O CARTE PE ZI

29 Iulie 2011 – Anni-Lorei Marinka: „Jurnal pe bilete de autobuz“  (Cezarina Adamescu)

Este ştiut, Jurnalul ca şi specie literară a dăinuit din cele mai vechi timpuri. Strămoşii îşi aşterneau gândurile pe zidurile peşterilor, scrijelate cu pietre ascuţite, încă dinainte de inventarea scrisului şi cînd limbajul se reducea la un pumnişor de cuvinte, mai mult mormăieli şi ţipete de glorie atunci când vânătoarea sau răpunerea duşmanului era încununată de succes. Suportul material a fost şi el diferit, o dată cu trecerea veacurilor: scoarţă de copac, piatră, frunză, papirus, lemn, hârtie, celuloid, până la suportul virtual de astăzi.

Jurnalierii nu au fost neapărat scriitori. Ei au fost scribi la curtea împăraţilor, cronicari, iar în timpurile noastre, publicişti, memorialişti, eseişti.  Unii, scrupuloşi îşi ţin un jurnal întreaga viaţă, consemnând cu acribie, tot ce li se întâmplă pe fragmente de timp. Alte jurnale intră în componenţa memorialisticii prin datele istorice cu caracter general, pe care le furnizează. Ele sunt fresce ale unei societăţi date, care se întind pe  o plajă de timp oarecare, ajungând în prezentul continuu al scriitorului respectiv. Sunt celebre jurnalele memorialistice ale lui Malraux, Maurois, Dostoievski, Tolstoi ş.a. dar şi cele panseistice ale lui Blaise Pascal, Jules Renard, Julien Green. Jurnalul intim, epic sau liric a întrunit sufragii şi chiar a fost căutat şi gustat de multe categorii de cititori.

De ce simte nevoia un scriitor/poet să-şi dezvăluie gândurile şi sentimentele, fragmentându-le cu scrupulozitate pe ani, luni, zile, ore, minute? E şi aceasta o luptă împotriva uitării, o încercare disperată de a opri Timpul din scurgerea lui inexorabilă. Cert este că, aceste însemnări/consemnări ale unor stări personale, cuprinzând şi evenimente istorico-sociale, rămân în dicţionare şi istorii ale literaturii drept o specie aparte, intimistă, sufletească.

„Jurnalul pe bilete de autobuz” al autoarei Anni-Lorei Mainka este un fals jurnal, aşa cum fals jurnal de călătorie, au scris şi Baconsky, pretext pentru fluxul memoriei care aduce în prezent aluviuni de întâmplări şi cuvinte.

Pretexte ideale pentru ilustrarea unor stări lirice ori conceptuale, care să-l definească pe autor. Nicăieri ca în Jurnal, autorul nu e mai real, mai autentic. Deşi conţine o anumită notă de subiectivitate, acolo el nu poate minţi. Cu totul altceva este Jurnalul liric, care-şi permite metaforizarea stărilor prin care trece autorul.

Deşi nu este atât de cunoscută în România, scriitoarea Anni-Lorei Mainka s-a impus în literatura diasporei prin scrieri în proză şi poezie, precum şi traduceri în şi din limba germană,  care au propulsat-o în Germania, în presa online şi scrisă, prin numeroase colaborări la reviste cu: “Der Flug des Greifs” – Zborul grifonului; cu “In fremden Häfen;  “În porturi străine” – piesă radiofonică,  Deutsche Welle.

 Colaboratoare la revista de literatură – Bucureşti – Zeitschrift der Germanisten Rumäniens cu – traduceri filosofice – Bochum 1992;  la  “Kurier” cu traduceri de poezie şi  în alte reviste.

Anni-Lorei Mainka este absolventă a Universităţii din  Bucureşti/Secţia: Germană, Engleză, Daneză, 1977-1981; cu Diplomă în  filologie având tema: „Christusvisionen bei R.M.Rilke“, şi  absolventă a Universităţii  din Bochum, Germania, Filologie clasică: secţia germanistică, romanistică, Literatura din est.

          Câteva scrieri: 2001 – „Cu lupii la masă“, -„Mit den Wölfen zu Tisch“, (lirică rom.); 2009 – „România dincolo de pleoape“ – „Rumänien hinter den Lidern“; lirică germană de  Dr.Matthias Buth, (traducere, lansare Gaudeamus: Ana Blandiana, Matthias Buth);  2010 – „Jurnal pe bilete de autobuz“, -„Tagebuch auf Busfahrkarten“ – lirică românească; 2010 – „Burgundia“ – lirică românească; 2010 – manuscris : roman – „O copilărie bucureşteană în mai multe limbi“ „Bukarester Kindheit in mehreren Sprachen“ – germană; 2009 –Alte manuscrise : „Visele doamnei Pachet“, lirică românească; roman – „La cules de rodii în cartierul Rahova“, (proză românească).

          Are de asemenea, în manuscris şi scrieri  originale şi traduceri din lirica germană şi este membru fondator al revistei „Zodii in cumpănă“, Freiburg, şi din 1990 – la  Zeitschrift der germanisten Rumaeniens, Univ. Bucureşti.

          A fost nevoie de aceste sumare  date curriculare pentru cei care nu o cunosc, pentru o eventuală schiţă de portret. Anni-Lorei Mainka s-a impus în tot ce a scris, prin originalitate şi un stil care o face inconfundabilă.

          Volumul la care facem referire, „Jurnal pe bilete de autobuz“ cuprinde o selecţie reprezentativă din lirica autoarei. De fapt, este vorba de o suită generoasă de tablete lirice, poezie de stare şi de conţinut care-i relevă înclinaţia spre introspecţie dar şi aplecarea către amănuntul cotidian, care dobândeşte în viziunea poetei, dimensiuni şi semnificaţii majore.

          Suita de amintiri versificate, dintr-un Bucureşti de altădată şi-a pus amprenta definitiv pe sufletul autoarei şi, precum spiriduşul-copil existent în fiecare din noi, îşi scoate căpşorul din când în când şi o trage de mânecă. Leac împotriva uitării. N-avem voie să uităm nimic. Nici aroma frunzelor strivite sub tălpi, în Cişmigiu, nici gustul suav-amărui al bucuriilor şi fericirii trecute, strecurate subtil prin colul clepsidrei, precum bobiţele de nisip. Nu, nu trebuie să lase urme, dar parcă…Să treci prin lume fără să laşi o urmă luminoasă… Flash-urile acestea în clar-obscur, liricizate, le poţi tezauriza într-o lacră proprie, acolo unde ai aşezat cu  evlavie, rochia de mireasă, teancurile de scrisori cu plicuri roz sau lila, legate cu fundiţă roşie, fotografii alb-negru şi saepia, bileţele de dragoste,  beteala şi voalul din ziua nunţii, fleacuri cuminţi pentru lada de zestre. Şi, bineînţeles, nelipsitul Jurnal, prietenul dintotdeauna, singurul care nu te trădează.

          Toate acestea îşi cer acum „dreptul la timp“ – cum ar fi spus Nichita. Au fost destul de multă vreme înnăbuşite. De fapt, ele constituie averea noastră sufletească. După ce ne-am dezrădăcinat. După ce, din strada copilăriei, din figurile estompate ale vecinilor şi prietenilor, din parfumul întâmplărilor din copilărie şi adolescenţă a rămas doar o adiere. Un flacon special care să le păstreze intacte, şi-ar dori fiecare. Un astfel de flacon este cartea de faţă. Cuprinzând esenţe de spirit. Esenţe de poezie. Esenţe de viaţă. Elixir. Balsam. Medicament. Afrodisiac. Urmă luminoasă. Un petecuţ de gând pe un petecuţ de hârtie.

          Frânturi, fragmente, crîmpeie de lumină. Bijuterii sufleteşti. Pepite. Perle din stridii. Picături de lumină. Clipe de eternitate.

          „Jurnal pe bilete de autobuz“ – un buchet parfumat cu flori sufleteşti neasemuite.

          Mărturisesc că şi eu am scris uneori, mici însemnări pe bilete de autobuz. Ca să nu pierd clipa. Ideea. Aurul sufletesc.

          Monseniorul Vladimir Ghika, prinţul care a renunţat la onorurile familiei domnitoare în care se născuse, pentru a îmbrăca rasa monahală şi a-şi sluji semenii, pe cei mai mici şi oropsiţi dintre ei, fiind pentru aceasta întemniţat şi găsindu-şi sfârşitul la o vârstă când trebuia să-şi scrie memoriile, în închisoarea de la Jilava, a scris şi el pe bucăţele de hîrtie, cu creioane ascuţite pe care le ascundea în buzunarele foarte largi ale mantiei lui negre. Cei care au găsit şi structurat aceste bijuterii sufleteşti, aceste diamante de gând, au săvîrşit un imens act de restituire, pentru că din ele au ieşit celebrele panseuri scrise în limba franceză, ce au rămas mărturie a gândirii sclipitoare a acestui teolog şi monah de excepţie al cărui dosar de beatificare este depus la Comisia pentru Congregaţia Sfinţilor de la Vatican. Monseniorul Ghica e deja recunoscut ca un sfânt în Biserica Greco-Catolică de rit bizantin, dar nu numai acolo, ci şi în Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică.

          Jurnal pe bileţele foarte mici de hîrtie, poate de mărimea unui bilet de autobuz, scris cu litere mici şi subţiri, dar cuprinzând esenţă de spirit.

          „Jurnal pe bilete de autobuz“ – chintesenţă de poezie, într-un limbaj metaforic, lapidar, un stil bine conturat şi o anume maturitate artistică. Ineditul acestor însemnări constă în imaginile-blitz care surprind realitatea. În acele flash-uri inimitabile în care autoarea a putut să-şi devoaleze, fie şi pentru o nano-secundă, sensibilitatea, gingăşia sufletească, lirismul, capacitatea de sinteză, eufonia.

          Gândurile sunt aşternute aşa cum vin, netrucate, învăluite într-un halo inefabil cu atingere în contingent, dar prea puţin dispuse să accepte partea materială a vieţii, deşi decurg din preocupările cotidiene. Poeta nu ţine nicidecum la convenţii literare, ea este cât se poate de nonconformistă:

          “Pe stânga maşina se ţine de lacrimi / mi-au pătat mâneca  / la intrarea în bucureşti / parfumul uitat de bărbatul apretat  / pe raftul de lângă telefon / la şase dimineaşa a sunat / nu /  nu vine nu  ia parfumul nici cărţile / nu le aduce  / sidney e departe // bucureştiul mă adulmecă / un taximetrist mă ajută să pornesc maşina“.

          Însemnările nu au titluri ci doar cifre. Dar acestea, nu au semnificaţie decât pentru cea care le-a conceput: “bucureştiul chiar şi aşa fără canguri /
şi vapoare japoneze nu mă loveşte / lacrimile devin dulci un şerbet / îmi vor crăpa buzele între  / serbet si sare // poimăine plec la piteşti  acolo / se bea ţuică uşoară şi prăfoasă // ca să adulmec frunzele între crăciun şi aprilie / voi cumpăra pe datorie un peugeot / să traversez fără riduri  / Calea Victoriei“ (1).

          De fapt, aceste instantanee lirice poartă amprenta personalităţii poetei care poate transfigura realitatea în artă. Ele sunt interactive, sunt colocviale sau solilocviale în măsura în care autoarea doreşte să ne dezvăluie o câtime din sufletul său genuin.

          Dialogurile mascate sunt şi ele un procedeu liric de mare actualitate, mai ales în poezia modernă, când s-a renunţat la semnele de punctuaţie şi la majuscule la începutul versurilor sau în numele proprii.

          Subtilitatea, bogăţia de nuanţe, procedeele stilistice specifice poeziei postmoderniste, au şi ele un cuvânt hotărâtor în desfăşurarea discursului. De asemenea, un umor fin, inteligent, care uneori trece în autoironie, se simte pe tot parcursul volumului. Monotonia cuplului, singurătatea-mpreună, lipsa de comuniune spirituală este accentuată, uneori în note patetice. Teme predilecte: aşteptarea, despărţirea, oboseala, tristeţea. Visul, starea onirică ocupă un loc important aici, amestecându-se uneori cu realitatea. Şi parcă simţi nostalgia unui timp când totul era proaspăt, genuin ca un prim sărut furat pe obrazul păsării poemului în prima dimineaţă de luni a lumii.

          Poezia se insinuează şi te amuşină precum un câine credincios care ţi se alipeşte de glezne: „după  ce ascultam şi lanţul câinelui şi pisica / ce sărea de pe un prun peste pervazele pline cu muşcate / mestecând voluptos molii adormite / auzeam cum păianjenul din colţul camerei termina plasa şi adormea sătul lîngă resturi de ţânţari // şi apoi / apoi auzeam cheia cea mare apoi pe cea mică şi / când se aprindea lumina // visam că luna mă ia în braţe şi mi se făcea cald deschideam puţin de tot genele / mama plângea mototolind între batista cu dantelă şi chei pozele ei // ce poze / n-am întrebat-o niciodată / ceaţa ne va înghiţi în această noapte // cred că e târziu şi luna mă strânge în braţe / cheile ar trebui să fie în poartă.“ (2).

E ca o stare de oniroluciditate sau precum relatarea unui vis recent, întrerupt de ceasul deşteptătorului.

Poeta îşi subintitutează poemele „fragmentare“ şi imediat asociază ideea acestor fragmentare: despre trecere, despre plecare, ş.a. Uneori, aceste „fragmentarii“ au forma unor epistole  minuţios întocmite în care ineditul îşi face apariţia intempestiv ca o lacrimă ţâşnită pe relieful obrazului: „ştiu nici nu ai auzit de anii ’60  / sunt pătratele tăiate de tata din calendarele cu care a acoperit pereţii / bucătăriei / a lipit timpul  / cu 3000 de zile înainte de pensionare / pe o bancă lungă în curtea cu o bolta sănătoasă tăia cu creionul chimic lună de lună  // şi să vezi ce voi face eu la pensie – grădina – un paradis / gardul va fi cel mai drept vor veni vecinii să se întrebe eh de unde aţi cumpărat / vopseaua domnule ah aveţi pe cineva las’ că ştim noi // tata a oprit apoi timpul tocind un creion chimic şi zarurile de table // uite aşa s-au strâns calendare au umplut geamantane au umplut dormitorul au invadat balconul au înfundat pivniţe peste pivniţe / kilograme de ace de siguranţă elastice saci dopuri de plută capace pentru borcane etanşe linguriţe articole decupate împăturind medicamente pisate // îţi scriu toate astea ca să ştii nu m-am întors tuşind spre perete ca să dorm uitându-te în somn / mă dor ochii ce nu te-au privit în faţă când m-ai luat în braţe în vârful scării la începutul nopţii credeam că doreai să îţi ceri scuze că sforăi / nu m-a deranjat nu / am adormit muşcându-mi buzele să nu îţi pun întrebări despre mama // a fost singura dată că mi-ai spus să vin punctual să nu uit să aduc o geantă mare / eşti copilul care mă sperie cu propoziţiile scurte ascuţite // zilele s-au uscat în privirile noastre ca smochinele de crăciun / cuvintele mi s-au oprit între măsele şi obrajii pătaţi de nesomn // tu mi-ai cules amintirile mamei pe care ai cunoscut-o atât de copil ce curaj //  sub masa din bucătărie la îndemână le vei găsi // închid ochii acum şi ascult printre gene cum îţi rozi unghiile / şi te acopăr cu pătura mamei“.

E un gen de poezie foarte percutant, în rândul tuturor categoriilor de cititori pentru că radiografiază realitatea. Un gen de discurs prozo-poetic sau epico-liric de mare actualitate. Ritmul susţinut, crescendo al acestor tablete lirice către un punct culminant, asumă o viziune personală asupra lumii, un caleidoscop de sentimente şi trăiri contradictorii, impregnate de liniştea, tulburată de zgmotele doar, ale amintirii, zeificate icoane pe scoarţă: „mă trezesc lângă un rând de bastoane  / ochii mă dor / orbind în soarele serii /  tresar / din palmă îmi clipeşte ochiul mamei // uitase să îl preseze // între filele zilelor mele de naştere / n-am cu ce plăti răspund  / ştergându-mi somnul de pe faţă / n-am peste luna martie voi trece în baston / luna ce-mi sângerează din frunte  / o voi ascunde / sub flori“ (5).            Desigur, metafora ascunsă-n titlu e foarte sugestivă. Biletele de tramvai, de autobuz, de metrou devin inutile, imediat ce călătoria s-a consumat, ele sunt aruncate (în cel mai bun caz, când posesorul este un cetăţean civilizat) – la primul coş de gunoi. Nu mai servesc la nimic, de altfel nici n-ar avea cum, de vreme ce sunt perforate. Şi nici măcar nu pot cuprinde multe metafore. Dar, ca şi poezia tradiţională japoneză care înmagazinează în doar 17 silabe chintesenţa spiritului uman, ele pot fi  netezite şi mângâiate, puse la presat într-o carte, dacă pe ele stă scris formula eternei declaraţii de dragoste: te iubesc!  Sau: „Eşti frumoasă!“ Atunci, aceste resturi neînsemnate capătă valoare sentimentală şi pot fi păstrate toată viaţa, ca mărturii ale unor clipe de neuitat. Câţi elevi/studenţi n-au scris colegelor pe bileţele de autobuz, cuvinte de dragoste? Câţi vizitatori n-au lăsat bilete pe uşă cuprinzând aceleaşi magice cuvinte care pot deschide, precum iarba fiarelor, orice lacăt, orice broască, orice inimă? Câte persoane n-au tresărit când au găsit un bileţel pe care scria doar un singur cuvânt: Vino!

Aşadar, biletul de autobuz nu e un suport oarecare. Pe el se poate scrie o istorie. Istoria unei vieţi, a unei singurătăţi sau a unirii singurătăţilor.

        Unele poeme sunt alcătuite din altele 4-5 de inspiraţie scurtă, din câteva versuri, aidoma respirărilor în spirit de haiku, chiar dacă nu păstrează formula fixă de 17 silabe:  Iată de pildă: „Jurnal pe bilete de autobuz 5“: „spicele de orez / gâtuite în palma  / unui tânăr chinez / îmi trag libertatea  / din piele“ – acesta ar fi primul; „când deschid printre gene / speranţa / ştiu există nopţi  / mai lungi decât o mie si una“ – al doilea micro-poem; „la capăt  / tu în formă de cer / şi drumul împăturit  / în pielea aşteptărilor mele“ (al treilea); „poveştile boabelor de orez / sunt bancnota forte /  / la graniţa dintre singurătăţile  / noastre“  – ultimul micro-poem.

Unele însemnări „pe bilete de autobuz“ – de pildă cel însemnat cu denominaţiunea 7, constituie un pretext pentru o amintire din copilărie şi nostalgia care se degajă din el este aidoma florilor obosite de cireş care cad primăvara, aidoma unei ninsori cu fulgi de mătase: „gardul e mai mic decât în trecut / oboseala e a doua natură  / îmbrăţişată de timpul pe care îl tai felii  / cu grijă şi-i fac soldăţei copilului / după jaluzelele ce-mi ramân zilnic schijă de schijă / sub unghii // în scârţâitul domol / aud paşii cu care plecaţi  / unul câte unul să îmi lăsati locul / între liliacul cel mare şi cel mic // el înfloreşte  / din primăvară până în toamnă / cu flori mari apoi flori mici“.

        Un mozaic de trăiri genuine, toate aceste însemnări – nu pe bilete de autobuz, cum pretinde autoarea, nu pe şerveţele de hârtie, cum scria poeziile Dimitrie Stelaru la Capşa sau în altă locaţie boemă a Bucureştilor de altădată, ci pe fibrele intime ale fiinţei, acestea sunt poemele Annei-Lorei Mainka, prinse cu o agrafă direct pe inimă:  „peste pod nu poţi trece / lemnul e batrân  / lanţurile ruginite // dinspre păduri cad zidurile  // puneţi o dorinţă / un clopot o mână o gleznă  // buzele îţi muşcă dinţii / între dureri înghiţi  / absolutul // oraşul leagănă visul în balansoare / pădurile nasc anotimpuri /străine // peste pod nu poţi trece / cu ochii în palmă  // mesteceni şi arţari / între clavicule / cu gura deschisă a trecutului / în rucsac / găseşti noaptea într-un / ţipat / harta  / lipsită de nume // strânge-te la piept / străine  / in lumea in care nu va ploua /niciodata pentru tine / peste pod nu poti trece // in zidurile cazute  / aprindeti un foc // un / drum spre inima una“ (9).

O poezie matură şi responsabilă, împlântată adânc, care respiră apoi, prin toţi porii până devii, leoarcă de sunete, leoarcă de tăceri şi de dovezi de tandreţe. Stările pe care ţi le induce acest gen de lirism autentic, sunt de blândă resemnare, de contemplare a vieţii sub lupa amintirilor, de bilanţuri provizorii şi de aşteptare a unui timp mai prielnic. Pentru ce? Pentru TRĂIRE. În aşteptarea trăirii.  Şi între aceste amintiri care vin buluc fără să te întrebe, câteva: „poze alb negru îţi desenează  / delicat între umăr şi ureche // ideea“ (10).

        Metafora aici este la loc de cinste. Şi nu numai aici, ci pe tot parcursul volumului. Poeta se adresează mereu unui interlocutor pe care-l numeşte „dragule“. Acesta nu are nici chip, nici vârstă, s-ar putea să fie chiar alter-ego-ul său, orice interpretare e posibilă. Acest personaj imaginar uneori  răspunde nedumeririlor poetei, alteori îşi urmează propriile gânduri.

        Se-ntâmplă lucruri bizare în lumea în care nimic nu mai e la locul său, de pildă: „azi / cântarul de bucătărie s-a îmbătat / acul de argint nu mai ştie  / câte grame are un gând dimineaţa / un cuvânt la prânz / o amintire cu tine / cînd mi-am înghiţit dintele / de aur la sfaturile încorsetate sub / nasturi şi noduri la uşa trenului / ştiind / nu mai avem nici o zi de cântărit // mâine / voi merge cu el la doctorul de cântare / să-i spele cifrele de poveştile  / ce îi dau bătaia peste cap / să-i revopsească şi cadranul  / pe care zâmbetul tău lămâios / să nu mai cântărească nici un gram…“ (14).

      Şi iată poeme-panseuri de genul: „moartea  / dragule / este victoria asupra legii / neanulate încă“  (17). Şi altele de un senzualism tulburător:
“e bine  / să nu fii singur / la culesul florilor de / levănţică sălbatică // să nu pleci /  în haine deschise la culoare / să te speli bine bine în nisip  / apoi îţi lipeşti o iubire de tălpi“. Nu lipsesac nici viziunile stranii, fantastice: „iarba mov / e ca marea / te prinde în vârtejul ei  / îţi cad umerii-ntre coapse / fulgere mov şi fântâni  / secate de cer şi luna plină / te pot ataca // şerpii sătui / hrăniţi în ospeţele nopţii / îţi vor gâtui paşii / vâslaşii ce te puteau trece  / dorm cu hambarele pline / plătiţi în recolte de vise sălbatice // când între cuvinte / lipicios te îneci în răşină / e prea târziu“. (18).

        Portretul pictoriţei de ceasuri este remarcabil: „uitaţi-vă la ea // pictează ceasuri / pereţi de cristal diamante cu vână  / cernută din plecări pământii /ceasuri pentru cele 7 zile // dintre iubire si moarte / ceasuri pentru mersul pe sârmă / perne pentru somnul în cuburi / între pereţi canale tavane / insectare cu aripi / decolorate de venin // cadranele ei cu gene / alfabet al bunicilor Moso / clipesc  / visându-se în valea celor o mie de braţe / trecînd prin camerele inimii / dormind între ace şi aripi  / între / pereţii secundei / acoperişul de ceaţă / al ultimei ore exacte // uitaţi-vă la ea // muşcă din mărul ionatan şi / citeşte / timpul în culorile feliilor / de cozonac cu (nucă şi) stafide“ (19).

        Între abstract şi concret, între celest şi teluric, între real şi oniric, între liric şi epic, aceste poeme au ceva din inflorescenţa, verdele crud şi parfumul lunii mai, dar şi din galben-ruginiul autumnal, sleit de suliţele astrului zilei: “lipiciul cu care  / mi-au lipit cuvintele / e pe fundul cănii de ceai / printre frunze“ (20).

        Pentru Anni-Lorei Mainka cuvintele pot deveni un „scandal de singurătăţi“. “din apele egiptului se întinde spre  / mine pânza de vorbe / un scandal de singurătăţi“, dovadă a profunzimii gândirii şi trăirii sale. Timpul, pentru autoare prezintă şi el însemnătatea ce i se cuvine şi este o categorie către care se apleacă plină de reverenţă, cu frică şi cutremur. Nimic întâmplător faţă de lucrurile pe care omul nu le poate schimba: „zilele sunt numărate / ca nucile turcului din  / capul străzii / în cântar sunt uşoare / clinchet de mărunţiş / se bucură / îi cumpăr mai mult / l-am întrebat de unde vine / zâmbeşte între negru oliv / mustăţile de motan sperie copiii / unele mame şoptesc / în capul străzii / sunt scumpe / nucile lui //   (…) // o greblă harnică / palma ta acoperă viaţa / îmi aduc aminte de motanul  / mamei  / dormea într-o valiză // zilele sunt numărate / între anotimpuri zâmbeşti / cu gura plină“ (22).

          Poemele Lorei Mainka sunt ca o privire directă în ochi, fără ascunzişuri. Ea transmite direct, fără intermediari, căldura cuvintelor şi nu-şi ia nici un fel de măsuri de precauţie pentru că ştie că sensul adevărurilor sale este unic. Pe de altă parte, exprimarea lapidară, subtilă, schematică, sugestivă, este de preferat pentru poetă, ca şi repetiţia care dă greutate ideii. Experienţa distanţării de locurile natale i-a limpezit, nu numai gândurile, dar şi afectele care s-au aşezat şi s-au sedimentat astfel, esenţializându-se în idei remarcabile. Dincolo de o nuanţă oarecare de verbalizare, directeţea este o trăsătură a liricii sale. Nu e de mirare însă,  că nu găseşte totdeauna răspunsuri, pentru  că „întrebările / ajung greu de pe hârtie în suflet“. (47).

„îmi ustură buzele timpul / o sticlă de ceaţă aminteşte  / de copilarie / tremură târziu în geam / ştiu  / vei pleca un deget spre frunte / zâmbind a nesfârşit // pierdut între parade  / alexei / un mandarin în ştergare“ – spune poeta.

        Deşi pare că bagatelizează sentimentul etern, prin anumite comparaţii plastice, Anni-Lorei Mainka, de fapt, îl subsumează şi-l asumă ca pe ceva extrem de intim care face parte din sine: „nu mi-e frică să îmbătrânesc fără tine / voi trăi în mine dezlegată // diferenţa între mine şi tine / este / o salată  / fără ciuperci // sau  // o salată”.

Acest misterios personaj, Alexei, numit uneori cu apelativul „dragule“, de fapt, o umbră luminoasă însoţitoare este martorul  şi interlocutorul  ideal, cel care nu-i tulbură gândurile şi ascultă cuminte întreg monologul interior al poetei.

        Reprezentarea stării paradisiace, a Raiului – a acelui loc al speranţei veşnice,  o are poeta în „Jurnal pe bilete de autobuz 34“, o viziune aproape mistică răspândindu-şi ecoul în imagini tulburătoare: “există raiul / dragule / nu e mare cum ştim noi cerul // între munţi  / turle / ascunse printre stânci / cărări între văi crescute  / sub iarba hulpavă de flori / puţini oameni în rai / miros de turtă dulce / cât costă am întrebat încet / să nu-i trezesc  / cât doriţi mi-a raspuns o bătrânică cu basma albă / e de la noi  / noi o facem iarna // vocea  / dragule vocea oamenilor în acest rai  / este ca o mână dreaptă ce te prinde la timp // am dormit cu toţii în iarbă / o noapte între furnici şi şoareci de câmp / iepurii dimineaţa îşi spală urechile căzuţi într-o parte / de noi nu s-a speriat nimeni / am plecat încet pe uşa din spate a lumii //  / există raiul  / dragule / există / fără adresă“. (34).

        Remarcăm în toate poemele ca atitudine esenţială şi trăsătură definitorie a liricii sale şi totodată o dinamică foarte specială,  urgenţa, imperativul şi directeţea adresării, încărcate de dramatism, însă fără acea undă de fericire, de bucurie, de împlinire pe care poeţii o exultă în versurile lor. Iată: „îţi scriu cu ultima cerneală a serii / alexei / fărâme pentru  / un mâine ce azi nu are auz // aici  / între plutele de somn ce-mi pândesc ochii / bolovanii de cuvinte nu lasă urme  / ca palma bătătorită a pândarului  // ne ascundeam între pomi aspri / livezile de pruni şi cireşi au devenit  / iedera ce ne acoperă  / în taină // îţi aud  / fluieratul în spatele  / căruţelor cu roţi de lemn / zorii aceia / peste un cer jumate / picură peste frunte / visele tale / odihnindu-ne setea // noaptea / numai noaptea se aşează  / aici / în faţa casei  / numărându-ne uşile“ (36).

        Ceva pe care-l caută la nesfârşit, ceva care nu se ştie dacă va fi găsit vreodată, „acel ceva, plăpând, înaripat şi sacru“ (Platon) –  ceva pentru care cuvintele nu sunt de ajuns, nici tăcerile, constituie de fapt,  durerea, obsesia poetei, ceva care poartă numele dorului de verde şi mai înseamnă realitatea spirituală spre care tindem.  Şi ştim că verdele înseamnă „acasă“: „nu încape în plicul  / de azi  / dorul de verde“. Acolo unde odinioară: „tăcerea întreruptă de greieri / ne-a luat în braţe  // alexei // ne dăm de-a dura printre  / câmpurile în arşiţă şi gemetele / singurătăţilor aşezate la poartă // ochii înlemniţi de la marginea  / drumurilor au uitat să clipească // (…) // buzele timpului crăpate / au mai scos un oftat şi capetele / părăsite de nume s-au întors spre  / cerdacuri roase de sărăcie // urmele printre şanţuri şi praf  / prea mari pentru a fi de la vite / vorbesc o limbă pentru care  / alexei / cuvintele mele sunt şchioape // ai grijă // pune-ţi pe frunte în serile acestea / frunze mari  / să nu se usuce lacrimile între / secetă şi tăcere“ (42).
              Pentru cel plecat există orişicnd o speranţă de reîntoarcere: „aşteaptă / iedera lăsată de tine / prin tencuială îţi va face / semn / sub straşină / vei gasi cheia“. (45).

„Mirosul de viaţă vine prin pereţi“ – spune Anni-Lorei Mainka şi o credem pe cuvânt  pentru că ne invită fără fasoane să intrăm: „la noi în sufragerie / anul / are trei săptămâni / una colorată / una rece / una alb-neagră // fotografii // zâmbet crăpat din mărul de granada // vederi / fără destinatar // timp ofilit în poleiale fardate / cu ciocolată cu rom // anotimpurile retrase între coperţi / se simt bine lăsate libere prin casă / în baie / se leagănă din cutii în cutiuţe // afară plouă două anotimpuri  / iar vara ţine jurnal între / ventilatoare // în râs de pepene galben /am uita să ne aplecăm peste balcon // tocmai s-a sinucis o iarnă“ (49).

        Regretul după un timp revolut, după copilăria care nu se mai întoarce decât în zâmbetul urmaşilor, lucrurile şi casele uitate, părăsite, dorurile călătorind hai-hui cu pletele despletite, întreagă atmosfera aceea fantastică agrementată cu  inocenţă, Hiperboreea, Paradisul dintâi, toate acestea răzbat în versuri neasemuite. “Caruselul de tinichea în culori  / deocheate s-a spãlat între timp / le-au crescut aripi cailor pitici / din cartierul de lemn // noaptea sparge zidurile  / trece caleaşca cu gnomi / şi guri cãscate / flãcãri sãgeţi  / îmbătrânite şi ele  // ştii  / alexei / am păstrat în coajă de nucă / colţuri de vitraliu / copilãria în bãlţi / râsul în curcubeu / vise îmbibate în / ciocolată neagră // aştept  / coatele tocite / de asceză / întâlnirea în vitraliul / asprit de timp“ (53).

Desigur, Anni-Lorei-Mainka este o învingătoare pentru că, spune ea: „eternitatea e de partea mea“. Şi suntem convinşi că aşa este.

CEZARINA ADAMESCU

http://www.agero-stuttgart.de

  10 februarie 2011

 ________________

28 Iulie 2011 – Ion Untaru: „Paso doble“, poeme, Editura Amurg sentimental (Victor Sterom)

„Ion Untaru revine în forţă cu un volum masiv de poeme. Paso doble este noua carte de vizită a poetului. Poezia de aici, scrisă în toate genurile, cu predilecţie pentru genul scurt, are dimensiunile unui masiv muntos, care conţine un zăcământ bogat (Vasile Moldovan).

Libertăţile pe care un poet şi le asumă în faţa codului lingvistic, rezidă în însăşi natura procesului creaţiei. Ion Untaru a înţeles că experimentarea ca o manifestare creatoare asigură aflarea drumului care-i va determina personalitatea artistică. De aceea, el scrie cu aplecare şi… dezinvoltură aforisme, poeme într-un vers, haiku şi poem propriu zis, cu rimă şi ritm în dulcele stil clasic şi în vers alb. „Nici un material nu este mai refractar decât prostia!” (p.84); Meditaţie: „Chemări nedesluşite spre oaza unui vis” sau Călătorul: „Cu felinaru-aprins şi drumul e mai scurt” şi două haiku-uri semnificative: Noapte senină/ insomnia mă scoate/ la cules de stele” (p.58) sau: „Primind o bucată de pâine/ cerşetorul/ întâi o sărută” (p.52).

O sinceritate a descoperirii – aş putea numi fără să risc – aceste poeme parcă şi ele desprinse din atmosfera cugetărilor „dirijate” de poetul Ion Untaru, cu virtuozitate.

,,lumina fiecărui gând/ îmi deschide o uşă/ vântul mângâie fiecare frunză/ şi în timpul nopţii/ acestea vorbesc cu îngerii/ din lacrima fiecărui copil/ se naşte o floare” (p.154). Intenţia este monografică. Sublimate fantezii asociative aşezate între paramatrii stilistici, conferă spaţiului liric oglindiri ale unor ordini care nu depăşesc graniţele subiectivităţii, ”cenuşa primelor drumuri/ îmi arde şi acum tălpile/ nu am inventat nici un cuvânt/ nu am învăţat nici o pasăre să zboare/ voi pleca încolăcit de drumurile mele/ şi împovărat de amintirile/ încărunţite înainte de temen…” (p.150). Dincolo de ştiinţa spunerii, Ion Untaru relevă posibilitatea de a trăi în intimitatea dramnei omului ca fiinţă cosmică ar şi socilaă. Demnă de remarcat e aici demnitatea frustă a narării poeticului.

„Singur într-o cameră/ aşteptând să mi se întâmple ceva/ “. ,,Apoi a venit iarăşi necunoscutul/ care mi-a pus în faţă un teanc de cărţi/ spunându-mi să găsesc până dimineaţa/ miezul de adevăr din fiecare” (p.184).

