30 Septembrie 2011 – Iulian Chivu: „Spiritul pendulator. Eseurile de la Stuttgart“, Ed Herald (Zenovie Cârlugea)
Afirmat în ultimii douăzeci de ani, la vârsta deplinei maturităti creatoare, cu antologii de epică populară si culegeri de folclor din zona Teleormanului (Basmul cu Soarele si Luna, antologie de epică populară fantastică si studiu introductiv pe tema timpului si spatiului, Ed. Minerva, 1988; Folclor din satele de pe Burdea, culegeri, Ed. Teleormanul Liber, 1994; Cultul grâului si al pâinii la români, monografie, Ed. Minerva, 1997), dl IULIAN CHIVU a perseverat în domeniul folcloristicii si etnologiei, îmbogătindu-si cercetarea cu recursul la instrumentarul semioticii si psiholingvisticii, la istoria mentalitătilor, filosofia culturii, etnosofie, etică, religie (Semioză si deictica semnului în credintele românesti, studiu de semiotică folclorică, Ed. Universal Dalsi, 2006; Studii si articole de etnologie, Universal Dalsi, 2007).
Pe scurt zis, este vorba de o abordare interdisciplinară, de mai larg orizont, tot mai evidentă în ultimele sale lucrări de exceptie: Homo moralis. Mari paradigme etice si etosul românesc (Ed. Herald, 2008) si Spiritul pendulator. Eseurile de la Stuttgart (Herald, 2010).
Homo moralis inaugura, asadar, o a doua etapă în cadrul acestor cercetări, deplasând interesul eseistului către ”marile paradigme etice” al omenirii, comentate în sectiuni de sine stătătoare, precum: ”Paradigma orientală”, ”Proiectul heladic”, ”Apendicele roman” si ”Paradigma crestină”, adăugându-se la acestea o reexaminare a ”Etosului românesc” si sfârsind cu un capitol intitulat ”Către o etică universalistă”…
Spiritul pendular, având ca subtitlu ”Eseurile de la Stuttgart”, cuprinde, în cele trei capitole, eseuri si articole publicate în revista on-line româno-germană ”Agero-Stuttgart”, volumul fiind prefatat de redactorul-sef al acesteia, poetul si eseistul Lucian Hetco. Întrucât si noi am semnat în coloanele acestei cunoscute publicatii, intuim larga adresabilitate si o anumită tinută a acestor colaborări, pertinenta unui anumit tip de discurs rationalist si analitic. Având în vedere această febricitară disponibilitate ideatică, în care etnologia si etnosofia intră în dialog cu psiholingvistica, istoria mentalitătilor si alte discipline umaniste, prefatatorul surprinde exact figura spiritului reflexiv în dictiunea ideilor, adică formula academică a lucrării, arhitectonica rationalist-echilibrată a discursului, larga deschidere vizionară:
”Iulian Chivu trece prin această remarcabilă sinteză dincolo de limitele filosofiei/etnosofiei traditionale românesti, pe care o îmbogăteste calitativ, propunându-ne noi dimensiuni gnoseologice într-o lucrare academică de rang european, pretentioasă, ambitioasă si excelent alcătuită, un fel de piatră de hotar dacă vreti, căreia i se cuvine cu sigurantă o traducere la fel de exactă, secondată de o aparitie în una dintre limbile de circulatie universală. Mă refer aici în special la spatiul de limbă germană, unde am convingerea că această lucrare va găsi într-un viitor apropiat nu doar căutare, ci si confirmarea publică ori stiintifică ce i se cuvine unui analist si filosof de exceptie.”
”Eseurile de la Stuttgart” consacră, asadar, un anumit tip de discurs pluridisciplinar, în care elemente de etnologie, etnosofie, lingvistică, psihologie socială, etică, axiologie, epistemologie, religie si istoria mentalitătilor sunt convocate întru definirea unor idei, convingeri, tendinte privind colectivităti umane si profiluri spirituale, toate raportate la conditia omului în istorie, la puterea acestuia de a modela paradigme functionale, dar si la evidentierea diferentelor specifice dintre etnii si culturi, în functie de anumiti factori ai habitatului geo-psiho-mental.
Structurată pe trei capitole (I.Nefericirile gândului, II.Verba dicendi, III.Etnologie, etnosofie), Spiritul pendulator se mentine în aceeasi optiune fată de marii oameni de cultură români care au teoretizat asupra etno-spiritualitătii românesti. În Paradigma crestină (vol. ”Homo moralis”), dl Iulian Chivu constata că asupra spiritului românesc s-au exprimat o seamă de scriitori români, de la cronicari si Dimitrie Cantemir până la contemporanii Patapievici si Plesu: ”Noi însă, pentru a nu continua pe un ton eliadesc, nu vom extinde discutiile asupra unor aprecieri făcute de Blaga, de Iorga sau Botta, ci ne vom opri asupra unor optiuni vag subversive, transante si exprimate fără menajamente, de D. Drăghicescu, M. Ralea, C. Rădulescu-Motru si Emil Cioran.” (p.158).
Asadar, avem de a face nu cu o filosofie a culturii à la Blaga, ci cu optiuni mai ”subversive” si ”transante”, dar nici acestea à la Plesu sau Patapievici… Optiunea pentru spiritul de echilibru este vizibilă, mai ales că raportările etno-spiritualitătii românesti se fac la scară universală. Iată, în primul rând, eseul Protocronii fundamentale, în care gânditorul schitează câteva linii ale ”înclinatiilor etice” pentru a stabili o psihotipologie a europenilor, pe urmele filosofului Salvador Madariaga (Itinerarii spirituale, 1983). Dacă englezii ar fi dominati de spiritul de actiune, francezii de cel rational, iar nemtii de acea interioritate (Innerlichkeit) riguroasă, calculată, ordonată, cu rol dominant, românii ar avea ”înclinatia spre finalizări pragmatice”…
În ceea ce priveste Spiritul pendulator, aflăm că există în comportamentul oamenilor ”momente care afirmă personalitatea si ratiunea”, dar si ”momente care le reclamă absenta”. De la primitivism la etnomorfozele Evului Mediu, drumul spiritului a fost lung, dar el interesează doar ca devenire ontică. Unul e spiritul expansiv occidental, pragmatic si lucrativ, altul cel oriental, retractil si metafizic, contemplativ si speculativ, angajând eul în aventura existential-ideatică. Limba însăsi, care nu e ceva exterior specificitătii spiritului, exprimă fie rationalul si ordinea unei gândiri, fie o altă logică de tip metafizic, poetic, contemplativ. Chiar ”opera folclorică”, apreciază Iulian Chivu, este ”o contextualizare deschisă spre multime, este prima fabrică a identitătilor nationale”. Spiritul pendulator se vede, iarăsi, în folclorul românesc (sau al altor popoare cu conditii similare), zonele ”tampon” sau ”de aculturatie” neexcluzând ”conculturatia”: ”Coexistenta, spuneam, îsi produce valorile ei, ca deschidere, pe când existenta, ca închidere, adânceste valorile sinelui în contradictiile si armoniile lui.”
Citim, de asemenea, în Seductiile diletantismului (cu un anumit aplomb jurnalistic al deontologului în ”stepa tranzitiei” – v. vol. ”Reporter în stepa tranzitiei sau zece prilejuri de deontologie”, publicistică, Ed. Tipoalex, 2003) că ”popoarele pot trăi în mediocritate, judecând după datele istoriei, însă în diletantism, din motive de inconsistentă, nu pot nici să supravietuiască”…
Obsesia de a identifica sau de a dizerta, mai bine zis, asupra ”determinantelor etice” este aproape permanentă în etnosofia lui Iulian Chivu, agrementându-si eseurile cu citate din gânditori moderni ca Lawrence, Kohlberg, E. Hall, A. Maslow, concluzia fiind una deterministă: ”Sensul vietii este unul moral, iar cursul istoriei îl urmează, fiindcă orice altă alternativă ar însemna ezitare, impas, prăbusire” (Determinante etice pe axa Hall-Kohlberg-Maslow).
Multe sunt temele eseurilor în discutie, însă interesantă este dictiunea ideilor, acel farmec al enuntului si formulării memorabile, usurinta de a desena concepte si idei, în mod conex si interdisciplinar. Iată, spre exemplu, eseurile despre ”miturile actualizării”, despre ”tristetea metafizică a desăvârsirii” ori despre ”consensualizările derizoriului” si ”punerea la punct”… Iluminarea lui Charmides sau conceptualizarea maieutică (si aceasta pendulând între general si particular) este un admirabil excurs de filosofie platoniciană, în care Socrate va prefera, ca mai apoi un Blaise Pascal, nu Adevărul ci căutarea, descoperirea, ca metodă, a acestuia.
Verba dicendi, fixându-se asupra raporturilor dintre gândire si limbaj, cuprinde eseuri referitoare la ”simtul” si ”spiritul” limbii. Autorul scrie despre o ”gramatică a personalitătii” (Diatezele eului), despre ”reflexivul dinamic” si cel ”opozabil”, despre ”proiectia pronominală în axiologiile eticii” sau despre ”în-de-sinea sau profunzimile monologisticii”…
Vocatia de filolog a etnosofului Iulian Chivu, floretist de idei si concepte surprinzător si digresionist, se fixează asupra mecanismelor de functionare a limbajului si pe specificul rostirii, pe considerentul humboldian că ”nimic nu poate fi exclus din limbă, pentru că ea contine totul”.
Sau, cu alte cuvinte, această remarcă, dincolo de lucrurile normative si explicative: ”Limbajul dă satisfactii când codului, când gândului, iar spiritul se lasă ispitit când de zicerea surprinzătoare, când de profunzimea cugetării.” Și încă: ”Etnologia lingvistică încă nu a făcut toate conexiunile între determinanta istorică, cea geografică, cea etnogenetică si psihologia aplicată…” De unde se vede fervoarea celui ce analizase în altă carte paremiologia românească (Homo moralis) si nonconformismul unui spirit în explorarea de noi semnificatii, sensuri, idei ale limbajului…
A treia parte (III. Etnologie, etnosofie) va aborda ”sentimentul românesc al valorii” sau, în sens heideggerian, ”spiritul locuirii”, militând pentru ”cercetări etnologice în spiritul antropologiei complexitătii” sau, la unison cu Ioana Andreescu, pentru ”o altă perspectivă în etnologia românească”, ba chiar pentru o ”etno-logică a exprimării sentimentelor”…
Un foarte frumos eseu, în care Blaga nu mai este ocultat, este cel intitulat Spiritul locuirii: Citindu-l româneste pe Heidegger, cuprinzând admirabile reflectii: ”Locuirea românească a ordonat si ea teluricul si uranicul pe o axă a cosmologiei sale, care începea de pe vatra casei si din centrul satului; transcendentă care coboară cât să dea temei, apoi urcă cât să dea orizont nădejdilor si să împace pe termen lung destinul cu locul, domesticindu-le dimpreună.”(p.175).
