parcă stăpânit de un respect superstiţios…

         Vedeam ceva ce-mi depăşea închipuirea”.

         Impactul elev – operă de artă este foarte puternic.  E vorba de o legătură tainică, misterioasă între om şi pictură. „Privind tablourile sale ghiceam parcă legături nevăzute, existente între strigătele păsărilor sălbatice din deltă, lumina care moare în timpul zilei şi crepusculul învăluind Munţii din Maramureş sau Vrancea.”

         Autoarea a intuit cu toate simţurile că, ceea ce exprima artista în pânzele sale, care parcă înviau una câte una, se află dincolo de cuvinte şi că ele transmit sentimente.

         Abia plecată din expoziţia maestrei Emilia Dumitrescu, autoarea se hotărăşte să afle şi ceea ce nu se poate afla, cu alte cuvinte, să descifreze, atât cât îi va permite starea la vremea aceea, acel Mysterion, inefabilul de dincolo de artă. În acelaşi timp, în sufletul ei încolţeşte visul… Visul de a deveni aidoma acestei mari artiste, cu expoziţii internaţionale.

         Sensibilă (cum altfel?), atentă la fiecare şoaptă a ierbii şi a florilor, trezorier al culorilor din curcubeu, Constanţa Abălaşei Donosă a ales două modalităţi de expresie – Cuvântul şi Culoarea pentru a-şi manifesta trăirile.

Nu se ştie care din aceste modalităţi este predominantă şi specifică autoarei. Cred că aceste două forme de artă se împletesc în chip fericit şi mesajul este în beneficiul oamenilor.

         Amintirile la care recurge acum  autoarea sunt prelungirea acestor stări de graţie. Ea punctează diferitele etape al vieţii şi creaţiei sale, prin, şi cu mijlocirea unor personalităţi remarcabile ale culturii româneşti şi universale pe care a avut privilegiul de a le fi cunoscut. Şi aceste personalităţi sunt: prof. Ofelia şi Ion Gane, arheologul Nicolar Harţuche  şi soţia sa Ana Maria Harţuche, critic de artă, scriitorul Gheorghe Drăgan şi fratele său prof. univ. Mihai Drăgan, Marina Stan – muzeograf, Raoul Şorban, actriţa Ileana Radu şi dr. Constantin Radu, Marquerite Bergeron-Tremblay, Louis Fleury, Gaston Bleckburn, Charles şi Josette Cordenon, Felicia şi Bernard Renck, Mimi Kan.  Către ei se îndreaptă gândurile autoarei, într-un buchet de amintiri care nu mor.

E ciudat cum cuvântul amintiri  conţine în el ca rădăcină, jaculatoria Amin! – Aşa să fie – care se rosteşte la finalul fiecărei rugăciuni creştine. Amintirile sunt de toate felurile, amestecate şi singulare, ele vin învălmăşag de gânduri, imagini, cuvinte, sentimente pe care omul, cu sau fără voia lui, le păstrează în sine şi uneori îi revin cu obstinaţie. Sunt amintiri care mint şi amintiri care spun adevărul. Sunt amintiri care dor, amintiri care ne fac plăcere, amintiri estompate şi amintiri limpezi. Ba, un scriitor a îndrăznit într-o carte sintagma „Amintiri din viitor”.

         Cele mai multe amintiri sunt legate de copilărie, de tinereţe, amintiri pe care vrei să le uiţi şi nu poţi, amintiri care te obsedează şi ele-şi pun amprenta asupra vieţii tale.

         Amintirile Constanţei Abălaşei Donosă sunt dintre cele care rămân veşnic vii în memorie, amintiri care nu mor…Ele s-au imprimat definitiv pe scoarţă, precum icoanele pe iconostas. Legate de oameni şi locuri, de întâmplări şi de stări emoţionale, ele au forţa uriaşă a munţilor care veghează văile somnului.

         Cu acurateţe, farmec, minuţie, naturaleţe, oarecare delicateţe, lipsă de artificii, autoarea se reîntoarce în trecut evocând figurile luminoase care i-au influenţat viaţa, cariera şi personalitatea.