VICTOR STEROM

Cronică publicată în Amurg sentimental nr. 4(192) luna aprilie 2011

 _________________

27 Iulie 2011 – Nicolae Răzvan Mincu: „K3. Maşina de citit gânduri“, Ed Vinea (Iulia Iarca)

Volumul de poeme K3. Maşina de citit gânduri se înscrie în seria cărţilor care creează toposuri fantastice pornind de la simple orăşele ori părţi mărunte ale lumii. Exemplele de acest fel sunt numeroase şi extrem de variate în toate culturile: Edgar Lee Masters, cu Spoon River Anthology şi, în literatura noastră, Ioan Es Pop, cu Ieudul fără ieşire şi Pantelimon 113 bissunt doar doi dintre cei care exploatează acest model, în maniere şi măsuri foarte diferite. Nicolae Răzvan Mincu îşi plasează acţiunea în blocul K3 din Pantelimon, transformând realitatea într-o lume esenţial sacralizată.

Poemele emană o încărcătură puternic religioasă, întregul volum încercând să exprime, prin limbajele mai multor universuri, aceeaşi presimţire a suflului divin care adie printre oamenii, de cele mai multe ori, împietriţi sau cu o sensibilitate care se prelungeşte înăuntrul lucrurilor dimprejur. Iată faţa acestor locuri: „Pe şoseaua Vergului un surâs asfaltează strada / coteşte brusc pe aleea Bodeşti unde se întâlneşte cu un hohot de plâns / clatină coroanele verbului creşte densitatea. […] Seara îmi fac exerciţiul de levitaţie umplu cada şi merg pe apă aproape / doi metri fără să-mi iau zborul căci mă pot izbi cu capul de plafonul / suferinţei universale de capacul de beton al acestei cuşti de piatră. / În strălucirea nopţii scriu peste clipele ce-mi curg în ochi: / sărut urmele paşilor Tăi nevăzuţi! / bat apoi trei pitoane pe cealaltă faţă a Luminii / de care îmi agăţ hamacul şi adorm imediat.”

O altă expresie a manierei lui Nicolae Răzvan Mincu este utilizarea termenilor matematici, în variantele lor de simboluri. Ramificaţiile metaforice ale acestui domeniu (pe care Ion Barbu le-a şlefuit în chip magistral) dau imaginea unei poezii care palpează profunzimi şi viziuni. Lumea îşi arată şi faţa umană, şi principiile care o pun în mişcare din interior.

IULIA IARCA

 _________________

26 Iulie 2011 – Constantin Pădureanu, „Ierusalimul împăcării“, roman, Craiova, Ed. Scrisul Românesc (Ion Pachia Tatomirescu)

Pe văile realismului contemporan. Unul dintre prozatorii iviţi în literatura valahă, pe văile realismului contemporan cu „confluenţe“ / „conexiuni“ în spaţiul agrest / rural, pare a fi Constantin Pădureanu, autor – până în prezent – al unor volume de povestiri şi nuvele – Minutul de la miezul nopţii (1989), Destine (1996), Gustul amar al exilului (1999), Judecata lui Dumnezeu (2004) etc. –, cărora li se adaugă „romanele“ Speranţa (1997) şi Ierusalimul împăcării (2009*).

Într-una din cele două prezentări ale problematicii prozei cultivate de acest autor (prezentări cu care Distinsul receptor este întâmpinat de pe coperta «Ierusalimului împăcării»), criticul literar Gabriel Coşoveanu arată că «Pentru Constantin Pădureanu, actul scrierii nu are niciun ingredient din zodia gratuităţii şi respinge afilierea la speţa violon d’Ingres, situându-se în orizontul responsabilităţii. Cuvintelor li se recunoaşte, peste tot, izvorul lor grav, replicile au densitate, iar descrierile – acea claritate şi limpiditate proprii unui pasionat de clasicităţi. Se deduce, de la primele rânduri, că autorul este o natură problematizantă, autoscopică, interesată să dezvăluie sensurile lumii, atâta cât îi este dat omului întrebător – fragilă trestie gânditoare – în raport cu scenariul celest în care suntem înscrişi cu toţii, şi în care privilegiate apar atitudini scumpe prozatorului: iertarea, cumpănirea, iubirea aproapelui». În cea de-a doua prezentare, semnată de Aurelian Titu Dumitrescu, se evidenţiază faptul că avem de-a face cu «un scriitor autentic şi, în lumea satului pe care o prezintă, se regăsesc personaje puternice, capabile să genereze schimbări care privesc întreaga colectivitate rurală. Este un prozator talentat şi merge pe linia realismului Rebreanu – Preda. Are un caracter generos, o ţinută intelectuală demnă».

Privitor la Ierusalimul împăcării, de Constantin Pădureanu, „roman“ lăsând – la o lectură de suprafaţă epică – impresia de „ecritură prea grăbită“ (poate, pentru a ajunge „înaintea tuturor“, în Ţara Sfântă, ceea ce, deocamdată, ţine de „imposibil“), scriitură valorificând excesiv un „jurnal de călătorie la Ierusalim“, cu aglomerări de nume de eroi ce populează planuri naratologice „haotizate“ (parcă tot datorită „nejustificatei“ grabe de a lua Eternitatea de picior), se poate afirma cu cea mai mare certitudine că, în ţesătura epică a întregului, se reliefează, totuşi, în pragul verosimilului, un „panou“ acţional central, dominat de frumoasa Ioana Măgură («Ioana Măgură era frumoasă de parcă ar fi stat Dumnezeu de ea, s-o modeleze aşa, şi nu făcea caz de acest lucru» – p. 6), un soi de „Miss Rudari“ (o localitate rurală destul de urbanizată, de lângă Coveia / Craiova), ori de „Miss Sănătatea“ (în concursul prilejuit de Balul Bobocilor de la Facultatea de Medicină din capitala Băniei), ce, într-o superbă călătorie în Ţara Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos, se împrieteneşte cu tânărul preot, Daniel Arvatu, trăind spaţiile sacre ca în «Cântarea cântărilor», încât, la reîntoarcere, «în faţa Centrului de Pelerinaj Sfântul Nifon, din Coveia, aflat pe strada Mitropolit Firmilian» (p. 123), Oniţa, foarte hotărâtă şi „în stil americănesc“, îl prezintă părinţilor pe-al inimii sale ales cu cea mai mare economie de semnificanţi: «Dragii mei, vă rog să-mi daţi voie să vă prezint pe Daniel Arvatu, prietenul şi viitorul meu soţ. M-a cerut în căsătorie în Biserica Schimbării la Faţă de pe muntele Tabor…» (*Constantin Pădureanu, «Ierusalimul împăcării», roman, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 2009; pagini A-5: 200; ISBN 978–606–8031–21–7).

ION PACHIA TATOMIRESCU

 _______________

25 Iulie 2011 – Răzvan Ducan, „Epistole către Adrian Păunescu, Carte de iubire“, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Nico, Târgu-Mureş (Cezarina Adamescu)

Rare sunt ocaziile, mai ales în societatea actuală, când un om manifestă generozitate şi sentimente sincere faţă de alt semen. Şi toate acestea în mod dezinteresat, din pură admiraţie şi prietenie. De altfel, prietenia literară ca şi concept, cunoscut şi trăit de generaţiile din falanga de aur a literaturii române, a ajuns un sentiment vetust şi depăşit în cele mai multe cazuri şi e ca o pasăre kiwi – cea fără de aripi – care umblă pe pământ fără putinţa de a se înălţa în văzduh, ca şi suratele ei înaripate.

De aceea, cu atât mai lăudabilă este iniţaitiva autorului Răzvan Ducan care a hotărât să pună la dispoziţia cititorului, un exemplu grăitor şi cât se poate de actual de prietenie frăţească actuală, cât se poate de frumoasă, care, în decursul anilor, s-a întrăinicit şi a rezistat până la dispariţia unuia dintre autori. E vorba despre admirabila prietenie care l-a legat pe acesta, cu unul dintre cei mai mari poeţi şi publicişti contemporani, Adrian Păunescu, cel care a plecat (fizic) de curând de pe scena culturii româneşti, dar nu a dispărut din sufletele noastre, pentru că opera lui a rămas şi va rămâne veşnic încrustată pe răbojul amintirilor, iată, în cărţi de memorialistică, în volume epistolare, în Antologii, culegeri, volume proprii (şi nu puţine!) – în publicistica ultimelor patru decenii şi, îndeobşte în memoria afectivă a tuturor. Unii (cei  care au deprins să dea cu barda până şi-n icoane!) au găsit de cuviinţă să-l calomnieze, încă de pe când era pe patul de spital şi ne transmitea dragostea lui, dragostea nedisimulată de dinaintea morţii pentru neamul românesc, pentru fiii acestui neam, au început să-l atace în mod violent, încă de când se odihnea pe catafalc, şi să-i dezgroape cu ură  nedisimulată, cele mai mici greşeli omeneşti, făcute în viaţă. Ca şi când poetul nu e tot om!

          Au dat cu barda sperând să ajungă la lună, au lătrat precum zăvozii  şi au venit cu liste de greşeli, erori, păcate pe care defunctul, marele poet Adrian Păunescu le-a fi săvârşit în viaţa aceasta în care suntem supuşi erorilor de tot felul. Ce-au vrut să demonstreze, de fapt, încât, dacă el nu mai era în picioare să riposteze, măcar au încercat să-i profaneze imaginea, mormântul, funeraliile. Zice o vorbă românească din bătrâni: “Despre morţi, numai de bine”. Însă anumiţi indivizi şi-au pierdut, nu numai reperele morale, dar şi ultima brumă de bun simţ prin care ne deosebeam de alte naţii. Nu-şi mai cinstesc nici măcar morţii, ca să nu mai vorbim despre vii, care sunt forfecaţi şi puşi la zidul infamiei tot timpul. Destul să te  ridici şi să-ţi faci un nume în vreun domeniu, că imediat eşti luat în vizor şi se încearcă distrugerea fizică, psihică, spirituală, distrugerea operei tale, a oricărei întreprinderi pe care o încerci, în numele neamului tău şi al limbii române.

          Atunci, ce ne mai rămâne? Cei care nu au vocaţie de eroi, (înţelegând prin aceasta, spirit bătăios, revoluţionar, bun de gură, care ştiu să-şi facă un loc în faţă) nu vor răzbi niciodată, oricâte merite ar avea, cu  oricât talent şi har ar fi înzestraţi.

          Să revenim, încrezători (încă) în ceea ce a mai rămas omenesc în noi, din tot ce-a fost, şi e pe cale de a fi distrus de “mersul ÎNAINTE” al societăţii – direct în prăpastie… Să facem o pauză în inima noastră şi în cugetul nostru. Un pic de linişte, să ne putem aduna gândurile şi sentimentele (câte-or mai fi) şi să zăbovim asupra uneia dintre CELE MAI FRUMOASE CĂRŢI  PE CARE MI-A FOST DAT S-O CITESC, în ultimii douăzeci de ani: Cartea de iubire a domnului Răzvan Ducan, cel care nu a uitat că valorile de bază ale spiritului uman, au rămas, pe lângă cele trei virtuţi teologale: Prietenia, Sinceritatea, Generozitatea, Admiraţia necondiţionată.

          Pe toate le-am aflat aici, citind acest REMEMBER dedicat marelui poet şi om ADRIAN PĂUNESCU, unul din stîlpii culturii româneşti în ultimii 50 de ani. Cad câte unul, stîlpii, retezaţi de răutatea omenească, de ura, invidia şi duşmănia care colcăie în suflete pentru oricine se ridică, fie şi cu o şchioapă deasupra capetelor celorlalţi, prin propriul talent, printr-o muncă titanică, prin jertfă şi lacrimă până la arderea-de-tot, până la moartea fizică. Fiindcă aceşti titani, aceşti stîlpi, aceste embleme, deşi nu au putut depăşi moartea fizică, au călcat în picioare moartea spirituală, salvându-şi sufletul prin uriaşa, copleşitoarea operă pe care au edificat-o întreaga viaţă.

          În vitrina culturii universale, numele lui Adrian Păunescu nu poate fi ignorat de nimeni. El s-a impus prin forţa uriaşă a talentului său, nu numai la noi în ţară, ci în întreaga lume, ducând numele de român în cele mai îndepărtate spaţii. Uriaşa lui statură culturală şi spirituală nu a putut fi dărâmată de nimic. Doar statura fizică a intrat în alte spaţii, lăsând o urmă luminoasă, incandescentă, aşa cum lasă cometele pe boltă. Cine n-o vede, poate fi bănuit de cecitate spirituală. E ca şi când nu distingi steaua luminoasă de la Betleem, printre miliardele de stele.

          Trebuie să ai ochiul treaz şi simţirea trează. Şi mai trebuie să ai inima eliberată de orice mâzgă de răutate. Detaşat de toate simţămintele contradictorii, lucid şi demn, poţi recunoaşte cu mâna pe inimă faptul că Adrian Păunescu este cel mai strălucitor reper al ultimilor 40-50 de ani.  Şi Lecţia lui de Poezie nu mai trebuie demonstrată pentru că este ca un adevăr axiomatic.

          Răzvan Ducan afirmă în cuvântul preliminar despre a doua ediţie a cărţii de faţă, că a apărut în anul 1998 la Editura Tipomur în colaborare cu Editura Noul Pământ din Târgu-Mureş. Dacă e să ne referim la simboluri, încă din acel an, 1998, Adrian Păunescu a apărut în “Noul Pământ” al municipiului  Târgu-Mureş. A constituit şi atunci şi continuă să însemne, nu numai pentru mureşeni, dar şi pentru întreg arealul românesc, un punct de referinţă. Întâlnirile fascinante dintre Răzvan Ducan şi Adrian Păunescu au continuat ca revelaţii pe marginea conceptului de Poezie, ca şi epifanii (mutatis mutandis!) ale imaginilor  de frumos, bun şi adevăr însumate în Poezia românească actuală, atât a Maestrului cât şi a lui Răzvan Ducan, într-o plăcută armonie spirituală.

           “Acum, când am pus punctul final şi scriu rândurile prezente „de întâmpinare” a noii ediţii (de fapt a noii cărţi!) îmi dau seama că aceasta nu mai este numai o carte de iubire, ci este şi o carte document!” – mărturiseşte Răzvan Ducan. Cu demnitatea modestiei, autorul cărţii mărturiseşte în prefaţă că aceasta constituie “picul meu, sincer şi netrucat, care în viitor poate creiona o infimă tuşă din portretul adevărat al lui Adrian Păunescu. Cartea se doreşte a fi, din perspectiva mea, developarea unei şanse unice, aceea de a cunoaşte şi de a fi în preajma unui poet în care Dumnezeu a pus geniu”.         

          Admiraţia mai tânărului poet pentru Adrian Păunescu are în vedere, după propria mărturisire într-o epistolă către acesta, nu numai poezia  lui Adrian Păunescu, dar şi persoana lui,  atitudinea socială şi naţională, numele lui, „nume de mărime incontestabilă, într-o adevărată scară a valorilor”.

“Oricum şi în orice fel,  – spune Răzvan Ducan, adresându-se lui Adrian Păunescu – (…) nimeni nu vă poate lua locul pe care-l ocupaţi în literature română. Veţi rămâne (pe lângă apetitul şi pentru poezia de dragoste, filozofică şi moral-creştină) acel poet social şi naţional de primă mărime, alături de nume ilustre precum Mureşanu, Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Goga, etc. Intenţionez, de altfel, ca Epistolele, atunci când vor fi suficiente, ca număr şi ca substanţă, împreună cu alte amintiri (inclusiv fotografii) ale întâlnirilor mele cu dumneavoastră să constituie material obiectiv şi sensibil pentru o carte, care de pe acum mărturisesc că se va intitula „Epistole către Adrian Păunescu-carte de iubire”.

Exprimându-şi intenţia, Răzvan Ducan a primit şi acceptul poetului Adrian Păunescu, cartea o dată realizată constituind “încă o dovadă a aprecierii şi iubirii de care vă bucuraţi” – îi scrie Răzvan Ducan.

Oricum, autorul Epistolelor nu se depărează de linia emulilor spirituali care, de-a lungul vieţii şi-au găsit un magistru şi i-au urmat linia şi învăţăturile. Declaraţia lui Răzvan Ducan ar putea stârni zâmbete ironice unor sceptici  ori pragmatici, care nu mai cred că există astfel de sentimente între colegii de breaslă dintr-un domeniu, cu atât mai puţin în literatură şi artă unde spiritele se războiesc pentru a câştiga un loc în Panteon ori în Parnasul mioritic, (dacă se poate primul ori măcar în primele rânduri) şi în virtutea acestei ambiţii dau din coate şi se înghesuie, căţărându-se pe scări mai mult sau mai puţin durabile.

„Aceasta nu e o carte de poezie, aceasta e o carte de iubire, numai de iubire, numai de iubire, numai şi numai de iubire, numai şi numai şi numai de iubire, de infinită iubire. Această carte.

Este declaraţia mea de dragoste, făcută de bună voie şi de nimeni silit, către un Uriaş, coborât din Olimpul neamului său, la ceas de cumpănă şi căutare, să-i arate înspre Nirvana, modul de mântuire. Luându-mă şi pe mine, fără parcimonie, în lumea felului său de a fi, mi-a dat cu bunăvoinţă, asemenea milioanelor de români, perfuzia fascinantă a visului său, glucoza iubirii sale de românitate şi umanitate, întărindu-mi puterea de a fi eu însumi.”

Iată cum, autorul îşi declară făţiş intenţiile şi sentimentele, justificat de faptul că magistrul i-a oferit cu generozitate “perfuzia fascinantă a visului său, glucoza iubirii sale de românitate şi umanitate” şi mai mult, l-a ajutat în felul acesta de a se cunoaşte şi de a fi el însuşi.

Limbajul este aproape total metaforic, cu avânturi lirice intempestive alternând cu voite (şi pe undeva bine studiate) retrageri în sine, acestea constituind efectele speciale, ingredientele unei prietenii veritabile care a răsărit ca un pod între două maluri de apă. O legătură spirituală, o comuniune, un fir freatic de apă care ţâşneşte precum fântânile arteziene în jeturi multicolore, în nuanţe calde şi blînde ori furioase precum scânteile  într-un superb joc de artificii. De notat că Poetul Flăcării nestinse, al generaţiei în blugi şi adidaşi este numit de mai tânărul Răzvan Ducan: Uriaşul.

“Numele Uriaşului, voievod al cuvintelor cruciale, munte ce s-a suit încă din timpul vieţii pe soclul statuii (ne)ecvestre de apoi, scrutând triumfător, cu pana sa incisivă lumea mergătoare pe tăişul cuţitului, de la acest sfârşit de veac şi mileniu? Nimic mai simplu – Adrian Păunescu.”

De asemenea, de notat e faptul că Epistolele adresate lui Adrian Păunescu de către tânărul prieten, sunt în versuri. El îl scrie din Ardeal şi toate poartă titluri ca şi acesta: “Epistola 1 către Adrian Păunescu”; “Epistola 2 către Adrian Păunescu” ş.c.l. El îşi exprimă în fiecare sentimentul de revoltă faţă de delatorii lui Adrian Păunescu, cei care au pus pe capul poetului un preţ mare, plătit în arginţi, ca şi preţul trădării Mântuitorului.

Răzvan Ducan îşi versifică nemulţumirile, e aici un fel de cronică rimată, un fel de “Plîngeri ale lui Ieremia”, tânguiri şi revoltă socială  faţă de tot ce se întâmplă cu ţara, cu poeţii, cu societatea în general. Sunt puse în balanţă toate relele unei societăţi strâmbe, care se sprijină pe idoli falşi cum ar fi banul şi imoralitatea. În finalul primei epistole Răzvan Ducan îi adresează un îndemn de încurajare lui Adrian Păunescu, cel sacrificat pe altarul Cuvântului:.

“Dar nu fiţi trist, vi-i paloşul de-acuze / Mai tare c-a lor platoşă de scuze!”

Ca notă distinctă a acestui volum, Răzvan Ducan strecoară printre Epistole, adnotări epice, care ţin loc de note de subsol, unde se explică intenţiile sau se comentează conţinutul acestora, de ex:

 “Unii sunt de părere că Adrian Păunescu s-a-ntrupat dintr-un stejar lovit de trăznet într-o ploaie a marii mirări, iar alţii că ar fi spart cu unghia unei vreri precoce coaja unui bulgăre de aur, scăpat din gheare de un vultur pleşuv, plecat aerian pe traiectoria Banului Mihai, în căutarea Sfintei Treimi a neamului nostru. Ba mai circulă zvonuri cum că ar fi fost buricat în lume de ochiul unui cântec de poartă, poartă sculptată pe o petală de crin, şi că la naşterea sa curcubeul zugrăvise peste dealurile Copăcenilor o neasemuită floare de colţ a iubirii de glie. Desigur, nici una dintre aceste păreri şi zvonuri, şi toate la un loc în acelaşi timp, sunt şi nu sunt adevărate. Însă, ceea ce e aproape cert e faptul că Adrian Păunescu a venit pe lume ca o faţetă subtilă a aceleaşi „ROMÂNII dodoloaţe”, consemnată cândva de Blaga, ca o mică unire mare personală, înmugurită la jubileul celor 25 de ani de la „drăguţul de 1 Decembrie 1918”. Aşadar, părinţi olteni, ce s-au cunoscut în Ardeal, dându-l luminii în Basarabia: „..Din Dolj şi Vâlcea vine firea mea, / Sfinţită în Ardealul fără moarte. / Moldova din ea însăşi mă năştea, / De nu aveam de întrupare parte.” (Din poezia lui Adrian Păunescu, Primul drum)”

          Ca om al traziţiei, Răzvan Ducan nu rămâne indiferent la problemele sociale, spirituale şi morale ale semenilor săi şi, după ce le ilustrează liric în a doua Epistolă către Adrian Păunescu, prezintă un text interesant în care cu spirit justiţiar, autorul încearcă să repună numele, tinereţea, maturitatea, opera şi chiar sângele lui Adrian Păunescu la locurile de cinste ce i se cuvin, după ce acestea fuseseră adjudicate de un complet de judecată alcătuit din neamul românesc, căruia Poetul îi ceruse doar atât: permisiunea de a-l iubi şi sluji cu mijloacele lirice de care dispunea. Este foarte interesantă această transpunere în chip de proză ritmată a unei stări de fapt care-l frământa pe Răzvan Ducan:

“Copilăria lui Adrian Păunescu– o dată! /  Tinereţea lui Adrian Păunescu– de două ori! /  Maturitatea lui Adrian Păunescu– de trei ori! Adjudecat! / Adjudecată poezia lui pentru fâlfâirea pe catargul Măndriei de / a fi Român! / Adjudecată gazetăria sa pentru fâlfâirea pe catargul unicei / raţiuni de a fi- Neamul Românesc! / Adjudecat sângele lui pentru fâlfâirea pe catargul Tuturor / semenilor! / Adjudecat A.D.N.-ul său răsucit înspre Dumnezeu! / Cu alte cuvinte, Adrian Păunescu– adjudecat de neamul /

său „de la Nistru pân’ la Tisa”, căruia i-a cerut în schimb / permisiunea de a-l iubi, repetat şi mereu, în aval şi-n amonte, de /  minuscula sa moarte. Atât!”

          Este destul de interesant cum, poetul de notorietate şi-a găsit un apărător vajnic în persoana lui Răzvan Ducan care doreşte să pună lucrurile la punct, ca o reacţie firească la starea de degradare morală la care a ajuns societatea care nu-şi mai respectă valorile. Mulţi tineri şi-au văzut cântate idealurile şi au aderat cu toată fiinţa la mişcarea, devenită naţională a Cenaclului “Flacăra” din deceniile 8 şi 9 ale secolului trecut, cuceriţi de elanul patriotic, de focul din inimă şi din priviri ale liederului acestei mişcări cultural-artistice în care se promovau valori descoperite din toate colţurile ţării. Poate că vocaţia adevărată a lui Adrian Păunescu a fost aceea de descoperitor de talente, apoi, de promovare a lor. “Flacăra” a devenit un brand de ţară, o emblemă a tinereţii, nonconformismului, al împotrivirii manifeste faţă de orice fel de injustiţie socială, al setei de dreptate şi de adevăr,  al avânturilor lirice care mergeau până la incandescenţă şi refuzul încartiruirii într-un sistem totalitar.

            Nu e de mirare, aşadar, că poemele virulente ale lui Adrian Păunescu erau învăţate de tineri pe de rost, că erau scandate cu orice prilej, transformate în cântece sociale şi fredonate pe stradă sau cu orice prilej când se adunau tinerii. De aici şi aşa-zisa primejdie pe care o constituiau membrii cenaclului “Flacăra” şi simpatizanţii lor, care trebuiau potoliţi, liniştiţi cu orice chip pentru ca mişcarea aceasta de masă să nu devină o ameninţare la adresa noului sistem. Nu puţine au fost abuzurile care s-au făcut asupra cenacliştilor şi în chip deosebit, asupra lieder-ului lor, Adrian Păunescu.

          Şi Răzvan Ducan se recunoaşte în acei admiratori înfocaţi ca “lup tânăr prin zăpada ideilor”. Îndemnurile lui Adrian Păunescu şi-au găsit ecou în inimile tinerilor, care le-au adoptat fără rezerve.

          „Da, mai avem câte ceva prin ţară, – îl citează Răzvan Ducan pe Adrian Păunescu – /  Ceva Carpaţi şi-o apă tutelară / Şi râuri ce nu vor să curgă-afară. / În ale lumii strâmbe vavilioane / Mai suntem douăzeci de milioane. / Aici, întregi, cu vii, ca şi cu morţi, / Latinizând sub veşnicile bolţi, / Contaţi pe noi! Rămânem. Suntem. Toţi”. (Din poezia lui Adrian Păunescu, Da, mai avem)”.

                Audienţa extraordinară, impactul direct în mijlocul tinerilor s-a datorat, desigur şi carismei Poetului Adrian Păunescu care invita, fără drept de apel, la (re)învierea conştiinţei naţionale a românilor de orice condiţie. Puterea fascinatorie a triumfat şi a rupt toate zăgazurile fricii, tinerii adunându-se şi urmându-l în cântec şi vers, deveniţi, un singur glas care fredona, la unison, acelaşi Cântec de libertate şi de refuz a opresiunii fizice şi psihice. Se putea vorbi în acele nopţi incandescente, de mândria de a fi roman, fără teama de a cădea în desuetudine. Şi fără un patriotism formal care cânta partidul şi guvernul şi pe al lor conducător, ci ţara, oamenii, truda măruntă a ţăranilor sleiţi şi nevoiaşi, nenorocul, dorul de vremuri mai bune, mai prielnice afirmării oamenilor.

          Şi, specifică Răzvan Ducan, într-unul din fragmentele epice intermediare între Epistole:

“Aceste nume, Adrian Păunescu şi Cenaclul „Flacăra”, deveniseră boală şi leac totodată. Manifestările Cenaclului „Flacăra”, cum le numea Adrian Păunescu aveau forţă şi substanţă. Ele erau susţinute propagandistic şi de publicaţia „Flacăra”, gazetă pe care Adrian Păunescu o adusese, în calitate de redactor şef, la o glorie deplină, cu 500.000 de exemplare pe număr! (Deşi cererea era mult mai mare nu s-a permis depăşirea acestui tiraj, uriaş pentru acele timpuri). Oamenii vedeau în demersurile lui Adrian Păunescu lupta cu inerţia, cum ar fi spus Labiş, stare de fapt ce i-a creat imunitatea faţă de Putere (sau ceea ce se credea a fi imunitate). Nimeni nu se putea atinge de Adrian Păunescu! Punea la punct secretari de partid absurzi şi directori leneşi. De fapt pe oricine, indiferent cine era, dacă acţiunile respectivilor nu ţineau cont de dreptate şi nu respectau omul. Adrian Păunescu avea în spate 22 de milioane de români!”

Da, Păunescu ajunsese unul dintre “cei mai iubiţi dintre pământeni” conform sintagmei prediste.

“Cenaclul – spune Răzvan Ducan –  devenise treptat un loc al schimbării, al refuzului închistării dogmatice, al refuzului înghiţirii a orice fără mestecate prealabilă, al avangardismului, al luminii, iar Adrian Păunescu, iniţiatorul şi continuatorul, liderul incontestabil, omul absolut imposibil de înlocuit, în acestă revoluţie culturală, dar şi revoluţie de conştiinţă socială şi naţională”.

Spiritul contestatar al poetului Răzvan Ducan îşi găseşte teren propice în gruparea de masă reunită sub auspiciile acestui brand: “Flacăra”. În lumina acestei flăcări mistuitoare pe dinăuntru, ies la iveală şi sunt publicate în periodicele vremii, îndeosebi în ziarul “Vremea-manifest” – sub forma unor manifeste lirice, versuri incandescente ale tînărului Răzvan Ducan – atent prea puţin la forma prozodică ori la stil, dar mai cu seamă la mesajul pe care voia să-l transmită generaţiei sale.

Nu se putea ca aceste versuri să nu-şi afle rezonanţă în sufletele tinerilor. În Târnăveniul anilor ’70 – poetul Răzvan Ducan devenise el însuşi în atmosfera electrizantă a spectacolelor, o flacără animată de iubirea pentru Poetul Adrian Păunescu care-l alimenta cu oxigenul versurilor şi cântecelor cenacliere.

“Şi erau manifestările Cenaclului „Flacăra” veritabile lecţii de patriotism şi demnitate umană, de libertate şi bun simţ, ieşite „ex aeque”. Şi nu de puţine ori se preda istorie la locul istoriei, literatură la locul literaturii şi geografie la locul geografiei, şi şcoala iubirii de neam, din aer liber sau din aerul încăperilor, se preda fără catalog şi se însuşea fără maculator şi creioane. Şi se însuşea bine, căci nu erau decât note maxime şi nici vorbă de corigenţi sau repetenţi. Şi însemnau infinit mai mult, ca efect,

decât toate plictisitoarele şi aberantele şedinţe U.T.C. „despre patriotism”, turnate cu tolcerul, nu de puţine ori, de oameni fără chemare, insipizi şi uneori aroganţi. Şi profesorul de morală şi dirigintele clasei fără pereţi, apostol (ne)încoronat al unei Românii a tuturor locuitorilor săi, fără oprelişti sau discriminări, era acelaşi, mereu şi mereu, ca un laitmotiv, Adrian Păunescu” – mărturiseşte Răzvan Ducan.

          Autorul evocă primele sale contacte cu Adrian Păunescu, prin intermediul radioului, al televiziunii, al cărţilor sale şi mai apoi, ca participant direct la spectacol.

“Îmi amintesc şi acum cu mare plăcere primele două spectacole ce au avut loc la Casa de Cultură din oraş (mi se pare că era în 1974), unul după altul, cu un interval „de

respiro” de câteva minute între ele, cu sală plină de tinereţe şi cu multă disponibilitate de a arăta iubirea de viaţă, de oameni, în pofida părului lung şi a cămăşilor înflorate, ţinută

îmbrăţişată atunci de tineri atât ca modă cât şi ca nevinovată formă de rebeliune, specifică vârstei. Şi pentru că-mi intrase deja în sânge, prin intermediul undelor hertziene, acest gen de manifestare şi învăţasem pe de rost cântecele şi poeziile vehiculate mai des, firesc, am fost la ambele spectacole. Şi-mi amintesc, de parcă ar fi fort ieri, că cel de al doilea spectacol am stat chiar pe scenă (Şi, Doamne, ce bucurie a fost atunci pentru mine!), pe nişte podiumuri de lemn, folosite cu predilecţie de corişti. Şi astfel am fost pentru prima dată mai aproape de Adrian Păunescu, de puteam să-l ating, şi-mi venea să-l ating, şi puteam să-l îmbrăţişez, şi-mi venea să-l îmbrăţişez, dar, bineînţeles că nu am făcut-o, pentru că nu era timpul şi locul potrivit (şi-n definitiv, cine eram eu?), şi aveam acea reţinere sfioasă, din mare admiraţie! Însă, în compensaţie, am participat cu tot sufletul alături de acesta şi trupa sa „de şoc”, la emoţia emanată din momentele programului în desfăşurare. M-am ridicat şi eu în picioare, alături de marele poet, de folkişti, poeţi şi actori, la marile cântece de neam, aşezându-mă cuminte la loc, ca şi aceştia, de altfel, la încheierea acestora. Şi a fost frumos, cu aplauze sincere, cu fior, cu înălţare, cu bună dispoziţie. Şi am văzut de acolo reacţia sălii, modelându-se după emoţia iniţiată pe scenă. Şi am văzut emoţia de pe feţele oamenilor din generaţia mea, pe atunci abia ieşită din pubertate, entuziasmul ei sincer la cântecele patriotice autentice, la mândria de a fi români, pe care Adrian Păunescu, ca nimeni altul, ştia să le dăruiască, să le împrăştie mulţimii cu aerul cel mai firesc. Şi degetul mare întins şi îndepărtat de cel arătător, într-o poziţie generală de „L” mare, cu braţul ridicat, devenise salutul şi credinţa noastră în gloria patriei şi într-o lume mai bună. „Fii ai luminii dinadins, / Pentru lumină ne vom bate, / Sunt trei idei de neînvins, / Lumină! Luptă! Libertate!…” (din poezia lui Adrian Păunescu, Lumină! Luptă! Libertate!)”.

          Astfel îşi manifestă poetul Răzvan Ducan iubirea pentru cel care devenise un adevărat idol al generaţiei tinere.

          El descrie momentele incandescente pe care le-a trăit la Blaj, apoi la Oarba de Mureş în prezenţa membrilor Cenaclului “Flacăra” care evoluau în spectacol:

“Aceleaşi momente minunate de pe vechiul „rât al Grecilor”, cum i se zicea înainte câmpiei, le-am petrecut atât la spectacolul propriu-zis al cenaclului, cât şi în ziua de dinaintea zilei de desfăşurare a acestuia. De altfel „încălzirea”, ca să folosesc un termen sportiv, mi-am făcut-o atunci când în lipsa freamătului mulţimii am visat şi rememorat în gând, de la înălţimea firelor proaspete de iarbă, în care m-am tolănit, dar şi de pe scena din faţa marelui monument, realizat de Ion Vlasiu, scenă pe care m-am suit, marile momente din istoria naţională a locului. Şi am strigat şi eu în amintirea celor peste 40.000 de ţărani români ardeleni, de la 1848, ca un semn al solidarităţii de peste veacuri, „NOI VREM SĂ NE UNIM CU ŢARA!” Şi am martori dragi, soarele strălucitor din acea zi de Armindeni, cele 24 de busturi de bronz ridicate în cinstea marilor bărbaţi ai neamului, dar şi trecători ocazionali care, probabil, nu înţelegeau emoţia acelui adolescent, în anul IV de liceu, ai cărui ochi ardeau spre „Crucea lui Iancu” şi ale cărui picioare goale se îndestulează hulpav din iarba „câmpiei…”.