Prevăzută, în final, cu rezumate în germană si engleză, realizate de acelasi fervent admirator Lucian Hetco de la ”Agero-Stuttgart”, lucrarea Spiritul pendulator – atât de vizibil în felul de a fi al românilor – se recomandă ca operă marcantă în peisajul gândirii contemporane europene, adăugându-se unei bune traditii si unei directii fertile de cercetare interdisciplinară a etno-spiritualitătii românesti într-un moment de plenitudine.
ZENOVIE CÂRLUGEA
________________
29 Septembrie 2011 – Coord. Rodica Lăzărescu: „Lectura – cale spre tărâmurile artei“, Editura Gabriel 2005, Bucureşti (Adrian Botez)
…Sub mâna energic-coordonatoare a doamnei prof. dr. RODICA LĂZĂRESCU, de la Colegiul Naţional „Ion Creangă”, din Bucureşti, a apărut, la Editura Gabriel 2005 („Creată ca să lumineze”), Bucureşti, în primăvara lui 2011, cartea „Lectura – cale spre tărâmurile artei”. Această lucrare sintetizează tot ce s-a scris, spre a se dezbate, la Ediţia a IV-a a Simpozionului dedicat lecturii, simpozion cu participare intern-românescă (comunicări din 22 de judeţe şi din Bucureşti) şi internaţional-românească (participanţi din Republica Moldova – 3, din Canada – 2, din Japonia – 1 şi din Australia – 1). De data aceasta, faţă de ediţia de anul trecut, conexiunile Artei Lecturii cu celelalte Arte sunt explicite şi, în general, rafinat îmbinate, precum „corespondenţele” baudelaire-iene.
Lucrările s-au desfăşurat pe cinci secţiuni, care au dat naştere, în carte, la tot atâtea capitole activ-meditative (cel puţin, în intenţie) : I – Incursiune printre arte (14 lucrări); II – Incursiune prin literatură (17 lucrări); III – Incursiune prin mitologie şi istorie (7 lucrări); IV – Lectură, carte, bibliotecă (13 lucrări); V – Concretizări (20 de lucrări).
Organizarea materialului, tehnoredactarea, corectura, coperta lucrării (foarte sugestivă, pentru cele cuprinse… între coperţi!) – sunt opera (exclusivă şi integrală!) a aceleiaşi harnice, iscusite şi extrem de exigente (în primul rând, cu sine!) doamne prof. dr. RODICA LĂZĂRESCU. O muncă teribilă, mai ales când nu totdeauna te întâlneşti, în organizarea acestor simpozioane şi în sintetizarea materialelor lor, cu… „onestitatea în carne şi oase”… mai ales în aceste vitrege vremi (din punct de vedere spiritual), în care mulţi vor „să iasă în faţă”, prin mijloace nu mereu şi constant… „ortodoxe”!!! De aceea, munca de „plivitor/grădinar” al unei astfel de lucrări este una care nici nu poate fi evaluată, vreodată, la justa (şi cumplit de trudita) ei valoare…!
Cum se declară în Argumentul (deschizător de carte) al doamnei prof. dr. RODICA LĂZĂRESCU, „dată fiind tema acestei ediţii, multe lucrări au fost bogat ilustrate cu fotografii, postere, ppt-uri, documente html, filmuleţe, ilustraţii care, din motiv de ordin tipografic, nu au putut fi incluse în acest volum. Din aceleaşi motive, am renunţat la bibliografiile indicate de autori, în finalul lucrărilor şi, în unele cazuri, la mottouri”.
Lucrarea coordonată de doamna prof. dr. RODICA LĂZĂRESCU are multiple merite – dar lasă loc şi la cel puţin o întrebare severă, pe care o vom pune spre sfârşitul prezentării. Evident, nu doamna prof. dr. RODICA LĂZĂRESCU răspunde pentru atitudinea intelectuală a „contributorilor” acestei lucrări.
Să începem, cum e şi firesc, şi onest – cu meritele (incontestabile).
Este o alcătuire/structură riguros-ştiinţifică, deschide perspective ideatice largi şi fertile, în domeniile artelor, favorizează discuţii şi dialoguri interesante inter-arte, readuce în discuţie profunzimea semantică a unor termeni, rar uzitaţi, din cultura antică, dovedind că vremurile noi sunt extrem de sărace în invenţii (autentice şi viabil-operatorii!) şi revelaţii cultural-artistice ideatic-fertile (deşi, nu trece bine anul şi se găseşte câte unul care se proclamă „buricul pământului” şi „Demiurgul/Ctitorul”, fără dubii, întru Arta Cutare… sau Curentul Artistic Cutărescu!).
Poate cel mai substanţial câştig (semantic – nu neapărat şi de eficienţă) al lucrării: ideea că „lectura” este şi devine tot mai mult un concept cu limite lărgite. „A lectura” nu mai înseamnă, aici, doar „a citi o pagină de carte”, ci şi a descifra codurile celorlalte arte: lectură de imagine, lectură de culori, lectură de forme cultural-arhitecturale, lectură de semne istorico-arheologice, lectură de efecte sonor-muzicale etc.
Să luăm secţiunile pe rând.
I – INCURSIUNE PRINTRE ARTE
Se fac corelări (unele fascinante):
1 – între pictură şi literatură, ba chiar între heraldică, pictură şi literatură (cf. Ekfrasis, stemă şi mise en abyme – sau conexiuni între heraldică, pictură şi literatură – de prof. dr. Elisabeta Lăsconi Roşca, Colegiul German „Goethe” – Bucureşti, precum şi „Privirea în abis” – punct de întâlnire între literatură şi pictură, de Daniela Maria Andraşciuc şi Gheorghe Andraşciuc, Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”, Sighetu Marmaţiei, jud. Maramureş – sau: Breughel, noaptea de război şi jocul, de prof. Laura Marilena Dănăilă, Colegiul Economic „Virgil Madgearu”, Galaţi – sau: Feuchtwanger şi Goya. O plimbare narativă printre operele plastice, de prof. drd. Simona Ardelean, Liceul Pedagogic „Gh. Şincai”, Zalău, jud. Sălaj – ori interesantul studiu al prof. Cristian Sava, Colegiul „Ion Creangă”, Bucureşti, despre reprezentările plastice ale celebrei Judecăţi a regelui Solomon: Înţelepciunea regelui Solomon etc.);
2 – între literatură şi filmografia modernă (Literatura şi cinematografia – încercare de studiu comparativ, de prof. Steliana Mihaela Lambru, Colegiul Militar Liceal „Dimitrie Cantemir”, Breaza, jud. Prahova), sau chiar cu cea de tip ultramodernist, videoclipul – cazul studiului prof. dr. Iuliana Crânguş, de la Liceul Bulgar „Hristo Botev”, Bucureşti (Scene din viaţa de azi, în cultura străzii – lectura unui videoclip), care, pentru a putea crea o comparaţie/contrapunere între „scenele din viaţa ieri” a României (propuse de cărţile unui N. Filimon, Caragiale, G. Călinescu etc.), cu „scene de azi”, din existenţa românească, se foloseşte de un videoclip relativ cunoscut – Americandream – ilustrând, de fapt, kitsch-ul de existenţă românescă actuală, stimulat „viguros”, evident, de blestemul globalizării amalgamante întru haos – umilitor de umanitate, dez-identitar şi schizofrenic-alienant – globalizare distrugătoare nu doar de identitate naţională, ci şi de cultură autentică: „…prin lectura de imagine, videoclipul s-a dovedit destul de ofertant (…): Ion Iliescu în postura de preşedinte, rostind un discurs în originala-i engleză cu accent de Moscova; masa patriarhală, cu ciorbă (…), dar cu Coca-Cola pe masă; (…) un bătrân costumat în Moş Crăciun, căutând ceva recuperabil prin coşul de gunoi stradal (…) o căruţă, alături de un Mercedes, printre blocuri-ghetou, gri (…). O altă temă centrală a videoclipului pare a fi fenomenul globalizării, al americanizării societăţii româneşti, prin abandonarea trăsăturilor de specific naţional, în favoarea celor americane, promovate prin comerţ, cu reclamele aferente (…)”. Concluzia „lecturii de imagine” a videoclipului Americandream este una fără niciun fel de… „perspectivă luminoasă”: „Toate aceste elemente conturează nişte <<scene din viaţa de azi>> care înfăţişează, cu ironie amară şi autoironie, o societate românească alienată, haotică, fragmentată, complexată, deziluzionată, căutându-şi salvarea, pseudo-identitatea – în copierea unui model străin, impus de globalizare. Totul este un vis American, de fapt o himeră a fericirii, a autorealizării individului (<<I can be want I want to be>>), însă cu preţul scump al pierderii demnităţii, identităţii, într-o lume – tăvălug, neiertătoare”. Trist, nici măcar tragic, ci dezintegrator de umanitate… „pe tăcute”. Adevărat, dar neînchipuind (măcar) vreo şansă de scăpare…
3 – sugestii totalizante, în stil maiorescian, sugerând „corespunderi” depline, pe toate fronturile, între arte („Ca nişte lungi ecouri ce se unesc profund / Într-o misterioasă, adâncă unitate, / Întinsă ca lumina, ca nesfârşita noapte, / Parfum, culoare, sunet de-a pururi îşi răspund”): Literatura şi pictura: paşi de dans – de prof. Viorica Remeş, Grup Şcolar „Mihai Viteazul”, Zalău, jud. Sălaj: „Ca şi pictura, muzica, sculptura, literatura transfigurează realitatea, căutând sensul adevărului existenţei”. Adevăr şi truism, deodată – inutil şi inutilizabil, într-o lume degradată fizic şi, mai cu seamă, moral-spiritual, o lume înjosită, care, mai curând, caută „adevărul” prin gunoaie, decât prin expoziţii de pictură…;
4 – se „rătăceşte” şi o lucrare rolandbarthiană („gradul zero al scriiturii”), cu aplicaţii pe textele elevilor: Ispita lui „a traduce”. Retuşul unui manifest, de prof. Anca Vieru, Colegiul Naţional „Petru Rareş”, Suceava;
5 – Sincretismul cuvintelor, în care prof. drd. Georgiana Căliman, de la Colegiul Naţional „Elena Cuza”, Bucureşti, pune în discuţie, pe de o parte, romanul „en vogue” al lui Tracy Chevalier, Fata cu cercel de perlă, raportat la opera picturală a lui Jan Vermeer van Delft, din veacul al XVII-lea olandez – pe de alta, corespondenţa dintre literatură şi muzică, ilustrată de romanul lui Eric-Emmanuel Schmitt, Viaţa lui Mozart, care „nu numai că include un CD, dar care e construit pe baza corespondenţei dintre literatură şi muzică (…). Miza acestui roman autobiografic epistolar este întâlnirea scriitorului cu muzica lui Mozart, la vârsta problematică a adolescenţei”.