         Ea îi face portretul literar al artistei Emilia Dumitrescu: „Ochii ei mari, arcuiţi de sprâncene subţiri, şi părul cu reflexe stacojii, piptănat cu cărare la mijloc, dădeau strălucire chipului ei. În jurul gâtului îi atârnau – peste bluza de culoarea ciocolatei, perle verzi în ton cu brăţara şi cerceii. O vedeam ca pe o femeie deosebită.”

         Introducerea tinerei pictoriţe în fascinanta lume a artelor plastice se face treptat, pe măsură ce cunoştinţele primite la şcoala de pictură se cimentează şi ea cunoaşte personalităţile culturale brăilene.

         „Şi totuşi, gândul la marii pictori francezi, nici cele două peisaje ale maestrului Steriadi nici tablourile doamnei Emilia Dumitrescu nu puteau fi atât de ademnitoare pentru mine, ca gândul la Franţa. Îmi veneau în minte momentele în care doamna Emilia îmi vorbea de fiecare dată  despre împrejurările în care ar fi putut pleca să studieze la Paris;  renunţase într-un  anumit moment, iar clipa să i se spună că mai poate pleca nu se repetase.”

         Uneori, în chip neaşteptat ţi se oferă o şansă în viaţă. Alteori, aştepţi clipa oportună ca să-ţi realizezi visul. Important e să ai încredere în destinul tău artistic şi să nu-ţi părăseşti visul.

         Autoarea descrie cu lux de amănunte atelierul celebrei pictoriţe din casa de la Vădeni. „Priveam la sutele de uleiuri şi acuarele echilibrate în privinţa coloritului, gândindu-mă la maturitatea ei artistică. În cromatica fiecărei lucrări era atât de bine exprimată personalitatea Emiliei Dumitrescu! Casa de la Vădeni era asemeni unui muzeu plin cu acuarele, desene, gravuri, uleiuri pe pânză. Fiecare lucrare în parte m-a impresionat. Însă mi-am dat seama că pentru gravură dânsa a făcut o adevărată patimă. Gravura-ţi cer să fii sigur pe desen, să-l faci cu precizi şi multă fineţe…Privind experienţa de-o viaţă a artistei în domeniul artelor plastice – în gravură mi s-a părut că excelează”.

         Astfel de întâlniri te fascinează şi îţi lasă o amprentă sufletească de neşters.

Cartea „Amintiri care nu mor…” nu este o carte spectaculoasă, cu situaţii pline de neprevăzut, aventuroase, provocatoare ori şocante. Este o carte a evocărilor nostalgice ale unui timp revolut, populat de mister, de inefabil, de dorinţa de a te ridica deasupra tainelor firii prin artă, o carte de dragoste pentru artă şi pentru slujitorii ei, în care autoarea, cu tact, gingăşie şi oarecare undă de romantism, învie imagini şi personaje scumpe care au avut un rol covârşitor asupra dezvoltării sale ca om şi ca artist. Şi pe care autoarea nu-i poate uita, găsind această modalitate de a-i pomeni, de a le aduce omagiu spre a nu fi uitaţi cu desăvârşire. Faptul că autoarea cinsteşte modelele sale este şi o pildă grăitoare asupra caracterului său onest, demn şi recunoscător faţă de cei care au sprijinit-o în demersul său în viaţă. Dintre rânduri respiră admiraţia, iubirea, respecul faţă de oamenii pe care i-a întâlnit şi pe care i-a ales ca modele.

          De multe ori, pe parcursul lucrării, se aprind scântei de har, scântei din cenuşa focului sacru şi atunci ştii că acolo este prezent Duhul, aşa cum spune Constanţa Abălaşei Donosă despre Biserica Greacă: „Asta însemna pentru mine ceva unic pe acest pământ. Când mă aflam în faţa ei, nu puteam să nu-i admir adevărata şi întreaga ei înfăţişare; pentru mine „Biserica Gracă” avea atunci mai mult decât însemnătatea unui monument; era „Duhul Sfânt al Brăilei” cel care locuia acolo.