          Nu puţine, însă, au fost şi incidentele tehnice în cadrul manifestărilor artistice, dar, de obicei, improvizaţia făcea faţă celor mai critice momente, după cum povesteşte Răzvan Ducan:

“Având „bateriile” frumos încărcate de dragoste de neam şi ţară, orele de cenaclu de a doua zi au trecut foarte repede, aşa cum trec clipele de care nu te mai saturi. Un fapt mai puţin obişnuit, al acelei zile de 2 mai 1975 l-a constituit…pana de curent instalată, mai ales atunci când aveam cel mai puţin nevoie de aceasta, adică în seară. În aceste condiţii ce puneau serios problema continuării, de fapt întreruperii spectacolului, spre dezamăgirea miilor de tineri veniţi din toată ţara. Inspirat şi entuziast, ca întotdeauna, Adrian Păunescu a continuat derularea programului, fără microfoane, fără reflectoare, dar la lumina insolită a patru autocare care flancau două câte două, cu lumina farurilor lor, scena artiştilor! Şi a fost frumos şi romantic şi Adrian Păunescu s-a întrecut din nou pe sine, crescându-i aripi nebănuite, probabil şi ca o expresie a forţei locului! Astfel,

vagoanele fără sfârşit ale cuvintelor sale, puse pe o şină a atenţiei celor prezenţi, au dat benefice halte de bucurie, înălţare şi mândrie! Un om făcea istorie şi cultură la mama ei acasă, Blajul, reîmprospătând prin cântec şi vers memoria istorică şi culturală a celor prezenţi”.

            Peste ani, Răzvan Ducan vede şi acum, cu ochii sufleteşti acele imagini unice în care s-au întâlnit:

“Cu versurile răspândite prin ale boxelor vibraţii, / Bass-ul vocii declanşând insurecţia-n gândire, / Pioşenia mulţimii, dar şi explozia-n ovaţii. / Eu nici fulger şi nici tunet nu văzusem până atunci, / Să binecuvânte locul cu-aşa haină de-ncântare, / Şi că fericirea-n moarte, ce mi-o-nchipuiam că este, / Chiar şi-n lumea asta a noastră, poate fi la fel de mare. / Nu fusesem până atunci electrocutat de aer, Şi în piept nu mai trăsesem aşa înălţimi de vers, / Nu mă-nbrobodiseră cântecele naţionale, / Pe care le-aţi pus în drepturi, spre viabilul lor sens. / Şi nici oameni câtă frunză, câtă iarbă nu văzusem, / Să ridice aşa-nchinare neamului nost’ românesc, / Poemele dumneavoastră se tot prăvăleau la vale, / Absorbite de mulţime, cu aerul cel mai firesc.” (A 8-a Epistolă către Adrian Păunescu).

Mimetismul manifestat de mulţi animatori culturali, poeţi, scriitori, muzicieni, a făcut ca fenomenul cenaclier să ia amploare în mai multe flăcări deodată, în întreaga ţară. E de ajuns să amintim cenaclul poetului Lucian Avramescu numit inspirit “Serbările Scânteii Tineretului” în care-şi manifestau calităţile artistice, zeci de autori şi cantautori, fără a avea, cu toate acestea forţa şi spiritul mesianic ale lui Adrian Păunescu, şi nici puterea lui electrizantă. Răzvan Ducan mărturiseşte că, pătruns de acest spirit, a înfiinţat şi el ca şi maestrul său, un cenaclu local cu care a dat spectacole în Târnăveni sau localităţile învecinate în care se cântau cântecele lui Adrian Păunescu şi se recitau poeziile lui.

“Au fost momente în care credeam că ating stelele cu mâna, şi poate le şi atingeam. Aşadar, în emulaţia de încântare creată de aerul proaspăt ce răzbătea prin poezie şi „muzica tânără”, cum spunea Adrian Păunescu, Poetul era vinovat de toate acestea. Cenaclul „Flacăra” făcuse „pui” şi la Târnăveni, iar Adrian Păunescu discipoli!”

            Răzvan Ducan afirmă că nici în timpul studenţiei nu s-a “lecuit” de “sindromul” Adrian Păunescu, ci că admiraţia pentru el creştea, o dată cu anii:

“Îl percepeam pe poet ca pe mine, cel de dinăuntru, materializat în afară şi asta fiindcă eram total subjugat emulaţiei ce-o împrăştia, iar cenaclul ca pe ceva ce era firesc să mi se-ntâmple. Eu nu puteam fi altfel decât purtătorul unei astfel de „boli” dulci, al cărei panaceu se pierduse de mult în sârmele ghimpate ale indolenţei şi nepăsării. Cu alte cuvinte, trăiam de fiecare dată trăirea lui la gradele celsius scăpate de sub tirania sticlei termometrului.”

Acest jurnal liric, aceste cronici rimate întrerupte de amintiri duioase despre o personalitate care i-a luminat vreme de peste trei decenii viaţa, Răzvan Ducan le-a aşezat cap la cap şi foaie lângă foaie şi, martor luându-şi aparatul de fotografiat şi mai târziu pe cel de filmat, a alcătuit o cronică vie a segmentului de timp în care tinerimea română a fost animată de acea iubire înflăcărată pentru un Poet, pentru un animator, pentru o scânteie care avea să devină rug, înălţându-şi limbile către stele. Lumina acestor scântei avea să fie purtată de tineri ca o flamură pentru că întruchipa idealul, visul oricărui tânăr care-şi iubea ţara şi neamul. Dar dragostea tânărului Răzvan Ducan nu se mărgineşte doar la a-l privi şi admira pe marele poet. El însuşi devine in iniţiatorul unui cenaclu şi conducătorul lui:

“Terminasem de un an facultatea şi, intrând în învăţământ, ca şi cadru didactic la unul din cele două licee din oraş, am încercat să transmit şi elevilor ceva din pasiunea mea pentru poezie şi muzica folk. În acest sens am înfiinţat chiar un mic grup folk. Venirea poetului Adrian Păunescu şi a cenaclului său, din nou în oraş, mi-a oferit şansa de a încerca să affirm acest grup. Ştiind disponibilitatea lui Adrian Păunescu de a asculta şi de a promova talente, în special culturale, de pe tot cuprinsul ţării, pe unde purta spectacole, i-am cerut acestuia înainte de spectacolul ce urma să se desfăşoare pe stadionul oraşului, o mică audienţă, pentru a asculta grupul pregătit de mine. Şi aceasta mi-a fost acordată în vestiarele echipei de fotbal, între mingi şi tricouri, cuiere şi bănci. „Pe scenă, imediat pe scenă”, a spus marele Poet, fiindu-i suficient să asculte o strofă şi refrenul cântecului. Copiii radiau de bucuria de a putea cânta în marele Cenaclu „Flacăra”, în faţa a 4-5.000 de concitadini, iar eu eram bucuros de trei ori: o dată pentru ei, o dată pentru versurile cântecului, versuri ce-mi aparţineau (e vorba de poezia „Cânt oraşului natal”, publicată ulterior în volumul „Dumnezeiescul Ardeal-poeme pe cord deschis”, Ed. Tipomur, Tg. Mureş, 1993) şi care aveau procentul lor de merit în economia cântecului (cântec ce i-a plăcut mult lui Adrian Păunescu) şi o dată pentru că am fost, de data aceasta, mult mai aproape (schimbând chiar câteva cuvinte banale) de Poetul pe care-l admiram aşa de mult.”

          Acesta a fost un moment cheie, crucial în viaţa poetului Răzvan Ducan, moment ce nu se uită niciodată. Şi astfel, poetul “condamnat la memorie veşnică! /  Pentru premeditata iubire de glie şi neam, / Pentru că aţi răscolit conştiinţele naţionale / Şi aţi înfrumuseţat spiritul uman”  – intră definitiv în viaţa lui Răzvan Ducan.

          Autorul aminteşte şi de momentul când Cenaclul “Flacăra” a fost interzis,  – în data de 15 iunie, ziua lui Eminescu. Răzvan Ducan are şi o explicaţie pentru aceasta: “Adrian Păunescu urcase prea mult pe scara atenţiei şi încrederii naţionale. Şi avea carismă. Şi avea forţă. Şi avea valoare, atribute ce-l apropiaseră extrem de mult de masele largi de oameni. Atât de mult încât putea fi periculos, periculos pentru apostolii specializaţi în urzeli, din „sferele înalte” ale puterii comuniste de la Bucureşti! Le-a şi spus-o pe faţă în poezia „Analfabeţilor” (pe care o redau în întregime), publicată în 1980, în revista „Familia” din Oradea”.

            Răzvan Ducan rememorează în continuare,  momentele de reînviere a cenaclului, după 5 ani de absenţă, în 1990, motiv de bucurie şi emulaţie spirituală pentru târnăveneni:

“Încetul cu încetul, într-o febră a nerăbdării în creştere, avenit clipa în care luminile sălii s-au stins şi pe scenă a început „Totuşi Iubirea”. Deşi spectacolul propriu-zis începuse de minute bune, doar salutul august al lui Adrian Păunescu, „întâmplat” de la înălţimea balconului sălii mari a Casei de Cultură „Mihai Eminescu”, salut făcut în ropotul de aplauze al nerăbdătorilor spectatori târnăveneni, şi apoi coborârea pe scenă a Poetului, a dat adevăratul semnal de începere a manifestării. Doar deodată cu apariţia Poetului pe scenă aceasta s-a umplut de lumină, fiindcă numai acesta ştia să împrăştie forţă, frumuseţe şi nuaţe. Adrian Păunescu, aşteptat minute în şir, era magica cheie capabilă să deschidă baierele de încântare ale sufletelor celor prezenţi. Şi aşa a şi fost fiindcă apoi a început tăvălugul iubirii ridicată, exponenţial, la puterea dorită de poet.

Şi astfel „Duhul lui Iancu” şi „Iarnă în Ardeal” şi „Foc şi scrum” şi „Copaci fără pădure” şi „Rugă pentru părinţi” şi „Jurământ pentru Ardeal” şi „Depinde de noi” şi „Amor cubist” şi „Suntem răi” şi „Doamne, ocroteşte-i pe români” şi „Viciul toamnei”, şi multe alte cântece cântate de Tatiana Stepa, Octavian Bud, Valentin Moldovan, Emeric Imre, Vasile Mardare, Adriana Margalina, Eva Păunescu, Beatrice Cristea, Paul Şovre, Vasile Surdu şi, nu în ultimul rând, fetiţa Ana Maria Păunescu şi Andrei Păunescu, copiii poetului (acesta din urmă cântând cu trupa „Totuşi”), multe dintre ele cu publicul în picioare, cântece cărora le scrisese versurile, au făcut deliciul şi bucuria sălii.”

          Tot atunci are loc şi recunoaşterea publică drept autor de versuri a lui Răzvan Ducan. Nu e de mirare, aşadar, într-o dedicaţie pe o carte, îl considera pe maestru: „Preşedintele neîncoronat al poeziei româneşti contemporane de la Alegerile Bunului Simţ estetic.”

          Legăturile afective dintre cei doi poeţi au devenit din ce în ce mai strânse, din clipa când Răzvan Ducan i-a prezentat cartea lui Adrian Păunescu în faţa a cca. 12.000 de participanţi la o manifestare de la Târgu-Mureş, moment consemnat de autor cu emoţie maximă:

“Aş mai vrea să vorbesc şi despre „Ochii albaştri ai lui Dumnezeu”( vers de Adrian Păunescu), pe care i-am găsit în orbitele poetului, şi mai târziu în ochii minunatei sale fiice, Ana Maria Păunescu. Aceştia, ochii, au fost locul în care am căutat sprijin şi control în timpul expozeului meu. Şi am găsit, aşa cum am găsit şi în imensa mulţime ce-mi întrerupea, din când în când, cu aplauze repetate, ca semn al aprobării, spusele. Ochii aceia imenşi şi atenţi şi calzi şi miraţi s-au metamorfozat feeric, pe măsura derulării prezentării cărţii, explodând apoi, tacit, într-o primăvară la puterea simţurilor sale. Lacrimile-i şiroind pe obraji, erau expresia petalelor crude de puţină fericire ce am reuşit să o dau marelui poet, cu cheia adevărului şi inspiraţiei mele. Adrian Păunescu plângea!. Plângea de fericire! Pentru mine nu fusese până atunci bucurie mai mare decât aceea de a-i putea dărui poetului naţional Adrian Păunescu acele clipe de mângâiere. (Prezentarea mea a durat 25 de minute, cu mult peste timpul acordat iniţial!). Şi dacă un basm oriental spune că în lume au fost şi sunt doar şapte oameni fericiţi, cu siguranţă, în acele clipe, unul dintre ei eram eu! Aşadar, acolo, la Tg. Mureş, în acea zi de Paşte a anului 1997, în faţa Propriei Catedrale, şi spun acesta fără reţinere, acesta fiind principalul ctitor, Adrian Păunescu a plâns de fericire! Coada ochiului meu bravând, făcea eforturi disperate să bareze avalanşa propriilor lacrimi, ce-şi cereau, firesc, dreptul la replică.”

Cu lux de amănunte este descrisă şi vizita la casa poetului Adrian Păunescu, de ziua de naştere a acestuia, împreună cu alţi doi mureşeni care-l admirau pe “Bardul de la Bârca”. Un alt minunat prilej de a petrece câteva ceasuri împreună a fost în august al aceluiaşi an, la Ibăneşti-Pădure, când s-au întâlnit la o cabană.

            Unele dintre epistolele trimise de Răzvan Ducan poetului Adrian Păunescu au o profundă nuanţă de patriotism autentic, pentru că, se ştie, ardelenii sunt români care-şi respectă şi iubesc mai presus de orice patria şi limba română. Astfel, în “Epistola 26 către Adrian Păunescu Alba cea Iulia” – Răzvan Ducan scrie: “Hai în capitala ţării în Decembrie Întâi, / Iulia e-atât de albă şi mai albă ca ea nu-i / Nici o sărbătoare mare ce se ţine la români, / E Fecioara Preacurată, e-un Zamolxis din bătrâni. / Bucureştiule, mă iartă, că-s mai îndrăzneţ din fire, / Pentru o zi mut capitala, dintr-un an întreg de zile, / Dealul Furcilor îşi cere şi Mihai intrând pe cal, / Dreptul Albei la ziua asta, dat de mândrul ei Ardeal. / Dat de Horea ce sub roată îşi visase neamul slobod / Şi de suta cea de mii de aici a dat în clocot /  Şi de Arion , feciorul, prohodit de-o-ntreagă ţară, / Ce în gară la Teiuş i s-a dat de-un glonţ să moară. / Drumurile duc la Alba, toate, şi se-ntorc la Bucureşti, / Vreau un continent de oameni cu privirile fereşti, / Şi ca numitor comun, un curent ca să ne treacă, /  Şi din dragoste de ţară, un pământ să fim şi-o apă. / Şi din patru zări ninsoare, Doamne, vreau pe vechiul castru, / Şi cu roşu, şi cu galben, cu români şi cu albastru, / Şi aşa matur cum sunt, vreau ca să mă pierd cu firea, / “România dodoloaţă”, să trăiască, eu să strig! Şi Unirea!”

Faptul că Răzvan Ducan asemuie Alba Iulia cu Fecioara Preacurată şi cu Zamolxis din bătrâni demonstrează cât de scump este pentru el oraşul-simbol al unirii românilor, iar aceste epistole sunt file de istorie versificată pe care le aduce în dar celui care iubea România Mare mai presus de orice şi lupta cu toată fiinţa pentru reîntregirea neamului. El face şi cronica acestor întâlniri memorabile a românilor la Alba Iulia în 1997, cu vădită emoţie descriind atmosfera vibrantă  şi spiritul frăţesc care plutea peste capetele mulţimii de români sosiţi acolo pentru a sărbători Ziua Unirii.

“În nesfârşite convoaie, ieşiţi din zeci şi sute de autocare şi autobuze sau veniţi de la gară, românii convergeau spre un singur loc, marele Platou al Romanilor din faţa Catedralei „Reîntregirii”. M-am amestecat şi eu printre ei cu vădită emoţie, uneori salutând din ochi fără să cunosc persoanele în cauză, rezistând cu greu dorinţei de îmbrăţişare dar şi a mândriei de a fi acolo. Şi mai ales de a fi român. Şi acesta în ciuda crizei economice şi morale şi de autoritate, pe care o trăiam. Era o desfătare interioară, un balsam pentru suflet, badijonat cu credinţa unei măreţe istorii trecute a neamului şi mai ales a unei istorii măreţe viitoare. Aşa că mă manifestam şi eu fără sfială. Peste tot erau grupuri care glăsuiau încântător cântece cu Iuliu Maniu şi Vasile Lucaciu. Nu lipseau nici cele scrise de Adrian Păunescu: „Veniţi români, Veniţi la Mecca noastră/ Veniţi la Alba Iulia-n Ardeal”.

Nerezistând ispitei m-am strecurat şi eu în mijlocul lor, găsind un moment de „respiro” (de fapt mai multe astfel de momente) între cântece, pentru a le recita poezii. Lumea asculta cu atenţie şi interes şi apoi aplauda cu frenezie. Eu mă simţeam fericit pentru că puteam să mă exprim şi să contribui, chiar infim, cu poeziile mele, la sărbătoarea Unirii. Minutele şi orele treceau cu repeziciune şi eu vroiam, într-o beatitudine sublimă, să nu se mai termine.”

Citind aceste cuvinte entuziaste, s-ar putea crede despre Răzvan Ducan că este un visător, un romantic incurabil, om care are în cap doar versuri şi muzică. Dar nu e aşa. Românul Răzvan Ducan este un om lucid, responsabil şi puternic, în stare de a-şi pronunţa cu voce tare crezul fără teamă şi gata oricând să-şi apere idealul şi năzuinţele sale, cu orice preţ,  un spirit revoluţionar, neobosit în a-şi arăta şi a-şi apăra cu viaţa, iubirea de neam.

Da, cu adevărat această carte se va constitui într-un document, nu numai ca un omagiu adus astăzi marelui poet dispărut. Sunt evocate momente memorabile din viaţa poetului, din întâlnirile lui cu oamenii, în momentele cruciale ale neamului, de Ziua Naţională a României, când flacăra Unirii ardea în piepturile miilor de oameni adunaţi în faţa Catedralei “Reîntregirii” neamului, dar şi alte momente şi întâlniri cu cititorii cu prilejul lansărilor sale de carte.

Sunt date de istorie recentă a României, cu mii de martori şi ele nu pot fi falsificate:

“Lumea îl recunoştea pe Poet cerându-i autografe sau dăruindu-i cuvinte calde de salut, deşi pe alocuri, rar ce-i drept, mai erau şi inşi ce-i reproşau de a fi rămas comunist! Poetul zâmbea de mulţumire dar şi de tristă înţelegere a acestora din urmă, purtându-şi majestuos paşii prin cetatea în care la 1 noiembrie 1599 a intrat triumfător Mihai Viteazu. Tricolorul şi insigna omagiară a celor 79 de ani ce au trecut de la înfăptuirea Unirii celei Mari îi străluceau pe piept. (Aşa precum în fiecare an de participare la Alba Iulia la Sărbătoarea Unirii, subsemnatul, aveam şi de data aceasta o banderolă tricoloră legată pe frunte. De fapt aceiaşi banderolă păstrată şi purtată cu sfinţenie an de an.)”

            Răzvan Ducan nu se dă înapoi de a face un aspru rechizitoriu la adresa celor care denigrează spiritele patriotice, încercând să le marginalizeze şi chiar să le elimine. Astfel, când  a fost supus şi Adrian Păunescu – acest miracol naţional românesc – unor calomnii, nedreptăţi, marginalizări, agresiuni, inclusive fizice,   Răzvan Ducan a luat atitudine.

“Mentalitatea celor de acum nu diferă cu nimic de mentalitatea celor de ieri! Şi ca exemplu vi-l dau pe acest egal întru genialitate şi nefericire cu voi, Poetul Adrian Păunescu, viaţa sa de acum solidară cu viaţa ce-aţi avut-o, iar „mâine” moartea sa, solidară cu moartea voastră de acum!

Ştiu, Viteazule, că tu i-ai iertat de mult pe români! Şi tu i-ai iertat coane Mihai, şi dumneata magistre Iorga, la fel cum îi va ierta şi Adrian Păunescu, Poetul de acum, pentru toate nedreptăţile şi ignoranţele! Dar, voi, români, v-o iertaţi? Dar, noi, români, ne-o iertăm? Aceasta-i întrebarea!” – scrie Răzvan Ducan în 30 iulie 1998.

În carte sunt cuprinse şi unele aprecieri făcute de persoane publice mureşene, cum sunt: Maria Dorina Paşca, Ilie Muntean ş.a. dar şi cuvântările lui Răzvan Ducan rostite cu prilejul lansării cărţilor lui Adrian Păunescu la Târgu-Mureş ori la Târnăveni.

Cred că atmosfera oricărui oraş ar putea deveni incandescentă la sosirea unui mare poet, dacă ar fi cineva care să-l anime, să-i dea impulsul necesar. Şi în acest sens, oameni ca: Răzvan Ducan, Nicolae Băciuţ, Valentin Marica, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu şi alţii, sunt pentru Mureş – promotori culturali, animatori care ştiu să adune şi să focalizeze în jurul lor spiritele pentru a da strălucire unei manifestări de anvergură naţională şi chiar internaţională.

          Pentru că vai de poporul care nu-şi cinsteşte valorile!

          Adrian Păunescu s-a bucurat de recunoaşterea aproape unanimă a mureşenilor, a ardelenilor pe care, la rându-i, i-a iubit şi cinstit ca pe nişte adevăraţi români. A fost o recunoaştere şi o iubire reciprocă, altfel nu s-ar fi putut realize atâtea manifestări cultural-artistice, atâtea întâlniri şi lansări de cărţi, spectacole ale Cenaclului “Totuşi Iubirea” şi a reîntoarcerii mereu pe aceste locuri îndrăgite de marele poet şi de membrii cenaclului său.

            Şi iată că la sfârşitul cărţii, Răzvan Ducan descrie momentele copleşitoare care s-au derulat din clipa când mentorul său a fost internat la spital în stare gravă, inclusive momentul morţii sale  (deşi termenul moarte nu i se potriveşte acestui Uriaş) şi ceea ce a urmat după. Sunt pagini scrise cu greu, printre lacrimi, într-o disperare mută şi cu sentimental zădărniciei şi a nimicniciei omeneşti. Sunt pagini care nu pot fi citite decât cu ochii în lacrimi, oricine ai fi.

          Pasajele sunt cutremurătoare.

“Eram în autobuzul meu de navetă spre Tg. Mureş când fiul meu mi-a telefonat vineri, 5 noiembrie 2010, pe la 8 şi 40 de minute, de la Bucureşti. Mi-a spus înecat în lacrimi. „ A murit, tată, a murit!”. Nu mi-am putut stăpâni nici eu, în momentul acela, lacrimile. Am început apoi să plâng în toată regula. E adevărat, eram într-un loc public, dar ce mai conta. Ştiam că în ziua precedentă mai făcuse câte stopuri cardiace, remediate

cu greu de medici. Mi-era frică de ce era mai rău şi răul de care îmi era frică se-ntâmplase. Murise marele poet, Adrian Păunescu! Murise un munte , murise o mare. Murise o certitudine, murise o speranţă. Orele ce s-au derulat la „clasă” (subsemnatul fiind profesor la un liceu din Tg. Mureş) s-au scurs fără mine. Eram în clasă doar ca prezenţă fizică, sufletul meu călătorea spre cel ce-mi fusese model de gând şi acţiune. Spre cel care mi-a arătat pe pământ „calea, adevărul şi viaţa”. Am avut dintr-odată, din nou, sentimentul nimicniciei, ale gâzelor ce suntem noi pe acest pământ. Efemeride şi nimic mai mult, în pofida baterii în piept, uneori, cu cărămida.”

          Ultima poezie scrisă din spital şi unele din ultimele articole ale lui Adrian Păunescu sunt redate cu comentariile lui Răzvan Ducan care relatează şi funeraliile poetului precum şi textile celor apropiaţi: Darie Ducan, fiul autorului.

          Ultimele Epistole sunt scrise după moartea lui Adrian Păunescu.

          Autorul mărturiseşte că această carte a fost mai mult plânsă decât scrisă. Lacrimile pot scrie şi ele cărţi. Lumea literară, spune Răzvan Ducan, se împarte acum, în cea de dinainte de Adrian Păunescu şi cea de după Adrian Păunescu. Şi în 23 noiembrie 2010, Răzvan Ducan scrie un fel de epilog al acestei cărţi de iubire:

           “Ce pot să mai spun la sfârşitul acestei cărţi, a acestei vechinoi cărţi, pe care mai mult am plâns-o decât scris-o!! Da, tristeţea şi lacrimile pot scrie uneori, prin intermediul unei mâini. Aşa a fost la mine. Acum nu mai port cuvinte. Am fost stors de ele. Port doar îngândurare. O tristă îngândurare şi o sărăcire. Mă simt împuţinat. Şi lumea înconjurătoare o percep mai oloagă! Şi chiar mai lipsită de poezie. Stau şi rememorez

totul. Ca un film ce se derulează cu rapiditate în faţa ochilor “văd”: întâlniri, convorbiri, spuse, amintiri, etc. Fotografiile mă ajută. Ajung invariabil la o concluzie, pe care aproape îmi este frică să o spun şi totuşi o spun: Am fost prieten cu un munte!

Nimic mai mult.”

            Şi în faţa unei astfel de iubiri care rezistă şi dincolo de moarte, orice cuvânt adăugat este de prisos.

CEZARINA ADAMESCU

http://www.agero-stuttgart.de

22 ianuarie 2011

 ________________

22 Iulie 2011 – Răzvan Alexandru Oţetea: „Oraşul Adjud în epoca Medievală“ – O abordare interdisciplinară de cercetare ştiinţifică a unei istorii locale (Gheorghe A. Stroia)

Despre cercetătorul Răzvan Alexandru Oţetea, profesor de istorie la Şcoala cu clasele I-VIII din Sascut – Bacău (ce ocupă funcţia de director a şcolii mai-sus amintite), am aflat de curând, cu ocazia invitaţiei primite la lansarea ultimei sale cărţi. Perseverenţa tânărului cercetător (născut în 1978) poate fi probată prin numeroasele studii şi cercetări ştiinţifice asupra controverselor istoriei naţionale, cercetări ce au fost publicate în diverse reviste din ţară (Revistele Variante, Acta Bacoviensia – Anuarul Arhivelor Naţionale Bacău, Agora ). Cu o profundă aplecare spre arheologie, Răzvan-Alexandru Oţetea se alătură echipelor de cercetători şi arheologi de prestigiu din ţară, încercând să dea la iveală aspecte mai puţin studiate ale istoriei naţionale. În studiile şi cercetările sale (poate şi datorită faptului că este strâns legat de oraşul Bacău) întreprinde, cu o deosebită minuţiozitate şi rigurozitate ştiinţifică, studii asupra istoriei acest important oraş de pe harta Moldovei. Astfel publică numeroase lucrări, dintre care amintim: „Bacăul în timpul lui Ştefan cel Mare (Editura  Casei Corpului Didactic, Bacău – 2008); „Concepţia istoricilor români despre caracterul local al oraşelor medievale româneşti (cu o privire specială asupra acelora de la răsărit de Carpaţi)” (Editura Casei Corpului Didactic, Bacău-2009); „Concepţia istoricilor români despre caracterul iniţial al oraşelor medievale româneşti (cu o privire specială asupra acelora de la răsărit de Carpaţi)” (Editura Casei Corpului Didactic, Bacău, 2009); “Geneza oraşelor medievale din Moldova şi evoluţia acestora până la sfârşitul secolului al XVI-lea. Aspecte istoriografice actuale şi noi abordări critice” (Editura Grafit, Bacău-2007);

            De asemenea, în centrul atenţiei sale se află şi importante figuri ale istoriei naţionale, despre care, cu rigoarea necesară unui istoric şi cercetător, publică volumele intitulate: ”Epoca lui Ştefan cel Mare şi Sfânt(1457-1504) în istoria Moldovei medievale . Aspecte istoriografice actuale şi noi referinţe critice” (Editura Grafit , Bacău -2007) şi “Puncte de vedere asupra unei biografii controversate: Alexandru Voievod(1464-1496)” (Editura Grafit, Bacău – 2007). Nici geneza oraşelor de la ţărmul Mării Negre nu sunt neglijate, profesorul Oţetea publicând şi o carte în acest sens, intitulată: „O nouă arheologie  a oraşelor-colonii greceşti din nord-vestul Mării Negre în secolele VII-I î. Hr. Prezenţa barbară din zona nord-vestică a Pontului Euxin” (Editura Casei Corpului Didactic, Bacău-2010). Din categoria lucrărilor profesorului sascutean,  dedicate istoriei creştine, amintim: „O  nouă viziune istorică şi socio-culturală asupra mesianismului iudaic şi creştin. Similitudini şi deosebiri .Contribuţii” (Editura Casei Corpului Didactic, Bacău – 2010), o lucrare bine primită de critica de specialitate şi care furnizează informaţii prin abordarea comparată a celor două mari religii. Manifestând aptitudini pedagogice deosebite şi preocupându-se în mod constant de problemele copiilor, iniţiază în şcoala pe care o conduce o multitudine de manifestări culturale. O astfel de preocupare se concretizează în cartea: “Familia-ca mediu socializator şi educaţional .Conţinutul şi formele colaborării dintre şcoală şi familie în perioada actuală”(Editura Grafit, Bacău–2007)

            Iată, ca o continuare a preocupărilor sale legate de istoriile locale, în anul 2010, la editura casei Corpului Didactic din Bacău, publică lucrarea intitulată: „Oraşul Adjud în epoca medievală”. Facem precizarea că toate lucrările mai-sus menţionate au fost donate (prin generozitatea autorului lor) către o multitudine de şcoli şi biblioteci din ţară, inclusiv la Biblioteca Centrală Universitară, pentru a putea fi folosite de către elevi, studenţi şi dascăli ca materiale de referinţă în studierea şi înţelegerea perioadelor istoriei naţionale studiate. Municipiul Adjud, situat în zona de sud-vest a Moldovei, are mai multe lucrări de tip monografic. Pot spune că lucrările monografice anterioare fac referire la oraşul Adjud – aşa cum îl cunoaştem astăzi – fără a aprofunda, în schimb, perioadele de început ale oraşului, a vetrei vechi a aşezării vrâncene şi mai ales a perioadei medievale a acestuia. Cartea lui Răzvan-Alexandru Oţetea se referă tocmai la perioada medievală a Adjudului, mai puţin explorată de cercetători şi istorici, lămurind cu  acurateţe localizarea istorică şi geografică a aşezării, cât şi descrierea condiţiilor sociale şi economice ce au determinat înflorirea şi apoi declinul acesteia. Folosind metoda cercetării ştiinţifice, cartea este rezultatul unei observaţii atente şi imparţiale, continue şi sistematice. Lucrarea este formată prin alăturarea a trei studii istorice, izvorâte din consultarea atentă a surselor bibliografice şi a izvoarelor, pe care autorul le categoriseşte cu rigoare. Ca un veritabil istoric, resursele bibliografice nu sunt pur şi simplu folosite ca note de subsol, care să susţină afirmaţiile cercetătorului, ci uneori se fac diverse comentarii, care au rolul de a ierarhiza sursele bibliografice şi de a le evidenţia pe cele de o deosebită importanţă.

            Reconstituirea adevărului istoric, a plauzibilului istoric, ce reprezintă dimensiunea ei calitativă, puterea de convingere a scrisului istoric, accesibilitatea sa în faţa cititorului de istorie, colores atque sententiae ( expunerea plastică, sugestivă în discursul istoriografic) şi arta verbului – iată trăsăturile esenţiale ale scrierii de faţă, o analiză istorică bazată pe pragmatism; Să ne amintim cuvintele lui Henri I. Marrou, care spunea că: „…cel mai mare filosof nu este cel care se situează cel mai aproape de adevăr, cel mai mare teolog nu este cel mai mare mistic, ci cel care are charisma poetica cea mai înaltă”. „Oraşul Adjud în epoca medievală ” face distincţia clară între izvoarele istorice primare (directe) şi literatura secundară. Ambele categorii de surse sunt importante pentru istoric. Astfel, studiul literaturii secundare produse de istorici (sau de sociologi, economişti, politologi, lingvişti) este indispensabil pentru a dobândi o viziune de ansamblu asupra unei perioade şi a unui proces istoric. Pe de altă parte însă, recursul la izvoarele istorice primare este esenţial pentru verificarea ipotezelor conţinute în lucrările diverşilor specialişti şi pentru a putea îmbogăţi din punct de vedere cantitativ cunoaşterea istorică. Izvoarele istorice utilizate în „Oraşul Adjud în epoca medievală ”sunt extrem de diverse. Astfel, se evidenţiază: izvoare scrise (acte oficiale, acte şi însemnări personale, inscripţii, scrisori, contracte, registre, lucrări – fie ele manuscrise sau tipărite, cronici), precum şi izvoare nescrise (relicve arheologice, incluzând aici atât situl arheologic propriu-zis, cât şi obiectele recuperate prin investigaţiile arheologice şi depozitate în diverse colecţii, oasele umane sau animale găsite în situl arheologic, inclusiv diversele obiecte de artă sau de uz curent sau decorativ). Remarcăm la cercetătorul Răzvan-Alexandru Oţetea folosirea cunoştinţelor sale, dobândite din afara izvoarelor, ca fiind esenţiale, inclusiv în dobândirea de cunoştinţe din izvoarele istorice. El include în aprofundările sale, principiile criticii sistematice a izvoarelor. Reamintim că analiza critică a surselor este unul dintre principiile vechi ale cunoaşterii istorice. Totuşi, deşi exemple de analiză critică pot fi găsite în unele scrieri ale istoricilor antici, medievali sau renascentişti, regulile sistematice ale analizei critice a izvoarelor au fost stabilite abia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, de către călugării benedictini şi de către bollandişti. Aceste reguli, folosite iniţial pentru studiul diplomelor medievale, au fost apoi extinse la toate categoriile de izvoare scrise  şi au devenit în secolul al XlX-lea o parte indispensabilă a competenţei istoricului profesionist, despărţindu-l pe acesta de „diletanţi”.

            Unul dintre ţelurile avute în vedere în activitatea sa de cercetare istorică este stabilirea clară a unui set de fapte istorice (aceste fapte istorice pot fi atât fapte individuale – de tipul Adjudul în privilegiul comercial acordat de Ştefan cel Mare, cât şi fenomene sau procese istorice complexe, rezultate ale acţiunii unor grupuri mari de oameni pe durate mai lungi de timp). Astfel profesorul Oţetea utilizează în aprofundarea şi susţinerea elementelor cercetării sale: metoda filologică (lexicală), metoda geografică (spaţială), metoda genealogică şi metoda comparativă. Iată câteva dintre resursele unui inventar metodologic, care fac posibilă realizarea unei cercetări ştiinţifice autentice, făcute cu un deosebit simţ de răspundere şi mai ales, cu un respect deosebit pentru istoria meleagurilor pe care pe evocă. Adjudul (oraş aflat în proximitatea localităţii sale adoptive, Sascut ) este prezentat în conformitate cu faptele şi evenimentele istorice care i-au declanşat ascensiunea ori declinul. Ar fi multe de spus despre cele scrise de către tânărul cercetător în cartea sa, o lucrare care-i confirmă valoarea ca istoric şi îi denotă predilecţia pentru studiul arheologiei. Din punctul meu de vedere, este o lucrare reuşită dar care merită a fi continuată, prin prezentarea mai amplă a realităţii istorice a aşezării vrâncene. Aş dori, de asemenea, să-i sugerez autorului o prezenţă mai activă a istoricului, prin prezentarea într-o gamă extinsă a punctelor de vedere strict personale. De bună seamă, prezentarea diverselor aprecieri critice asupra izvoarelor istoriografice este la fel de importantă ca interpretarea adevărului istoric, ţinând cont că “Istoria nu are viaţă, dacă nu intervine istoricul…Istoricul nu se limitează numai la catalogarea unor evenimente importante ci are datoria deloc uşoară de a stabili o ierarhie a faptelor considerate certe sau concrete din punct de vedere ştiinţific… Cu alte cuvinte istoricul este cel care decide dacă o faptă are sau nu relevanţă istorică…”, aşa după cum preciza însuşi autorul, în motoul cărţii sale.