Frumos – dar cam elitist, fără „ţintă reală” – nu credeţi?
***
II – INCURSIUNE PRIN LITERATURĂ – începe printr-un studiu harnic, dar fără „descoperiri” speciale: „Pictura cuvintelor sau audiţie colorată…” – lectura în cheie sincretică asupra culorilor, a sunetelor şi a cuvintelor, în poezia lui George Bacovia, de prof. dr. Florina Rogalski, Şcoala Centrală, Bucureşti. Tot asupra lui Bacovia „atentează”, dar, de data acesta, asupra prozei (proză poetică, fireşte!) acestuia (cu multă „aplicaţiune”, trebuie să recunoaştem!) şi prof. Camelia Melania Marin, Liceul Teoretic „C. A. Rosetti”, Bucureşti: Proza bacoviană – poezia unui autoportret.
Poate ar fi de remarcat şi studiul comparatist (cu vagi tuşe de snobism vetust, precum şi doamnele scriitoare/artiste despre care se face vorbire…deh, vremea trece – neluând integral, cu ea, totdeauna, şi valoarea!), al prof. drd. Carmen Georgeta Ardelean, Liceul Pedagogic „Gheorghe Şincai”, Zalău, jud. Sălaj: Artă, psihologie şi literatură la Hortensia Papadat-Bengescu şi Virginia Woolf.
…Virgil Huzum – un orfic la hotarele modernităţii, de prof. Mircea Dinutz, redactor-şef Pro Saeculum, Focşani, jud. Vrancea – este rezumarea, bine stilizată, a unui studiu, mult mai amplu, de istoria literaturii, prin care farmacistul poet focşănean, „înrăit” meloman (şi transpunând patima muzicii, în poemele sale!), Virgil Huzum, este salvat (cu drept cuvânt!), de Mircea Dinutz, de la uitarea nu doar a con-urbanilor săi, ci şi a conaţionalilor, prea grăbiţi spre frivolităţile modei şi foarte puţin dispuşi să-şi încerce/verifice (măcar „din an în Paşti”!) struna orfică interioară – şi să şi-o pună în armonie cu scriitorii/Duhurile cele mai expresive, ale unui popor…
…Nu pentru că este organizatoare sau găzduitoare-prin-carte a comunicărilor despre care facem, aici, o scurtă trecere în revistă, cu comentarii mai aplicate sau mai puţin… – dar ideea doamnei prof. dr. Rodica Lăzărescu de a face o incursiune prin „cuhnea” literaturii române este, deocamdată, şi salutară, şi insolită (făcând abstracţie de observaţiile călinesciene, în aceeaşi direcţie, culinar-literară) – şi, mai cu seamă, aduce un suflu de viaţă, de nonconformism (foarte rafinat, însă, din punct de vedere formal!), precum şi…arome ademenitor-ispititoare, printre scorţoşeniile ştiinţei literaturii şi comparatismului (aceasta neînsemnând că excursul domniei sale nu ar fi sistematic executat şi cu toată patima hermeneutică „implementat”): De la arta culinară la arta literară – sau despre arta înghiţitului în sec, în faţa unei pagini de carte. Defilează, prin faţa (din păcate, DOAR) ochilor noştri, mese încărcate şi bucate îmbelşugate, din paginile descriptive ale lui Anton Pann, Filimon, Negruzzi, Creangă, Caragiale, Călinescu, Voiculescu, şi (rege al regilor „cuhniei”! – voi, ceilalţi artişti, „hai, ia daţi-vă deoparte, măi păcătoşilor, că numai aţi crâmpoţit mâncarea”) – Mihail Sadoveanu!
…Nu se putea să lipsească, din această lucrare sintetică despre… apetitul lecturii, în România postdecembristă, „pila” dlui N. Manolescu – Mircea Cărtărescu şi… Travestiul lui…„sonor”: „Travesti”, un roman sonor, de prof. Maria Ştefania Manea, Colegiul Naţional „Ion Creangă”, Bucureşti.
Un studiu remarcabil este şi cel cu iz borges-ian: Biblioteca, topos labirintic, în literatura lui Mircea Eliade: prof. drd. Aurelian Daniel Tache, Colegiul Naţional „Constantin Carabella”, Târgovişte – are în vedere, aici, romane cunoscute şi, îndeobşte, citite de elevi: Romanul adolescentului miop, Gaudeamus, Maitreyi, Isabel şi apele diavolului. „Drumul către centru, prin parcurgerea celor 7 inele ale iniţierii, devine calea prin care este recuperată, prin conştientizare, deci prin anamneză, unitatea primordială”.
Pentru „simţul său muzical înnăscut”, prof. Florentina Maria Românu (Şcoala cu clasele I-VIII, Rusca-Teregova, jud. Caraş-Severin) aduce în discuţie opera puţin cunoscută a lui Sorin Titel: Universul poetic al personajelor, în opera lui Sorin Titel.
Ultima lucrare de interes a acestei secţiuni: Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – un spirit umanist în pantheonul literaturii şi al muzicii universale, de prof. dr. Florina Rogalski. Mărturisim că am citit acest text nu în memoria criticului şi comparatistului Zoe Dumitrecu-Buşulenga (pentru care nici n-am avut, deci nici nu-i păstrăm, acestuia, vreo stimă!), ci în aceea a pocăitei şi înţelepţitei călugăriţe de la Văratec…
***
III – INCURSIUNE PRIN MITOLOGIE ŞI ISTORIE
La secţiunea aceasta, ne întâlnim cu lucrări al căror conţinut incită, prin inedit, prospeţime şi profunzime a viziunii. Autentice şi modelare comunicări ştiinţifice, unele chiar strălucitoare – demne de un Simpozion eminamente elitist. Vom vedea, mai jos, dacă acesta e „de bine” şi dacă aduce patriei (în contemporaneitate) un „ce folos”…
Prima dintre ele ar fi aceea a „assistant” prof. dr. Carmen Săpunaru Tămaş, Osaka-Electro Communication University, Japonia: Mit şi ritual, în motivul „soarelui ascuns”, din vechile cronici japoneze: „O caracteristică deosebit de interesantă a miturilor japoneze este faptul că reuşesc să includă în câteva rânduri un număr impresionant de teme şi motive universale”. O cultură şi o civilizaţie care are, ca zeitate a Soarelui, o… zeiţă (Amaterasu) – nu poate decât stârni interes. „Una dintre ţesătoarele divine se sperie atât de tare, încât se împunge cu o suveică în zona genitală şi moare, moment în care Amaterasu, pe jumătate speriată, pe jumătate furioasă, decide să se retragă într-o peşteră şi lumea întreagă se scufundă în întuneric” (similitudinea cu Greuceanul românesc credem a fi destul de străvezie!). „Amaterasu este văzută atât ca obiect al veneraţiei, cât şi ca prima femeie-şaman din tradiţia japoneză (…) Ieşirea soarelui din peşteră reprezintă succesul ritualului, victoria luminii asupra întunericului, a ordinii asupra haosului, a fertilităţii asupra forţelor distructive”.
…Aproape la fel de plin de magie şi bună aplicare hermeneutică este studiul Povestea mărului, al prof. dr. Marcela Graţianu, Colegiul Naţional „Octavian Onicescu”, Bucureşti – urmărind dezvoltările semanticii şi simbolismului mărului, de la antici (Catullus, Sapho, Grădina Hesperidelor… – sugerând, în mod egal, nupţialitatea, paradisiacul sferic-absolut, cât şi… „fructul fals”!) – până la Biblie, unde este „fruct al arborelui cunoaşterii”, poveştile bretono-celtice, unde mărul este şi obiect de magie, şi contragere a universului – şi poveştile româneşti, unde mărul e simbol triplu: al iniţierii, al dragostei, al recunoaşterii (se trimite la Prâslea cel voinic şi merele de aur, dar şi la Voinicul cel fără de tată, Făt-Frumos cel rătăcit, Poveste ţărănească, Pasărea măiastră) – dar şi, prin culoare şi tăiere în jumătăţi, simbolizează yin-ul şi yang-ul, cele două principii cosmice, antagonice şi complementare, cosmogonic-demiurgice.
După opinia noastră, cel mai valoros studiu al acestei secţiuni este cel al cercetătorului George Liviu Teleoacă: Devenirea prin lectură: de la poemul Memento mori, la Columna lui Traian. Păcat că spaţiul acordat unei lucrări de simpozion nu permite o mai largă dezvoltare a niciunui subiect – pentru că ideile dlui Teleoacă sunt de o rodnicie remarcabilă şi extrem de bine-venită, pentru aceste vremi fără crezuri. Scena XXIV de pe Columna traianică ne priveşte, cu osebire: „Savanţii din Europa întreagă, şi nu numai ei, aveau datoria să vadă şi să-nţeleagă, dar, cu toate acestea, au trecut cu nepăsare, atât pe lângă elocvenţa plastică a scenei de pe Columnă, cât şi pe lângă precizarea, de excepţie, transpusă de Eminescu, în poemul Memento mori. S-a rătăcit, astfel, cheia sacră a identităţii noastre, prin care ne legitimăm menirea în lume, respectiv rămânerea ca factor activ în lume. Întru salvarea noastră şi a lumii (sic!) suntem chemaţi să recuperăm urgent această tragică eroare a istoricilor, pentru a stopa ruina, la care te expune pierderea adevăratei identităţii şi acceptarea obedientă a unor identităţi măsluite, de unii ca Roesler sau Keramopulos.
Măcar acum, după ce am plătit, cu secole de suferinţe imense, secolele noastre de uitare şi de neglijenţă intelectuală, trebuie să luăm aminte că, prin regulile clasice de compoziţie, scena XXIV de pe Columnă conferă Dragonului Dacic acelaşi rang de rege al zeilor, pe care îl are Zeus în Olimp. Spre deosebire, însă, de Zeus (Jupiter) care n-a ieşit din Olimp, Dragonul Dacic, ca hieroglifă pentru numele Unicului Ziditor Transcedental, reprezintă semnul sub care s-a făcut istoria, pe larga arie dintre Persia şi Britania, până la anul 1485 d.Chr., aşa cum a arătat Whitney Smith, fostul director al Institutului American pentru Drapelele Lumii.