         În el sălăşluia o credinţă fermă şi destinul implacabil dăruite de Dumnezeu Brăilei înainte ca eu să fi existat: şi despre duhul acela credeam că „ţine Brăila pe picioare”.

         Aşa cum spunea artista Emilia Dumitrescu, pentru un pictor „dificultatea cea mai marw a fost aceea de a găsi cuvinte pentru a traduce un peisaj monumental; cuvinte pentru liniştea profundă încărcată veşnic de nelinişte sau de parfumuri necunoscute sau de tăcerea majestuoasă acolo unde totul se voia ascuns de tumultul oraşului atât de apropiat”.

         Aşa cum, pentru un scriitor, dificultatea constă în a zugrăvi peisajul şi portretele, în culori şi sunete, ca să rezulte un tablou epic sau liric, pe măsură.

         Despre această mare personalitate a Brăilei, Constanţa Abălaşei Donosă spune că, în 31 iulie 1995 i s-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare al Brăilei pentru întreaga sa activitate artistică, „Emilia Dumitrescu figurează în istoria artei contemporane româneşti şi este un nume important pe care l-a dat Brăila  artelor scolului XX. (…)

         Lăsând Brăilei peste 1500 de lucrări, desene, acuarele, gravuri, uleiuri pe pânză, pntru dânsa a fost cât se poate de firesc să i se recunoască şi preţuiască valoarea artistică”.

         Autoarea recunoaşte că între ea şi artista mai vârstnică, „a existat o legătură venită de undeva de sus, din necesitatea de a ne exprima, de a comunica.”

         Oricât de mare ar fi un artist, el are nevoie permanentă de certitudini în ceea ce priveşte creaţia lui. Acestea certitudini se reflectă în admiraţia şi ochii discipolilor. Nu e de mirare că, artiştii îşi caută discipoli, aşa cum învăţăceii îşi caută maestrul. E o empatie necesară.

         Aceste două spirite, deşi inegale ca vârstă şi putere de expresie aveau ceva comun: dragostea pentru artă, pentru natură, pentru Dunăre. Dunărea le-a fost, deopotrivă martor tăcut, amândurora.

         Mai tânăra pictoriţă îi mărturisea Emiliei Dumitrescu:

         „…V-am întâlnit iarna pe faleză, stând pe o bancă, admirând Dunărea ca pe o icoană sfântă!

         Azi când vă revăd, vă văd chipul înspre marginea timpului amăgit de înfrângeri; suferinţă netămăduită de aghiazma valurilor ei! Dunărea, în drumul ei fără întoarcere, ne leagănă lacrimilor ochilor în uitare de nemărginit.

         Peste ani, viaţa fiecăruia va lua alt chip, netămăduit de aceeaşi uitare.”

         Într-un alt capitol, autoarea rememorează anii de şcoală şi prima copilărie şi tinereţe, care-i prilejuiesc, de asemenea „amintiri care nu mor…”

         …”şi iată că mă năpădesc atâtea amintiri şi emoţii…ieeşite parcă din succesiunea timpului, le retrăiesc acum cu intensitatea de odinioară: vacanţele ptrecute la ţară la bunicii din partea mamei, pe malurile Buzăului, la Scorţaru-Nou, cu pădurile din preajma-i în toate nuanţele de verde cu păsăretul pădurii, ce se trezea de dimineaţă atât de vioi şi vesel, cu apa Buzăului ce-şi picta marginile pe nisipul azuriu în care sălciile îşi băteau crengile înghesuite lăcrimând prin frunze, lacrimi tăcut, rugă pentru Duhul Sfânt.

         Şi când vedeam acest imperiu de verdeaţă cu decorul lui de vis, descopeream cum lumina îi dădea de fiecare dată un colorit surprinzător pentru imaginaţia mea.”

         Se observă din frază cum, toate descrierile Constanţei Abălaşei Donosă, conduc spre colorit!

         Un pictor zugrăveşte mai întâi în minte un peisaj, el îl vede cu ochiul interior, cu ochiul special sau pineal,  apoi îl redă aidoma imaginaţiei sale, chiar dacă nu seamănă cu modelul.