             „Oraşul Adjud în epoca medievală” este o lucrare care vă va stimula curiozitatea şi vă va menţine viu interesul pentru cultivarea respectului pentru istoria naţională, pentru munca asiduă desfăşurată de istorici în acest sens. Un succes şi, în acelaşi timp, o motivaţie pentru începerea şi finalizarea unor cercetări viitoare care să restituie românilor pagini din istoria necercetată a neamului şi prezentarea unor evenimente mai puţin cunoscute. O carte care nu se doreşte o finalitate ci o pistă de pornire în orice altă investigare viitoare, care ar face referire la această localitate. Îi urăm profesorului Oţetea succes în parcurgerea unui drum deloc uşor, dar care oferă mari satisfacţii şi împliniri. Un drum care – cu siguranţă – va contribui la cunoaşterea şi recunoaşterea originilor noastre, la restabilirea adevărurilor nescrise, ce ne definesc ca neam, în contextul general al umanităţii.

GHEORGHE A. STROIA

Adjud – Februarie 2011

 

_________________

21 Iulie 2011 – Snowdon King/Ionut Caragea, „Conştiinţa lui Uezen“, proză ştiinţifico-fantastică, Iaşi, Editura Fides (Ion Pachia Tatomirescu)

Povestitor de lungă cursă fantastică. „Macronuvela“ / „Microromanul“ din care s-au publicat şapte capitole în «Uezen şi alte povestiri» (supra), continuă („în tele-serial“) să pună la dispoziţia Distinsului Receptor Valahofon, tot sub pseudonimul Snowdon King, capitolele VIII – XV («Capitolul VIII / Calul troian», «Capitolul XIII / Conştiinţa lui Uezen»,  «Capitolul XV / Întuneric şi lumină», cu „nucleul“ / „centrul de gravitaţie epic-fantastică“ în «Capitolul XI» care îşi circumscrie „subcapitolele“: «Remember», «Cartea Creaţiei după Democles», «Viaţa lui Uezen» şi «Revoluţia sexului» etc.), drept „urmare psiho-acţional-dramatică“, însă sub un titlu „mai fermecător“, Conştiinţa lui Uezen (2010*), având «Cuvântul înainte», Ionuţ Caragea, ori Un pariu câştigat cu literatura, de Dumitru Scorţanu, unde mai aflăm: «Ar fi fost de neconceput pentru mine ca după ce m-am lăudat tuturor că l-am descoperit (pus în valoare) pe poetul Ionuţ Caragea, să nu-l fi publicat într-un gen oarecum diferit. Am sperat în secret că în SF, ca şi în poezie, Ionuţ va fi un liric. Şi iată, citind volumul II al primului său roman SF, pot spune că am câştigat a doua oară pariul cu literatura: Ionuţ Caragea scrie un SF de o calitate care m-a lăsat cu gura căscată» (p. 6), bineînţeles, şi peste vară, căci musca intră la răcoare în „peştera Împăratului din Munţii de Azur“. Eroul din panoul central, Uezen, un soi de „Ne-Zeu(ţă)“, ţine, cum e şi firesc, de o excepţională ciber-tipologie: «Uezen era un băieţel care trăia în Markeb, un sat din regiunea Pantheem, în emisfera nordică a planetei», o emisferă cu ceva electro-Canadă, desigur; «Tatăl său era Tobiah şi mama sa era Lenia. Ei aveau peste 900 de cicluri şi deţineau capacităţi spirituale superioare, fiind capabili să recepţioneze şi să transmită mesajele lui Democles venite pe calea luminii. […] Pe măsură ce creştea, Uezen avea să cunoască şi senzaţia de singurătate, atunci când bătrânii s-au retras pentru o vreme din câmpul său energetic. Acest proces era menit să facă loc Eului care dorea să se unifice cu Eul Divin» – p. 49 sq.; Uezen face şi «Revoluţia sexului», mai mult ca sigur, ca şi când „ai reforma un Stat“ (după cum constatăm la p. 50 sqq.): «Faţă de bărbaţii altor planete care erau civilizaţi şi educaţi, cei de pe Pteol erau adevărate bombe cu testosteron, gata să explodeze şi să ucidă pentru o partidă monstruoasă de plăcere. Femeile erau tratate ca sclave, ca obiecter sexuale, ca animale de companie şi nicidecum ca jumătăţi ale sufletului. Însă această asuprire încetase o dată cu revoluţia sexului, atunci când pteolienele au luat armele în mâini şi şi-au cerut drepturile. […] După descoperirea pietrelor nedeice, Zayonul devenise ţinta cea mai interesantă. Nu existau bordeluri şi colţuri de stradă care să nu fie împânzite de pteoliene dispuse să satisfacă toate gusturile doritorilor de sex. Dar, de foarte multe ori, sub influenţa drogurilor, femeilor le ceda inima. […] Pteol fusese uşor de cucerit de către Anuk. O planetă fără apărare şi fără zone strategice, având un singur continent, Taklaman…» (*Snowdon King, «Conştiinţa lui Uezen», proză ştiinţifico-fantastică, având un cuvânt înainte, «Ionuţ Caragea, ori Un pariu câştigat cu literatura», de Dumitru Scorţanu, Iaşi, Editura Fides, 2010; pagini A-5: 98; ISBN 978–973–8930–63–6).

ION PACHIA TATOMIRESCU

_________________

20 Iulie 2011 – Eugen Pop: „Pseudominifabule“, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Cluj-Napoca, Editura Pro Vita (Dan Brudaşcu)

            Îmi aduc aminte că, înainte de 1989, unul din genurile (sau subgenurile, în opinia unor elitişti) li-terare de mare succes era epigrama. În pofida restricţiilor, riscurilor (inclusiv de suportare a rigorilor unei justiţii telecomandate de organele politice şi total obediente faţă de ele) şi a opreliştilor (nu puţine şi extrem de reale) cu care se confruntau autorii acelei perioade, întâlnirile la care participau şi epigramiştii (indiferent de mărimea talentului lor) se bucurau de un incredibil succes. În pofida prudenţei şi cenzurii autoimpuse, cei cu adevărat înzestraţi reuşeau să strecoare în textele lor şopârle care făceau deliciile ascultătorilor. Evoc, în acest sens, şedinţele lunare ale cenaclului ce funcţiona în acei ani pe lângă Clubul cultural al I.A.Bv., condus de harnicul ş neobositul Dumitru Stănescu, care, cel puţin pentru mine, erau un adevărat regal, nu atât pentru calităţile estetico-literare ale textelor citite (nu lipseau, desigur, nici astfelde calităţi, darnu cred că accentul er pus neapărat pe ele), cât pentru oportunitatea de a râde sănătos faţă de lucrurile strâmbe şi ridicole din jurul nostru.

            Acelaşi inimos Dumitru Stănescu reuşea uneori ca, în paginile unei reviste (cu apariţie aleatorie, la cheremul liderilor sindicatului marii uzine braovene), trasă la şapirograf, să publice o parte, infimă, a textelor citite în şedinţele de cenaclu. Acelea ce reuşeau, desigur, să treacă de „vigilenţa” cenzurii politico-ideologice a momentului respectiv.

            Mulţi dintre membrii acestui cenaclu se deplasau, la sfârşit de săptămână, prin satele braşovene şi, departe de ochii cerberilor politici, asumându-şi riscuri reale, dădeau dovada talentului lor, bucurându-şi auditoriile considerbile prin suculenţa şi aciditatea textelor citite, nu o dată de un curaj greu de conceput azi.

            După 1990, la invitaţia organizatorilor, am asistat la câteva ediţii ale Festivalului „Eterna epigramă”, iniţiat de membrii cenaclului „Satiricon”, la Cluj-Napoca, onorate de participarea celor mai de seamă epigramişti din ţară. Pe unii dintre aceştia am şi avut ocazia de a-i cunoaşte personal.

            De mai bine de un an de zile, am reluat colaborarea dintre membrii cenaclului „Satiricon” şi Casa de cultură a municipiului Cluj-Napoca, oferindu-le găzduire şi sprijinindu-i, după odestele noastre posibilităţi, la organizarea ediţiei din 2010 a respectivului Festival.

            Unul dintre cei mai activi între epigramiştii clujeni este, indiscutabil, profesorul Eugen Pop, care, în pofida marilor probleme de sănătate cu care se confruntă în ultima perioadă, nu se dă niciodată bătut şi se implică, cu scrisul lui inspirat şi caustic, dar şi cu aportul personal direct, la susţinerea cenaclului şi a activităţilor lunare iniţiate de acesta.

            În ultima vreme profesorul Eugen Pop performează şi editorial, la început de an 2011 apărându-i deja două volume, ultimul intitulat „Pseudominifabule”[1]. Volumul, ca şi altele anterioare, ilustrează şi trăsăturile de caracter şi calităţile umane deosebite ale autorului. Fire neîmpăcată cu lenea, minciuna, prefăcătoria etc, dar nici cu racilele societăţii în care trăieşte, Eugen Pop este neiertător şi acid, subliniind, cu har, dar şi cu mult curaj „parvenitismul, demagogia, ipocrizia, cameleonismul politic etc.”[2]

            Deplin stăpân pe meserie şi instrumentele scrisului său, Eugen Pop îşi numeşte, inspirat, catrenele din această carte minifabule, oarecum şi spre a mai atenua, cel puţin aparent, din impactul devastator al acestora asupra celor vizaţi de autor.

            Eugen Pop nu îşi caută greoi, cu eforturi, subiectele despre care să scrie. Dovedind un deosebit simţ civic, el nu trece indiferent faţă de nimic anormal din viaţa de zi cu zi a societăţii româneşti, în ansamblul ei, dar nici faţă de întâmplările din spaţiul său de locuire. Am putea spune că, dovedind o deosebită cultură şi pătrundere a realităţii înconjurătoare, Eugen Pop face din orice moment sau întâmplare, declaraţie sau acţine politică etc., un subiect al textelor sale epigramistice.

            Lectura acestui volum este extrem de savuroasă, oferind cititorilor pe lângă bucuria întâlnirii unor texte scrise cu har şi talent şi un surâs amar, la fel ca al autorului (nu ştiu de ce am impresia că Eugen Pop râde printre lacrimi scriind aceste savuroase şi nemiloase texte ale sale!), bănuiesc, la constatarea că lucrurile despre care se scrie ne fac viaţa grea şi amară datorită mai marilor clipei din viaţa publică şi politică, preocupaţi doar de propria lor îmbuibare şi aproape deloc de binele şi interesul public.

            Aşa după cum sublinia şi Silvia Popescu, caratele deosebite, incontestabile, ale volumului de faţă le reprezintă: „meşteşugul verbului, migălit şi nuanţat, dens, varietatea subiectelor surprinse, spontaneitatea şi prospeţimea paginilor, cu asocieri neaşteptate şi conexiuni surprinzătoare.” În opinia aceleiaşi autoare, „toate acestea dovedesc că scrisul este pentru plurivalentul Eugen Pop o a doua natură, cu un stil inconfundabil şi, aici, cu un sarcasm de cea mai pură sorginte românească.”[3]

            În opinia mea, virulenţa, aciditatea, dar şi inteligenţa versului lui Eugen Pop fac din aceste „pseudominifabule” unul dintre cele mai puternice, incontesabile şi devastatoare atacuri la adresa clasei politice şi a Puterii actuale. În acelaşi timp, însă, în opinia mea, aceste texte umoristice veritabile vor ajuta generaţiile viitoare ca, dând la o parte vălul propagandistic encomiastic de azi, să perceapă aşa cum se cuvine nişte realităţi crude şi necruţătoare, nu foarte depărtate în timp, care nouă ne fac amară şi greu de suportat viaţa de zi cu zi ce ne este rezervată de un regim incompetent şi indiferent, care şi-a întors de mult faţa de la acest popor şi de la nevoile şi aşteptările lui.

            Cred că, prin risipa lui de imaginaţie, de ascuţime şi agerime, prin ironia de cea mai elevată calitate, desprinsă din fiecare text al lucrării de faţă, Eugen Pop se afirmă ca unul din cei mai înzestraţi şi mai autentici umorişti ai României începutului de mileniu III.

DAN BRUDAŞCU

________________

19 Iulie 2011 – Eugen Dorcescu: „Elegiile de la Bad Hofgastein“, Ed. Mirton, Timişoara (Marcel Turcu)

1 Lirism escatologic

 Prezenţă sobră, cele 28 de elegii ficţionează între: grafica lirică severă; regretul optim esenţial; proiecţia spiritului într-un cosmos grav, adică – între elegie, linos /Grecia antică: incantaţie lirică a breslei ţesătorilor/ şi threne: cântece funebre, pe un fond de lyra, precum cele invocate de poetul Athenaios/.

Dar, în text, rezonanţa psalmică generală are menirea( mistului ) de a armoniza “epica” vieţii şi a morţii, încorporate – arhetipal – în părinţi .

 E prezent principiul escatologic (egiptean) KA – acel “ dublu “ al eteratului: v. mama,  afectuos dispărută. Volumul se detaliază în tonusul restrictiv al misterelor orfice .

Dintru început, cele enunţate mai sus rezidă în categorii de referenţă, precum “ absenţa-care induce- frustrarea”, p. 13. Se moare acolo, ”spre sud, spre Achenpromenade, către râul cu arome de cimbru şi mentă “/, unde ajunge-protejat- trupul mamei /. Se moare sugestiv, întru materie celestă. Textul reface (parcă) drumul primejdios al  mătăsii pe un bun segment de existenţă. Destinul omului e convergent cu “desprinderea de…“,  precum în elegia a opta a lui Rilke / v. Elegiile duineze/ :

  Cine ne-a răsucit astfel încât,

Orice-am face, ne aflăm mereu în postura –

Celui care pleacă …”

Muntele retras în vazduh, e – deopotrivă – “carne si duh“ /p. 15.  Se parcurge, nu prima, ci a doua evanescenţă – “spre mai sus”- cum se întâmplă cu fenomenul –metafizic- al “ieşirii din ascundere”/ Heidegger – atunci cand şi acolo unde Eugen Dorcescu gândeşte, în  linie directă, metafizica !

 2 Eternitatea indusă şi “macerată” în poeme

 Poetul îşi construieşte absolutul, chiar dacă acesta “există”- din lut: viată; duh: spirit; cerul adamic: zeu (cenzurat). În aceste condiţii, eternitatea este-evident- trinitară.  Cititorul are astfel imaginea deschisă a drumului învolburat al Crucii “pe sub apă”, ceea ce pare a fi o rugă adresată zeului “retras”- deus otiosus. Iată-l deci – pe om – a fi “Dumnezeul neaşezat“, recunoscându-l aici, fireşte, pe Nietzsche.  Neaşezat- “până la râu si dincolo de râu”/10, vers ce păstrează consistenţa “mamei infinite “, de aici ori din zona mediană; de unde – măcar- nu mai putem fi “ izgoniţi” ! / Jankielevich : Paradoxul moralei /. Fiind vorba de sfera liminală, de angelitate, întregul volum e un joc al îngerilor obstinaţi, cărora, poetul le impune, uneori, un deplin “statu quo”, pentru a-i tempera o clipă: “ Într-un timp sideral, plouă pieziş”/ p 25.

3 Tipuri şi moduri ale Ascensiunii

 serpentine; arcul; scalaritatea : “ vorbeşte de frunzele nucului,“ Cu doi ani înainte să moară, mama   ce ne zburau împrejursau  a locuit la noi peste  îmbrumate “/21  iarnă “/ 31  E. Dorcescu – acel criptograf al “ faliilor metafizice “/ v. p. 19/ arborează o prudenţă  scalară, prin care, noi, toţi, acceptăm limita !  Aici, moartea/ mortificarea şi apoi “refacerea strategică“, nu sunt revoltă, ci penitenţă (lirică), psalmodiată în fiecare vers, cu  smerenie… Acesta e  “omul empiric şi transcendental “, de la B. Pascal la R. Caillois, “mişcat“ ; descentrat, finalmente !…

  4  Comunicarea cu treptele iniţierii

 Precum viaţa, moartea – şi ea- se învaţă – ne spune, ceremonios, Eliade.

 În textul lui Eugen Dorcescu, verb în prim plan nu există şi – poate – nici acel vis verbi   al lui Augustin, ci doar vocabule transparente, dar nu difuze, şi asta e tot serafism, tot  rugăciune, subscrisă fenomenologic, turnată într-un versant liric expresionist, maniera în care “curge” mai tot florilegiul elegiac al poetului.:

   “Acestea au fost – către mine –

ultimele mamei cuvinte. “/22

De la “falii” la halou, nu se ajunge ! Nu! la “ prăbuşirea fiinţei sensibile “/ 20, ci – doar – la o plecare; desprindere; trecere medulară, “pe sub grotele ude, împreună cu luna”/ 46.

Însă prin întregul volum străbate Personalitatea Mana: “sinele umilit” /Jung/ ce conduce Fluidul liric de la apetenţă la asceză şi – “asceza purifică imaginaţia“/ St. Bernard- în vreme ce “existenţa decrează “ / R Caillois.

Dacă poetul şi-a rezervat cel puţin două epiloguri în paginile finale, încercăm să conturăm acum şi – epilogul cititorului !

Prin urmare, volumul acesta e mult mai  liber “decât “Moartea tatălui”, apărut in 2005, la Editura timişoreană Marineasa, ambele însă fiind legate prin “agonia“ lor activă, factuală ( agone- gr. înaintare, fapt !), de-asemeni aceleaşi  fiind contaminate de un calm furibund.

În sine, poemele recente, ca “epistole către morţii în viaţă“/23, îşi ţintuiesc semenii în tăcerea lor fundamentală, aceştia fiind confruntaţi cu moartea plurală, stadială. Aceste “epistole” se raportează prudent la o anumită “viclenie a istoriei”, în care, “plouă mai mereu şi … zadarnic” /25.

Lirismul “tacit“, fidel rugăciunii esenţiale, pe traseul : viaţă-moarte- Dumnezeu – dezvoltă, pe planul expresiei, metafora arterială, programatic, initiaţică dinspre eul uman spre Samasara (id est egipteanul Ka), conturând o călătorie arhetipală, aproape alchimică, de la “biserica mamei”/27 la cosmosul  ”relativizat“, levitaţia apărând astfel în demersul cultural-antropologic al textului.

Fie şi  “o moarte de mătase” /37/, firul ideatic e suficient de rezistent şi de strălucit, pentru a sintetiza în felul acesta, “drumul mamei, tatălui, fiului”/ 45, prin degresiunea substanţei imateriale …În onoarea Samsarei, pledează şi jubilaţia unor “fotografii” ale celor de “acasă” (şi nu prea !), iconarii volumului, adevărate “ fulgere în vid“, totul ca un joc (specular) de oglinzi, fie ele şi ale unor îngeri  irascibili.

Poem, elegii şi volum omogen corelat, materie lirică (abstractă), developată în spectrul: deus otiosus-deus in corpore. Între timp şi întru loc se moare şi se scrie simultan, cu o smerenie albă, subtilă. Poetul, în fond, îşi corelează totul, într-o statuie virtuală, de bronz sau, mai degrabă de ”mătase”, în care, noi, cititorii nostalgici ai soclului, îl recunoastem pe poet !

Eugen Dorcescu, prin fiecare exegeza de-a sa ori volum de poezie publicat, abia poate singur percepe cât de mult îşi dilată orbitele !

“Nu există poezie pură, ci o sete veşnică de poezie“ / Paul Hazard- Criza conştiinţei europene – Humanitas, 2007.

Timişoara, 11 ianuarie 2011

MARCEL TURCU

__________________

18 Iulie 2011 – Stanislav Lacomchin: „Viola“, volum în curs de apariţie la Editura „Sinteze“ Galaţi (Cezarina Adamescu)

          Există oameni care şi-au păstrat candoarea avută la vârsta ingenuă. În pofida vârstei venerabile, există oameni care şi-au păstrat sufletul intact, în ciuda nenumăratelor agresiuni de pervertire pe care sunt siliţi să le suporte toată viaţa, cu osebire, în timpurile din urmă, când nu a mai rămas picătură de frumuseţe morală în societatea în care ne cărăuşim existenţa.

          Agresiuni pe toate căile şi canalele. Oriunde ne-am ascunde, agresiunea dă buzna peste noi, că de aceea e agresiune şi caută să ne acapareze trupurile şi sufletele, de nu mai rămâne un colţişor neîntinat. În atare condiţii, ce ar putea face un om care a primit o educaţie, al cărui suflet sensibil nu suportă vulgaritatea, miasmele pornografiei şi ale viciilor, devenite peste noapte virtuţi, care sunt aclamate şi postuloate prin toate mijloacele, ba au ajuns motiv de mândrie şi literă de lege?

          Ca să rămâi necontaminat îţi trebuie o carcasă, nu de metal, nu de sticlă, fiindcă şi acestea ruginesc şi se sfărâmă, ci dintr-un “material” ales anume. O cascasă alcătuită din credinţa fermă că Dumnezeu e peste tot şi Ochiul Său ne priveşte în orice clipă. Doar aşa mai putem să ne păstrăm puţina demnitate umană ce ne-a rămas, îndeobşte.

          “Îmbrăcaţi cămaşă albă şi scrieţi dimineaţa” – spunea poetul leton Immans Ziedonis. Doar în cămaşa albă a duminicii trebuie să aşternem ceva pe hârtie. Hârtia e ca un cearşaf pe care se impregnează uşor orice murdărie. Şi rămân petele. Care nu ies, cu toate metodele moderne de curăţire. Cu toţi detergenţii. Petele de pe suflet nu se pot curăţa decât la sfânta spovadă.

          Sub cuvintele de taină ale deglegării de păcate pe care, reprezentantul lui Dumnezeu, în confesional, ţi le adresează, eliberându-te de păcate, de greşeli voite şi nevoite.

          Am spus că hârtia nu suportă compromisuri. Pe ea ar trebui aşternute doar cuvinte care edifică şi nu cele  care ruinează sufletele.

          Un scriitor, un om demn, de toată isprava, scrie istorisiri, poeme, piese de teatru. Scrieri de odinioară. Universul lui aparţine trecutului. Lumii aceleia la care jinduim fiecare. Un pictor naiv zugrăvind tablouri de altădată.

          De ce trecutul este mai  frumos? De ce este mai pur, mai demn decât prezentul? Doar pentru că nu se mai întoarce niciodată?

          Amintirea păstrează ceea ce e vrednic de amintire. Restul respinge, înlătură dintr-un anume sentiment de autoapărare, dintr-un instinct de supravieţuire care dictează omului să aleagă, să păstreze doar ce e bun şi frumos. Rareori omul păstrează răul, urâtul, sentimentele potrivnice, care, o dată cu trecerea timpului, se estompează.

          Stanislav Lacomchin – scrie, aşa cum trăieşte: simplu, candid, modest, frumos, adevărat. El se bucură din orice, a învăţat să preţuiască viaţa şi să-i ofere tot ce e mai bun şi frumos din sufletul său. E generos, respectuos, cu un suflet gingaş de copil mare. Sensibilitatea lui nativă, simţul artistic manifestat în aproape toate domeniile artei: teatru, pictură, muzică, literatură, îl singularizează printre colegii de condei. Dar mai cu seamă prin faptul că nu s-a molipsit de trendurile zilei, ci a rămas la primele lui iubiri: poezia şi teatrul, frumosul sub toate  modalităţile de expresie.

          Stilul lui e simplu ca pământul şi apa, despuiat de orice urmă de podoabă, direct, necondiţionat, precum apele line şi de mică adâncime care nu te îneacă, ci doar te udă până la glezne. Prin ele vezi orice vietate acvatică şi chiar poţi să le prinzi cu mâna.

          El este un constructor şi clădeşte naraţiuni, edificii spirituale după toate regulile construcţiei. Cu temelie,  armături, pereţi, ferestre, uşi, acoperiş, hogeac şi grădiniţă în jurul casei. Cu flori multe şi pastelate. Cu fundiţe roz-bombon şi cu inimioare de catifea de ziua îndrăgostiţilor. Cu norişori pe un cer “de peruzea” şi cu un colţ de soare mijind printre ei.

          El a scris toată viaţa, dar abia acum, în amurg s-a gândit să-şi adune lucrările. Lucrările lui – pictură naivă, executată cu o candoare care astăzi lipseşte celor mai mulţi oameni. El şi-a păstrat-o intactă în cuibul inimii sale în care încap: orbi, cerşetori, orfani, artişti, vietăţi felurite, cheflii.  Tablourile lui de altădată sunt înduioşătoare, fiindcă reînviu vremuri apuse, principii şi legi morale pe care azi, societatea, nu mai dă doi bani.

          Vetust!  Depăşit, învechit, l-am putea cataloga, dacă cineva ne-ar da dreptul. Cine să mai aibă nevoie de poveştile, de istorisirile lui cu urşi care dansează, cu vagabonzi, cu cerşetori, de o candoare care ar întrece până şi sufletele cele mai pioase?

          Un fel de prinţul Mâşchin în altă epocă, pe meleaguri româneşti, acolo unde, şmecheria, învârteala, escrocheria sunt la putere.

          Scrierea de faţă este un exemplu concludent. Ca tot ce a istorisit până acum în “Fetiţa de sub felinar”; “Iubire divină”; “Minunea din sătuc”; “Gheşeft”; “Circul”; “Lala”; “Înscenarea”; piesa “Stradivarius” şi “Un caz în familie”,  povestiri pilduitoare, de cele mai multe ori având o morală la sfârşit sau pe parcursul istorisirii,  nenumăratele poezii pe care le-a grupat într-un volum de proză, teatru şi poezie, intitulat “Mozaic” apărut la Editura “Sinteze” în 2009. Lumea pestriţă a târgurilor de provincie cu negustorii lor ambulanţi reînvie sub pana scriitorului care ştie să creeze atmosfera de odinioară până în cele mai mici amănunte, dar mai puţin atent la trăirile psihologice ale personajelor. Analizele psihologice le lasă în seama cititorilor. Fineţurile stilistice îi lipsesc cu desăvârşire.

          Din  toate scrierile  se degajă  însă, un aer blând şi cinstit, de om cumsecade care vrea să recheme şi să întoarcă  Timpul din albia lui, dându-i altă direcţie de curgere.

          Lui Stanislav Lacomchin i se face milă de personaje atunci când e nevoit să le pună să facă ceva reprobabil. Le găseşte scuze şi le reabilitează imediat. Pentru că sufletul său nu cunoaşte răutatea, invidia, meschinăria, ura, gelozia. Pentru acest autor, oamenii sunt buni şi frumoşi, cinstiţi, oneşti, au scrupule şi fac numai fapte lăudabile.

          În povestirea de faţă, Viola este o cerşetoare. O fată tânără, oarbă, silită să trăiască, alături de alţi trei năpăstuiţi de soartă, un ciung, unul care tremură din toate mădularele şi o cotonoagă, căreia îi lipseşte un picior. Toţi patru, adunaţi în casa unei profitoare, care-i trimite la cerşit, trăind de pe urma lor.

          Autorul le găseşte motivaţie fiecăruia.

          Povestea e previzibilă, ghiceşti totul dinainte, până şi replicile. Scenele se derulează cât se poate de firesc, sau cum ar trebui să fie firesc. Toate gesturile şi toate frazele sunt explicate detaliat. Nu se sugerează nimic. Ţi se oferă mură-n gură sau pe tavă, toată acţiunea, toate personajele. “Na măi lup, ţigan de-a gata…”  Nu te despică în două realitatea în cruzimea ei frustă, ci mai degrabă te înduioşează, te îmblânzeşte. Nimic sângeros, fără violenţă, parcă strigă poveştile lui care evocă o lume închipuită care, vai, mă tem că nu va mai reînvia niciodată. Sau nu va mai fi cum a fost. Decât în fotografiile alb negru ori saepia sau în filmele mute. O scriere în care trebuie să-ţi pregăteşti două batiste. Evident, pentru cine mai iubeşte literatura lacrimogenă sau telenovelele.

Atâta naivitate doar în picturile naive am putut să admir. În culori cât se poate de dulci, pastelate. Care sunt pentru sufletele curate. Cred că însuşi autorul are nevoie de această candoare şi bunătate şi că se hrăneşte din ea pentru a merge mai departe într-o lume de lupi tineri şi lacomi, care prădează tot ce le iese în cale. Cred că se hrăneşte el însuşi cu aceste delicioase prăjiturele şi licori sufleteşti pentru a putea supravieţui. Nu-i uşor să-ţi faci loc, nici cu picioarele, nici cu coatele. Prea mare e îmbulzeala, goana după un loc convenabil, o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Să ne aşezăm, fie şi câteva clipe într-un fotoliu ori şezlong, şezlong, ori chiar în hamac, şi să ne permitem să contemplăm ce vedem în jurul nostru. Natura poluată, oamenii înrăiţi, închişi în cuştile lor, animalele sălbăticite, florile aproape moarte, culorile vestejite, stelele prăbuşite dintr-un cer aproape inaccesibil. O privelişte menită să te descurajeze. Cauţi un suflet-pereche, vrei să afli comuniuni de spirit şi dobândeşti experienţe nefaste. “Mais ou sont les neiges d’antant?” – se întreba, la rîndul lui Francois Villon, faimosul trubadur-vagabond al Poeziei?

Însăşi eroina principală, Viola izbucneşte într-un acces de disperare, când i se prezintă posibilitatea unei operaţii care să-i redea vederea:

“-Niciodată!!!…Niciodată!…Totul nu-i decât o fată morgană. Vise irealizabile. Întunericul va rămâne mai departe stăpânul vieţii mele!!”

Lumea e cuprinsă ireversibil de întuneric? Nu mai există nici o speranţă?… Care doctor din zilele noastre se oferă să te opereze fără nici o para? Ba să te şi îngrijească?…

Scena confruntării Violei cu Lumina, după operaţie e aidoma unei montări teatrale, când regizorul dictează mişcarea în scenă a actorilor pe replică. Şi totul se termină, ca-n filmele cu happy end.  Nici nu e de mirare.O astfel de scriere nu se putea sfârşi prost. Prea e pregătită cu luare aminte. Autorul împrumută din sufletul său câte ceva, tuturor personajelor. Îl recunoşti lesne.

Lumea vardiştilor cumsecade, a hoţilor sentimentali, a şefilor de gară cinstiţi şi a ordonanţelor tâmpe… Unde mai există o astfel de lume, decât în scrierile nostalgicilor care-şi mai găsesc refugiul în scrieri romantice?…

Care comisar de poliţie, obişnuit cu răufăcători, cu delincvenţi şi şmecheri de tot felul, se înduioşează de soarta unei tinere cerşetoare, astfel încât, atunci când îi ia interogatoriul, cu bărbia tremurând, îşi şterge o lacrimă ce i se prelinge în barbă?

Se pare că viaţa a devenit cu totul alta, între timp. Pe cât de dură, pe atât de ispititoare. Acaparantă, agresivă, o fiară. Parcă n-a mai rămas nimic frumos în lume. Şi totuşi, iată, ne salvăm sufletele, prin astfel de naivităţi literare.

Care mai plac. Nu numai copiilor, ci şi adulţilor care nu şi-au pervertit de tot sufletele. E greu să rămâi neîntinat. Dar nu imposibil.

          Astfel de scrieri ne demonstrează că mai există o nădejde, o lumină şi că de undeva, chiar şi dintr-un colţ de lume, va răsări din nou floarea purităţii. Exact ca aceasta. Şi care poate înmiresma din nou Universul.

CEZARINA ADAMESCU,

Ajun de Bobotează 2011

  _______________

15 Iulie 2011 – Andra Rotaru: „Ţinuturile sudului“ (poezii) Piteşti, Editura Paralela 45, colecţia Avanpost (Corneliu Vasile )

Dedicată unui necunoscut Aurel R., placheta de versuri are trei părţi, Primele dimineţi, Ţinuturile sudului şi Desprinderi, prima şi a treia având  ca motto câte un catren, în limba engleză, din The Doors, My wild love, respectiv the Doors, My wintertime love.

Ceea ce frapează, în această carte de versuri, este asocierea sau implementarea unor elemente ale naturii (geografiei) româneşti, apa marină, ploaia, dimineaţa, iarba, păsările, peştii, frunzele, peştii, muşchiul verde, zăpada, gheaţa,noroiul, vrăbiile,livada de cireşi,  sau ale civilizaţiei urbane ,ziduri, ferestre, uşi,casa, podelele, tavanul, lanţul de la gât, scaunele, în  orizontul aşteptărilor, singurătăţii, dragostei, despărţirii, convieţuirii.

Remarcabilă este această dublare a simţurilor şi sentimentelor cu peisajul marin sau subacvatic, cu fenomenele naturii în anotimpul îngheţat. Chiar titlurile unor poezii sunt  datate în zile şi luni de iarnă (ianuarie, februarie), dar şi în martie, însă având „secretizat” anul prin XXXX, mijloc care evocă documente reale ale epocii actuale, eliberate cu unele rezerve privind protecţia datelor.

Universul liric  exterior al plachetei se află între nisip, verde şi apă. Fiinţa iubită dispare în mare,iar, în altă secvenţă, iubitul îi spune că  ea poate alege ca el să dispară din viaţa ei. Interesant este procedeul transcrierii în cursive a unor secvenţe, sugerând un alter ego sau vocea complementară a fiinţei pereche.Nunta este imaginată ca o intrare în apa adâncă, iar râsul ca un element care îndepărtează atingerea.

Lichenii moi, un muşchi verde, fâşii de pânză, podelele, apa mereu apărută, , ferestrele închise, varul şi tavanul alcătuiesc un decor adiacent al simţămintelor. Cei doi îndrăgostiţi împart camera în două, pentru o iarnă, iar ieşirea, plecarea, este imposibilă.

Trecerea pe sub cireşii dintr-o livadă este comparată cu alunecarea printr-un tunel subacvatic.

Un element de civilizaţie urbană sunt străzile, cu care poeta dansează până la întâlnirea cu persoana iubită. Sunt versuri care prezintă zbaterea sufletească, într-un decor cu multe sunete, culori, dimineţi rezonante la sentimente.Nu lipseşte caracterizarea tranşantă: după afundarea în iarbă a trupurilor alunecoase, bărbatul care se ridică, în negru, este asemănat cu „păsările care zboară pe deasupra oricărei cărni”.

Tragismul despărţirii, îmbrăcat în straie romantice, expune simţămintul credibil de fată, care declară că nu a luat cu ea nimic,a aruncat vederea şi frunzele de la el, care „se îngălbeniseră puţin pe la margini”.