Întrucât viaţa religioasă a prezentului o continuă pe cea din perioada Renaşterii, Dragonul Dacic se dovedeşte a fi, şi acum, reperul sacru al lumii, de unde şi rolul determinant pe care trebuie să ni-l asumăm în edificarea unităţii religioase, motiv esenţial pentru a păstra nedevalizată, nepângărită şi întreagă Grădina Maicii Domnului.
Slujirea nu-i trufie, ci datorie” .
***
IV – LECTURĂ, CARTE, BIBLIOTECĂ
Din această secţiune am remarcat, cu bucurie, intervenţia (frustă şi de mare înţelepciune! – exact ceea ce lipseşte omenirii contemporane, spre a nădăjdui în salvarea esenţelor şi, deci, a Duhului ei!) a lui Ioan Miclău, marele român din Australia: Sunt român şi punctum, oriunde aş trăi în lume! „Pentru scriitorul român de pretutindeni, tradiţia eposului literaturii române rămâne un izvor veşnic şi sfânt, nesecat, izvoditor de noi doruri, de amintiri şi speranţe, întotdeauna cu iubire pentru neamul său”.
Remarcăm celelalte lucrări, doar prin titlu: Lectorul model al Poveştii fără sfârşit (este vorba despre Poveste fără sfârşit, de Michael Ende), de prof. drd. Marcela Cristina Iuga, Colegiul Naţional „I.M. Clain”, Blaj), Corelaţia dintre artă şi lectură, de prof. Mihai Florea, Liceul „Traian Vuia”, Bucureşti, A citi – a nu citi – aceasta este întrebarea, de prof. Mirona Olivia Crişan, Colegiul Tehnic „Dorin Pavel”, Alba Iulia (în care ne aşteptam, mai curând, să apară problemele reale, de lectură, ale elevilor şi ale tineretului „internaut”, în genere – şi mai puţin… Platon şi Coleridge! – este descurajant exhibiţionismul intelectual, într-o problemă atât de urgentă, cum este aceea a „lecturii”-ca-izvor-de-reînţelepţire-a-lumii). Biblioteca, o poartă deschisă spre univers, de prof. drd. Diana Socaciu, Şcoala cu clasele I-VIII, Blaj – …foarte romantic şi preţios şi pretenţios titlu, dar nu folosesc nimănui titlurile frumoase, într-o lume contemporană, în care criza cunoaşterii prin reflecţie/meditaţie, stimulatoare de identitate umano-divină, iar nu prin rulare de imagini imbecilizantă şi pulverizantă de identitate – este una gravă şi teribil de adevărată…
Mai lipsea doar Lectura filmică a cărţii (de prof. Cecilia Barbu, Colegiul Naţional „Ion Creangă”, Bucureşti) şi apologia tehnicii computerizate, în lucrarea De la lectură la arta… digitală!, de prof. dr. Mihaela Ştefan şi prof. Cornelia-Andreea Cojocaru, ambele din Bucureşti – pentru ca premizele atentatului împotriva Duhului umanităţii să se datoreze, în proporţie de peste 60%, complicităţii noastre (foarte generoase!), cu asasinii Duhului nostru, cu rău-voitorii lumii contemporane, una plină de capcane, care de care mai fascinantă!
…Deci: lectură (mă rog…), carte (să zicem!) – dar BIBLIOTECA LUMII (biblos = carte, iar theke = dulap, cufăr – „templul învăţăturii, locul de tezaurizare a culturii şi civilizaţiei umane”, cf. Carl Thomas Rowan), de unde izvorăsc fluviile Duhului, aflat în efervescenţă aproape auto-demiurgică (pentru că Biblioteca Babel, a lui J.L. Borges, are o existenţă a ei, AUTONOMĂ faţă de om, dar în legătură directă cu Transcendenţa şi cu Efectele Ei în Cosmicul-Uman!) – UNDE-I?!
***
V – CONCRETIZĂRI
…Exact unde speram să găsim, în sfârşit, problemele autentice, cu care se confruntă profesorul, şi soluţionările lor, în lupta sa bravă cu mult prea „relaxatul” elev de azi, aflăm cu totul altceva (dacă nu neaşteptat, cel puţin cu totul nemulţumitor!): infoteca (da-da, tocmai în momentul când criza moral-spirituală a tineretului omenirii izvorăşte, proiectiv, din disfuncţionalitatea esenţelor transcendente ale BIBLIOTECII!!!), softul educaţional … – şi iar Între carte şi film (de prof. dr. Odarca Bout şi prof. dr. Raluca Lozbă, Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”, Sighetu Marmaţiei, jud. Maramureş) – toate, numai mofturi de inspectorate şcolare! – scârbos şi scabros de obediente, unui ministru absolut impostor (într-ale educaţiei), precum este dl Daniel Funeriu.
Elevul nu trebuie „sedus” (cf. Lectura – pasiune şi atitudine, de prof. Rita Cîntiuc şi prof. Daniela Ceredeev, Vatra Moldoviţei, Suceava) prin postere (noi am zice că nu trebuie „sedus” deloc… ce, a devenit, deja, şcoala, bordel de pedofili?!), ci trebuie EDUCAT! Cu rafinament, artă discursiv-revelatorie, à la Ioan Gură de Aur, cu MULTĂ ştiinţă de carte (dar, deja, a apărut generaţia profesorilor prost pregătiţi, şi cu ochii pe avionul de… Australia!) – şi, evident… fermitate! O fermitate rezultată, însă, din AUTORITATEA ŞTIINŢIFIC-DIDACTICĂ ŞI DE HAR. Dar acestea, se vede treaba, nu mai sunt „la modă”… de parcă educaţia poate fi „modă”, fără ca viitorul planetei Terra să devină, succesiv şi complementar… „modei” – Apocalipsa, ori, cine ştie, o altă stare spirituală/mutaţie genetică, precum aceea sugerată în Planeta maimuţelor… – dar, din păcate, „flendurit-înjosită” ca vai de ea, fără şansa rafinamentului din final!
Studiul de caz „Dimensiunea religioasă a existenţei” – o posibilă cheie de descifrare a artei – de prof. Iulia Magdalena Grecu, Liceul de Artă „Ionel Perlea”, Slobozia, jud. Ialomiţa) ar fi putut deveni interesant, dacă nu s-ar dovedi, în cele din urmă, curată pierdere de timp şi acţiune de mare pericol spiritual, prin zăpăceala „transdisciplinarismului şi interculturalismului ecumenist”: „(…)Tema ca atare mi-a asigurat o predare transdisciplinară, căci informaţiile necesare înţelegerii şi aprofundării acestui studiu vizează domeniul religios, istoric, psihologic, axiologic”. Dacă nu vă place „formalismul practician” al lui Coresi, atunci de ce daţi temă acasă, doamnă profesor – şi, în special, de ce tema constă în comentariul scris, asupra unui psalm impresionant, de o poeticitate imponderabilă, precum La apa Vavilonului? Poezia religioasă trebuie să devină, integral, stare a Duhului, iar nu să călcaţi peste ea, cu cizmoşenia… pixului!
…Observăm, cu melancolie, câtă influenţă nefastă au, în învăţământul românesc contemporan… GRADAŢIILE DE MERIT! Profesorul, bietul şi săracul, ar face şi lucrări despre beneficiile bombei atomice, pentru dezvoltarea bobului de fasole… numai să nu scape nenorocita aia de gradaţie, printre degete! Iată, în sfârşit, un punct unde noi şi dl Funeriu suntem de acord: Jos cu gradaţiile de merit!, ca să se liniştească, odată, neliniştitul profesor famelic (sau, poate, lacom…?), şi să se apuce de predicat adevăruri, iar nu să fie apelpisit şi obsedat de cum să facă „mai frumos” (în faţa superiorilor, din inspectorate şi minister!) şi cum să fie mai la… „moda obedienţei” sclifosite, dar tot atât de lipsite de demnitate: „Executaţi îndoirea din şale, în faţa şefului – numărul 2.549!” (numărul indică felul „îndoirii”, iar nu ordinea şefilor… „respectaţi” cu nasul!).
…Cât despre „Senzorialismul”/„simţirismul” şi plezirismul lucrării prof. Adina Sorohan (Colegiul Naţional „Lucian Blaga”, Sebeş, jud. Alba), din Receptarea textului liric prin simţuri – pur şi simplu, nu ne interesează… – altfel, deveneam fan al „epicureanului” Sebastian Vlădescu!
***
…Se impune, deci, o concluzie: dacă Simpozionul de anul trecut (Ediţia a III-a) avertiza, cu gravitate, asupra pericolelor dispariţiei, treptate, a lecturării de carte, de către tineri – Simpozionul de anul acesta parcă ar constata ori:
1) eliminarea (între timp şi într-un mod cu totul ocult!) a pericolului dispariţiei dimensiunii meditative a omului (pentru că tinerii de azi, axiomatic, vor fi generaţia matură, deci călăuzitoare, de mâine… – …ce fel de călăuze, fără simţul elementar al orientării spirituale şi al percepţiei Duhului Meditativo-Reflexiv?!) – ori:
2) dezangajarea „luptei cu inerţia”, lipsa totală de soluţii spiritualiste şi, deci, propunerea (implicită) a necesităţii adaptării tineretului contemporan la… toate formele răului, oricâte vor fi fiind ele şi oricât de distructive de fibră umană se vor dovedi, în cele din urmă (atât de… „în urmă”, încât nu va mai fi loc de întors!) .
…Da, multe dintre lucrări (mai cu seamă cele din secţiunile 4-5) au un grad înalt de „ştiinţificitate” preţioasă (aproape… poetică! – de fapt, vinovat conformistă, faţă de o lume care vrea să elimine omenia din om…!), pot deveni lucrări de cercetare la Institutul de literatură comparată… – …dar cu ce salvează asta situaţia dezastruoasă a „educaţiei” tineretului contemporan, care tineret (în majoritatea lui) nici nu mai cunoaşte sensul cuvântului „educaţie” – deci, nu dă „doi bani vechi” pe actul regal-cvasitranscendental (prin consecinţe!), al EDUCAŢIEI…?! Practic, odată cu scoaterea orei de Dirigenţie din orar, noi am înţeles perfect de unde şi spre unde bate vântul…, dar această certitudine ar trebui să diminueze gradul de „servilism ştiinţific” al dascălului de şcoală – şi să-l mărească pe acela de… rezistenţă/re-activitate pro-educaţională – …adică, PRO-NATURĂ UMANO-DIVINĂ!
…Frumoasă şi interesantă, cartea coordonată de doamna RODICA LĂZĂRESCU.