Este ceea ce-l defineşte ca artist. Acel „specific” al fiecăruia.

         „Aşa mi s-au întipărit în minte tablouri inedite prin splendidul lor decor.

Adevărate palate de ramuri împreunate, acesta din urmă alcătuind o lume fantomatică de linişte. Parcă ar fi fost coborâte de pe altă planetă aceste frumuseţi de albastru – verzui ce-ţi tăiau respiraţia…palatul păsărilor prin ramuri şi covor de flori multicolore pe poteci neumblate.

         Mi se părea o lume de vis în care doar razele soarelui pătrundeau ascunse ca nişte mici reflectoare  – pe scoarţa copacilor.

         Aşa mi se înfăţişa pădurea în toată splendoarea ei policromă, inepuizabil decor plăsmuit de sfânta natură.

         Draperiile imense de crengi adiate uneori uşor de un vânt domol, dădeau un aer răcoros nestăpânit de nici o lege.

         Buzăul cu pădurile lui din împrejurime, păsările – compozitoare a zeci de melodii, au fost lumea mea d vis p care nu ştiu să o uit.

         Priveam liniştită la formele copacilor şi contmplam în mintea mea adevărate muzee de artă, unde doar marii maeştri ai penelului puteau expune.

         Natura, scenograful tuturor decorurilor a ţesut această fantezie în care se concentrau: nopţile calde de vară în inima satului, unde eram departe de zgomotele oraşului, amurgul coborând în purpură, iarba şi pomii de la marginea şanţurilor, de pe uliţe, strigând d căldură.”

         Pentru Constanţa Abălaşei Donosă natura este sfântă, ea are o splendoare policromă şi e un inepuizabil decor pe care ar vrea să-l suprindă în totalitate pe pânză ori pe hârtie ca într-un veritabil muzeu de artă.

         Din galeria de „tablouri” pe care le evocă autoarea, se distinge figura luminoasă a bunicului, căruia îi face un portret admirabil:

         „În zilele de duminică, după ce se bărbierea, îşi punea o cămaşă bună pe el, se încingea cu un brâu alb, ţesut la război şi lua o vestă de culoare închisă în spate. Pe cap purta pălărie, iar în picioare opinci de piele, cu o cusătură trainică pe margine.”

         Adevărat reper moral, bunicul sădeşte în inimile nepoţilor credinţa şi dragostea, primite, la rândul lui de la strămoşi.

         „De mic copil, ei l-au învăţat să nu-şi calce jurământul, fiindcă îl vor zdrobi munţii sau îl va îneca bătrânul Siret, iar swtrăbunii lui nu-l vor primi în pământ lângă ei pentru odihna de veci.”

         Călătoria cu sania la Mihăileni, făcută cu bunicul, cu sania trasă de cai, este, aşa cum îşi aminteşte autoarea: „un fel de poartă dincolo de realitate…unde totul semăna mai curând cu un vis; un vis care însemna obligatoriu mişcare, peisaje, oamni pe care eu nu mi-i imaginam altfel.”

         Descrierile de natură alternează cu descrierile portretistice. Scriitoarea se împarte între dorul de Bucovina şi ţinutul magic de la Malul Dunării. Ea se dovedeşte nu numai un privitor fidel, un contemplator  al naturii, ci şi un trăitor al ei, în toate fibrele sale. Fiorul mistic străbate toate aceste descrieri picturistice. Şi peste toate acestea, sentimentul nedisimulat al dragostei faţă de oraşul natal şi faţă de fluviul care i-a marcat copilăria. Pe aceeaşi plajă se regăsesc simţământul mistic şi iubirea faţă de  toate creaturile lui Dumnezeu.

         „Aşa am învăţat să cred în forţa creatoare a lui Dumnezeu!

         Aşa am învăţat să iubesc Brăila!”

         Brăila văzută cu ochiul divin şi transpusă artistic prin ochiul poetei.