Trăirile contradictorii sunt asociate mai mult cu iarna, care îi aduce în trup „gheaţă bolnavă”. În spiritul cunoscut de „lasă-mă şi nu-mi da pace”, după atmosfera de îngheţ, cu „pereţi de ciment între noi” şi după ce remarcă „îmbrăţişările mincinoase de pe un pod” şi declară „să nu mă mai cauţi”, tânăra revine :”apoi te-am chemat”.Un citat filozofic completează faptele şi întâmplările sufletului, deşi tinereţii nu îi este caracteristică înţelepciunea, ci directeţea fără precauţii a  sentimentului: „despre ce nu se poate vorbi încă şi mai greu să se tacă”.

Iubitul vine cu flori dinspre miazăzi, iar în port, unde ea se duce, vara, el pare a fi omniprezent.

Tristeţea plecărilor este bine subliniată, în spiritul dictonului „partir c’est mourir un peu” .

Tonul versurilor este elegant, curgător, fără stridenţe, eufemistic şi în acelaşi timp firesc, în sensul spunerii lucrurilor în acord cu natura. Fluiditatea sentimentelor este cel mai bine sugerată prin prezenţa apei, fie că este vorba de mare, fie de ploi.

Într-o actualitate în care tinerii sunt familiarizaţi cu limba cea mai răspândită a vremii, engleza, autoarea foloseşte câteva secvenţe de acest fel. Catrenele  englezeşti aşezate în faţa părţilor I şi a III-a vorbesc despre o  sălbatică dragoste, călărind pe valurile mării şi adunându-şi scoici pentru a le pune în păr, sau despre vântul îngheţat, adus de furtunile nordice, când dragostea e pierdută în încercarea de a se elibera.

Ca o exemplificare a asocierii naturii cu sentimentul, care poate evoca imaginea baudelaireeană a existenţei sentimentelor sub măştile/simbolurile naturii („La nature est un temple, ou des vivants piliers/ Laissent parfois sortir de confuses paroles…” – Correspondances), în poezia Uşa zgomotul dimineţii provoacă un freamăt al geamurilor „până la stratul cel mai subţire de sticlă”, până când nu mai eşti sigur că îl auzi, iar sub lumina străină venită dinspre nord ,atingerea pielii unui bărbat „foarte alb, foarte îngheţat” aduce revelaţia:”ţinuturile noastre se desprind”. Asocierea poetică este foarte frumoasă: sticla şi dimineţile.

Pe un spaţiu mic, placheta de versuri Ţinuturile sudului construieşte un univers liric natural, cu mări, gheţuri, ziduri şi ferestre, propice sentimentului sincer, exprimat într-o formă elevată şi convingătoare.

                                                                     CORNELIU VASILE

 

_________________

14 Iulie 2011 – Mircea Dorin Istrate: „Cuib de vise“, Ed Nico, Tg. Mureş (Cezarina Adamescu)

Motto: “Eu sărac cu duhul număr stele sfinte”

          Mircea Istrate Dorin este –  printre scriitorii mureşeni, un adevărat fenomen. Nu numai prin faptul că a debutat târziu, abia acum câţiva ani, dar, mai cu seamă în acela că a constituit şi constituie, nu numai pentru spaţiul mureşean, o adevărată revelaţie. A adunat, de-a lungul anilor, atâta frumuseţe şi lirism în sufletul său, încât, atunci când acest adevărat vulcan a izbucnit, fluidul incandescenţei sale lirice s-a revărsat şi a cuprins cer şi pământ, ape şi aer, cu o efervescenţă care poate fi pusă doar pe seama harului nativ cu care a fost înzestrat şi care a stat la dospit, decenii de-a rândul.

          Cred că şi domnia sa este uimit şi puţin neîncrezător în privinţa notorietăţii de care se bucură astăzi, pentru că aşa se întâmplă, îndeobşte, nici nu-ţi vine să crezi că e vorba despre propria ta persoană.

                               Cert e că, o dată debutat în cotidianul local, “Cuvîntul liber” – în octombrie 2006,  premiile au început a curge unul după altul, şi chiar mai multe în acelaşi timp, certificând  faptul  că avem de-a face cu cu un talent autentic, cu o fire eminamente lirică, romantică,

                    sensibilă care şi-a găsit propria cale de afirmare şi modalităţile proprii de  expresie pentru a s                  se manifesta în poezie. Ar fi fost şi păcat să fie altminteri.

                     Câteva repere ne vor convinge pe deplin de adevărul acestor afirmaţii:

           Anul 2007

 

– DIPLOMA  DE  SUFLET –Concursul Naţional de Poezie’’Dor de Dor’’,ediţia a II-a,      Cluj-Napoca;

PREMIUL III – Secţiunea poezie la Concursul Naţional de Creaţie Literară ’’D.Bolintineanu’’ Ed.2oo7;

PREMIUL  I– Secţiunea poezie, la Concursul Naţional de Poezie’’Vara visurilor mele’’, ediţia a VI-a      Editura’’Amurg Sentimental’’ –Bucureşti

 

          Anul 2008

          – PREMIUL BIBLIOTECII MUNICIPALE ‚’’Petru Maior’’-Reghin

          – Concursul Naţional de Creaţie Literară‚’’Prima iubire’’– ediţia a II- Reghin

          – PREMIUL  I   -Secţiunea poezie, la Concursul Naţional de Poezie – Dor Mărunt .

Anul 2009 –

-PREMIUL II    -Festivalul Internaţional de poezie ‚’’Mihai Eminescu’’ ediţia a VIII-a    Sângeorgiu de Pădure

-PREMIUL  I    –  Festivalul – Concurs de Poezie Religioasă  Ediţia a IX a Reghin, Mai 2009

            -Apariţia volumului de poezii ‚’’HAR – DEAL’’ la Editura ‚’’Nico’’ din Tg.Mureş;

            -Apariţia volumului de poezii ‚’’URMA’’ la Editura ‚’’Nico’’ din Tg.Mureş;

            – Cavaler al scrisului – Trustul de presă,’’ Ambasador’’;

            -DIPLOMA  DE  EXCELENŢĂ – S.R.I.-Mureş

            Anul 2010

           -PREMIUL  FESTIVALULUI  de poezie religioasă’’CREDO’’ Ed.a XI-a Şâştina;

           -PREMIUL  SPECIAL  al jurului, Concursul de creaţie ‚’’Prima iubire’’, Reghin.

           -PREMIUL  SPECIAL,Concursul de poezie şi proză,’’Romulus Guga’’, Ed.a XVIII–a;

           -Apariţia  volumului de poezii, ‚’’Podul’’ la Editura ‚’’Nico’’ din Tg.Mureş.

           –CETĂŢEAN  DE  ONOARE  AL  CULTURII –Trustul de presă ‚’’AMBASADOR’’

De menţionat că autorul are în manuscrie peste 700 de poezii apărute în mare parte, deja în periodicele literare ’’DOR de DOR’’‚MURG, ’’SUD’’,’’AMBASADOR,’’ ‚’’AMURG SENTIMENTAL’’, Cotidianul’  Cuvântul  Liber’’,  Revistele ARP, revistele maramureşene: „Slova creştină”; „Glas comun”; „Slova copiilor”; Revista: Cărticica de copii”, Revista „Ecoul”; etc.

Pregătite pentru tipar volumele de poezie ,’’CUMPĂNA’’, ’’ ÎNDULCITELE IUBIRI „ROIUL”.

Acestea sunt doar unele din performanţele literare ale autorului Mircea Dorin Istrate, obţinute în câţiva ani.

Pline de substanţă şi expresivitate, cu o bogată imagistică transpusă metaforic, poemele oglindesc sufletul ardeleanului în cele mai diverse nuanţe, subtilităţi  şi ipostaze lirice.

Volumul de faţă continuă linia precedentelor volume, dar o aduce mai aproape şi de sufletul nostru. Având ca substrat visul în toate chipurile lui, poemele acestea reconstituie, din frânturi de amintiri, universul uman cu toate atributele sale. Nicicând uitat, meleagul natal este pivotul central, în jurul căruia se aşează cuminţi personajele, chipurile celor dragi, plecaţi demult sau de curând, a căror imagine, în loc să se estompeze, devine tot mai vie.

Autorul se vede pe sine însuşi sub chipul unui bătrân care a trăit pe aceste meleaguri, colindând satul şi ţintirimul său în care s-au aşezat cuminţi, bătrânii, evocând cu nostalgie vremurile de demult:

“Te-am văzut trecând prin vii, / Prin Habic, prin dosul stânii, / N-au lătrat la tine câinii / C-au simţit că ai să vii. // Şi-ai mai fost prin ţintirim / Numărînd în gând vecinii / Şi-o lumină la bătrânii / Ai aprins, noi nu-i mai ştim. // (…) // Ochii tăi s-au umezit / Când văzut-ai ghiocei, / Iar pe Rât, privind la miei / Te-am văzut, cum le-ai vorbit. // Ai gustat frăguţa dulce / Prins de gânduri şi-ntristat / Şi-ncă mult ai aşteptat / Vină ciurda, dinspre Cruce, // Să miroase a-nserat, / A mohor şi-a lapte dulce, / Şi a vreme ce se duce / Într-un timp, de-acum uitat” (Cuibarul de vise).

          Casa, biserica, dealul, iarba, stejarul singuratic care stă de strajă, însemn al vremii şi simbol al vitejiei străbunilor, via, cerul şi pământul sărutându-se la orizont – acestea sunt reperele spre care privirirea poetului se îndreaptă neîncetat.

          Numele sfânt “Ardeal” – ar putea însemna dealul cu har, deasul îmiresmat al copilăriei şi tinereţii, dealul unde sunt îngropaţi străbunii, dealul pe care se află aşezată casa părintească, dealul pe care omul numără stelele în nopţile socotite fermecate, duse şi nemaiîntoarse, dar spre care se îndreaptă amintirile poetului. Tot acolo şi-a clădit omul cuibul său de vise şi amintiri. Aici vine fantezia, închipuirea, muza şi bate sfios la uşă.

          Pasteluri reuşite, de o gingăşie negrăită încântă şi azi auzul celor dispuşi să-şi primenească astfel sufletul, cu binemireasma poeziei autentice:

“Sub frunze de frăguţe, în puf de păpădie / Cuibar îşi are luna pe Coastă-n vârf de deal, / Şi-n liniştea adâncă, pe lunga sa vecie / Ninsori cu praf de stele coboară pe Ardeal. // În nucii singuratici, răriţi de timp, în vie, / Luceferii de noapte se-aprind scânteietori, / Speranţă şi nădejde la cel trudit să-i fie / Când ochii şi-i înalţă spre ceruri rugători. // Acolo e vecia, aicea-i doar o clipă /De viaţă măcinată de timpuri, ca la moară, / La unii-i grea şi lungă, la alţii-i fericită, / Prea multă-i amăgită şi prea puţin uşoară. // Ca apele în susur mereu preumblătoare / Se duc cu ele timpuri pe valuri unduite, / Şi-n mersuri negrăbite, eternic călătoare / Trecut îmi lasă-n urmă şi-un viitor nainte. // (***) //  Acum în miez de noapte doar vântul se alintă / Şi-n tremur mişcă frunza la plopii rari din deal, / Sub bolţi de nuci şi stele, îmi doarme învrăjită / Suflarea obosită a mândrului Ardeal”. (Noapte fermecată).

          Nu este singurul poet care a spus că vecia s-a născut la sat. Împrumutat de la Blaga, acest postulat continuă să uimească. Toate aceste frumuseţi care mai dăinuie şi azi în satele ardelene, îndeamnă la visare şi la îmbunăţire sufletească.

          Casele îmbătrânesc, ca şi oamenii, unele pier, ruinate, căzute-n genunchi sub vremi şi vremuri, dar vor rămâne în locul lor, amintirile, părerile de rău şi ca un simbol al veşniciei, nemuritorul  Ardeal:  „Alte lumi şi-or face parte / Colo-n vârful celui deal, / Vremi vor trece depănate / Nemurind al meu Ardeal” (Casa de pe deal).

          Satul – socotit în copilărie  marginea de lume, dincolo de care se deschideau tărâmuri fermecate închipuite doar din poveştile bunicilor a fost leagănul primilor ani, cei ai inocenţei şi ai paradisului pământesc de pe malul Târnavei. O dată părăsit, omul a deschis ochii spre lumea în care, cu greu şi-a găsit loc, cu gândul doar înapoi, la ceea ce lăsase acasă:

„Doar malul tău Târnavă am zis că-i rai ceresc / Iar eu, un crai mai tânăr de neam împărătesc / Trăind în libertate cu alţi de seama mea /Cel început de viaţă, ce nu-l voi mai avea.” (Margine de lume).

Nimic mai pur, nimic mai gingaş şi mai sublim ca tinereţea care îmboboceşte şi iese la lumină la timp potrivit, înfiorată de lăuntrul unui vis şi după legile şi datinile strămoşeşti, ia chipul fetei care iese prima dată la horă în sat iar flăcăii îi dau târcoale şi-i aruncă ocheade: „Tinereţe, timp de aur, toţi de tine mângâiată / Eşti poveste repetată, de băiat iubind o fată / Într-un tremur care vine din’lăuntrul unui vis, / Ce în vremile acelea, erau scări spre paradis” (Bobocul).

          Adeseori, tonul devine elegiac, visele sunt înecate în plâns, în nostalgia aducerii aminte a vremurilor fericite când dragostea înălţa fiinţele spre divin, făcându-le cu puţin mai prejos decât îngerii.

          „Dulceaţa traiului patriarhal” – aproape uitată de cei care azi şi-au găsit alte repere, este rechemată şi reînviată în amintiri care-i îmbie pe urmaşi:

„N-aţi mai dat pe-acasă voi de-un neam cu mine, / Un lichiu cu prune buna să vă facă, / Să vedeţi cuibarul unde fost-a bine, / Să gustaţi dulceaţa laptelui de vacă. // Să dormiţi în şură coperiţi cu stele / Pe un pat de iarbă, pernă de mohor, / Să vă ispitească visele rebele / Cu iubiri uitate ce v-au dat fior.  // Un  Serai vă facă fluturii de noapte, / Zborul lor în roiuri, dansuri de cadână, / Greierii vă-ncânte ţârâind în şoapte / Şi-un sărut pe gene, somnul să vă pună. // Aerul vă-mbete cu aroma-i tare, / Câmpul ochiul vostru să vi-l spele-n lacrimi, /  Clopotu-n biserici cheme-vă-n altare, / Preotul strunească ale voastre patimi. // Iertăciuni să-mi cereţi de la ţintirime / Unde-şi dorm vecia cei cu nenoroc, / Într-un gând să puneţi vorbele de bine / Şi-n al vostru suflet, faceţi-le loc. // Doar aşa-ndulci-veţi neamul cu iertare / Şi-ţi opri uitarea pusă pe-al vost nume, / Că de-o vreme satul în tăcere moare / Prea scăzând în toate, părăsit de lume. // ( ***) //  Când lăsa-veţi satul într-o lăcrimare / C-aţi trecut pe-aicea, timpul să vă ştie, / Puneţi la troiţă muc de lumânare / Rugă-iertăciune, pentru veşnicie. (N-aţi mai dat pe-acasă).

Acesta este un foarte frumos pastel elegiac în care se găsesc toate componentele lirismului autentic de sorginte clasică.

Nici elementul istorico-patriotic nu este lăsat deoparte, ci străbate fiinţa poetului într-o permanentă vibraţie efervescentă.

          Componenta erotică, de asemenea, este prezentă în poeme sensibile în care eufonia este adusă în prim plan. Iubirea e înălţată la rang de virtute şi cinstită, adorată cum se cuvine, fără nimic trivial:

“Când datu-mi-ai sărutul nălţată pe călcâi / Ai săvârşit cuminte  păcatul cel dintâi, / Şi-atunci în foc de iaduri topitu-m-ai în chin / Tu înger fără pată, sămânţă de divin. // Sorbitu-m-ai cu ochii albaştri cum e marea / Şi-n cântec de sirenă vrăjitu-ţi-ai chemarea, / Făcând din cele clipe un dulce rai ceresc / Iar eu un rob de-apururi, ca-n veci să te iubesc. // (…) // Cu tine-n dulci clipite urcat-voi în astral / Să fim aleşii lumii pe coama unui val, / Ce ne-o purta-n neştire în drum spre nemurire / Şi-acolo să rămânem, răsplată la iubire.” (Când datu-mi-ai sărutul).

O altă ilustrare a iubirii pure, înălţătoare spre lumi celeste este poezia: “Cândva”, de o frumuseţe aparte. Rareori se găsesc poeţi care să facă din acest sentiment, o aşa superbă chemare spre sublim:

“Când ochii tăi, fântâni morgane / Sorbitu-m-au ca-ntr-un ceresc, / Eu închinat ca la icoane / Mărturiseam cât te iubesc. // Când frământările din noapte / Le tot stingeam într-un suspin, /Tu preasmerită-n rugi şi-n şoapte / Mă înălţai în spre divin. // Când inima-ţi simţea aproape / Căldura dintr-o-mbrăţişare, / Eu sărutând a tale pleoape / Mă cufundam într-o visare. // Când noaptea ne-ocrotea în taină / Punând pe lună giulgi de nori, / A ta iubire diafană / Mă prefăcea într-un fior. // Când stele numărai pe ceruri / Plutind prin lumi de nedescris, / Eu mulţumeam în mii de feluri / Că fericirile m-au nins. //  (***) // Iar când te-ai dus pe-a ta cărare / ‘Napoi uitându-te-ntristată, / In lacrimă, spre neuitare / Ţi-am pus iubirea-ţi înstelată”.

Ocupaţiile milenare ale neamului, cum este cel al păstoritului sunt evocate în vers, stâna constituind un reper fundamental pentru locuiitorii satelor de munte, un fel de “stâlp de veşnicie”:

“Ca un şarpe se strecoară urma drumului de care / Ce se pierde în hotare printre dealuri obosită, / Câte-un prun o străjuieşte, ca la umbra lui răcoare / Să găsească truditorul în amiaza-i lenevită. // Mai la deal, bătrâna stână toarce vremuri înstelate / Şi în colţul cel de lume ea e stâlp de veşnicie, / Timpul care a-ngropat-o, dimpreună-i ţine parte / Să slujească neamul care, e aicea din pruncie.// Înşirată pe cărare, mergătoare, liniştită, / Turma urcă dinspre vale în cadenţă de talangă, / Mirosind a caş de oaie şi-a jintiţă îndulcită /Şi-a mohor şi-a iarbă verde, toate strânse-ntr-o desagă. // Către seară, umbre late îngustând a lumii zare / Bat în cuie de luceferi bolta ce se potcoveşte / Şi-nălţându-se spre astre, totul cade în visare, / Adormind sub Carul Mare, repetabila poveste”. (Repetabila poveste).

          Fundamentală este pentru autor dimensiunea spirituală care ia în poeme forma versului clasic, în imagini tulburătoare, cu multe metafore şi figuri de stil deosebite, cu ecouri într-o surdă revoltă socială de care e cuprins sufletul la vederea indiferenţei şi nepăsării faţă de principalul reper uman, credinţa:  “Cum să plec din lume, către tine Doamne / Şi să las în urmă neamu-n suferinţă, / Când altarul ţării, plin e de icoane / Însfinţite-n slavă  şi-n a Ta  credinţă. // Ei sunt voievozii puşi să privegheze / Fapte  ce le facem întru pomenire, / Bucuroşi să fie, ori să se-ntristeze / De nu-i suntem ţării, marea ei oştire. // Dar de-o bună vreme nu ştiu ce se-ntâmplă / Că mi-s întristate sfintele icoane, / Şi din ceea încă veşnicită tâmplă / Ei ne dau osândă, pusă în canoane. // Că uitat-am ţara care ne-a crescut, / Casa părintească şi străbuna lege, / Moşii şi strămoşii care sunt pământ / Şi c-a noastre simţuri slabe-s şi betege. // Că lasat-am banul să ne înrobească, / Că adesea dat-am cinstea pe ruşine, / Că a noastre fapte bune-s să-nrăjbească / Şi că hăţul ţării-l ţine orişicine. // Din ce-am fost odată azi suntem ruşine / Iude ce ne vindem pe arginţi puţini, / Moartă ni dorinţa facerii de bine /  Şi de-o bună vreme, slugi pe la străini. // Voi pleca din lume ne-mpăcat în toate / Că îmi doarme ţara şi se-afundă-n tină, / Măcar tu de-acuma fă ceva nepoate / Cu a tale fapte, spală-i a sa vină” (Cum să plec din lume?)

          Autorul relevă faptul că, din toate timpurile, voievozii neamului erau puşi să vegheze la puritatea şi păstrarea credinţei strămoşeşti, uneori cu preţul libertăţii şi al vieţii lor, aşa cum mărturie stau faptele sfinţilor voievozi români. Şi dacă astăzi, neamul este condus cu mână sigură direct la pieire, este că, acei ce ne conduc nu-l cunosc pe Dumnezeu şi nu au frică de el. Autorul remarcă plin de durere acest adevăr. Şi în această privinţă, Mircea Dorin Istrate se numără printre poeţii neamului care prin cuvântul lor, luptă pentru dreptate socială şi naţională, pentru propăşirea neamului şi înălţarea lui spirituală. Cinstirea voievozilor este pentru urmaşi o datorie de onoare, pe care nu mulţi o onorează:

          “VOIEVOZII: Trec pe dinainte-mi, clipe lungi de vis / Şi în crucea lumii, ca-ntr-un paraclis / Pus-am voievozii timpului trecut / Să mă-nchin la dânşii, preasmerit, tăcut. // Frunţile se pleacă la aceia care / Ne-au purtat prin veacuri soarta pe cărare / Şi în palma ţării pus-au a lor viaţă / Ridicând în glorii faima ei măreaţă. // Sus la tâmpla ţării însfinţiţi ne steie / Candele aprinse, licăr de scânteie, / Nedormită facă veghea înţeleaptă, / Iar în gând ne pună creştinească faptă. // Searbădă ni viaţa de n-avem icoane / Ce să înrămeze înmiiţi IOANE, / Prinşi în huma ţării ne rugăm la  ei / Să le de-a tărie, puilor de lei // (***) //  Da-ne-or voievozii limpezimi de gând / Iară ei, IOANII, nesfârşitul rand / De oşteni ce ţara tot vor duce-o-n spate, / Ort plătit să-mi fie,  pentru libertate.”

          Nici lumea copilăriei nu e neglijată de poet, care o reînvie sub ochii noştri rotunzi de uimire, ca-n picturile lui Tonitza:

“Peste gândurile mele mângâiate în alint / Cad în noapte ploi de stele, ca-n visare să mă simt / Iar copil în neastâmpăr dup-o ploaie repezită / Frământând  desculţ pe uliţi, tina lumii, însfinţită. // Mai apoi, cu alţi de-o seamă, în ştiutul loc umbrit / Dulci frăguţe-nmiresmate căutam prin Continit / Şi-n amiaza însorită, arzătoare ca o boală / În Târnava lenevită, ne scăldam în pielea goală. //  Îndulcit în joaca zilei timpul ne trecea clipită / Şi-n uitări punea deoparte vremea ceea miruită, / Iară noi, fără păcate, puri ca roua-nlăcrimată / Risipeam din punga vremii, viaţă tânără, curată. // Seara, ciurda încornată mirosind a câmpuri coapte / O-mpărţeam din poartă-n poartă să ne sature de lapte, / Iar când cina aşteptată stâmpăra  a noastră foame / Preaspăşiţi şi-n rugăciune, ne-nchinam pe la icoane. // Când luceferii din noapte înhămaţi la Carul Mare / Ne purtau prin cer de stele îndulciţi într-o visare, / Luna, felinarul lumii şi a nopţilor dădacă, / Ne-mbia la somn că mâine, lungă ziuă-i  pentru joacă. // (***) //  Vreme scursă-n amintire, tăinuită-n dulce gând / Vii din umbră de uitare ca un vis înfiorând, / Răscolindu-mi anii care stau de-acum în cumpănire / Mergători spre mal de viaţă, ce ca mâine e, vecie”. (Lumea copilăriei).

          Universul copilăriei se întindea până la marginile satului, mediul sătesc fiind singurul cunoscut de autor până la vârsta părăsirii casei părinteşti, iar atmosfera rurală e cea a tuturor satelor româneşti, copilăria e aceeaşi pretutindeni şi nu cunoaşte ascunzişuri:  nevinovăţie,  îndulcirea la joacă, scăldat, număratul stelelor, basme cu feţi-frumoşi şi zmei, lipsă de griji, joacă şi iar joacă. Uneori, tonul şugubăţ, autoironic, topârcenian, încântă văzul şi auzul minţii – întorcându-ne în propria noastră copilăriei pentru a căuta similitudini.

          Întâlnim şi inflexiuni eminesciene “Te-oi nemuri în gându-mi pe veci să-mi fii crăiasă”  (De-ai să-mi fii mireasă) şi chiar cu un lac plin de nuferi, cu un loc de vis în legănare, cu prundul plin de luceferi şi unele licenţe poetice de factură eminesciană: “Buchisind  a cărţii slove, încâlcite, neştiute,”  “Şi-apoi tu cu-a tale timpuri, ce vei face viaţa-ţi toată?” “Sub a nopţii bolţi senine” (În liniştea nopţii); “Eu sărutând a tale pleoape”; “Şi c-a noastre simţuri slabe-s şi betege” etc.  Iar în poezia: “Malul, salcia şi lacul” – acelaşi ton eminescian: “Despletita salcă sură, aplecată peste maluri / În a undelor lucire ziua-ntreagă se-oglindeşte, / Şi-ntr-un tremur mângâiată la picioare lin de valuri / Stă cu veacul dimpreună, împletită-n-ntr-o poveste”.

          Motivul miresei şi cel a luceafărului este frecvent în lirica acestui poet şi acestea îşi află izvorul tot în clasicii noştri:

“De ai să-mi fii mireasă, din margine de lume, / Din răscolite timpuri voi face să se-adune / Minuni ce nici visat-ai să-ţi am de dăruit, / Ne facă îndulcită iubirea înmiit. // Lămpaş ţi-oi pune luna la streaşină de casă, / Luceferi vii ţi-oi prinde în păru-ţi de mătasă, / Voal din raza lunii pe-al nopţii prag cernut / Bătut cu mii de stele avea-vei cu-mprumut. // Găti-voi doi luceferi să-i prind la Carul Mare / Ca-n fulgerări de bice ne ducă-n preumblare / Prin câmpuri necosite de astre în lucire, / Prin lumile celeste, aflate în roire. // Umbla-vom veacuri multe în clipe mărunţite / Lăsând să treacă timpuri de-acuma nesfârşite, / Ne uite muritorii din cuibul lor cel strâmt / De-ar fi să ne întoarcem vreodată pe pământ. // Aşa că în găteală frumoasa mea mireasă / Te-oi nemuri în gându-mi pe veci să-mi fii crăiasă, / Măritul să ne lege prin tainic legământ, / Nimica nu-l dezlege cât fi-vom pe pământ” (De-ai să-mi fii mireasă).

          Cu mâhnire în glas poetul aduce în versul său constatarea că astăzi, satul românesc este depopulat, că nu-şi mai păstrează rosturile ancestrale iar cei puţini care-l mai vizitează, se simt înstrăinaţi de el:

          “Sub povara vremii, a căzut o cruce, / Ruptu-s-a de-acuma cerul de pământ, / Pustiit e satul, în uitări se duce, / Locul nu mai are cel miros de sfânt. // Vieţii născătoare i s-a frânt urcarea, / Prea cosit-a moartea câmpul plin de flori, / S-a-nierbat cu totul drumul şi cărarea, / Peste triste dealuri cârduri trec de ciori. // Plin a fost de viaţă şi de veselie, / De necaz amarnic şi de bucurii, / De credinţă-n Domnul, preacurată, vie, / De păcate-ascunse şi de mari iubiri. // Azi, din Dealul Crucii văd pustii hotare / Înierbate toate, pline de scaieţi, / Şi în locul crucii pun o lumânare / Domnul bun să ierte, soarta celor vieţi. // Dintre toate foste a rămas izvorul / Îngânându-şi singur drumul prin pustie, / Că de când se ştie, apa lui şi dorul / De aici plecat-au, facă-se vecie. // (***) //  Stau sub huma vremii cele rânduite / Peste care lumea şi-a lăţit uitarea, / Lungul somn să-mi doarmă cele veşnicite / Că de-aici în colo, i s-a frânt cărarea. (Pustiitul sat).

          Mircea Dorin Istrate are un cuvânt liric şi pentru poeţii acestei naţii, care sunt “plânsul lumii,  patima şi dorul, / Bucuria vieţii, bronz de nemuriri” în chip deosebit cei contemporani cărora le urează să deschidă mai mult ochii spre lume, să cânte cu simţire şi nu numai din buze şi să fie cu luare-aminte asupra vremurilor acestora: “Când şi-or scrie slova, din trăiri s-o facă, / Cadă-mi peste suflet ca un miruit, / Spună adevărul scos din piatră seacă / Chiar de-o fi să-ndure vremi de pătimit. // Le mai dă Mărite pic de nebunie / Să ne poartă-n slavă, să ne urce-n vis / Şi-n măiestre vorbe lasă-mi-i să scrie / Cum o fi promisul, noul paradis. // Să vorbească ierbii, gâzei din câmpie, / Un izvor s-asculte veşnic susurat, / Cântul mi-l doinească-n tril de ciocârlie, / Şi să veşnicească codrul împărat. // Clipa să ne-o nalţe noaptea-n feerie, / Lacrimă să pice peste amintiri, / Anii să-i întoarcă spre copilărie, / Tăinuite-mi facă marile iubiri. // Urce-n tâmpla ţării marii voievozi, / Pună-i ca icoane pururi sărutate, /

Facă-se la dânşii nesfârşite cozi / De-nşelaţi ai lumii, care vor dreptate. // Scurme în ţărâna unde-mi dorm strămoşii / Petrecuţi prin lume, oase lângă os, / Spune-le că astăzi tot cei mincinoşi / Sunt în fruntea ţării, jefuind vârtos. // Când lăsa-vor lumea plânşi de toţi şi-n  milă / Ţine-mi-i sămânţă veacuri rând la rând, / Candele-nsfinţite, mirul de feştilă, / Veşnicită clipă într-un bob de gând. // Fără ei iubirea n-ar avea fiorul / Iară slova scrisă dulcile simţiri, / Ei sunt plânsul lumii, patima şi dorul, / Bucuria vieţii, bronz de nemuriri” (Poeţii visători).

          Cu multă sensibilitate poetul îşi aduce aminte de părinţii săi şi le cântă în vers lăcrimat, la lumina lumânării, pe morminte, recunoscător pentru  toate sfaturile lor şi buna creştere pe care a primit-o de la dânşii. E un gest de pietate firesc, făcut de orice creştin.

          Aceleaşi sentimente le trăieşte poetul la mormântul mamei căruia vine să-i ceară iertare: “IERTĂRI   TÂRZII: Mamă, lacrimile mele care toate-s adunate / La mormânt ţi le voi pune să primesc a ta iertare, / Să mă ştiu scăpat de gândul că făcut-am la păcate / Pentru multe cât greşit-am, cu a mea neascultare. // Tu ai vrut să-mi fie bine ocolit de cele rele / Şi-ai făcut ce-n astă viaţă ai putut să fii în stare, / Ca puţine să-mi lipsească din nevoile acele / Ce fac viaţa liniştită, împlinită, urcătoare. // Eu copilul îndărătnic, zvăpăiat fără tăcere / Am tot vrut să fiu ca nimeni, liber pe sub larga zare, / Niciodată socoteală să nu dau de mi se cere / Şi dreptate eu, nu alţii, să tot am la fiecare. // Multe griji, dureri, necazuri, mamă încă ţi-am făcut / Iară tata şi cu tine nedormiţi lungit-aţi noaptea, / Iertătoare-n calde lacrimi tu pe toate le-ai trecut / Tot cerând la Născătoarea, să mă ierte de păcate. // Până cănd v-aţi dus din lume eu copil v-am fost mereu / Şi în gând v-am fost icoană chiar cu multele-mi păcate, / Pe ascuns şi-n sfiiciune v-aţi rugat la Dumnezeu / Tot cerându-i cu nădejde, dăruiască-mă cu toate. // Astăzi duşi în nalte raiuri cer la rândul meu iertare / Şi odihnă veşnicită să vă dea PreaMăritul, / Că şi eu, ca voi odată, griji îmi fac ca fiecare / Ca ai mei de toate-mi aibă, până eu mi-oi da sfârşitul. // (***) //  Rând pe rând ne vom pertece trecători prin astă viaţă / Şi la fel ca şi părinţii ducem greaua cea ursită, / Înşirând aceeaşi grijă pe a vieţii lungă aţă / Tot sperând că următorii, vor avea-o fericită.”

          Motivul Timpului şi al Veşniciei este de asemenea tratat în chip liric, dovadă că principalele categorii filozofice de care au fost atraşi gânditorii, l-au ademenit şi pe acest poet: “VEŞNICIA: Timpule ce eşti clipita nesfârşitei veşnicii, / Curgătoare depănare a ceva ce nu se gată, / Tu izvor de începuturi, fără capăt şi-n rotiri / Eşti cel mâine, ieri şi-un astăzi, un nicicând şi-un niciodată // Tu eşti vremea care naşte clipa ce ne stă în faţă, / Cel trecut făcut uitare, neştiutul care vine, / O genune nesătulă ce-n sorbire îmi înhaţă / Cel prezent sătul să-mi steie, trăitor închis în sine. // N-ai de nimeni nici o teamă, toţi îţi ştiu a ta putere, / Tu eşti viaţa tuturora, începutul, nesfârşitul, / O sămânţă născătoare ce din sine-şi ia avere / Fiind că tu în astă lume eşti în toate, veşnicitul. // Mai lungeşte-ne de-om cere, viaţa asta ca să fie / Săturată cu de toate, ca s-o cerem şi-altădată, / Ai de unde da la alţii, nu ţi-om face sărăcie / Şi-apoi tu cu-a tale timpuri, ce vei face viaţa-ţi toată?”

          Neliniştile omului care nu poate sta indiferent la ce se întâmplă cu neamul său, se reflectă şi în poezia sa. Faptul că neamul se împuţinează, că tinerii pleacă şi nu se mai întorc, că tradiţiile nu se mai păstrează, credinţa a slăbit, răul proliferează, fac din românul ardelean, un om responsabil, care suferă: “SE   MICEŞTE   NEAMUL: Tot mai mic e neamul, cât a mai rămas / Din ce-a fost odată fală şi mărire, / La cei duşi de-acuma pun un părăstas / Să-i cinstesc pe dânşii întru pomenire. // Să mai ştie lumea că şi ei au fost / Trăitori prin veacul născător de timpuri, / Că aici cu alţii şi-au făcut un rost / Depănându-şi viaţa pusă-n anotimpuri. // Tata-n astă strană a-ngânat diecii, / La Măritul rugă spus-a preasmerită, / Viaţa să i-o ţină, lungă cât toţi vecii / Şi cu-ai lui alături fie fericită. // Mama la icoane plans-a-nlăcrimată / Deie-i Născătoarea numai sănătate, / Pe copii să-i crească, fie-mbucurată / Că aceştia încă, s-or mării prin fapte. // N-au cerut mărire, aur şi avere / Cum îmi cer aceia nesătui în toate, / Încă pe deasupra fală şi putere / C-au ştiut că ele pline-s de păcate. // Azi că-s duşi la ceruri, eu la rândul meu / Rugă preafierbinte nalţ cu sfiiciune, / De păcate toate ierte-i Dumnezeu / Şi-n a Sale raiuri, facă de mi-i pune. // Eu mai stau pe lume cât îmi e sortit / Să-mi trăiesc vecia clipei ce mi dată, / Dar să ştiţi că încă tare am iubit / Neamul şi părinţii, ţara şi-a mea vatră”.