Dar, din păcate, nu tot ce sună frumos şi stârneşte interesul (care poate fi, între altele, ori unul ludic şi vremelnic, ori unul nociv-maladiv!) este, totdeauna, şi deosebit de folositor, în perspectiva viitorului planetei Terra.
…Altfel, dacă volumul de faţă se adresează, cumva, cercetătorilor atmosferei spirituale a altei planete decât biata noastră Terra – atunci, da (şi numai!) : CELE MAI SINCERE ŞI CALDE FELICITĂRI!!!
prof. dr. ADRIAN BOTEZ
__________________
28 Septembrie 2011 – Alexandru Husar: „Lucian Blaga – între amintire şi actualitate“, Princeps Edit, Iaşi (Zenovie Carlugea)
Titlul de mai sus preia un generic sub care, ani la rând, am publicat în revista ”Portal-Maiastra” câteva interviuri cu scriitori de azi care l-au cunoscut pe marele Blaga, între care cel realizat cu criticul Gheorghe Grigurcu este unul din cele mai percutante. De fapt, dl Gh. Grigurcu este cel care ne-a recomandat să-l contactăm pe criticul şi filosoful ieşean Al. Husar de la Iaşi, care l-a cunoscut bine pe Lucian Blaga. Astfel, în toamna anului 2007, în urma unei mai scurte corespondenţe, Al. Husar a fost de acord să-i adresez câteva întrebări, la care a răspuns cu simpatie mărturisită şi amabilitate. Interviul a fost publicat, sub genericul de mai sus, în numărul 4/2007 al revistei „Portal-Măiastra” (Cu scriitorul Alexandru Husar: Lucian Blaga – între amintire şi actualitate, p. 26).
Avem, iată, bucuria de a-l regăsi în cartea de faţă, reprodus întocmai la paginile 148-155, constatând cu nedumerire că nu s-a făcut cuvenita menţiune bibliografică! Este, desigur, o scăpare a editorului (redactor de carte: Daniel Corbu), care ar fi putut cere autorului lămuriri tehnice (fiind în viaţă până în mai 2009, dl Husar i-ar fi putut aduce precizarea cuvenită).
Cartea, apărută cu sprijinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării prin ANCS, reproduce eseurile publicate de-a lungul anilor din urmă în revistele de cultură din ţară.
Sunt abordate variate aspecte ale operei blagiene, de la poezie (Poetul însuşi) la filosofia culturii (Spaţiul mioritic, Despre stil, Lucian Blaga şi mitul, Eonul dogmatic, Artă şi etnic în gândirea lui Blaga), iar de aici la expresivitatea ideatică a dramaturgiei (Zamolxe redivivus), filosofia artei şi estetică (Misiunea culturală în concepţia lui Blaga, Lucian Blaga în estetică).
În interviul nostru, ne interesaseră referinţele privitoare la omul Blaga, pe care ni le-ar fi putut furniza fostul doctorand de la Cluj. Am aflat, astfel, că tânărul Alexandru Husar l-a cunoscut pe poet în casa soţilor Gherghinescu-Vania de la Braşov, unde Blaga venise să susţină o conferinţă. Într-o scrisoare adresată poetului, Domniţa îi semnalează un articol publicat de tânărul publicist, considerat de Blaga prea îndrăzneţ în abordarea filosofiei sale: „Articolul lui Husar – scrie el – nu-l cunoşteam. Spune-i că-i mulţumesc. Interesant. Totuşi, fie vorba între noi, se remarcă la tineretul de astăzi tot mai mult o apucătură ciudată: tinerii încep să facă teoria înotului stând pe ţărm, şi nu sar în apă. Eu am sărit în apă şi-am învăţat să înot acolo. E un simptom de sterilitate să tot filosofezi cum trebuie să filosofezi şi să nu te hotărăşti la actul creaţiei. De un alt aspect o să mă ocup în numărul 2 al lui Saeculum, într-o notă despre aşa-zisul «existenţialism» care a devenit o scuză a neputinţei de a crea“ (vidi epistolele poetului către Domniţa din 12 martie şi 11 mai 1943,BAR 148423). Invitat de poet la Sibiu, Husar i-a rămas un fervent admirator şi în anii studenţiei clujene. Într-o carte din 1974 (Întoarcerea la literatură) găsim mărturisirea autorului de a-l fi considerat pe poetul Nebănuitelor trepte drept ”mentorul” său: ”Era o bucurie întâlnirea cu dânsul.” Dar şi un prilej de a lămuri unele aspecte de filosofia culturii (spre exemplu, relaţia în care se află şi interdependenţa dintre cultura minoră şi cultura majoră sau despre condiţia scriitorului în epocă şi ”statutul său politic”)…
Discret cu partenerii de conversaţie, Blaga ”nu era dispus spre confesiune”, deşi părea ”disponibil, deschis comunicării”, interesându-l mai mult ”opinia noastră despre el”. Percepţia despre omul Blaga ”nu putea fi în fond alta decât aceea pe care o aveam despre poet sau filosof”.
Apropierea de Blaga s-a realizat, însă, mai strâns, în anii marginalizării poetului, devenit ”victima unui ignobil atac, a unei infamii de ocazie, privit tendenţios şi caricatural, în ipostaza de Marele Anonim…” (este de amintit aici mizerabila fantasmagorie prozastică a lui Beniuc din aşa-zisul roman ”Pe muchie de cuţit”).
Această injustiţie strigătoare la cer era suportată de poet ”cu discreţie şi demnitate”, opera sa ”trecând prin una din cele mai sumbre etape”. ”Principiala nobleţe” a celui resemnat îl impunea în faţa semenilor într-un mod ”statuar”.
La Cluj, Al. Husar a avut-o colegă pe Georgiana Gheorghe, nepoata poetului (fiica avocatului Lionel Blaga stabilit la Sibiu), universitară de înaltă ţinută morală şi spirituală, o ”confidentă” a poetului, la care au rămas unele scrieri olografe şi pe care Husar le valorifică în studiile sale (a se vedea fişa bibliografică olografă, în care autorul Eonului dogmatic precizează că nu a fost angajat niciodată ”în vreo mişcare politică sau de partid”, el preferând să rămână un exponent al gândirii laice şi libere, dincolo chiar de pretinsul «gândirism», pe care îl neagă – Lucian Blaga despre sine, pp. 9-18).
Criticul şi esteticianul literar Al. Husar – fost preşedinte al Comisiei de Istorie şi Teoria Artei a Academiei Române, Filiala Iaşi – s-a impus în conştiinţa epocii prin studiile sale hermeneutice asupra ”Metapoeticii”, dar şi asupra artei în general, cu accent pe tradiţiile naţionale în estetică şi filosofia artei…
În abordările sale, criticul face unele referiri la personalitatea umană a poetului şi filosofului, în ideea de a da un contur cât mai concret şi autentic ideilor relevate şi interpretărilor sale, indiferent că scrie despre ”filosofia stilului”, despre raportul ”artă şi etnic” ori despre filosofia cunoaşterii (considerând Eonul dogmatic prima lucrare de amplă respiraţie metafizică a lui Lucian Blaga, inaugurând o ”eră a ecstaziei intelectuale”).
Husar scrie argumentat, logic, fraza sa are o cursivitate egală cu sine ce implică o gândire nu numai originală ci mai ales pregnantă. Iată cum începe studiul în cinci capitole despre Spaţiul mioritic:
”Poet naţional a cărui operă, la un pas de Premiul Nobel, îşi află azi un vad european, Lucian Blaga este în cultura noastră reversul apariţiei statului naţional unitar România pe harta Europei.”
Întâlnim, de asemenea, redate din memorie, între ghilimele credibile, ”spusele” lui Blaga, întinse pe pagini întregi, ceea ce ţine de o variabilă eseistică aparte cu tendinţe literare (v. pp. 55-61, din secţiunea Lucian Blaga şi mitul), deşi monologul explicativ aminteşte expresiile, frazele şi chiar tonalitatea scrierilor sale… Al. Husar este şi un literat de concepţie, nu numai un cercetător şi interpret al fenomenelor culturale şi problematicii filosofice.
Lucian Blaga – între amintire şi actualitate (Princeps Edit, Iaşi, 2008)este, de fapt, o restituire necesară, dar şi o dovadă de mare iubire a unui ”învăţăcel” faţă de ”mentorul” său. Octogenarul critic şi estetician depune o mărturie conformă atât cu admiraţia purtată marelui poet şi filosof, cât mai ales cu profunzimea gândirii blagiene ipostaziată în varii aspecte de filosofie a culturii şi cunoaşterii…
Acum, la doi ani de la trecerea în Eternitate a filosofului, esteticianului, criticului literar, memorialistului şi poetului Al. Husar (26 .IV.1920, Năsăud – 19 mai 2009, Iaşi), cărţile sale par mai actuale decât oricând, reconfigurând postulatul privind „icoana stelei” suitoare, mereu suitoare în cultura şi spiritualitatea românească.
ZENOVIE CÂRLUGEA
________________
27 Septembrie 2011 – Nicolae Costea Telejean : „Bătrâna frunză“ (sonete), Ed. TIPO-MAN, Ploieşti (Al. Florin Ţene)
De la Vasile Voiculescu încoace puţini sunt poeţii care au abordat sonetul. Acel gen de poezie lirică, cu formă fixă, alcătuită de patrusprezece versuri, cu aceeaşi măsură, repartizate în două catrene cu rimă îmbrăţişată şi două terţine cu rimă liberă.
Printre autorii care au abordat acest gen de poezie, puţini la număr, în comparaţie cu pleiada numeroasă de poeţi din istoria literaturii noastre, enumăr câţiva cu scopul de a scoate în evidenţă evantaiul destul de redus al celor care s-au încumetat să abordese sonetul:Dimitrie Anghel, Gheorghe Asachi, Cezar Bolliac, Panait cerna, Mihai Eminescu, Şt.O.Iosif, Cincinat Pavelescu, George Topârceanu, Elisabeta de Wied, Ştefan Petică, etc.
Am făcut acest succint excurs pentru a evidenţia îndrăzneala harnicului poet Nicolae Costea Teleajen în abordarea sonetului în volumul “Bătrâna frunză “ ce cuprinde 185 de sonete, apărut la editura TIPO-MAN, Ploieşti, 2011.
Autor a 31 de volume cu o tematică diversă, de la proză, monografie, poezie până la istoriografie, Nicolae Costea Teleajen în volumul “Bătrâna frunză “ îşi pune întreagul să talent în slujba sonetului, ca expresie a virtuzităţii.