         În aceeaşi măsură îi trezeşte amintiri şi oraşul vacanţelor sale, Botoşani.

         „Pentru mine Botoşani nu înseamnă doar locul vacanţelor petrecute cândva şi farmecul lor; înseamnă ţărâna de veci a tatălui meu şi a bunicilor; înseamnă şi imense pâlcuri mai mici de pomi, ape cu serpentine moi, biserici din piatră sau lemn, mănăstiri ridicate de sfinţii voievozi, muzee de artă, cultură şi datini.

         Toate locurile de altădată îmi evocă şi acum acel duh plin de blândeţe, răscolitor, ce încărca poveştile spuse de bunici sau tumultul întâmplărilor reunite în cărţile de citit.”

         Autoarea, nu numai că evocă marile personalităţi trăitoare pe aceste meleaguri, dar le face şi portretul grafic.

         Capitolul III al cărţii evocă alt momente marcante din viaţa artistei, legate de colaborarea cu Episcopia Dunării de Jos şi evenimentul care a avut loc la 4 iulie 2004 la Galaţi şi anume – binecuvântarea şi lansarea la apă a „Pânzarului Moldovenesc”. Autoarea descrie în cuvinte şi imagini grafice slujba de cinstire a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt la 500 de ani de la trecerea sa la cele veşnice.

         Cu  emoţie în glas, autoarea descrie evenimentul:

         „Pe dinafară, Catedrala Episcopală zugrăvită pastelat era împodobită cu o risipă de dărnicie cu brad, flori albe şi roşii iar de-a lungul trotuarului în faţa ei, erau peluzele de flori multicolore făcând din această sărbătoare o legătură voită între credinţă şi dragoste pentru Dumnezeu; frumuseţea spontană a florilor şi câştigul  spiritual al sufletelor. De jur-împrejur, ochii mi se scăldau în verdeaţa teilor, platanilor sau a unui brad.

         Ascultam slujba de afară, fiindcă ajunsesem mai târziu din oraşul Brăila. Cu inima bătând însă, plină de  bucurie, încercam să-mi adun emoţiile…În după-amiaza aceleiaşi zile la ora şaptesprezece, urma să aibă loc vernisajul unei expoziţii de artă sub patronajul Episcopiei Dunării de Jos şi a Muzeului de Artă vizuală. Expoziţia dedicată lui „Ştefan cel Mare şi Sfânt” avea numele de PECEŢI ŞTEFANIENE LA DUNĂREA DE JOS.

         Alături de pictorul Nicolae Spirescu, şi profesorul – artist fotograf – Ştefan Andronache, am fost invitată şi eu cu 34 de lucrări de grafică alb/negru, la care Episcopia Dunării de Jos cu binecuvântarea P.S. dr. Casian, au scos un mic şi frumos album de artă: „CTITORII MOLDAVE ALE SFÂNTULUI VOIEVOD ŞTEFAN CEL MARE ŞI AL URMAŞILOR SĂI.”

         În partea a doua a lucrării autoarea realizează câteva portrete în cuvinte şi peniţă, unor personalităţi: Ion Gâţă, un prieten de neuitat, profesorului său de la şcoala de artă Vespasian Lungu şi o evocare emoţionantă a doamnei Marquerite Bergeron-Tremblay, pe care a cunoscut-o la Muzeul de Artă al României, în 1983 la expoziţia retrospectivă a operei marelui pictor român Nicolae Grigorescu. Autoarea redă fragmente din scrisorile acestei doamne din  Alma-Quebec, cu care a legat o frumoasă prietenie.

         Constanţa Abălaşei Donosă reproduce şi unele poezii peronale, traduse în limba franceză.

         Întreaga carte a Constanţei Abălaşei Donosă este scăldată într-o lumină inefabilă care se desface în mii de nuanţe posibile şi ne dăruieşte câte o rază din ea. Prin amintirile, evocările, descrierile, grafica, poemele traduse în limba franceză, ea ne face părtaşi la cele mai frumoase momente din viaţa sa, trecându-le astfel, în nemurire.

CEZARINA ADAMESCU

28 iulie 2010