          Se ştie, fiecare om are o altă reprezentare a Raiului şi a Iadului. Şi în funcţie de acestea, el îşi coordonează acţiunile: cu frică şi cutremur, ori cu nepăsare sau chiar  necrezând în existenţa lor. Încă de copil, autorul şi-a imaginat, ba chiar a visat cum e Raiul: „Doamne, raiul ce visat-am este doar închipuire  / O morgană sclipitoare ,depărtată, luminoasă ? / Dacă e să fie-aevea, cu-a Ta Dumnezeire /  Fă să fie ziua asta, scurtă, dulce şi frumoasă.”(Raiul).

Meditaţii asupra condiţiei omului din totdeauna, după cum i-a fost dat, să fie sărac ori bogat, face autorul în poemul „Doar dreptate”: „Muritori am fost de-a pururi şi săraci şi împăraţi, / Viaţa scursă-n voia sorţii ne-am tot dus-o împăcaţi, / Iar în clipa de pe urmă, cu privirile-nălţate / Către ceruri noi cerut-am ce-a iertare de păcate. // Cei săraci au fost nimicuri, chinuiţi şi vai de ei, / Cei puternici şi în fală au crezut că-s Dumnezei, / Primi, frunze plutitoare pe talazuri înspumate, / Ceilalţi, împărţind dreptatea cum cel gând a lor socoate. // Azi sunt luturi, pe vecie find de-a valma mestecaţi, / Unii puşi în grea uitare, alţii încă lăudaţi, / N-au luat averi din lume morţi să fie fericiţi, / Toţi sunt oale şi ulcele într-o humă asfinţiţi. // Pe pământ e fericirea doar trăind în cea dreptate, / Dacă ea nu e, atuncea n-are preţ şi-s încurcate / Socotelile făcute de trudiţii muritori, / Că nimic nu lasă-n urmă, ba şi-n ceruri merg datori”.

          Mircea Istrate Dorin are un cuvânt şi pentru strămoşii săi, în poezia „Nemuriţii daci”, dar şi pentru urmaşii lor care nu par a fi vrednici.

„Astăzi vrednici noi nu suntem nici măcar a-i pomeni / Pe aceia din vechime, ce n-au stat a se jeli / Ci mai bine pus-au viaţa pentru-a vetrei lor scăpare, / Bucuroşi să piară-n luptă, veşnicindu-se-n onoare.” (Nemuriţii daci).

          Autorul subliniază că acest popor, deşi a fost urgisit şi a trecut prin multe suferinţe, şi-a păstrat nealterată  credinţa. „Mergători prin praful lumii în suiş şi-n coborâşuri, / Înmiiţi în lunga vreme, ori cosiţi în repezişuri, / În răstimpuri chiar de fost-am de urgie năpădiţi / Noi rămas-am în credinţă şi în cuget întăriţi. (Spre sfârşit).

          Poemul „Vecernia de seară” relevă crezul creştin al autorului: „Ziua coborâtă peste lumea ştearsă / Picuri de lumină prin vitralii cerne, / Căutând unghere unde se revarsă, / Sărutând icoane scorojite, terne. // Dând de Evanghelii razele se-nchină / Luminând la pilde, ca să le citească, / Preotul de ţară mirosind a smirnă / Prins aici cu veacul, turma să-şi păzească. // Cantorul isonu-l face din citire / Mângâind cuvinte murmurate-n strană, / Gânduri să-mi ridice către mântuire, / Suflete să-mi ungă închizând o rană. // Cuvioşi-şi pleacă frunţile smerite / Îngânând o rugă către PreaMăritul, / Să le ocrotească vieţile muncite / Şi s-apuce-n pace încă asfinţitul. // Peste tot şi toate duh de împăcare /

Tainic se coboară ca o prealumină, / Miruind speranţe prinse-mbrăţişare / Că mai bine fi-va-n vremuri ce-o să vină. // Înserarea cade peste lumi tăcute, / Însfinţesc altare rugile în şoapte, / Via cea speranţă naşte renăscute / Boabele de viaţă, din căuş de noapte”

De asemenea, autorul subliniază pentru urmaşi cât de însemnată este

“PUTEREA   ÎNVĂTĂTURII: Buchisind  a cărţii slove, încâlcite, neştiute, /

Multe încă fără noimă, alte bine pricepute, / Ne-nvăţatul îmi adună tot mereu învăţătură / Şi mi-o pune-n a sa minte, ne-ngrădită, nesătulă. // De la viaţă ia de toate ce-s ştiute, cât de mult, / Să se-adape, să-nţeleagă şi apoi cu împrumut / Mai departe dă la alţii bobul cele nestemat, / Înmiindu-i cele fapte la măruntul luminat. // (***) //  Spornic fi-vei întru toate şi-n putere pomenit / Dacă ai învăţătură adunată întrudit, / Dacă nu, rămâi un nimeni cum ai fost odinioară / Condamnat să-ţi fie soarta, grea, ca pietrele de moară”.

          Pe oriunde l-ar fi purtat paşii, poetul a dus cu el miresmele şi gusturile de acasă, precum şi rânduielile străbune. ”VOI   ŢINE   MINTE: Voi ţine minte viaţa toată / Mirosul dulce de poiată, / De lapte cald, îmbietor / Cu gust aminte de mohor. // De brazdă jilavă arată, / De pîine în cuptoare coaptă, / De fân uscat în podul şurii, / Tămâia prunii dată gurii, // Şi de tutun întins pe sfoară, / De pară coaptă-n miez de vară, / De meliţate cânepii, / Gutui din toamnele târzii, // De stâna mirosind a caş, / De crâşma bună de-adălmaş, / De cimbrişorul din răzoare, / De smirna arsă în altare. // Pe toate le-am luat cu mine / Să-mi stea în gând, când vremea vine / Să mă întorc cu-a mea visare / La cuib uitat, în lăcrimare. // Mă voi simţi ajuns acasă / Primit de-ai mei, cu-ntinsă masă, / Întors  rătăcitor din lume / La rânduielile străbune”.

          Nici Târnava nu e uitată şi în cuvinte muiate-n azurul dimineţii este cântată pe măsură pentru că a purtat fala Ardealului pretutindeni. „CURGE   O   TÂRNAVĂ: Adunând vecie, molcoma Târnavă, / Leneş curgătoare tot bătând în mal, / Trece-n legănare miruită-n slavă / Fala să i-o ducă, bunului Ardeal.

 // Malurile sale pline de bucate / Ne-au ţinut prin veacuri să ne învechim, / Iar pe-a sale dealuri, sate răsfirate / Leagănul prunciei veşnicit să-l ştim. // Cu credinţa-n Domnul plânsă la altare / Ne-am hrănit speranţa, visul urcător,  / De-am răzbit urgia pusă pe cărare / De aceia hulpavi, care tot ne vor. // Aur în pâraie şi-n luciri de gând, / Dealuri foşnitoare de păduri umbrite, / Lacuri mărgelate pe sub stele stând, / De la Preamăritul, toate mi-s primite. // Curgători ca tine suntem noi prin viaţă / Înnoind în vremuri şi a ta trăire, / Împreună trecem veacuri de speranţă / Înălţându-ţi fala, întru nemurire”.

          Poezia lui Mircea Dorin Istrate ar fi potrivită pentru un eventual manual de ARDELENISM, dacă nu cumva chiar de ROMÂNISM autentic, pentru că, din fiecare cuvânt se degajă o forţă şi o căldură specifice acestui neam care fac să vibreze sufletele, pentru cei care încă mai au suflete la îndemână, de pus altora la dispoziţie. Şi el îşi pune tot sufletul la dispoziţia noastră, să ne înfruptăm şi să ne împărtăşim din el, spre bucuria şi lauda Celui de Sus care ne are.

CEZARINA ADAMESCU

http://www.agero-stuttgart.de

8 ianuarie 2011

 _______________

13 Iulie 2011 – Angela Dina-Moţăţăianu: „Căutări“ (poezii), Ed ZIP (Ion Gabriel Puşcă)

            Sufletul românesc a răbdat şi rabdă cu destoinicie toate necazurile şi nedreptăţile istoriei sau ale timplui prezent. Nu întâmplător cuvântul ”răbdare” nu a putut fi tradus în latină sau slavonă şi a rămas o marcă românească a reacţiei echilibrate în faţa vieţii. Și de unde poate veni această inepuizabilă răbdare a sufletului românesc dacă nu dintr-o cunoaştere aprofundată şi continuă a Sine-lui şi a legăturilor lui cu Natura, legături care îl integrează în marea istorie.

Volumul de poezii ”Căutări” semnat de  Angela Dina – Moţăţăianu, apare – fără pretenţia de a revoluţiona arta poetică-  într-un moment de decadenţă a decadenţei  în poezie. Am avut  perioada modernistă, a urmat necesara perioadă a decadenţei  modernismului, post-modernismul,  şi acum ne aflăm la o altă graniţă, necunoscută, pe care nu o pot depăşi micile zbateri de aripi (în)frânte  ale unor grupuri literare  fără identitate, fără program, fără putere.

Ignorând cu bună ştiinţă această situaţie a poeziei, poeta Angela Dina –Moţăţăianu, ne propune o revenire la Sine, la căutarea circumstanţelor existenţei – Rădăcinile, la evoluţia imprevizibilă a procesului de creaţie- căutările Iubirii şi  la elementele fundamentale ale rostirii sinelui – căutările Naturii. Poeta este, uneori, un Dedal închis  în propria construcţie ”Se-ntâmplă să trăieşti / Cu întârziere./ Uneori tu mergi pe lângă timp / Şi nu-l iei în seamă./ Alteori el trece / Şi  tu  stai  pe loc.” (Paşii tăi) alteori  căutând o soluţie existenţială salvatoare îşi găseşte refugiul în iubire:” Dar iată soarta se răzbună -/ Din întuneric, o nebună / Se face chip de heruvim / Şi îmi şopteşte: vremuim / Doar când iubim” .

Angela Dina – Moţăţăianu, aduce în prim plan o dematerializare temporală a diverselor asocieri de sentimente, totul se petrece acum, iubiri, jocuri, despărţiri, rugăciuni, îndemnuri, toate  accentuate de acorduri mai grave sau mai line încercând să ne scape, totuşi, de corvoada tragicului.  Aceste imagini se nasc dintr-un belşug de cugetare, fără voia sau ştirea noastră: ” La colţ de lume, în zadar / Nu-mi rostuiesc un paravan, / Nici turn de fildeş. Şi nu-n van /Par că de toate am habar!” (Rostul) deschizând  cercul, lasând lumina să pătrundă în toate ungherele sufletului poetei: ” Las  orgoliu la o parte, las şi minte, şi sfială / Şi te-ntâmpin cu iubire, minunata mea ofrandă, / Amăruie ca pelinul şi cu miros de lavandă !”

            Angela Dina – Moţăţăianu ne propune o succesiune de transformări interioare, de modele personale  prin care  justifică condiţiile unei libertăţi asumate, regulile unui joc pe care nu l-a abandonat niciodată demonstând o frumoasă mobilitate intelectuală fără să încerce modificarea sensibilităţii cititorului. Cu un vers cuminte, volumul ”Căutări” ne dezvăluie că autoarea şi-a atins scopul, drumul pe care l-a urmat nu a fost deloc uşor şi oricine doreşte să intre în acest labirint -haotic la o primă privire – va descoperi in interlocutor interesant care lasă la fiecare pas al cărţii  un fir pe care cititorul să poată merge către Sine.

            Căutarea este, încă, un subiect major al poeziei şi prin volumul de faţă Angela Dina – Moţăţăianu ne arată o altă faţetă a căutării un alt mod de a căuta cu răbdare, naturaleţe şi sinceritate, calităţi necesare scriitorului din ziua de astăzi.

ION GABRIEL PUŞCĂ

 ______________

12 Iulie 2011 – Ioan Agache: „Punte peste veacuri“, Ed Grigore Tabacaru , Bacău (Gheorghe A. Stroia)

Cartea intitulată: “ Calapodeşti (Vultureni) sau Punte peste veacuri”, Editura „Grigore Tabacaru”, Bacău, 2010 (248 pagini), poartă amprenta inconfundabilă a distinsului profesor de istorie Ioan Agache, fiu adoptiv al meleagurilor vrâncene, din nefericire, dispărut mult prea devreme dintre noi, în primăvara anului 2010, înainte de a-şi vedea proiectul finalizat. Ioan Agache, fiul Elenei şi al lui Vasile Agache, s-a născut la 25 noiembrie 1932 în satul Calapodeşti, fost Vultureni, din actuala comună Dealu Morii, judeţul Bacău. A învăţat clasele primare la şcoala din satul natal, după care a urmat gimnaziul la liceul Iorgu Radu din Bârlad. A urmat în acelaşi oraş Şcoala Pedagogică, devenind învăţător, apoi la Iaşi, în cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” a absolvit Facultatea de Istorie şi Filozofie. A funcţionat în învăţământ mai întâi ca învăţător, în localităţile situate pe valea Berheciului, ca inspector şcolar-şef al fostului raion Zeletin, regiunea Bârlad şi ca inspector şcolar al fostului raion Adjud, regiunea Bacău. Începând cu anul 1968, a funcţionat ca profesor în specialitatea istorie la Şcoala cu clasele I-VIII nr. 1 şi Nr. 4 Adjud, judeţul Vrancea, unităţi şcolare în care a îndeplinit şi funcţia de director. În această perioadă a promovat cu rezultate excelente gradele didactice, dovedind că este un dascăl erudit, cu talent şi reale aptitudini pedagogice. Ioan Agache, ca fiu al satului, mai apoi erudit istoric, a nutrit dintotdeauna un profund sentiment de apartenenţă la poporul român, făcând din istoria acestui neam, binecuvântat de Dumnezeu, propria sa raţiune de „a fi”

Nu voi încerca, nicidecum, să detaliez caracteristicile esenţiale ale unei monografii, încercând să demonstrez care sunt argumentele de sprijin ale catalogării scrierii de faţă ca monografie. Trebuie reamintit faptul că, Ioan Agache se bazează în susţinerea documentării ştiinţifice a lucrării, pe o observaţie: pătrunzătoare şi completă – verificată, controlată – colectivă, informată şi pregătită – intuitivă. Iată câteva dintre caracteristicile observaţiei autorului în fundamentarea lucrării sale. Acestea sunt de fapt şi punctele forte ale cărţii, care-i conferă un plus de valoare şi de autenticitate. Dacă ar fi să comparăm acest tip de observaţie, cu cel din literatura de specialitate (metoda monografică), atunci putem spune că autorul respectă caracteristicile de bază al observaţiei, necesare unui studiu monografic (detaliat de Dimitrie Gusti, în Opere, vol. I, Ed. Academiei, 1968). Cu toate acestea, deşi cartea este o lucrare documentată ştiinţific şi elaborată cu minuţiozitatea unui cercetător, ea nu este numai o monografie ci reprezintă „radiografia” unui suflet sensibil, delicat şi plin de respect pentru originile sale. Cu valenţe literare evidente, lucrarea se constituie ca un reper lingvistic, autorul manifestând o deosebită receptivitate în studierea şi explicarea etimologiilor unor denumiri, aşezări, locuri.

Cartea distinsului dascăl este rodul unei munci asidue, de peste opt ani, perioadă în care autorul a efectuat activitatea de documentare în Arhivele Naţionale din Bucureşti, Iaşi şi Bacău. Apariţia acestei cărţi a fost posibilă şi datorită eforturilor făcute de familie, in mod special, prin grija soţiei autorului, doamna profesoară Neaga Agache, la rândul său, un distins profesor adjudean de limba română. Elementul de noutate este faptul că astfel de carte are o imensă valoare documentară, fiind prima descriere monografică a comunei Calapodeşti (Vultureni) din judeţul Bacău. Impresionant este şi faptul că un loc de o asemenea mărime, poate avea un trecut atât de bogat. Un loc ce a dăruit ortodoxiei pe Sfântul Schimonah Antipa de la Calapodeşti, fiu al acestor meleaguri, încărcate de istorie. Autorul prezintă localitatea Calapodeşti(Vultureni) încă din cele mai vechi timpuri , respectiv din neolitic şi epoca bronzului, de unde şi artefactele (prezentate si ilustrate în carte) numite ˝Gura Ghionoaiei˝. Confruntând diverse surse documentare, profesorul Ioan Agache opinează că izvoarele prin care este atestată documentar localitatea Calapodeşti (Vultureni) sunt multiple. Astfel unele datează din vremea domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt: Valea Berheciului respectiv alte documente istorice, ce prezintă Ţinutul Tăvădărenilor. Structurând lucrarea pe unsprezece capitole, autorul dedică trei dintre acestea toponimiilor, prin care sunt detaliate: denumiri de localităţi-unele dispărute, ranguri sau titluri, terenuri şi ţarini ale vetrei satului, toate având însemnătate istorică pentru locuitorii acestor locuri.

În activitatea sa de documentare, profesorul Ioan Agache a prestat o muncă titanică, investigând arhive, oameni şi locuri, cu o perseverenţă de detectiv, ţinând cont de faptul că foarte multe dintre documentele istorice prezentate au fost descoperite în premieră, ca vestigii ale trecutului acestei localităţi. Multe dintre fotografiile prezentate în carte sunt din arhiva personală a familiei Agache, care a jucat un important rol în scrierea istoriei mai recente a acestor locuri. Conştiincios şi atent, cu respect pentru istorie, autorul monografiei a conştientizat în fiecare moment responsabilitatea imensă ce apăsa asupra umerilor săi, în finalizarea unei astfel de lucrări. Ca şi document istoric, monografia „Calapodeşti(Vultureni) – Punte peste veacuri” întruneşte toate caracteristicile unei lucrări de acest tip.  Observaţia profesorului Ioan Agache este obiectivă, pătrunzătoare, atentă, dar încărcată pe alocuri de note ale autorului, care-şi confirmă erudiţia şi seriozitatea. Notele de subsol ale lucrării sunt în număr foarte mare iar reperele bibliografice sunt impresionante prin multitudinea şi diversitatea lor, ceea ce confirmă caracterul profund documentat al lucrării. Numai un om cu un respect deosebit pentru meseria de istoric ar fi fost  capabil de o astfel de migală şi perseverenţă în realizarea şi definitivarea muncii sale. Acolo unde firul documentar este întrerupt, din lipsa reală a documentelor, autorul investighează oamenii, bătrânii satului, care au un rol important în transmiterea pe cale orală a tradiţiilor locului, brodând, din dantela fină a negurii vremurilor evocate, poveşti de viaţă demitizate şi transformate în adevăr.

Cartea este una bine realizată, foarte bine argumentată, documentată şi îmbrăcată – uneori – în secvenţe de veritabilă literatură, în care se autorul foloseşte ca laitmotiv opera poetică a marelui Octavian Goga. Ca o manifestare a împletirii trăirilor de veritabil istoric cu cele ale unui simţământ poetic, autorul utilizează adesea în colorarea şi ilustrarea realităţilor satului, citate din marele Octavian Goga, pentru a da o notă de originalitate, desăvârşindu-şi astfel lucrarea. Ce poate fi mai aproape de sufletul ţăranului decât versurile unui poet naţional, care vorbeşte despre el, despre suferinţa şi despre istoria lui? Un poet care cântă mamelor cântece de jale, iar pe flăcăi îi îndeamnă la acte de vitejie! Ce poate fi mai ilustrativ pentru satul românesc decât filonul de aur al poeţilor care au cântat satul şi i-au dăruit prin versurile lor sclipirea aceea de autentic dar şi de firesc? Iată motivele pentru care Ioan Agache se foloseşte în amprentarea lucrării sale, tocmai de aceste „artificii” literare, sporind astfel valoarea lucrării.

Deşi trecut în nefiinţă, mult prea devreme, distinsul profesor adjudean va rămâne veşnic viu în inimile celor care l-au cunoscut şi au avut privilegiul de a-i fi colegi, prieteni sau elevi. Consider scopul lucrării pe deplin atins, autorul neputând emite pretenţii asupra exhaustivităţii ei, mai ales că istoria românilor rămâne la fel de inedită şi de surprinzătoare. De ce istoria unor astfel de locuri ar face excepţie de la regulă? Mai mult putem afirma că profesorul Ioan Agache nu a scris doar o carte de istorie, ci a devenit el însuşi istorie prin scrierea unei astfel de cărţi. Insist prin a vă spune, că este o carte de o inestimabilă valoare, ce va rămâne mărturie peste veacuri a unui loc binecuvântat de Dumnezeu, a cărei istorie s-a scris cu litere de sânge. Aş încheia cu cuvintele autorului, care afirma: „Căutând o încheiere acestor însemnări, m-am gândit că peste timp, legendele, povestirile şi realităţile transplantate în fantezie, tot ca nişte relicve arată, tot ca nişte stări de mit apar. Există mai ales pentru cei ce ne-am născut la ţară, un sat dincolo de realitatea fizică imediată şi anume, un sat de esenţă morală, care vine din adâncul memoriei şi traversează generaţii, mereu până în miezul propriei tale cunoştinţe şi până la limita propriei tale condiţii, chiar dacă, viaţa ta cotidiană se consumă între marile construcţii din fier şi beton… Este satul, sau acel sat ce miroase a pământ, îl recunoşti de aproape şi chiar după răsuflarea sa. Un sat care într-un fel ţi-e rudă şi care vine când şi când înaintea ochilor tăi şi, uneori, tăcut ca şi cum i-ai tăinui cine ştie ce, ori te-ai destăinui mult. Pentru că orice am face, oricine am fi şi oriunde ne-am duce, satul acela din noi este satul ce se împleteşte strâns cu legenda, ia forma unui mit şi nu în cele din urmă, este chiar o carte care într-un fel se citeşte şi singură, dar cel mai mult ne aduce aminte de locurile unde ne-am născut, am trăit şi spre care ne cheamă amintirile. Este, dacă nu exagerez, satul acesta de pe dealuri de unde am pornit şi eu, satul acesta mai înainte şi din urma tuturor, acest sat în care, într-un anume fel, toţi oamenii au scris şi scriu o legendă sau o povestire care să îi repete. ”

Adjud – decembrie 2010

GHEORGHE A. STROIA

 ________________

11 Iulie 2011 – Valentin Marica: „Tăcerea magilor“, Editura Nico, Târgu-Mureş (Cezarina Adamescu)

Ai zice că nu se întâmplă nimic în pustiişul câmpiei! Ai zice că doar şoaptele înnăbuşite ale zeului vânt îşi pot face auzite chemările. Până şi ecoul aţipeşte în iarba, a cărui tandreţe clatină cerul.

          Dar în câmpie se poate auzi desluşit Glasul pământului, vocea lui misterioasă şi gravă. Pietrele nu stau locului, ele se mişcă după galbene licăriri de mirare, când focul ierbii aţipeşte la umbră.

          Timpul îşi revendică drepturile deşi pe platouri agreste el manifestă multă răbdare. Îngăduie pietrelor somnul, ierbii mirarea, oamenilor să se închipuie boabele de mărgean ale ploii, stropind obrazul brăzdat al ţărânei. Până şi lumina capătă alt chip, altă aură. Ea se reflectă în uimirea pietrei făcând să se nască visarea. Umbrele nu-şi au locul. Plânsul e numaidecât zvântat în cuvintele care te iau pur şi simplu de mână şi-ţi arată panerul cu pâine.

          Şi cum se mai nasc în câmpie zorii sub pleoape! Parcă-s de-acolo!

          Poezia câmpiei e neasemuită, ne asigură Valentin Marica, îndemnându-ne s-o descoperim în tăcere, în adiere şi în unduirile grâului, în mraniţa doldora de vietăţi minuscule care se hrănesc din ţărâna îngrăşată.

          Un cetăţean onorabil al acestor meleaguri, năsăudean,  fiu al ţărânei Sărmaşului, Valentin Marica a rămas legat cu fire freatice de locurile care l-au zămislit cu câteva decenii în urmă. E martorul tuturor evenimentelor, trecându-le prin filtrul propriei sensibilităţi şi redându-le oamenilor locului sub haină nouă. Sărmaşul i-a fost la rându-i, martor credincios evoluţiei sale ca scriitor, ca redactor, reporter, ca om de cultură, ca  păstrător al tradiţiilor.

          Aici, spune  autorul, dimineaţa, lumina crapă de atâta blândeţe. Oamenii au căpătat blândeţea luminii:

          „Mă prinde de ochi infinitul…/ Încă nu ştiu / să mă dezobişnuiesc de tine. / Trupul ieşit din scâncet / îşi desenează repaosul”. (In nuce).

          Şi tot aici, omul se apără cu o carte în mâini. Cartea îmbucură, dar poate să şi doară, atunci când devine pentru om „ochiul de viaţă / pregătit de moarte”. (Vadul, nicăieri…). Nimeni nu se miră, pentru că:

          „Ziua cade în genunchi/  cu faţa / spre murmurul apei. / Se-ntind / mâini răstignite, / din carte…,/ peste tăcutul departe, / rătăcind / printre arbori de vânt, / rătăcind / în mormânt”. (Vadul, nicăieri… I)

          Din smocuri de iarbă, dimineaţa, se scutură cuvintele. Uneori cuvintele au laţul de gât şi cerul e fără culoare. (Vadul, nicăieri (II) – ), pragul se năruie şi „Ochiul adumbreşte strigătul / din taina Carului Mare”. (Se năruie pragul…)

          Este ciudat cum acest poet care tinde „spre maluri care nu se surpă”  simte adeseori cum i se năruie pragul. Care e pragul său? Pragul de intrare sau de ieşire, fiindcă pragul are două dimensiuni, două sensuri. Pragul de intrare în sine – năruit. Pragul de ieşire din sine – aşişderea. Şi omul se află suspendat, nehotărât,  la jumătatea acestora. Cum să nu cauţi un mal care nu se surpă? Acesta ar putea fi Cuvântul, Mâna lui Dumnezeu, ochiul care adumbreşte strigătul, frunzele plutitoare, trupul care se tânguie….

          Mult mai curând s-ar părea că poetul stă ţintuit pe prag, la jumătatea drumului dintre intrare şi ieşire. Orice pas e temerar. Nici înainte, nici înapoi.  Ar putea aluneca, s-ar nărui la cea mai mică mişcare. Pereţii sunt şi ei plutitori precum plaurii.

          Dar poetul are drept sprijinător Cuvântul. Pe el îl trimite înainte. Şi doar când „Începe cuvântul să meargă/ descărcat de fluidul din stele” – poate să se avânte şi el peste prag, pentru că: „Linia lui dreaptă / e magma sângerie / în tăcerea unei jertfe”. (O altă răstignire).

          Puţini oameni sunt cei care poartă pe frunte ca o emblemă, aura sfântă a plaiului. Ea ţine loc de însemn pentru oameni aleşi, sortiţi creaţiei.

          „De-a curmezişul aducerii-aminte / tulbură chinul cuvântului” (Statui) – spune poetul aureolat de însemnul crucii trăgând peste geana zilei plânsul iertării. Nu e uşor să ţii în echilibru perfect cumpăna dreptăţii. Dar, după exemplul cristic, omul întoarce şi celălalt obraz, oferă şi celălalt umăr pentru crucea aproapelui. „Tăcerea magilor / adună zăpezi în cina naşterii / şi la picioarele crucii” (Tăcerea magilor).

          Un călător prin valea amintirilor, cu toiagul său de magnolii… El poartă cu sine în cuta odăjdiilor, „miezul de pîine / din câteva cuvinte”. (Rostogolirea cercului). E mult-puţinul de-ajuns pentru marea trecere. De câte ori mişcă terezia cu degetul, „firul de iarbă / taie / osul nădejdii” (Judecata de apoi). Tremură sub degete umbra apei. Se umple paharul cu lacrimi tremurânde în timp ce merindea-i ascunsă sub tăiş de secure. (Judecata de apoi). Dar cât de schimbător devine cuvântul!

          Şi iată, trupul femeii-simbol naşte nemărginire. În râul părului ei se naşte istoria. Iar în cununa de lauri de la sânul ei,  bărbatul îşi află rugăciunea. Un trup născător de nemărginire ce scoate un sunet de harpă înainte de intrarea în înflorirea cerului.

          Poetul adună relicve: rădăcinile, cununa de spini, buza fântânii, un ban ruginit, zăpada pitită-n altare, oasele albe de uitare, fâşii de ceaţă şi „singurul arbore / cu umbră / ce-a mai rămas în lume”. Dar toate acestea, cui trebuinţă? de vreme ce „Umărul / pe care a stat cuibul/ arde în vaier…” (Capăt de vis).

          Truditorul  nu are mâini de frământat strugurii pământului, ci doar de arătat cu mâna spre cer… (Lângă cununa de spini).

          Doar mâna lui Dumnezeu împarte totul după dreaptă măsură. Iată ce vede poetul  Când cade curcubeul: „Vidul are margini /  peste care / se împarte ziua în irişi / mereu de altă culoare”. Mâinile poetului aprind iarba în verdele rar al zăpezii din nămiaza privirii.

          El se aşează noaptea sub sângele icoanei, acolo unde „somnul / se desface-n râuri” (Fără duhul apelor).

          Mai multă umbră-n poemele lui decât lumină. Umbra tăcerilor, umbra amintirilor, umbra melcului, umbra gesturilor, umbra crucii mânilor, prin care „trece un cerb / izgonit dintr-o dragoste” (Cină târzie).

          Maluri surpate şi umbre murmurânde… Şi doar rareori, „Soarele se strecura prin malul întrebării” (Scepticul Pyrrhon).

          În firide, stau gândurile supraetajate: „La rădăcina zidului, / copită de bour / apasă ochiul înecat în uimire. / Mâinile se-ntind să ia apă / de sub călcâiul / ce se-nvârte ca o râşniţă / pe buza crăpată a cuibului uitat. / Se frâng cuvintele…/ Sub aripă de fluture / se tânguie mărturia sărutului”. (Firide în octombrie).  Şi peste toate acestea, câteva fulguinde tăceri care n-au învăţat încă rostirea şi plânsul spânzurat într-un ciulin din câmpie.  Provizii de soare în târziu de noiembrie. Frigul visului devine ţurţure-n streşini. „Timpul / şi-a pierdut degetul arătător. / Numai sub genele tale / şiroieşte omătul din grâu, / când moartea fluturelui de lampă /  tremură / în cerc de nisip. / Răzimat / într-o / scândură căzută din cruce, / omul / numără / fulgerele cerului” (Frigul visului).

                În pustiire, până să ningă,  mor dropiile, o fântână se-ntoarce cu ochiul în jos iar gândul devine „osul deşertului”. (Anotimpuri). Poetul – „cumpănă…fără de fântâni” (Osul deşertului).

          Şi doar când „se împrimăvărează…/ Din pântecul tău creşte ramul.” (Cavernele ramului).

          În aburul înalt al ierbii, ramul  înfloreşte şi se răsfiră. „Numai cuvântul îi dă legănare” – spune Valentin Marica (Anotimp în miniatură). În laptele acestui cuvânt se regăseşte poetul: „Până la os a ars lumânarea… / Sub poduri lungi de aburi, / tresărirea lunii / îşi răsfiră salcia părului / până când / zorii /

mă vor împresura / în laptele cuvântului, / regăsindu-mă / sub acelaşi edicul al ierbii.” (Sub acelaşi edicul al ierbii).

          O altă măsură a spaimei poetice se prefigurează în umbra asfinţitului în iluziile mersului în gol, când „pasul e mai mare / decât întinderea mâinii…Jocul se rupe în două”.

          Pe puntea subţire dintre viaţă şi moarte „Apa şi malul îşi adună nămeţii. /

Peste creştetul lor se răsădeşte, / murmur, / pomul vieţii.”

                O nouă configuraţie a sinelui când picătura de mir se coace şi „Ziua aceasta e fără gust de iască…/Pironit în veşnicia ta, / nu voi mai plânge în somn. / Mă naşte din nou tăcerea. (Piatra ungerii). Boabele de grâu poartă în ele Chipul din Duh şi se desfac în răspântii.

          Ochiul neînduplecat  consideră  că vinovat e lutul şi braţul cumpenei ce nu mai coboară, când „Duminica pune steaguri albe / pe gură de zori, / e loc de preamărire / în ninsori”.

          Vers adânc împlântat în carnea, albă cîndva, a memoriei…

„Mireasmă sărată îmi înfăşoară trupul. / Pământul nu mai e sterp. / Tâmpla e vie. / În braţ port râul. / Prigoria îşi face cuibul în miere. / Acum, / turmele pot călca în iarba cea grasă / dintre cele mai netede cruci, / lăsându-şi lâna de aur / peste stiletele dimineţii”. (Ziua fluturelui alb).

Poetul îşi rosteşte discursul cu jindul continuu al absenţei care i  s-a instalat de o vreme în suflet: „Mi-ai luat frunzele palmelor… / Cum să fiu amiază fără umbra lor? / Cum să fiu ploaie fără culcuş în suflet? / În mâinile tale, / manuscrisul despre constelaţia Casiopeea / se va frânge ca un aluat dospit /  peste un semn al crucii. / Cheamă-mă să intru în cântecul tău, să am de unde curge în infinit.” (Discursul la fereastră).

                El nu trebuie să-şi mai caute cuvintele. Ele vin singure, se instalează peste tot umbrind tăcerile. Revin aceleaşi cuvinte: Motto: Cad orele / ca banii în mâinile orbilor / Revin aceleaşi cuvinte. / Cerul e o cămaşă albă… / Aş putea s-o îmbrac / pentru când / voi intra în ochiul păsării. / Revin aceleaşi cuvinte. / Se înroşesc frunzele, / de parcă iar regele Dapix / şi-ar trece sabia peste somnul lor. / Poate că acum pasărea / îşi începe cuib în Nirvana. / Voi putea tăia pâinea în două / înainte de răsăritul soarelui?”

          Peste lumea „îngenuncheată într-o iluzie” – poetul vrea să aşeze raiul „pe muchia unui cuvânt”(Să vii).

          Revin în universul poetic râul, firul de nisip,  ramul, crucea răsturnată de vânt, păcatul originar, somnul, trandafirul alb – însemnul purităţii, piatra, cumpăna alcătuită din mâini, motivul corăbiei şi al lui Ulisse, zarea, muntele, sarea sângelui, cerul – omniprezent, rugăciunea, împreunarea mâinilor, rana, mărul,   valul care se face cuvânt, cuvântul care se face val într-o continuă rostogolire, aerul care apasă umerii, gleznele, părul de apă, tăcerea de stea, grâul, motiv al morţii şi al învierii, ochiul bobului de grâu, mărul căzând, aburul laptelui, mersul melcului, vidul,  rugul  arzând, pântecul zvâcnind, gura de fântână, cina, fructul oprit, strigătul arborelui, tremurul unei rădăcini, cununa de spini, înserarea, pasărea-liră, piatra pajurei, simbolul migdalului, singurătatea aerului, boabele rozariului, albia de râu,  umbra candelei. Frăgezimea şi vigoarea firului de iarbă care străpunge ţărâna este o temă predilectă. O altă temă este surparea. Surparea malurilor, surparea cărărilor, surparea punctului cardinal, surparea lichenilor sângelui. Mirarea este firul roşu care străbate platoul cuvintelor. Dar cel mai frecvent revine RANA şi mâna-cumpănă.