Cunoscător excelent al poeziei, Nicolae Costea Teleajen este sedus mult de himera clasicităţii, împletind totuşi, cu aceasta cu achiziţiile liricii contemporane, vizibilă nu atât în substanţa viziunii, cât în prozodia incantatorie, cizelată, aproape narcisiacă. O voluptate irepresibilă a rostirii şi o dicţie impecabilă descoperim în cele 185 de sonete, scrise îmn perioada 1975-2010.Clasicismul prosodic al acestora e însă mai degrabă o formă de îmblânzire a convulsiilor lăuntrice, un act de exorcism:”dar azi, sunt fără tine, singur/ Ca o albină-n miez de floare/ Când nu găseşte-n al ei mugur/ Nici cât un vârf de ac, o boare… „( Şi totuşi…)
Fizionomia sonetelor acestea nu bate la ochi. Actul lor de naştere e smuls din registrul sonetelor lui Voiculescu.Aceeaşi înclinaţie spre melancolie, spre imageria ambiguă, deopotrivă diafană, şi fantastă, într-o manieră ceremonioasă, aproape intimă, familiară:” Când ea din nou mă cată/ Să-mi spună: să înduri/ Privirea mea de-arsuri/ dacă mă ştii de fată!“(Doar eu ).
În aceste sonete descoperimn un sentiment al căutărilor, provenit din presimţirea degradării lumii şi a decăderii ei în metafizic. Imaginile sunt diafane, metaforele contureaz o lume a universului poetului.
Expresia barocă ascunde în spatele virtuozităţii o percepţie a trăirilor eului într-un” luminiş de stele“(Ca un ocean ).
Fiorul, misterul, aerul ceţos, experienţele alchimice, imprevizibil thanatic sunt câteva din trăsăturile acestor sonete care stilizează extincţia, o adulează, o îmblânzeşte.
Excepţionala capacitate de a da carnaţie obsesiilor, de a le închide în versuri rafinate şi eclatante se consumă însă, nu o dată, în exerciţii de virtuozitate, în decorativism frisonat de stările psihice ale poetului.
Nicolae Costea Teleajen este un poet admirabil ce trage sonetul înspre experienţa intimă.
AL.FLORIN ŢENE
_________________
26 Septembrie 2011 – Mariana Brăescu: „Îmi amintesc şi îmi imaginez“, Ed. Carpathia (Elena Buică)
În ajunul Sfintelor Sărbători Pascale ale acestui an 2011, am primit un colet poştal din România, un cadou de sărbători, o deosebită bucurie, aşa cum ştiu să o aducă numai cărţile. Doamna Mariana Brăescu mi-a trimis “Îmi amintesc şi-mi imaginez” şi “Imperfecţiuni provizorii”.
Cadoul m-a onorat, dar a avut şi darul de a mă pune pe gânduri. Citind la început “Îmi amintesc şi îmi imaginez”, pe măsură ce înaintam lectura, îmi puneam tot mai des întrebarea: unde a zăcut acestă proză profundă şi emoţionantă, aceste amintiri tălmăcite şi răstălmăcite în laboratorul personal de nu am avut cunoştinţă despre adevărata lor valoare? Cunosc autoarea în faţa căreia mă închin cu respect pentru că este atât de puternică şi neobosită luptătoare pentru a lăsa lumina să cadă peste numele marelui disparut, soţul iubit şi apreciat, marele om de cultură Artur Silvestri, plecat prea repede dintre noi, dar şi pentru că este o importantă susţinătoare a culturii neamului nostru, continuând activitatea ilustrului său soţ. Citisem câte ceva din proza sa şi ştiam că dramaturgia i-a fost apreciată, dar acum, având cartile în mână, ele mi-au vorbit mult mai profund şi m-au surprins prin ineditul lor.
“Îmi amintesc şi-mi imaginez” e o carte ademenitoare chiar de la primele pagini. Te cucereşte forţa epică cu care îşi construieşte ţesătura întâmplărilor şi chipul personajelor după tehnici personale care o definesc. Trezeşte nostalgii şi ne plimbă cu încântare prin universul prea plin de esenţă de viaţă al oraşelului din Nordul ţării care ar putea avea ca simbol un falnic nuc, atât de drag autoarei, orăşelul din care îi vin tulburatoare şoapte din copilărie şi adolescenţă, într-un amestec de real şi imaginar.
Autoarea a dat viaţă unui dialog peste timp cu însuşi timpul caruia i-a smuls clipa eternizând-o. A oprit clipa cea repede trecătoare din măcinatul ei continuu aducând la lumina lumii trăiri tainice din străfundurile sufletului şi ale minţii pe care le-a convertit în proză. Proza respiră autenticitate şi te convinge, deşi realul uneori alunecă pe nesimţite în fabulos. Nici nu ştii când te trezeşti amestecat cu personajele cărţii într-un alt timp, într-o altă lume plină de mistere, de enigme sau obscur până când ajungi în finalul povestirii terminat brusc, asemenea unei treziri la realitate.
E o lectură cu rezonanţe, cu ritm muzical înterior care ne plimbă printr-o lume cu toate ale vieţii, bune şi frumoase, urâte şi rele, cu farmecul amintirilor unei existenţe care parcă a fost sau parcă nu a fost niciodată, cu oameni având frământări, bucurii şi tristeţi, urcuşuri şi căderi, cu lumini şi umbre. Printre rânduri simţi participarea autoarei, uneori mărturisită direct şi nu de puţine ori pasiunile omeneşti, dragostea pentru fiinţa iubită, pentru artă, ambiţia, au devenit resorturi dramatice. Efemeritatea faptului extraordinar, fabulos sau mistic îi creeaza o adâncă frământare. Sunt multe pagini de antologie ca cele în care autoarea descrie tulburarea pe care a trăit-o la revenirea după mai mulţi ani în oraşelul primilor ani de viaţă. Abia sosită în orăşel, a văzut cum se scoate cu totală indiferenţă, cărămidă cu cărămidă dintr-un zid cu o poveste adânc mişcătoare, cunoscută cândva de toţi orăşenii, poveste impresionantă care a atribuit zidului simbolul statorniciei în dragoste. Acum oamenii treceau indiferenţi pe lângă zidul devenit o inutilitate şi nimeni nu-şi aminteşte dramatica poveste de dragoste a tânărului căruia i se lipiseră, la propriu zicând, ochii de acest zid privind cu dragoste neostoită la grecoica ce-l fascinase. Tulburarea continuă şi în faţa altor schimbări precum cele trăite în faţa rămăşitelor casei în care se desfăşurase cândva profunda dramă a Caterinei, văduvă de război.
Proza te cucereşte şi prin felul cum autoarea captează inefabilul, cum disecă un aspect până în adâncul firii omeneşti. Gândul mă trimite la descrierea grecilor strămutaţi în orăşelul din Nordul ţării, trăind cu patimă balcanică dorul ţării natale, exprimat şi prin dans, ca în filmul “Zorba Grecul”: “ Toţi, faţă în faţă, într-un cerc ucigaş; o rândunică să fi intrat între ei, rătăcită în zborul ei buimac, cădea secerată la pământ. O linişte mai grea ca apa morţii, în care şi bătaia înăbuşită a inimii era un bubuit. Şi apoi toţi, dintr-o dată! La dreapta ca un val, ca o legănare, toţi. Mâinile sus încleştate în umerii celor de alături. Un cerc ca o roată. O roată cumplită. La stânga. Dreptul în aer. În aşteptare legănată, o clipă, în aer bănuind o primejdie. Şi apoi, brusc, se schimbau. Stângul sus, o aşteptare legănată. Unduirea trecea ca un frison prin umeri, se transmitea curent viu, de la un om la altul, frisonul trecea, ca un val, ca o briză din marea caldă, ochii se întunecau şi din pupilele adânci ieşeau fulgere iuţi, primeau răspunsuri alte fulgere, tot iuţi şi fierbinţi. Valul bătea la gleznă, stângul şi dreptul schimbau între ele rolul de vânt şi de val. Freamătul urca până la genunchi iute, trecea în frison, de la umăr la umăr, valul cuprindea mijlocul, iuţi şi fierbinţi, ţipau fulgere şi grindină deasă, măruntă, cercul strângea şi strângea, cerc ucigaş, omoră chiar şi-un gând rătăcit, rândunică buimacă, cerc ucigaş, pătimaş. Nici o muzică, niciun vaiet, nici un suspin până ce, pe cer, otrava palidă a lunii se topea şi pierea.”
Adeseori autoarea Mariana Brăescu te trimite cu gândul la proza psihologică. “Zburătorul”, cel din creaţiile noastre populare, e ilustrat în mod original. El a pus un foc nimicitor pe intreaga fiinţă a bietei Lena. Cuprinsă de setea arzătoare a dragostei, Lena aşteapta ca arsă iubitul care nu mai aparea. Sărea la geam părându-i-se că a auzit un strigăt, o şoaptă şi înfrigurată de atâta aşteptare întreaba halucinant:
“ – Cine eşti?
Şi nu era niciun strigăt la geamul ei şi nici măcar şoaptă nu era şi îndragostită se topea în uitare. Plutea singuratică prin lumi pustii cum trece prin apa de munte păstrăvul iute ca un cuţit de argint. Ca nişte păstrăvi în cer, fulgere scurte şi iuţi luminau noaptea neagră şi-o ploaie mare şi grea se prăbuşea pe pământ. Lena alerga iute la geam, deschidea larg fereastra şi ploaia izbea geamul negru, sticlos. Undeva, peste drum, sub coroana udă a salcâmului înflorit, doi îndrăgostiţi se fereau de ploaie şi de lume. Lena se scurgea la pământ, ca o ploaie neagră şi rece şi deasupra, stropi reci, mari şi grei loveau zidul şi casa cum ar fi lovit într-o inima. Dragostea…” Lena a murit lovită în inimă de cuţitul unui tâlhar intrat pe fereastra deschisă în aşteptarea iubitului.
Limbajul este cel al zilelor noastre, cu adaptari unde este nevoie. E plin de culoare, cu sclipiri de frumuseşi şi străfulgerări de inteligenţă, contribuind astfel la farmecul acestor scrieri profunde şi emoţionante, adevarate valori nepieritoare.
Sperăm că nu peste multă vreme doamna Mariana Brăescu ne va oferi noi prilejuri de bucurii stârnite de lectura altor apariţii editoriale sub semnatura domniei sale.
ELENA BUICĂ
__________________
23 Septembrie 2011 – Adrian Botez: „Cartea profeţiilor“, Editura „Rafet“, Râmnicu Sărat (Constantin Stancu)
Adrian Botez prezintă sensurile existenţei în volumul de versuri Cartea profeţiilor[1], acele sensuri care luminează fiinţa, o înnobilează şi deschide noi perspective sufletului dornic de iniţiere. Este un curaj spiritual ca în vremuri din urmă, vremuri de cădere, să mărturiseşti despre profeţie, despre taina ei, despre perpendiculara pe gând, pentru a da forţă gândului.