„Albul mai poate fi cuvânt / între văpăi de îndurare. / Se aşază pământul la cină; / timpul murmură-n mirare. / Se face gândul prag / şi mugure flâmând, / în subsuoara arsă / a timpului / nătâng.” (Minutare).

          Când se naşte poemul, „stă viaţa / cu capul în mâini / peste cingătorile milei…” (Anastasis).

          Versurile lui Valentin Marica au o dimensiune sacră aparte. Ele împrumută ceva din limbajul cultic, din frumuseţea liturgiei cuvântului. Realismul mistic, sacral,  este predominant în lirica multor poeţi dar la Valentin Marica îmbracă o formă proprie. S-ar zice că scriind, oficiază un rit.

„În herbul firului de iarbă: Batem / în lemnul verde al schitului

cu rana vie / din pumnii genunchilor. / Ochii închişi / simt săgeata chivotului. / Mâinile tremură / în desprinderea lor de pe cruce… / Trec roţi prin sângele inimii / spre subsuoara cuvântului răstignit… / Strâng sub pleoapă / somnul sfinţilor, jinduind tăcerea icoanei. / În rama ei îmi măsor creştetul.”

                Şi alt poem la fel de tulburător care invită la pioşenie: „Înnoptare / Rugăciunea pune uitare-n cuvânt. / E veştejit irisul lumânării, / măr în deşert. /

Peste ghizdul mâinilor împreunate / din turnul schitului cad bulbi albi… / Bătăi de clopot / le vor legăna înflorirea. / Din tablele de legi de sub odăjdii, / versul acesta se va întinde / peste un basorelief al îndoielii. / Altfel, cum vom auzi bătaia ploii?”

          E greu de acceptat faptul că uneori „Cuvântul nu mai duce nicăieri.” Dar aceasta se întâmplă doar într-o „Amiază fără Iisus”

          Cum vede poetul propria sa misiune? Iată: să te faci tu însuţi cuvânt prin care să strigi, să te faci vas gol ca să poţi fi umplut de miresme: „ Întâlnindu-ţi slava… Puteam fi cuvântul prin care să te strig…/ Puteam să fiu / păzitorul icoanei, Doamne, / mâna ce apără căldura candelei / sau tăcerea untdelemnului…/ Sunt vasul gol… / Peste ape s-a făcut curcubeu altcineva. / Prea târziu am băut vinul măslinilor. / Sunt numai ţărână, / neamintindu-mi lacrima spicului.”

          La malul care nu se surpă, poetul vede cum: „Înfloreşte lutul / când mâinile / îmbălsămează amintiri. / Du poezia în culcuşul iepurelui… / Amurgul învineţeşte /despuiat de albuşul cuvintelor.” (Început de ţărm).

          Nimic imuabil. Până şi timpul îşi schimbă forma în mormântul viu al trupului încorsetat ca într-o clepsidră din care sigur vor aluneca toate firele de nisip: „Mormânt viu: În cânepiul lacrimei / timpul îşi schimbă forma. / Nu mai are / deget arătător… / Moartea fluturelui tremură / într-un cerc de nisip”.

                Un poem emblematic pentru întreaga lirică a acestui poet este: „Pisanie

Coboară-ţi palmele / pe frunze de acant; / vor fi punţile / pe care va aluneca gândul, / oul. / Vin melcii / să moară în mâinile mele… / Mă fac zare.”

          Faptul că poetul se face zare pentru oameni, şi din depărtări intră-n priviri, atât cât să le înroureze este de natură să arate profunzimea gândirii lui Valentin Marica. Zarea înseamnă şi deschidere, orizont larg, spirit înalt, ascensiune, zbor, chemare, îndemn, mister, lacrimă. Zariştea gândului se prelungeşte-n adâncuri, iar acolo dă lăstari drepţi încolăciţi  pe lumină.

                Cu toate arsenalele pregătite pentru ieşirea din sine, tonul este grav, elegiac, patetic şi totuşi viguros, baritonal, aproape sumbru. Rareori se iluminează precum un cearcăn de noiembrie: „Cearcăn de noiembrie / Ultima întindere de mână / palisadă e rănii din amurg. / Peste trădarea de-o zi a luminii, / pasul tău e ornicul ce bate încet… / Întoarceţi valul mâinii / înspre strigarea mărului. / Ochiul apei te lăcrimează…”

                O imensă oboseală cuprinde paginile şi lâncezeşte-n amurgul solemn,  imperial. Până şi apa se leapădă de val, iar „Peste umbra gândului / crucii i se desfac braţele”(Amurg)  până „vine păianjenul lacrimei / să traseze cercul…”

          Valentin Marica are meritul de a fi descoperit „Tâlcul crinului”:

„În pârgul mâinii / e umbra Carului Mare / iertătoarea tăciunelui din spic /

Fără somnul crinului / şi legea stelei ce cade / cioplitorul în piatră / îi greşeşte zilei numele”.

                Poetul visează (cum altfel? – toţi poeţii visează) – să vină o zi a ofrandei când totul va fi altfel decât până acum: „Căutarea lacrimei: Va cădea frunza de măr / peste aburul acestui asfinţit. / Mâinile de alabastru ale mulţimii / vor ridica nou-născutul, / Migdalul. / Vor arunca fărădelegea pe cer / să fie stea, / lacrima să dospească, / precum pâinea, / în toate ungherele. / Bobul scăpat din ciocul păsării / va răsări. / Firul de iarbă va tăia ispita. / Spre locul mărturisirii / se grăbeşte mulţimea. / Cine va mărturisi despre mine? / Cine va mărturisi /

despre iarba ce arde / în miezul cuvântului / sub legănarea frunzei de măr? / Ultimul ales / aduce vârful dealului ca ofrandă”.

          Peste teama omenirii poetul ridică râul şi podul, cruce peste încleştarea braţelor. Dar podul poate fi alcătuit şi din oameni, din mâinile lor strâns îmbrăţişate a rugă. Pod de rugi peste lume… „Latreia: Îi dau numele de latreia / podului de peste apă / lucios ca dinţii jivinelor, / încovoiat / când trece satul / cu mortul pe roţi de lemn. / Râul şi podul, / cruce / peste teama noastră, / peste încleştarea braţelor, / la cap cu o piatră mare şi albă / pe care se înghesuie copiii / şi păsările. / Se spune / că piatra aceea se va ridica la cer”.

                Poetul e conştient că versurile sale nu pot schimba lumea, dar cel puţin o pot face suportabilă. El e încredinţat că va veni un timp când se va naşte alt cer, se va naşte alt pământ, „sub pomul de turtă dulce / gliile de iarbă / sunt umerii tăi”. (Pomul de turtă dulce). Da, poetul poate reconstitui lumea din propriile sale cuvinte.

          Poetul spune: „Sub văzul Tău, / prind iarba şi polenul aerului… / Îmi intră cerul în oase / sub văzul Tău… / Acum ştiu unde e fructul oprit / şi unde / se încarcă aripa / cu catapeteasma surâsului / şi unde / degetele se alungesc / să atingă miezul Golgotei.” (Sub văzul Tău…).

                Întreagă lirica lui Valentin Marica degajă o tristeţe structurală pe care o acoperă polenul aducerilor aminte. Nostalgia are ca suport pierderea, dispariţia, absenţa, dar nu disperarea ci, împăcarea calmă cu gândul că într-o zi, va întâlni din nou persoanele scumpe într-un timp etern şi într-un spaţiu fără de margini. Până atunci îşi poartă blazonul durerii cu demnitatea omului care acceptă Voinţa lui Dumnezeu.

CEZARINA ADAMESCU

www.agero-stuttgart.de

9 decembrie 2010

 ________________

08 Iulie 2011 – Liviu Ofileanu: „Corigent la fericire“, Editura Emia, Deva (Angela Nache Mamier )

Am citit cu întârziere şi curiozitate una din cărţile poetului hunedorean Liviu Ofileanu (« Corigent la fericire » – Editura Emia, Deva, 2003) care, deşi a apărut acum câţiva ani, mi-a permis să-l cunosc mai bine decât din sporadicele lecturi de pe situl de poezie „Agonia.ro”. Poetul este deţinătorul a numeroase premii literare (lista e lungă) şi ar merita atenţia unor editori care încurajează poezia tinerilor de talent. A publicat în numeroase reviste literare, internet şi este prezent în antologii şi caiete literare. Prefaţatorul Petru Poiană evidenţiază succint o biografie chinuită şi asumată, scoate în relief originalitatea poetului : „Pentru că tendinţa este de re-gândire a lumii, în viziune orfică, se folosesc alternativ şi în afara oricărei reguli dată de vreun context, ori de-numirea perifrastică, epifrastică, ori antidescrierea, falsa descripţie care, folosind
epitetele metaforizate bizar, mai mult derealizează obiectul decât îl reprezintă… Liviu Ofileanu debutează cu o poezie sub semnul metaforei simbolizante, chiar aceasta pare să-i fie a doua natură. El urcă, în transă parcă, treptele spre templul unui zeu aflat într- vremelnică dizgraţie. El ştie bine asta, astfel încât ultimele lui poezii au deschidere spre colocvialul ironic, parodicul de sentiment”.
Încă din prima parte a cărţii („ Elegii – din caietul angelei ”), poemele au quelque chose-ul diferenţiator de alte scriituri contemporane, fiind notate cu literele alfabetului grecesc, dezvăluind un spirit inovator şi refractar la formele luate de-a gata, autor de o
prospeţime naturală, care ţâşneşte din neprevăzut şi câştigă încrederea lectorului: „fiarele au sărit din bârlogul de fildeş, umbrele lor/ mişună între palmă şi frunte, atunci răzuiesc varul/ ca un personaj dintr-o carte singură o sută de ani;/ o sosie a rebecăi, mâncând pământ, născând pământ, cu/ mine voi petrece o viaţă latentă,
în ciuda ierbii/ cerului – albastră de indignare… de unde îţi seduci/ istoria cu întrebarea vin de la adam…”, (Θ, p.16). « Corigent la fericire »  este structurat în trei secţiuni, destul de unitare, şi ostentativul dicteu automat ocupă în bună parte imageria
volumului, pentru că poetul face pe nebunul asemeni lui Antonin Artaud, iar relaţia dintre autor şi discursul său este electrică, o adevărată „sudură”: „primăvara, mângâi florile mărului, un nod mă încearcă, aşa cum păţise pelerinul kamanita înţelegând că nu există / nici în raiuri fericirea – şi totuşi plâng după adam; şi uite, am curajul să nu uit că mortul a fost tatăl meu,/ chiar dacă mă bătea cu dragoste pentru păpuşi jumulite”. Scrisul său este o manieră de a retrăi, a renaşte, o stare de necesitate, de „urgenţă”: „… sfera mea forfoteşte/ de lăuntru, mi s-au adus la cunoştinţă algele minţii,/ în ultimul flux al cuvintelor (de care mă ţin la propriu / şi figurat), mă ascund să pricep ce nu mai vor să fie.” (Μ, p. 18).
Este o poezie sugestivă, purtând amprenta cotidianului alienant, un adevărat Zid care scindează fiinţa, dedublându-i capacitatea de recepţie; locuit de Eul „anormal” (creator), poetul este supus unui travaliu identitar epuizant, cu atât mai mult că autorul se exprimă şi prin vocea unei femei (primul ciclu de poeme – Elegii (din caietul
angelei). Sunetul şi magia cuvintelor îl salvează şi îl ţin sub tensiune, redându-i vieţii sensul misterios al începuturilor adamice, fiorul participării la Creaţie: „firul de iarbă din gura înecaţilor e iarba fiarelor/ cu ea se crestează pe tăbliţa inimii alfabetul pruncilor/ lepădaţi: graiuri ale modernului turn babel, versuri/ ce mor la mine-n caiet, din cele trei ipostaze ale/sufletului, platon a omis dimensiunea a patra:/ paradisul nenăscuţilor cu stea în frunte, dragul meu,/ sfinţii nici nu ajung să se nască, chiar culoarea neagră/ e un fel de lumină orbită, acolo, elefanţii de mare trec/ prin
urechile acului bunicii (totul se află sub ape, precum/ sub ape cu toatele au fost la începuturi, acolo/ însuşi Dumnezeu porunceşte în versuri, aşa cum o rămăşiţă/ avem din pieile lui david, tot răul spre bine, şi binele /cu pedeapsă se primeşte, smerire. îţi repet un monolog/ ce-l ştii demult – ţi-amintesc, nu e cuibul nostru aici.”, (ibid, p. 18).
Liviu Ofileanu se dăruieşte în templul scrisului, ofrandă Cuvântului atoateintregrator: „tu întorci spaţiile pe toate feţele fără să le fi văzut,/ întruna mea strânsoare pe-ascuns, pe dibuite… tu dai frâu/ noţiunii de sublim, de regăsire prin pierdere. dar urâtul?/ ia fiinţă la veştejitul căutării dimpreună a luminii…”, ( O, p. 20). Sentimentele sunt livrate într-un spaţiu exaltant (amintind poemele călugărilor franciscani), unde cerul întâlneşte pământul şi fervoarea mistică hrăneşte inspiraţia, amplificând-o în volute impresionante: „infirm sentiment, pus în balanţă cu suferinţa planetară/ porţile cărui iad, cărui paradis le-ar închide şi deschide?/ mai arată-mi Doamne, cum se câştigă memoria şi viaţa nouă,/ de tine în plin triumf al urii pe veci rămân îndrăgostită/ căci şi moartea te iubeşte şi-ţi cedează, stăpân al suflării eşti.”, (Π, p.21). Poetul încredinţează interogaţiile sale metafizice unui limbaj metaforic, din densitatea scriiturii vădindu-se un elan vital indiscutabil, o sete de absolut şi tensiunea omniprezentă într-un act creativ: „mi-e frig în secunda de plumb, funerar veşmânt./ iubirea se împotriveşte trecerii, şi de-i singură./ mi-e frig aici angela, pune-mi palmele pe tâmple, fereşte-mi/ licuricii, vorbeşte-mi de cum erai când eram tânără foarte./ am căzut în transă dacă am privit hârtii alb-negru”; ori – „două obiecte îmi pot calma tremurul, două voi face ţăndări/ ceasul de perete, sticla de argint ce-i dedublează
cinismul./ secundele mă trag de păr, îmi sfâşie capotul, mă ţin de vorbă/ fără cuvinte – sunt o jivină fugărită de propriu-i urlet.”, (T, p. 23).
Odată cu a doua secţiune – „negrul de sub unghie”, autorul tratează asupra sensurilor primordiale, instinctiv, dar şi filozofic. Ceea ce vede, simte şi atinge e reunit într-un suflu major, solemn şi fin ironic: „să discutăm despre conceptul de loc retras, pe unde semenii/ nu umblă deloc (sau trec atât de rar încât le citeşti poeziile)/ şi dacă vrei de starea celui ce trăieşte acolo sistematic/ adică se bazează sau are în vedere înţelegi, înmulţirea/ sfinţilor prin raporturi de subordonare a ciocănitorii,/ zodiei păianjenului, la scorbură şi la colţ .”, (I. p. 31). Scrisul este un act pentru „a vedea”, a „înţelege” ALTFEL universul. Poezia completează spaţiile negre ce nu se lasă dezvăluite simţului comun, ci văzului interior, o scrutare neobosită a realului şi imaginarului. Poetul încearcă să-şi lipească viaţa de cuvinte, negându-le şi adeverindu-le în acelaşi timp, suntem în faţa unei fluidităţi instantanee, dar şi oraculare: „eram aidoma ţie, orbule, un pedepsit să vadă numai sunetul ploii/ în oase, sura de aur era limba
ce-o uitarăm, cartea vieţii/ se scria în momentul vorbirii, ce-ai făcut? ai pregătit/ împărăţia celor ca noi – inel pe auricularul mâinii drepte – / şi-acum ce vezi? că sunt liber Domine, hai vino, păstrează-mi/ seara neştiută de noapte, ambră şi mirt, păr de femeie/ iubită la marginea paginii …”, (II, p. 31).
Tonul devine pe alocuri cinic, acid, prozaic, ironic, cotidienist : „uite un pastel: primăvara căţărată în plopi, în undele crude./ doar pe înălţimi croncăne culoarea neagră, pe golgote, turnuri,/ pe ruinele fiinţei tale trâmbiţează moartea, sus, sus./ noi respirăm ozonul gândului dedus, doar istoria, vopsindu-şi / părul, trece de-a lungul
nostru, umbra fidelă. beau lapte şi/ protestez cu o lacrimă. măgăruşul strânge tălpi de gâscă./ ce le sunt Eu lucrurilor, ce le ramân – întrebare tăioasă./ mă culc în fiecare seară pe un set de creioane, visez balada/ unei cetăţi în proiect. dimineaţa îţi aminteşte vag o muzică/ arsă, un mers pe cioburi în dreptul ferestrei. am întors/ punctele cardinale. înghit drojdie, pornesc ventilatorul”, ( VIII, p. 33  ).
Autorul încearcă să cucerească lumea şi sensurile ei cu un stilou în mână. Dacă lumea are un sens, cartea are sensul ei. Cartea se naşte din acest şuvoi de interogaţii. Poetul trece de la animalitate (naturaleţe) spre o stare cerebrală, mai elaborată intelectual: „zorii mă întreabă: ce spune viaţa ta aici? demult filosofii/ şi-au spart alăuta. dăltuiţi bazilici înainte să fi pus la/  temelia voastră o piatră ? care-i adevărul tău, animal cu o / mie de capete, având pe fiecare zeci de ochi: destoinicie/ în măcelul pâinii să fie, pentru jumătatea altuia, pentru/ beţia crudei, lucidei puteri ? vreun far desluşit în vijelioasa/ noapte a mateloţilor, înşelaţi cu vedenia pământului natal?”, (IX, p. 34).  Ofileanu vorbeşte mult despe finitudine, arta cu funcţie terapeutică, şi duce cu sine un ocean de imagini  aspirând la o pace interioară, spre un Eden originar şi tămăduitor: „ăsta vrea să se urce pe lună şi crede că nu vrem Noi să-i dăm/ scara!”… Fragilitatea poetului se transformă în poezie, acctul de a scrie este un Act de viaţă, singurul colac de salvare, deşi adesea tonul devine sceptic, pesimist:  „…a fost nevoie de zbor să guşti/ alcoolul vitezei, secunda-lumină. se amestecă în spaţiu/ uleiul şi apa (oare câte nu se mai pot?). pe Dumnezeu îl/ vedem un moşneguţ meditând, poliglot – nu scoate o vorbă./ de ce nu aruncă îngerul cu biblia?/ era necesară nunta mea de hârtie?…”, (XXIV, p. 41).
Cu a treia parte – „păgubitoarele susţineri pentru a deveni înţelept sau încercările de a fi ale domnului turbuţiu – expert (de obicei) în pasturele”,  condiţia poetului este o temă omniprezentă şi reluată în forma versului liber, suntem invitaţi să medităm între „gazonul de cuvinte”, anume aşezat ca un zid de fortăreaţă între lector şi sens, de parcă poetul ar încerca să controleze „mersul vieţii” pendulând între tonuri variate.  Aceste mişcări neprevăzute trădează un poet liber, ce nu suportă constrângerile, adeptul unui lirism fosforescent şi „fluvial” la contactul cu lumea, în şi prin cuvinte…  El împarte poezia ca o pâine aburindă pe masa deschisă a zilelor: „ce sursă de
inspiraţie fără gâlceavă biserica protestantă/ (acolo mă bag) librărie ticsită cu istorii alternative/ colocviu „Eminescu şi zevzecii” rufării second-leg-mişto/ patriotism pelerinaj în parcul dracula totul are gust de/ ceea ce nu se poate dobândi e gata hârtia o să scriu acasă:/ orice nimic are iz de buric al pământului înmulţitoare/ cu
gust de mămică alcoolic cu iz de tătic duhnind/ a popor cu ceasul deşteptător în perpetuă reparaţie”, (balada temniţei din 22 Decembrie, p. 49). Astfel, el vehiculează jubilaţia unui a fi altcumva, chiar şi presupus ratat, cităm din poemul care dă şi titlul cărţii: „nu ştiu cât am făcut. mi-a reuşit totul/ „cum am găsit un prilej bun de ratat l-am ratat”/ … pe umerii blegiţi Dumnezeu dansa ca o mireasă furată/ mioriţam infernal pe-o gură de atemporal/ (am şi-acum sechele – vorbesc disperanto) anotimpul zeţar/ îmi tasa creierii salvatorul iată cum cicălea / şi asta nu-i nimic liviu nu-i măcar un fleac/ să simţi ce încă n-ai văzut anume autenticul frig/ autentica foame autentica
subţiere…”, (corigent la fericire, p. 62). Liviu Ofileanu este un poet de o sinceritate dezarmantă, un spirit onest şi prizonier melancoliei, fascinat de viaţa subterană înscrisă în memoria colectivă, dominată de acel „mal du siècle”,  declanşându-i
accesul într-un decor obscur pe care poetul îl înfruntă, rănit de sterilitatea ambiantă nocivă. Salvarea vine în urma autoscopiilor neîncetate, sursă de inspiraţie şi de rezistenţă, de răzvrătire…
ANGELA NACHE-MAMIER

 ________________

07 Iulie 2011 – Mariana Cristescu: „Conversaţie de seară“ , Ed Nico, Tg Mureş (Cezarina Adamescu )

          De ce poeţii obişnuiesc să se adune, să se numere şi să se împartă-înmulţindu-se astfel,  la ceas de taină, în jurul Vetrei, vechi ori nouă,  depănând cu osebire în serile lungi, pluvioase, istorisiri de neam, populate cu eroi legendari care s-au petrecut demult de pe aceste meleaguri, strânşi în chingile suspinului care numai  acasă îşi găseşte ogoiul?

          Cu inima un ciob de vitral sortit rugului,  ei urcă ’naltul fumegând al Crucii, s-aducă arderi de tot Iubirii. Fără popas urcă spre Lumina tot mai aproape. Inima poetului incendiază poemul-lumină, afirmă Mariana Cristescu. Pesemne, ştie ceva, poate a auzit în somn „cântecul trecerii de pe urmă” al lebedei – în roşul amurg. Drum lung, cum să desluşeşti aproapele din departe?

Şi cu ce inimă, de vreme ce ea a ars – nu de tot – pe rugul acesta de linişte?

          Lacrimile prea mari ale cerului prefac în patinoar covorul de frunze-nroşite… Plâng poveştile, plâng caii şi câinii iar copii vin să le şteargă obrazul cu petale de crin. Sau poate îngerii? Tot una-i. Lângă Vatră e cald şi moleşeala te cotropeşte încet, pe nesimţite. Când s-a întunecat? Năluci verticale parcă-şi iau zborul spre nemărginire. Nu le opreşti, nu le chemi.

          Adie un duh de-nserare venind de pe creste.

          În bazarul păstrat cu sfinţenie dindărătul privirii, găseşti: o metopă, obsesii, relicve, oglinzi, un  lămâi înflorit, petale de măr cu miros de sare.

Clovnii de ceară au evadat din Eden şi s-au ascuns într-o natură moartă jefuită de mere.

          Univers fabulos, populat de himere, de arhechini albaştri, de „maci sângerii” ce „sfâşie albul zăpezii”, de stele de mare febrile, înlănţuite în piatră, de mîini căutătoare-n abisuri ostile. În oglinzi fermecate, ursitoarele chicotesc.

          E lumea pe care ne-o oferă poeta, scriitoarea, jurnalista Mariana Cristescu, într-o seară de taină, cu inima – amforă căzând precum o relicvă, în cenuşa dimineţii.

          E firul freatic de apă străbătând întunericul, aşa cum cântecul lui Orpheu străbate mileniile.

          Naşterea e un miracol anevoie de înfăptuit. E nevoie de lacrima de argint, de ochiul întors al luntraşului, de cochilia unde se alcătuie – ca din lut – alt melc, alţi ochi de argint, alte lacrimi… Poezia-i o taină care atinge toate cele cinci simţuri. Nu te feri, omule. Nu pune zăvoare uşilor întredeschise. Oricum, te ajunge din urmă. Trebuie să te învălui doar, în veşmântul castitătii pentru ca naşterea să-ţi fie uşoară. Adumbrit de Duh e doar trupul feciorelnic. Lasă-te prins. Eşti în creştere. Ascultă-ţi adîncurile. Aidoma unei pietre preţioase ţi-e inima.

          „Din adânc, / aurul sevei urcă tăcut, / sfredelind / irisul / ochiului biblic./ Bătrâna capră, / Amaltheea, / şopteşte mulţumită: / „Din lapte s-a’ntrupat / Lumina!” (Lămâi înflorit).

          Şi versul tău devine „lut cântător”  şi „aripă de-oţel / în vibrare,/

în dulce sunet de clavir”.

          Şi se preface în „cântecul cerbilor de argint / răscolind perlurii adâncuri de mare”.

          Fără de veste asişti neputincios la moartea anilor de la facerea lumii încoace. Îi dai foc numelui tău cu o lumânare sfinţită. Te rupi de iluzii dar Iluzia stăruie „sub mărul acela albastru” unde „florile lui ne-au cuminecat şi miruit”.

          În zadar. Poeţii rămân răstigniţi „pe aripi de flutur” cu iluziile lor încrustate pe scoarţă. Şi cicatricea din suflet înfloreşte  fără-de-lege de câte ori priveşti semnul şarpelui încrustat pe un sân. E stigmat? E doar urma de cioc de vultur? Eşti tu răstignit pe o stâncă pentru vina de a fi furat focul sacru, cel fără cenuşă? E sângele poetului „lumina/ din curcubeu?”  Cine ştie?

          Mai curând, „Repetabila durere”: „Iubirea – / a ţâşnit din amurguri cocor, / beat de speranţă / şi ars, / în cădere, / la fiece zbor”.

          Te dumireşti, abia când „A sare miroase petala de măr”, atunci când, cuminecat, primenit, intri în mare, „Zdrobeşti cu piciorul sidefuri de perle /

moşite de şarpe / în şapte-necate ulcioare”.

          Cine să strige fruct interzis?

          Poeta scrie cu sângele său obrindit un poem pe albastrul de zare:

          „A sare miroase petala de măr, / până şi-agrafa de aur / din negrul meu păr / respiră, în noapte, / catrene. / Sirene îţi bântuie visul, / chemări şi blesteme vuiesc / în abisul din geana-ţi albastră, / păsări de foc triluie, aiuritor, / în fereastră. / Mânzul cel alb nechează a drum, / în vatra plesnită a iernii, acum, / întreg a rămas doar pocalul / cu urma subţire a buzei de scrum./ O, de-ar veni ploaia cuminte, / să spele de rele, / descântec de iele, / fruntea-ţi înaltă, / fierbinte…”

            Cântecul ei învăluitor îţi înfăşoară grumajii. Dovadă că: „Luptătorul acela, / răstignit / şi înlănţuit, / încă nu a murit. / S-a frânt puţin numai inima-i mare – / ospăţ princiar pentru / cerşetorii de zdrenţe / din stele / ne-căzătoare”.

          „Ai grijă luptătorule,/ nu-ţi pierde ochiul!” – spunea şi Bătrânul cel Veşnicul Tânăr – Nichita.

          La poalele stâncii, „Toamnă în derivă”: „Urme de paşi sângerii / pe poteci fremătânde…/ Încă nurlii, / frunzele-şi scaldă chipul / ridat / în ultima rouă de zi. / De sub stejari vine zvon de ninsoare…”

          Fireşti întrebări, inerente răspunsuri:  „Izgoni-va ea, oare, /demodatele, / neproductive, / melancolii ?” Dorul se-mplântă cu vaier „În carnea plinului trunchi, / ca un stilet, / se-nfige / până-n rărunchi… / o secure”.

          Dar cum să amâni „iarna…/ singurătăţii / în doi?” Cum să împiedici căderea liberă-n hăul absurd al urâtului cu nume de spleen?

            În ţărâna – aceeaşi, unde plecările neîntoarceri devin, de la naşterea sinelui, de nimeni, de nimeni nu e locul ales. Fiecare, propriul rug, cu vreascuri uscate-şi aprinde, veşnic tânără şi de necuprins, rămânând aceeaşi, pădurea…

Dar ce „mireasmă păgână / de grîuri prea coapte /  ca noaptea nebună a trecerii / peste moarte”. Chemările se aud desluşit din spatele oglinzii.

          „Află-mă şi / sărează-mi chipul / cu lacrima ta!”

          Conştientă de menirea, de responsabilitate creativă, după ce-şi luase pe rând, toate precauţiile,  poeta capitulează în faţa forţei Cuvântului, la fel ca şi profetul Ieremia în faţa lui Yahve: „M-ai sedus Doamne şi m-am lăsat sedus, ai fost mai tare decât mine şi m-ai biruit!”:

          „CAPITULARE: Cred că va trebui să scriu această carte, / până la urmă, / ca pe o altă naştere, după moarte, / scârbită de turmă. / După atâta noapte şi frig, / mai găsesc, iată, forţă / să strig, / să urlu mai tare ca lupii /

orbiţi de o torţă / în beznă, / în gerul năpraznic,/ în haită veniţi, / hămesiţi, /

la parastas / şi / la praznic. / En garde, seniori!”

           Nimic nu e lesne, efortul poate fi ucigător, dar rezultatul va fi pe măsura trudei şi lacrimilor. Poezia e jertfă şi lacrimă. Dar e şi dulce colocviu de taină cu James Joyce, cu Gânditorul lui Rodin, cu andaluzul Federico Garcia Lorca,  cu Pablo Neruda, cu Whitman, Ay! Ay!

            Doar poetul e-n stare să facă salturi mortale de la trapez „cu lavalieră şi garoafă / la butonieră, / risipindu-şi sonetul / de-a latul pistei”.

          Dar ce atrăgător e mirajul acesta continuu, ca o săritură fără de plasă a acrobatului,  direct pe masa de vivisecţie!

          În decor rămâne doar rama goală –  de la natura cea moartă – ca o „fereastră spre nicăieri”.

          Un filon metafizic amestecat cu ironia cea mai subtilă străbate potecile învăluite în lirismul ameţitor cu parfum de lavandă. Piei de şarpe lepădate înaintea sorocului, paşi în derivă. „Sic transit gloria mundi”. Din vechiul şarpe „strivit în aurul risipit / de propriul car alegoric” – ce rămâne? „Un dinte sfărmat / şi marele ochi de safir / către cer / îngheţat”. 

          La subţioara visului – urmele şterse ale melancholiei aburind bizar nisipul clepsidrei…”Crizanteme roşii precum / aripile lui Icar, / bezmetice, / arcuiesc / peste Alcatraz / poeme – toteme. / Singur, / ochiul acela, / cândva azuriu, / atoatevăzător, / coboară tiptil, / ca o umbră, /spre depărtare se prelinge…”

          Ce mai descântece de moarte  şi de (în)viere pe rime basarabene pentru fratele Grigorie al Vierului!  Înviere, înviere, vino înapoi, Viere! Strigi şi tot tu te auzi fiindcă strigătu-i doar în tine. „Că, la foc de răsărit, / l-au primit pe cel sosit / cu grai nou şi cu cuţit – / l-au cinstit, l-au primenit, / cum din moşi s-a pomenit. / Da’ lui i-a venit în gând / să le sape de-un mormânt, / fără cruce şi cuvânt, / fără stele căzătoare / şi paseri cuvântătoare. / La poale de piatră sură, / unde umbra nu se-ndură, / unde vântul nici nu-ncape / şi nici apă nu-i s-adape / morile şi ciorile, / da’ privighetorile…, / i-a tăiat în opt, / şi în patru’ş’opt, / şi i-a dat la câini, / a furat şi pâini, / a furat şi peşti, / a furat poveşti / şi-a plecat pe apă… / Lumea nu-l încapă! / Câinii i-au jelit, / piatra i-a bocit, / câinii au urlat, / piatra a crăpat, / cruce s-a făcut, / cruce de mormânt / pe sfântul pământ. / Un izvor curat / pe loc s-a aflat / şi s-a fost purtat / către marea-mare, / pân’ la mândrul Soare / ce avea s-apună / iubitor de Lună, / către mândre stele, / dragele de ele, / care-au povestit / cum au fost nuntit / ziua şi cu noaptea, / viaţa şi cu moartea, / când s-au despărţit mările, /drumul şi cărările…”

          Durerea naşte legende, balade şi doine stropite în lacrimă pură, ca o cuminecătură. Numai o mamă putea zămisli asemenea bocete la moartea copilului…

          Mariana Cristescu, poetă şi mamă, suflet-pereche, baladiera. doinitoarea lacrimilor sugrumate sub pleoape, femeia puternică, luptătoare şi cruntă-n dreptatea sa, care e şi dreptatea neamului său.

          Şi cu acest volum de versuri înscrie încă o pagină pe azurul din ochii copiilor, pe durerea de neam, pe care, doar cântecul nud izbucnit din rărunchi o mai poate răzbi…

          O femeie cât o cetate. O Esteră decapitând balaurul care stă gata să-i înghită odraslele. O femeie învingătoare, chiar dacă gloria se măsoară, de cele mai multe ori, în lacrimi.

CEZARINA ADAMESCU

21 OCTOMBRIE 2010

 _________________

06 Iulie 2011 – Nicolae Răzvan Mincu: „K3/Maşina de citit gânduri“, Ed Vinea  (Iulia Iarca)

Volumul de poeme K3. Maşina de citit gânduri se înscrie în seria cărţilor care creează toposuri fantastice pornind de la simple orăşele ori părţi mărunte ale lumii. Exemplele de acest fel sunt numeroase şi extrem de variate în toate culturile: Edgar Lee Masters, cu Spoon River Anthology şi, în literatura noastră, Ioan Es Pop, cu Ieudul fără ieşire şi Pantelimon 113 bissunt doar doi dintre cei care exploatează acest model, în maniere şi măsuri foarte diferite. Nicolae Răzvan Mincu îşi plasează acţiunea în blocul K3 din Pantelimon, transformând realitatea într-o lume esenţial sacralizată.

Poemele emană o încărcătură puternic religioasă, întregul volum încercând să exprime, prin limbajele mai multor universuri, aceeaşi presimţire a suflului divin care adie printre oamenii, de cele mai multe ori, împietriţi sau cu o sensibilitate care se prelungeşte înăuntrul lucrurilor dimprejur. Iată faţa acestor locuri: „Pe şoseaua Vergului un surâs asfaltează strada / coteşte brusc pe aleea Bodeşti unde se întâlneşte cu un hohot de plâns / clatină coroanele verbului creşte densitatea. […] Seara îmi fac exerciţiul de levitaţie umplu cada şi merg pe apă aproape / doi metri fără să-mi iau zborul căci mă pot izbi cu capul de plafonul / suferinţei universale de capacul de beton al acestei cuşti de piatră. / În strălucirea nopţii scriu peste clipele ce-mi curg în ochi: / sărut urmele paşilor Tăi nevăzuţi! / bat apoi trei pitoane pe cealaltă faţă a Luminii / de care îmi agăţ hamacul şi adorm imediat.”

O altă expresie a manierei lui Nicolae Răzvan Mincu este utilizarea termenilor matematici, în variantele lor de simboluri. Ramificaţiile metaforice ale acestui domeniu (pe care Ion Barbu le-a şlefuit în chip magistral) dau imaginea unei poezii care palpează profunzimi şi viziuni. Lumea îşi arată şi faţa umană, şi principiile care o pun în mişcare din interior.

IULIA IARCA

________________

05 Iulie 2011 – Ion Untaru: ,,Floare de lotus“, poezii, Editura Semne (Augustin Macarie)

Un accident „banal” – fractură de femur, operaţie, proteză, recuperare, etc. etc.- mă izolează de lume de aproape trei ani. Nimic din ceea ce făceam înainte (expoziţii, spectacole, cronici de carte, jurnalism) nu-mi mai este la îndemână, doar „ODIHNA”- boală curată! Încă o dată m-am convins de adevărul că indiferent de dimensiunile marilor personalităţi dispărute şi „de neînlocuit”, Pământul se învârteşte şi viaţa îşi vede de drum…

În acest timp, „prietenul meu mai tânăr poetul” Ion Untaru, transformând moto-ul „Cunoaşte-te, înfrânge-te, jertfeşete-te!” în crez poetic, a izbutit să publice patru cărţi: Floare de lotus, Editura Semne 256 pagini, 2006; Fântâna în care se văd sufletele, Editura Amurg sentimental.196 pagini, 2009; Liziera de salcâmi, Editura Amurg sentimental 228 pagini, 2009; Paso doble (şi în versiune engleză) Editura Amurg sentimental, 244 pagini, 2009 şi să-şi înscrie în palmaresul său scriitoricesc cincisprezece volume! Cred c-a sosit timpul să-şi alcătuiască un volum selectiv gen „Cele mai frumoase poezii”.

Nu ştiu când anume şi de ce (unele versuri şi reflecţii par „să grăiască” suficient) Ion Untaru s-a rupt de Bucureşti şi s-a aşezat gospodar la marginea localităţii Băneasa, jud. Giurgiu şi acolo – vorba lui Mihail Sadoveanu – „singur şi cu Dumnezeu” gândeşte şi scrie, scrie şi gândeşte. Şi chiar dacă „perspectiva” este uşor elegiacă – „deh! bătrâneţile vin, se statornicesc” – nu lipsesc nici elanurile, nici visele, nici speranţele.

OMUL şi POETUL – entitate greu de despărţit – ne lasă destule reflecţii-mărturii („S-au risipit în timp stăpânii/ prin cronici prăfuite şi cavouri” – „Istoria e numai o reptilă/ Predestinată să devore” – I; „Omul/ Partea rea e că nu ştie/ De unde vine şi unde se duce” – II; „Dacă nu sădim o floare/ Să rămână amintire/ Populăm doar cimitire/ Într-o cosmică eroare”- III ; „Cenuşa primelor drumuri/ Îmi arde şi acum tălpile”- IV;) încărcate cu resturi culese din cărţi şi tălmăcite („Mă visam la poarta Brandemburg/ Unde-am căzut din cartea de citire”- I; „am fost un pierde-vară/ pus să caute galaxii străine în arhive- II; „Toată lumea se închină banului/ În spatele căruia se ascunde Iuda”- III; „Cel care coboară să nu se compare cu cel care urcă”- IV).

Poet cititor şi mărturisitor, Ion Untaru cultivă toate formele vechi şi noi ale prozodiei în imagini artistice cu acelaşi respect şi cu aceeaşi devoţiune poeziile cu formă fixă şi celelalte specii ale genului liric, în aşa fel încât, să se îngâne şi să-şi răspundă sincronic, în grai ales, sentimente adânci şi zămisliri surprinzătoare: „Trec prin viaţă ca un zbor /De cocor rănit”-I; „Ce spornică e ziua până la prânz/ Şi ce repede vine apoi înserarea”-II; „Bogăţia ca miraj/ I-a lipsit pe mulţi de-o doagă”-II; „Mi s-a tocit burghiul la foreze/ După o idee de Tagore”-III.

Nu ştiu, deşi le cunosc respectul pentru tradiţie, cât de mult mai cultivă japonezii haiku-ul. Ştiu însă că poeţii români, inclusiv dl Ion Untaru, îl cultivă cu frenezie.Poetul, prozatorul şi eseistul Florin Grigoriu „şi-a lui ceată” au înfiinţat şi o revistă cu acelaşi nume şi cercuri de susţinere. Reproduc doar trei haiku-uri semnate de Ion Untaru: „Pace-/ peste linia frontului /stoluri de porumbei”; „Primăvara/ îngerul Domnului/ împodobeşte caisul”; „În telecabină/ de frică şi emoţie/ mă rog în gând”. Seriozitatea gravă, dar şi umorul, ironia, zeflemeaua, inclusiv experimentele criptice, supranaturale îşi joacă rolul în toate volumele sale („Cu surogate şi pastile/ Plătim şi biruri, ni se iau din zile”-I; „Fetele pe stradă poartă/ Minijupele cu drag/ Vin asinii rag şi şirag”-II; „Şi cum se desfăşoară ghemul fricii/ Mi-a căzut părul şi urmează dinţii”-III.).

Deşi, aparent izolat „la ţară”, Ion Untaru nu s-a rupt de lume, dimpotrivă, îi ia pulsul şi cu ajutorul calculatorului, internetului şi al altor mijloace moderne, vede tot şi în toate culorile („Bogăţia ca miraj/ I-a lipsit pe mulţi de-o doagă”-I; „Pe urmă s-a furat un continent/ Şi diplomaţii vorbesc iarăşi despre pace-II”; „Oraş cu străzile înguste…/ Cu birturi unde dorm lângă pahar/ Hoţi de găini şi hoţi de buzunar”-III; „Avem o genă criminală/ zace-n noi un monstru feroce”-IV. Şi pensionarii cu destinul lor „albastru” şi criticii „ce rod în lume n-au adus” (Domnule profesor, Domnule profesor doctor) îi mai atrag atenţia din când în când.

În orice caz sentimentul VIEŢII, necazurile şi bucuriile care ne însoţesc „în mare trecere” trăiesc firesc în cărţile domniei sale ce se adresează în primul rând cititorilor. Aceştia sunt chemaţi şi invitaţi, prin autocercetare şi autocunoaştere, să-şi spună cuvântul. Anticul „vita brevis este” (viaţa este scurtă!) şi-a extins hotarele în aproape toate domeniile vieţii contemporane, deci şi-n materie de cronici. Pun punct şi-l las pe poet să viseze privind stelele şi sondându-şi sufletul.

AUGUSTIN MACARIE

 _________________

04 Iulie 2011 – Ştefania Oproescu: „Delir în curcubeu şi alte poezii“, Râmnicu Sărat, Editura Valman (Ion Pachia Tatomirescu)

În rotirea curcubeului. Poemele din recentul volum, Delir în curcubeu şi alte poezii (2009*), de Ştefania Oproescu, stau sub streaşina-prismă de plexiglas a unui motto desprins de sub pana celui ce a simţit ca nimeni altul „presiunea luminii“, Ioanid Romanescu: «Lumina conţine culorile / Dar nu vopseşte ochii nimănui».

Din prezentările (de pe faţa a IV-a a copertei), datorate unei Sfinte Treimi a Criticii Valahe de Întâmpinare fără de Arginţi, alegem – pentru Distinsul Receptor de Poezie contemporană – doar două: mai întâi, pe cea care ţine de principiul energetic Yin, în caligrafia Valeriei Manta Tăicuţu, unde se subliniază că «Ştefania Oproescu se fereşte de butaforia contemporană şi, fără a fi demodată, aduce o notă elegiacă surprinzând cu atât mai mult cu cât impresia generală pe care o creează poemele ei este aceea de intelectualizare», apoi pe cea care ţine de principiul energetic Yang, a lui Adrian Dinu Rachieru, unde se certifică în profunzime limpidă: «Preocupată, în plin pornoculturism, de salubrizarea liricii, Ştefania Oproescu ne propune mesaje de tip epistolar, adulmecând liniştea (ca paradis visat) şi deplângând timpul sublim al „arderii de tot“».

În prima jumătate a volumului, poemele se nasc prin magica rostogolire de trei ori a Curcubeului, rotire de „rogvaiv“, făcând să interfereze – lirico-semantic-sincretic – simbolismul biblic al legământului dintre Dumnezeu şi fiinţa mişcătoare de pe pământul de dincoace de potop (fie el şi – figurat potop – al poeziei postrevoluţionar-decembriste), cu mitemele din constelaţia moştenită de valahii contemporani de la pelasgo-daci, miteme în puterea cărora stau metamorfozele celui / celei ce ajunge pe brânci la sorbu-i de sub orizont. Eroina lirică din Delir în curcubeu… vede cu ochi de pastelist paradoxist «când asfinţitul a devenit / mai roşu / decât sângele» (Roşu, p. 5); e vorba despre un roşu prim; căci „roşul“ secund este al zborului icaric şi al prăbuşirii în labirint (cf. Roşu, p. 19), în vreme ce „roşul terţ“ rămâne zbaterii «fluturelui roşu / pe ceafă» şi elementului foc din temeliile lumilor: «Zbaterea fluturelui roşu / doar m-a împins / cât să dansez reverenţios / peste ispitele nebuneşti / ale focului.» (Roşu, p. 33); mai vede sinestezic pământul «pârjolit, pietrele albe / linse de arşiţa portocalie, / sudoare animală stoarsă la teasc, / Mediterana densă de sare lovind nisipul / în valuri grele ca plumbul, / sucuri dulci, calde, proaspăt mulse / din ugerul fructelor orange, / pălării nevolnice sub seninul fierbinte» (Orange, p. 6), ori «solzi galbeni de frunze» (Galben, p. 23), «plantele verzi din plastic, / arbuşti în ghivece de plastic» (Verde, p. 24), simte «albastrul în cerul gurii, / dizolvând piatra acră a trezirii» (Albastru, p. 28); mai observă «sângele întunericului / cum izvorăşte din plafonul peşterilor» (Indigo, 29); mai constată că «în violet pulsează singurătatea» (Violet, p. 31), că «pescarul visa noaptea albastru, / se trezea dimineaţa flămând, / pleca la pescuit, prindea peşti / cu solzi albaştri, / femeia îi punea pe jar» (Albastru, p. 41), că «ore rotunde plutesc haotic» (Violet, p. 47) etc. Poemele din a doua parte a volumului, dedicate insomniei, umbrei de suflet, visului cu struguri, inundaţiei din culise, umărului stâng, visului în gri etc., se pun sub scutul cu ornamente de bronz al unei interesante ars poetica: «De ce scrii? (A se vedea aici rânjetul cunoscă- / tor al celui care întreabă) / Uite, scriu ca să fac şi eu ceva / pe lumea asta. / Ceva din care să-mi plătesc / factura la frică, la somn, la trezire, / la durerile de măsele, la orele de lene, / […] / la toamnă, la privighetoare, la iarbă, la pă- / dure, / la prieteni, la neprieteni, / la tot ce mi-a fost împărţit / de nu ştiu cine care frânge / la nesfârşit aceeaşi azimă.» (Dedicaţie, p. 49 sq.). În „închiderea volumului“, Ştefania Oproescu publică paradoxistul trilingv (în valahă, în franceză – versiune de Roxana Cristea – şi în engleză – tâlmăcire de Teodora Goia), Poemul pe care nu l-am scris niciodată / Le poème que je n’ai jamais écrit / The Poem I Never Wrote, închinat participanţilor la Festivalul Internaţional Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş – ediţia 2008. (*Ştefania Oproescu, «Delir în curcubeu şi alte poezii», Râmnicu Sărat, Editura Valman, 2009; pagini A-5: 122; ISBN 978–606–92272–0–6).

ION PACHIA TATOMIRESCU

 _______________

01 Iulie 2011 – Alexandru Drăghici: „Jonglerul de dimineaţă“, Versuri, Cluj- Napoca, (Cezarina Adamescu)

          Motto:

“Lumină, tu, mamă a mea!” Autorul-

          Însăşi ideea de jongler presupune spectacol, arenă, scenă, cupolă, abilitate, dexteritate, echilibru, măiestrie. Sub cupola, de un azuriu nedefinit a Poeziei, Alexandru Drăghici ne prezintă un spectacol unic cu un personaj unic: Jonglerul de dimineaţă. De ce “de dimineaţă” şi nu seara, când au loc, îndeobşte, toate spectacolele? Pentru că autorul vrea să-l cunoaştem când n-a apucat încă să se machieze, să-şi îmbrace costumaţia de gală pentru spectacol, să-l vedem aşa cum e: în simplitatea expresivă a gesturilor şi cuvintelor genuine. Pe canavaua tot mai aglomerată (aş îndrăzni să zic – îmbâcsită de erori şi trivialităţi) a literaturii cotidiene, un poet înzestrat şi înveşmântat doar în lumina de sine, circulă “tot mai străin”,  susţinut doar de “aripa îngerului” veghetor (soulguard) – care nu-l slăbeşte din privire până ce, “frica îmblânzită” e redusă la “albul asurzitor” al Clipei ce trebuie numaidecât trăită sub imboldul atât de cunoscut şi sub semnul iminenţei: “Carpe Diem”.

          El îşi asumă rolul jonglerului care aruncă mingi în aer, sub privirile uimite ale asistenţilor vrăjiţi, care cad în extaz urmărind spectacolul. Este şi o modalitate spectaculoasă de a atrage atenţia, dar şi de a distrage atenţia de la altceva.

          E clipa supremă, cea “de siguranţă absolută”, când ar putea face saltul – “o secundă de beţie” – a încrederii numai în sine, după care urmează, fatalmente, iminenta năruire, cădere în gol a mingilor dansând şi spintecând cu graţie aerul. Ca şi dansul pe sârmă, implică echilibru, atenţie maximă, dexteritate. O singură mişcare greşită şi totul se prăbuşeşte.

          Truda jonglerului pentru acest dans aerian, care din nou îşi adună mingile risipite, deşi mulţimea s-a risipit demult, e similară cu aceea a Poetului care jonglează cu predicate şi verbe, cu metafore şi sintagme într-un spectacol unic în felul lui, pentru că nu are spectatori – reflectă starea de azi a Poesiei – silită să-şi ceară drepturile legitime în manejul unde animalele defilează în blănuri de gală sub şfichiul de bici al dresorului care le aruncă din când în când, pătrăţica de zahăr rezervată performeurilor.

          E o condiţie destul de ingrată, mai întâi pentru spaţiul limitat, rezervat, supra aglomerat, apoi, pentru mişcările dirijate, nu cu bagheta zânelor, dar cu şfichiul de bici rezervat celor cărora le-ar trece prin cap să fie nesupuşi şi să calce greşit. Şi mai seamănă cu manevrarea de către păpuşari, a marionetelor, cărora le imprimă ceva din vocea, ticurile şi personalitatea lor.

          O parabolă destul de ilustrativă, a scenei lumii, a teatrului universal în care fiecare din noi avem un rol, pe care-l ducem, de bine, de rău, la îndeplinire ca să nu împiedicăm angrenajul cosmic. De micul nostru aport poate depinde mişcarea universală. Fiecare e o rotiţă din acest uriaş angrenaj. Autorul îşi rezervă aici, concomitant, rolurile dresorului, al jonglerului, al trapezistului şi, de ce nu, al arlechinului tragic-comic pe al cărui obraz se prelinge lacrima lumii.

          Totul se desfăşoară sub spotul orbitor, reflectoarele aruncă lumini evanescente în toate ungherele, nu numai în cercul din mijloc unde evoluează orbit, protagonistul. Descoperim sub flash-urile colorate un ochi care râde şi pe celălalt plângând, în imensul efort de a înveseli adunarea.

          La fiecare salt mortal – fără plasă – tobele încep sarabande obsesive, ca dinaintea unei execuţii la ghilotină, suspence-ul e creat, emoţiile urcă spre nodul din gât, sugrumă, sugrumă… Viziuni stranii, telurice. Apoi, vaierul colectiv anunţă deznodământul.

          În realitatea în care totul pare ireal, încât poetul se întreabă: “Ce este oare real?//   Această natură vie reflectată / În lacul perfect al nisipului topit / Stau eu, speriat / De somnul languros al luminii / Şi de adâncimea sălcie / A acestei nopţi cu lună?” (Graniţa).

          Poetul colindă pe graniţa fragilă a fantasticului-real care-l reflectă în supradimensiuni: “în luciul funebru al nopţii /  ochi în ochi / zâmbet silit în creion negru” (Graniţa).

          Dacă vom căuta realul în plin imaginar sau invers, fantastical în real, vom avea reflecţia fidelă a propriei imagini în oglinda sufletească.

          Problema e de recunoaştere.

          Se ştie, depărtarea apropie, visul îşi are rădăcina în trăirea autentică, nu poţi fugi la nesfârşit de tine însuţi fără să priveşti măcar o dată în urmă. Atunci, plecarea îţi va părea întoarcere, regăsire:

          “Ca un mercenar mă voi întoarce la tine, / Frânt de oboseala luptei, / Încălzit de dogoarea revederii.” (Plecările mele).

          Bagajul liric al lui Alexandru Drăghici e unul de sportiv, un rucsac lejer atârnat neglijent de umeri şi mâinile libere pentru gesturi esenţiale.

          Tălpile duc tot greul în periplul imaginar pe culoarele nesfârşite ale Poesiei, pe plaje cu nisipuri virgine, pe care le calcă ferm, fără teama afundării până la glezne în auriul arzător şi fin care se alipeşte de piele.

          Poetul are drept toiag cuvântul cel de-nceput şi fără de margini, “punte între două suflete”.

          Cuvintele încălzesc, scutură de nostalgii – ele ţin loc de dioptrii, prin cortina lor de tul poţi întrezări şi pipăi universul.

          Poetul e un îmblânzitor de cuvinte, un alchimist fabricând în retorte aurul iubirii.

          Poet al universului domestic, teluric şi celest în aceeaşi măsură,  Alexandru Drăghici îşi îmbracă în aerul tăios al dimineţii “armura rolului de zi cu zi”, apoi, cu gîndurile dimineţii care “se dezmorţesc la soare” – se întoarce cu faţa către sine şi înarmat astfel cu un arsenal de cuvinte, păşeşte spre comandamentele zilei: “Îmbrac apoi armura rolului de zi cu zi, / Salut pregnant pe cei din jur, / Fac slalom printre îmbrânciri, ghionturi şi bătăi,/ Zâmbesc amar şi lunec mai departe”. (Imn de zi cu zi).

          Seara, doar la-ntors îşi îngăduie lepădarea de măşti, “De zalele cotidianului, mă uit în oglindă / Spre interior./ E întuneric afară / Şi-atât cald înăuntru, / Fiindcă tu eşti aici / Ascunsă printre gânduri, / Loială şi tăcută.” (Imn de zi cu zi).

          Iubirea îi conferă poetului echilibru, împăcare, pace sufletească. Uşa timpului e deschisă uneori “Până la marginea copilăriei” – unde poetul soarbe o gură de neprihănire, o gură de viaţă, o gură de copilărie pentru drumul de-ntors, după sărutul pe frunte al mamei, care-l întâmpină în prag.

          De ce ajunge poetul doar la “marginea copilăriei”  şi nu are curaj să păşească acolo, în vârsta îngenuă, ca pe un tărâm interzis, deşi mama îi surâde mereu din prag şi-i face semne binevoitoare cu mâna?

          Din grabă. Din neatenţie. N-avem timp sufficient de întoarcere. Ni-e gîndul mereu la ducere, la ce avem de făcut, mai mult decît la ce am făcut până atunci. N-avem timp de bilanţuri, n-avem răgaz de analize. Încă n-a sosit ceasul bilanţului, al întoarcerii în paradisul dintâi care ne-a populat primii ani, cei mai frumoşi ai vieţii.

          Şi totuşi, nostalgia pune stăpânire uneori pe suflet ca o zăpadă.

          “Zăpada îşi aşează penelul / Pe copaci, case, drumuri şi fântâni./ Mă încălzesc în faţa acestui peisaj / La focul amintirilor, ce arde plăpând.// Prietenii se aşează în rama albă, / Colaj de chipuri, sentimente şi trăiri; / Strat după strat, lumina se aşează, / Alb asurzitor, definitiv.” (Alb asurzitor).

          Poet de factură modernă, cu un langaj împresurat cu imagini, sintagme şi metafore reavene, Alexandru Drăghici nu se lasă, cu toate acestea, în voia trăirilor emoţionale, ci prudent, se autocenzurează, parcă supus permanent unui control vigilent din partea Ochiului care pe toate le vede. E o măsură de prevedere care-i amprentează discursul liric, gândurile, gesturile.

          Poemele sale sunt  mai  curând intime, confesive,  o lirică de stare, de atmosferă, psihanalitică,  rareori  implicată în probleme sociale ori de natură politică. Militantismul social îi lipseşte şi poate că e mai bine că poetul, din turnul său este atent la propriile trăiri şi imagini interioare, întoarse ca într-un ochean lăuntric care alcătuie la fiecare secundă mozaicuri colorate, reflectate-n oglinzile prismei. Prin el priveşte lumea şi îşi filtrează stările.

          Rareori îşi îngăduie spargerea zăgazurilor şi înfruntarea zăpoarelor din Agora pe care o simte străină şi în care se simte stingher. El nu este un poet pastelist, nu descrie peisaje frumoase, ci îşi descrie propriile  afecte. În definitiv, e un jurnal liric modern. Doar ultimul poem, „Information Overflow”  rupe ritmul interior, plonjând în cotidianul informaţional agresiv, rece, construit din  piese de domino îmbucate. Un puzzle posibil.

          Unul din momentele de graţie este cel dedicat mamei care-i vorbeşte permanent „precum copacul vorbeşte fructului”:

          „Zi de zi îmi vorbeşti / Precum copacul vorbeşte fructului / Şi rogi soarele să întârzie / mai mult asupra mea. // Singurătatea ţi-o cârpeşti cu amintiri, / Numeri clipele / Până la următoarea revedere / Şi printre rugăciuni strecori îngeri, / Care poartă flori de tei la urechi / Să-mi parfumeze necredinţa.// Atâta iertare şi răbdare / Întrece chiar şi îndărătnicia pietrei.// Te port în mine / Precum  o apă fără margini, / Din care lumina şi sunetul / Mă zămislesc neîncetat.” (Mama).

          Un poem perfect este „Policromă” unde limbajul metaforic creează imagini sugestive: „Ploaia roz mă pătrunde până la piele./ După un soare albastru tânjesc / Să evapore tristeţea ta inflaţionară, / Care s-a aşezat printre gânduri. // Îmi port paşii prin iarba roşie / Îmbibată de sîngele clipelor. / Respir aerul violet al zilei abia înmugurite, / portocalie mi-e speranţa din cocon / Şi-abia aştept să bată din aripi.// Pe fundalul scenei, umbra albă / A actorului chinuit de  versurile negre, / Pe care le-a uitat, / mut şi nemişcat îşi declamă rolul. / Prin prisma secundei ţipă tăcerea”.

          Ceea ce e admirabil la acest poet este faptul că nu manifestă predilecţie pentru obscen, pentru vulg şi trivial, precum majoritatea poeţilor contemporani care şi-au făcut din acestea o tribună poetică de unde-şi declamă cu nonşalanţă reziduurile trupeşti şi sufleteşti.   Alexandru Drăghici are  o decenţă şi un respect pentru Cuvânt şi mai ales pentru Versul care-l reprezintă în structura sa interioară. Registrul său intim este acordat cu diapazonul  demnităţii şi verticalităţii umane.

          Poemul „Lumina”  conţine o strofă remarcabilă în care-l recunoaştem pe cel adevărat. Nimeni nu a mai scris că Lumina este mama lui, în afară de Mîntuitorul care îi numea pe discipoli „fiii Luminii”.

          „Şi mă caţăr pe crucea din întuneric, Lumină, tu mamă a mea!/ În acest incest mă voi purifica / În salt cuantic, lumină devin!”

          În calitare de fiu al luminii şi totodată de iubit al ei, poetul ajunge să nască la rândul lui, fii de lumină, ceea ce e cu adevărat de nepreţuit.

          Există şi versuri paradoxale de genul: „Orgia de a te vedea cu degetele / Mă aruncă dincolo de timp.// Eternitatea are miros de transpiraţie.” (Yin şi Yang).

          Limbajul metaforic al lui Alexandru      Drăghici aspectează versurile, slujindu-i ideea. De pildă: Soarele „stă cu coatele rezemate”/ Pe gardul  orizontului”; „Umbra şuşotea cu lumina” (Vis).

          Şi iată-l pe autor într-o ipostază inedită, după propria mărturisire:„Sub cer albastru / Mă descopăr deodată, / Un primitiv insular / Aşteptând / Un Zeu nepedepsitor, / Care stă alături / Sub soarele îmbătător” (Ateism îmblânzit).         La răscrucea trecutului cu viitorul, îl aflăm pe om stând neclintit în „Simetria clipei”: „Mă odihnesc în mijlocul drumului / Şi privesc spre trecut: „Oare, aşa îmi va arăta viitorul?”/ Mă întorc către viitor: „Oare, aşa mi-a fost trecutul?”

          La cumpăna anilor, poetul adună vârste trupeşti şi vârste sufleteşti. E de dorit ca acestea să fie într-un  relativ echilibru.

          Poetul a deprins taina de a-şi privi iubita doar prin filtrul cuvintelor:  „Te pândeam în camera goală, / Pereţii albi te despuiau încet, / Cuvintele încetaseră demult.// Doar zâmbetul tău / Mai lumina deşertul dintre noi, / Te priveam doar prin cuvinte / Şi cât de intangibilă îmi păreai atunci, / Ce albă ţi-era vocea, / Ce neagră privirea.” (Singurătate).

          Între culpa exterioară care-i reflectă propria identitate şi cenzura interioară, poetul se întreabă: „Cine este tatăl faptelor mele?” (Cenzura, născătoare de fapte).

          Cu orgoliul omului stăpân pe propria voinţă, poetul spune: „Nu există judecata de apoi, / Nici oprobiul prietenilor, / Nici răzbunarea vieţii, / Pentru răul ce-l faci, / Ci doar ghilotina propriei exigenţe.// Ascute-i zilnic cuţitul, / Priveşte soarele bun şi darnic, /Lasă-te sedus / Şi mai trăieşte o zi!” (Exigenţă).

          Ceea ce este evident iese cu uşurinţă la lumină, plutind deasupra precum untdelemnul, nu putem ascunde la nesfârşit flacăra sub obroc, ea reflectă adevărul unor sentimente-n declin care-l fac pe poet să mediteze amar asupra efemerităţii iubirii: „În lumina reflectoarelor, / Îmi ceri o lumânare / Şi vrei să-ţi citesc în palmă / Norocul din trecut, / Când îţi eram de-ajuns, / Când vorbele mele le dăltuiai în piatră. // Ecoul mângâierilor mele / Nu mai sfâşie, ca în trecut, / Păienjenişul întunericului. // Vorbesc într-un gol fără ecou…// Iubirea îşi cere răgaz / Şi eu mă adun de printre rânduri.” (Răgaz).

          Căutător neostoit al căii, poetul se-ndreaptă spre divinitate cu spatele, în felul său sincer, deschis, fără încartiruirea în norme şi dogme teologice:

          „Nu vreau să am un răspuns / La o întrebare, pe care nu o am.// Cred în lumina care nu cere credinţă, / Care nu se jertfeşte pentru mine, / Ci dăruieşte fără aşteptări / Şi care nu ştie ce-i păcatul. // Ce poveste minunată eşti / Şi ce naiv eu / Să cred că nu cred în tine.” (Nu cred în tine).

          Dubla negaţie este de fapt, o afirmaţie, s-a demonstrat acest lucru şi calea originală pe care-o alege autorul e cea a descoperirii proprii a unui mod de viaţă, cât mai aproape de Dumnezeu.

          Dar, oricât s-ar ascunde omul de ceilalţi, de Dumnezeu şi de sine nu se poate ascunde: „Iar tu, copilărie, din ascunziş, / Îmi faci semn să nu te dau de gol.” (Curţi interioare).

          Versuri semnificative care arată, de fapt, nevoia stringentă de întoarcere în trecut şi totodată, dorinţa de a nu-i fi descoperite aşa-zisele vulnerabilităţi. Ca şi când, a ne fi dor de copilul din noi, constituie o slăbiciune, o teamă sau o ruşine. E ca şi cum te-ai descoperi pe tine însuţi, nu cum ai fost, ci cum, de fapt, ai rămas.

          Alexandru Drăghici este un poet pudic. Delicateţea şi sensibilitatea  nu permit vulgaritatea de orice fel, care-i repugnă. La el, iubirea e rididcată pe soclu, cinstită şi preamărită ca virtutea cea mai de preţ, şi nu e confundată doar cu dorinţa trupească, atât de comună caracterelor primare. E notabil că poetul vede iubirea  chiar şi atunci când închide ochii viselor nude şi trage zăvorul peste gândurile impure. Ceea ce rămâne e, de fapt, un sentiment neasemuit, puritatea însăşi.

          Şi iată cum se reflectă acest sentiment în lirica sa:

          „Lumina din trăiri stă în genunchi/ Şi se roagă pentru mine / Să vă privesc pe voi, / Cei luminoşi din mine.// Îngerul îmi şterge lacrimile ruşinii / Şi mă iartă, precum şi voi îmi iertaţi mie / Greşitului vostru, voi, copil, femeie, mamă.” (Somnul).

          În urcuşul fără de sfârşit al credinţei, poetul nu se opreşte  ci suie pe scara unei Lumini cu singurul sens, care-i arată şi drumul. Sintagma „Câtă lumină – tot atâta umbră” nu se verifică la acest poet solar care caută sensul, miezul, sufletul luminii ca să se scufunde tot mai adânc în ea, pentru că spiritele luminoase din el ies la iveală dominând întunericul.

          E ceva neasemuit de frumos, de cald, de sincer şi de înălţător în aceste versuri simple la prima vedere, fără nimic spectaculos, dar poate că spectaculosul constă în chiar simplitatea, duioşia lor, o mătase care te învăluie, un plus de tandreţe care îţi e oferită gratuit, în cuvinte esenţiale, smulse parcă din fibră sufletească: „Tălpile goale / Prind rădăcini / În pământul umed / Şi simt prin ele / Geologia rătăcirilor mele.// Mâinile cresc / Către cerul îndrăgostit / De tine Soare.// Gândurile mă poartă / Prin tuneluri pline de lilieci / Şi încep timid / Să bănuiesc cine sunt, / Câţi străini se mai cuibăresc în mine / Şi câtă dragoste / Îmi mai rămâne / De sporit.” (Oglinda).

          Apare des în poeme motivul rătăcirilor: „Vreau să fiu singur / Între hotare proprii. / De-aceea  stau încordat la pândă / Să prind eul primar de gât / Şi să-i sorb secunda caldă. // Secat de iluzii, / Îmi voi agăţa şabloanele în cui / Şi voi lăsa în urmă pleiada / De cruciaţi ai rătăcirilor mele. //Îmi pregătesc mut plecarea, / Care abia acum începe / Să capete un sens.” (Limită).

          Dragostea îşi desfăşoară prerogativele printre  „funcţii matematice nedefinite”  şi „ecuaţii diafane” – în îmbăţişări uimite de regăsire.

          Versuri panseistice, de genul: „Piatra este o mică stea/ Născută din căldură / Cu nostalgia soarelui, / Cu amintirea pământului” – şi: „Piatra este o parte din noi, / care încă nu s-a născut, / Cu o memorie fără început, / A ceea ce a fost / Şi a ceea ce vom deveni.”  Ori: „Vom sta cândva / Unul lângă celălalt, / Piatră lângă piatră / Încălzite de acelaşi soare, / Îndrăgostiţi în trecut, / Înlănţuiţi în viitor.”

Acestea formează un triptic poetic pe motivul, atât de cunoscut, al pietrei.

          Timiditatea, aşteptarea, căutarea, ruşinea, rătăcirea, neajutorarea, uimirea, dorinţa, şovăiala, vinovăţia, împresurarea, fragilitatea, devenirea, tânjirea, nemângâierea sunt cuvintele de ordine, materialele de construcţie ale edificiului său liric.

          Dorinţa poetului de a fi simultan cu sine însuşi dă sens identităţii sale poetice. Se recunoaşte, ştie cine este şi în virtutea acestei cunoaşteri se îndreaptă spre ceilalţi.

          Iubirea înseamnă în primul rând, empatie, entropie, dăruire, trecerea dintr-o particulă de fiinţă în cealaltă, la fel ca proprietăţile luminii. Paradigma ei însă este tot taina, misterul, vraja, disponibilitatea pentru celălalt, pentru eul-tu în formare care se îngemănează în fruct, în sămânţă, apoi  creşte, înfloreşte, dă rod:

          „Mă caut / şi mă regăsesc / mereu / în gândul tău / ca şi cum / eu / aş fi / ochiul / cu care / tu / atingi zările.” (Dăruire).

          Aceeaşi idee a dăruirii se află şi în poemul: „Circuit închis”: „Tu şi eu, într-o clepsidră, / Tu, în jumătatea de sus, / Eu aşteptându-te / În fiecare picătură de nisip.// Simt cum te aşezi în mine, / Strat peste strat, / Şi mă umpli neîncetat / Cu o aşteptare flămândă.// Suntem în vârful dealului tău iniţiatic, / Ne rostogolim la vale…/ Clepsidră orizontală, / Iubire în circuit închis.”

          Şi până la urmă, poezia este Mister, sub umbrela căruia, ne mişcăm, respirăm şi iubim: „Mă scuturam de solzi / Ca să primesc penele îngerului, / Care ningeau peste mine. // Din cerul golit de lumină, / Ploua cu stele mari. // Misterul îmi deschidea umbrela / Şi mă privea cu ochii mari, negri, întrebători.” (Mister).

          Alexandru Drăghici – poetul matematician ori matematicianul poet  – poate fi recunoscut, nu prin formule ideale, perfecte, ci prin exersarea necontenită a unor stări de inefabil care-i limpezesc gîndurile, fixându-şi coordonatele în oglinda noastră, a fiecăruia. Destul să privim cu atenţie şi-l  vom recunoaşte. Mai bine zi, ne vom recunoaşte în el.

          „Când nu mai ştii cine sunt, / Priveşte în oglinda / Primită în dar! / Mă vei zări difuz / De-atâta depărtare. // Aproprie-te din nou, / Pune-mă pe sticlă, / Copiază-mi conturul, / Aproximează exact lumina, / Ce ţi-o voi trimite / Din spatele oglinzii / Înapoi.” (Lumina din tine).

          Un om aidoma tuturor. Un om (ne)asemuit care s-a deghizat în Jonglerul de dimineaţă, pentru a ne arăta cum să prindem iluzia de coamă şi să jonglăm cu ea precum cu mingile-n iureşul aerian al veacului în care ne-am născut şi-n care suntem nevoiţi să ne ducem existenţa.

CEZARINA ADAMESCU,

www.agero-stuttgart.de

19 noiembrie 2010