Poemele scriitorului vin dintr-o convingere profundă în valorile creştine, asimilate prin prisma personalităţii sale, modelate de suferinţa proprie, de boala proprie, de luminarea care luminează pe oricine caută matricea, esenţele – dimensiunea Cristică.
Toate sunt dinamizate prin mijloace literare aparent clasice, atinse de formele moderne ale revoltei artistului, împinse la ultima limită: MANE, TEKEL, FARES („Numărat, cântărit, împărţit”).
Zicerea aceasta de veghetor se structurează unitar în patru părţi: Cartea profeţiilor, Cartea glasurilor, gesturilor şi tăcerii, Cartea descântecelor, Cartea apocalipsei. Este o structurare cu semnificaţii, sunt patru Evanghelii canonice, fiinţa de lângă divinitate are patru feţe, lumea are patru dimensiuni, patru sunt direcţiile pământene pentru a focaliza în direcţia verticală a credinţei.
Profeţia este despre cel născut într-un timp precis, despre judecată, înger, zi-noapte, Hristos-Viaţa, flori sub cenuşă, armonia divină, lucrătoare.
Dinamica lumii vine din zicere, din gest, din mărturisirea simbolică şi una liniară, culminând în tăcere ca mărturie deplină a celui care zice luminos. Iar glasurile sunt glasurile apei, liliac cu gară pustie, om, moarte, artă, moartea şi forma supremă a zicerii: tăcerea, motiv preluat din Scriptură (Cartea Ezechiel), cu profunde trimiteri spre viitor.
Descântecul, ia locul psalmului în Ţinutul Carpatic, e legănarea naturii, a munţilor, atingerea umbrei de brad, tristeţea realităţii, prezenţa Divină…
Ultima carte este cartea pedepsei, dar şi descoperirea perfectă a lui Hristos, bazată pe stâlpii de rezistenţă a creaţiei: voinţa, ordinea, iubirea, cântecul la margine de lume.
Mesajul de ansamblu a întregului volum este arborescent, trimiţând la copacul vieţii şi al morţii, la copacul cunoaşterii binelui şi răului. Versul pendulează între tandreţe şi imprecaţie, adună cuvinte luminoase şi vorbe de lut, uneori de noroi, revolta artistului în faţa căderii este reală, bucuriile simple umplu poemul, marile motive ale culturii române sau universale sunt prelucrate atent şi necesar într-o profeţie necesară. Din acest punct de vedere Adrian Botez îşi asumă riscul de a merge la limită, acolo unde poemul poate exploda în vocale sau consoane. Există la acest poet energii pozitive, dar şi unele negative, profeţia nu este una comodă, scriitorul are menirea de a zice, de a tăcea, de a mărturisi cumva adevărul şi frumosul, de a accepta judecata divină, ca ultimă instanţă, depăşind instanţele umane… Se pune o presiune extraordinară asupra celui care trebuie să zică lumii taine. E vremea împărţirilor, a cântăririi inimilor, a numărării celor dedicaţi… Dumnezeu este activ în poem şi-n lume… O mână, brusc, scrie pe inima ta verdictul din care nu poţi ieşi, sentinţa-cerc din care nu poţi evada, cuvinte venite din altă lume pentru lumea aceasta în petrecere, în fast şi glorie mundană…
Simplu, poetul dedică acest volum familiei, celor de lângă el, persoanele din Edenul de totdeauna, este semnul întoarcerii la zicerea primară…
„nimeni nu a mai văzut atâtea/punţi de lumină – între/peticele întunericului lumii – nimeni/ nu a mai văzut atâta/speranţă – între cei care deja/plecaseră capul – pentru izbitura/finală/” – Despre cel născut atunci, acolo…
Deşi cartea se deschide profeţiei, aceasta este concretă, vine prin om ca zicere divină.
Sunt puse în lumină necesitatea jertfei, carnea care doare, povara dureroasă, în acest drum pe pământ doar Hristos, călăuza…
Viziunea poetului se împleteşte cu cea a profetului: „da va veni – curând – din nou/vremea – când vei privi – deodată – cu/toate cele patru/feţe ale/ naşterii tale – în mistica/ţară din nori – cum/numai Dumnezeu – acum/mai poate/” – Cu toate cele patru feţe
Poemul este dens, simbolistica profundă, străbate istoria credinţei şi istoria lumii, văzătorul devine desăvârşit, cum numai Hristos ESTE. Vederea aceasta în patru dimensiuni este de natură divină, poetul o prinde în cuvinte, atrage atenţia asupra viziunii, e posibil ca omul să vadă până la urmă, dacă îşi asumă starea perfectă, în adevăr…
În economia zilelor există o săptămână a patimilor care frânge ritmul vieţii, una de şapte zile, atunci lumina atinge spinii cununii lui Isus, neînţeles atunci, neînţeles acum, dar lumea a fost armonizată prin El: „împlinit este miezul în meri/chiar înainte ca mugurii să-şi/astâmpere frica vădirii/” – Săptămâna patimilor
În lume există lucruri desăvârşite, floarea are o taină a albului desăvârşit, învierea vine din izvoare, e o nuntă mistică în nori, comoara armoniei divine se mărturiseşte în nuntă, în fecioară…: „copaci Grădinii, răstigniţi în floare,/împrumutatu-ţi-au şi mâini şi sânge,/iar Învierea vine din izvoare –/dar nimenea de Tine nu s-atinge!/Maria a răzbit printre zăvoare:/în noaptea-sfântă-a Florii – nu mai plânge!” – Taina florii.
Este un glas al apei, apa curgătoare de la lume la lume…poetul scrie pentru creaţie în ansamblu, e un scris cosmic, literele sunt îngeri…
Zicerea metafizică este prezentată în poemul Rezolvarea metafizicii, lăuntru care este taina, toţi dau din umeri, nu înţeleg, dar sunt intrigaţi de metafizica interioară a omului atins de har…
Şi mereu, argumentele artistului sunt din natură, liliacul dă măsura. În aceste poeme se simte lirismul unui poet pătruns de vers: „scăpărând misterios – maliţios/liliacul – cutie cu bijuterii/ acest animal purtând blana tuturor/constelaţiilor primăverii – s-a suit/dintr-un singur salt/pe ramura/arcuită – a cerului/” – Liliac
Poemele au grafia modernă a celui care se revoltă pe realitatea imediată, cuvinte fără literă mare, versul frânt, modelat de durerea nespusă, dar în prezenţa numelui divin scris corect cu literă mare, aduce în mod clar la stilul vechilor profeţi, care dădeau cinste Creatorului, iar în limba ebraică veche, se ştie, existau cuvinte speciale, folosite doar pentru a mărturisi pe Dumnezeu, era ceva tainic, devoţiunea celui care scria era perfectă, smerită, o smerenie necesară, pentru ridicarea din noroiul vorbelor zilnice…
Sunt unele poeme care au versuri grele de plumb, puţini scriitori au capacitatea de a întinde zicerea poetică până la limită, cuvintele par a nu avea doza de lirism necesară pentru a se aşeza în structura poemului după rigoarea literară general acceptată.
„voi rămâne ca un avorton azvârlit de/curva de mă-sa – abandonat la/containerul de gunoi –până la/Judecata de Apoi/…” – Recapitulare de statut. Acest exemplu ar putea intriga pe unii critici, sau lumea academică, dar, evident, Adrian Botez, pornind de la modul de a fi a unui profet, merge până la capăt în volumul acesta, exemplele sunt preluate din Vechiul Testament, din scrierile proorocilor mari sau a proorocilor mici, influenţa este penetrantă, acolo imaginile sunt mult mai şocante, pentru a se pune în lumină voia divină. De fapt, specific scrierilor profetice, este modul de a privi lucrurile, prin Ochii lui Dumnezeu şi, atunci, se poate observa nivelul căderii, a păcatului care face ravagii în fiinţa umană. Pentru poet, însă, este necesar a se reaşeza pe viziunea creştină a Noului Testament, de a vedea lucrurile prin Ochii lui Hristos, iar Adrian Botez depune acest efort vizionar, trimiţând mereu la Mântuitor, ca Salvator Universal. Dar, până la urmă, totul este perfectibil…
Volumul merită un studiu mai atent, temele, motivele, zicerile şi tăcerile artistului sunt calculat puse în operă, chiar dacă există un dezechilibru al stărilor în unele zone, instinctul de văzător al lui Adrian Botez nu-i dă pace, este instinctul poemului încarnat…
Sunt legături de cuvinte care dau forţă poemelor: catedrala nerostitului cântec, nu e pace: e prea multă depărtare, miros de zei la masă, streaşină de suflet, miros de stea, buzele arzând de tăcere, furtuni de păsări, cutremure de verde, e atâta beznă în gândul zilnic, matematica ordine a cântecului…
Vine vremea: MANE, TEKEL, FARES! Poetul nu pune pe nimeni să i se închine, este fulger şi devotat al Luminii de Spadă, cade universul real care împiedică privire, apoi se deschide panorama, de dincolo de realitatea imediată…
Volumul se încheie cu preludii vechi, din lumea veche: „diamante se fisurează – pe linia/melancoliei: e gata/ alunecarea luminii în/ scrâşnet/” –Preludii hiperboreene
Temele finale se dezvăluie: nunta, cavalerii eterni, moartea fără de nume moarte, profetul pierdut, speranţa, eonii… Profetul îşi găseşte locul într-o lume fără de profeţi, poemul l-a preschimbat, lumea este eonul…
Adrian Botez ţine să-şi regizeze volumul înserând câteva opinii asupra scrisului său, să lase un scurt „Curriculum Vitae” , argumente pentru o cunoaştere mai apropiată a scriitorului pierdut în profeţii, regăsit în poeme, echilibrat de spiritele iubirii.
Mircea Dinutz scrie: „Ambiţios, profund, cu gust pentru textul cu anvergură cărturărească, Adrian Botez respiră lejer în aerul tare al ideilor…”
Roxana Sorescu, cercetător ştiinţific principal I, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” – Bucureşti; notează: „ În critica literară românească nu există, deocamdată, lucruri de acest tip. Prin lucrarea SPIRIT ŞI LOGOS ÎN POEZIA EMINESCIANĂ, dl. Adrian Botez este un precursor. Pe drumul pe care înaintează se vor buluci multe persoane, ce vor confunda bolboroseala extatică, cu foarte severele discipline, care sunt Mistica şi Iniţierea…”
Despre Spiritele Iubirii (Serafimii), Adrian Botez are revelaţia: „peste iubirea de Dumnezeu – doar/misterul adânc: Dumnezeul Feţelor/Trei/”…
CONSTANTIN STANCU
31 mai 2011
[1] Adrian Botez, Cartea profeţiilor, Editura „Rafet”, Râmnicu Sărat – 2010
__________________
22 Septembrie 2011 – Lucian Gruia: „Câine în rugăciune“, Editura Deliana (Zenovie Cârlugea)
Lucian Gruia (n. 1 iulie 1950, Dej, jud. Cluj) este, între prozatorii de largi disponibilităţi narative, un nume din ce în ce mai cunoscut. Deşi a debutat cu versuri („Amfiteatru„, 1976), publicând mai târziu frumoase poeme de reflexivitate autobiografică (Ringul de box, 2004; Speranţa, 2008), Lucian Gruia a simţit acea imperturbabilă chemare spre proză, debutând editorial în acest gen cu „Culorile neliniştii” (Ed. Eminescu, 1997), urmată, iată, de „Câine în rugăciune” – o culegere admirabilă de texte, aducând în pagină profilul uman şi scriitoricesc al unuia din cei mai talentaţi prozatori români de azi.
Între timp, reflecţia eseistică s-a esenţializat, autorul dedicându-se cercetării universului artistic brâncuşian. Punându-se în temă cu o bibliografie nu tocmai lesne de procurat şi parcurs, Lucian Gruia a reuşit să-şi structureze ideile, convingerile şi opţiunile estetice în câteva lucrări, bine primite în lumea brâncuşiologiei de azi (fiind girat de la bun început de reputatul şi regretatul Ion pogorilovschi): Universul formelor lui Brâncuşi (2001), Brâncuşi – repere şi interferenţe (2001), Momentul revelaţiei în Templul brâncuşian al eliberării / De ar fi fost să fie…, ediţie trilingvă, 2004; Triptic spiritual: Eminescu – Blaga – Brâncuşi (2008).
Colaborator fervent al unor reviste culturale din ţară şi străinătate (la unele chiar redactor) , de la „Viaţa românească” şi „Poesis” la „Origini„ (New-York), L. Gruia este membru titular al breslei scriitoriceşti, onorând acest statut cu seriozitate şi vocaţie plurivalentă.
*
„Câine în rugăciune” cuprinde treisprezece proze de un realism magic esenţialmente autobiografic, în care pitorescul se îmbină, în mod seducător, cu reflecţia de tip eseistic. Autorul, marcat de câteva evenimente mai puţin plăcute ale vieţii, reuşeşte, pe spaţii din cele mai antrenante, cu o sinceritate de-a dreptul uluitoare. Când tocmai te afli în compania acestor dezarmante confesiuni, puse în pagină cu o măestrie evidentă, te trezeşti uşor transportat într-o lume transfigurată, de irizări halucinant-simbolice şi magice, ce fac deliciul acestor bucăţi. Sunt întâmplări şi experienţe esenţiale, marcându-l pe om, îmbogăţindu-l pe artist şi punându-i în încurcătură pe cei cu care vine în atingere. Este vorba de o admirabilă scriitură, plămădită în retortele unui autobiografism deopotrivă transparent şi translucid, mirific. Dejul natal din spaţiul nord-transilvan cu „grădina edenicei copilării”, cu casa părintească şi amintirile rămase locului, dar mai ales cu Gherla vecină şi salba de lacuri din apropiere (autorul fiind un împătimit pescar, precedentul volum fiind o culegere de „povestiri pescăreşti”) constituie multe din reperele schiţelor de faţă (spre exemplu, Bomboniera, pe motivul casei părăsite, sau Morminte în soare, o meditaţie, cam macabră, a sufletelor eliberate, regăsindu-se într-o apogeică „Pleromă” zalmoxiană, în solaritatea Empireului…)
E vorba, în aceste bucăţi, de amintiri şi identităţi oarecum plăcute şi confortabile, căci, odată strămutat în Capitală, tânărul intră într-o vâltoare aiuritoare a vieţii.
Absolventul de Politehnică timişoreană, urmând o altă carieră profesională decât aceea a părinţilor (avocaţi), nu va avea deloc o viaţă scutită de evenimente imprevizibile, dimpotrivă, va fi mereu în itinerante recalificări profesionale şi în delicate situaţii familiale. Spirit oarecum boem şi dispus a trăi în spaţiul gratuităţii reflexive, Lucian Gruia se surprinde în „Secvenţe aniversare” cu o exactitate lucidă, introspectivă: „Ca ardelean, cât de cât cinstit, strămutat în Capitală, am adunat repede suficiente insatisfacţii, nenumărate neîmpliniri şi o puzderie de vise, pe care, după ce le evaluam şi catalogam, le aşezam în saci de plastic, ele, după trăire, transformându-se brusc într-o pulbere albă.” La zece ani de la terminarea liceului, ar fi transportat aceşti „saci cu preţul amintirilor adunate de-a lungul anilor” în oraşul de pe Someş, mai exact „la groapa de gunoi a oraşului”… Din pulberea calcinată va prepara în cofraje acele prefabricate ale viselor: „Cu aceste elemente improvizate am început să construiesc la întâmplare, mai mult în joacă, la modul inconştient, suprarealist, oniric…”
Aici poate fi decodat programul prozatorului, care urcă naraţiunile sale, cazuisticile sale confesive în registrul suprarealist şi oniric. Obsesia „pulverizării” vieţii este una din cele mai pregnante şi transfiguratoare, putând fi urmărită atât în „Secvenţe aniversare” cât mai ales în „Numai nisipul”, o proză pe motivul opţiunilor confesionale şi dominată de un aşa zis onirism liturgic.
Pornind de la situaţii oarecum anodine, scriitorul are forţa de a transfigura realitatea şi de a vedea sub „camuflajele” reificărilor profane de tot felul acele ipostaze epifanice, revelaţioniste, ale esenţializării, eliberării, absolvirii…
Descendent dintr-o familie de avocaţi din Dejul de pe Someş şi tată de familie într-o capitală a tuturor deziluziilor (chipul soţiei Maria şi al copilului înfiat Emil „extrem de neastâmpărat” apar frecvent ca un echilibru în viaţa artistului), Lucian Gruia a beneficiat de această tumultuoasă aventură biografistă, proza sa fiind un melanj special de confesivitate şi transfigurare, de observaţie realistă şi opţiune halucinant-onirică. Absenţa vocaţiei practice este compensată de gratuităţile exerciţiului literar, transfigurator şi esenţializat: „Neavând nici o aplicaţie tehnică, încă de la început am marşat totul pe literatura din care nu câştigi nici un ban.”
Neputându-se, aşadar, adapta, la condiţiile de concurenţă ale capitalismului de concurenţă „vorace”, scriitorul s-a dedicat lumi sale imaginare, ca un gest reflex de autoapărare în faţa inadaptabilului reiterat, găsindu-şi prieteni în lumea literară (Victoria Milescu, Florian Huţanu, Victor Sterom, Isidor Chicet, Stan V. Cristea ş.a.). El ştie să comunice, dincolo de convenţiile rigide ale breslei ierarhizante şi pariază pe autori a căror valoare nu e deloc modestă. Uneori, povestirea, oferă mai multe ipostaze şi asta la modul expozitiv, de vreme ce, la un moment dat, autorul ne surprinde cu puneri în situaţie de genul: „acum, iubite cititorule, două posibilităţi,…”. Este vorba de proza „Peştele”, în care evocă zbaterea sângerândă a unui peşte aruncat de ape într-un stăvilar de ciment de la Geaca, de lângă Gherla, faţă de care autorul trăieşte sentimente contradictorii (fie de a-i da drumul, fie de a-l sacrifica odată cu propria-i dispariţie în ape).
Antologică, însă, este Biserica din adâncuri, în care evocă o dramatică poveste de dragoste petrecută pe vremea invaziei tătăreşti de la 1241-42, spusă de un visător localnic, pe nume Joska-bacsi, care vine în 1932 din Uzbekistan pe urmele chemării neamului său, a acvaticei Ilona, stabilindu-se pe malul lacului Săcălaia. Povestirea aminteşte de motivul medalioanelor regăsite, care certifică existenţa unor generaţii istorice. Şi Câine în rugăciune, din fruntea culegerii, e o proză de referenţialitate autobiografică, eponimă, evocând furia canină faţă de directoarea unui leagăn de copii din Bucureşti care a înstrăinat-o pe fetiţa ce urma a fi înfiată de familia Gruia – episod ce-i rezervă agresivului solicitant dezamăgit… Sanatoriul Voila.
E o bucată bine orchestrată epic, construită pe motivul „câinelui cu labele amputate şi în rugăciune” (zărit din tren în gara Ploieşti Vest, care aminteşte de mai vechiul dicton homo hominis lupus ….
Întâmplarea ţine de psiho-traumatologie şi se leagă de nefericitul accident de circulaţie trăit de autor în Bucureştii anilor ’80 şi evocat în Convalescentul.
Obsesia se regăseşte în Iluzia unui pansament şi devine o cheie eseistică în decodarea unor secvenţe narative (ca în „Două mărţişoare”).
Multe din aceste proze sunt rodul unor „obsesii” sau al unor amintiri (precum tripticul „Manuela” amintind de ceea ce în franţuzeşte se numeşte „vara Sfântului Martin”), de aici biografismul dens al acestor proze şi nevoia de transfigurare onirică.
Transparentă (în maniera unui realism confesiv) şi translucidă (în cheia unui onirism estetic aparte), proza lui Lucian Gruia se înscrie pe direcţia realismului magic. Autorul, scriitor cu disponibilităţi plurivalente, este, în registrul prozastic, şi narativ reflexiv, şi reporter aplicat.
Poate de aici vine marea lui implicare în tot ceea ce scrie şi totodată marea lui detaşare
Detaşare de tot ceea ce trăieşte. Sunt convins că, după aceste admirabile schiţe şi povestiri, L. Gruia poate aborda cu succes romanul, perseverând în structurate diegeze pe linia realismului oniric.
Prof. dr. ZENOVIE CÂRLUGEA
________________
21 Septembrie 2011 – Iulian Chivu: „Spiritul pendulator. Eseurile de la Stuttgart“, cu un Cuvânt înainte de Lucian Hetco, Bucureşti, Editura Herald (Ion Pachia Tatomirescu)
Zigzagare şi „spirit pendulator“. Etnologul, folcloristul, antropologul, etnosoful Iulian Chivu, autor al unor deja-celebre lucrări de cercetare interdisciplinară («Basmul cu Soarele şi Luna», 1988; «Cultul grâului şi al pâinii la români», 1997; «Semioză şi deictica semnului în credinţele româneşti», 2006; «Homo moralis. Mari paradigme etice şi etosul românesc, 2008), prin recenta sa lucrare, Spiritul pendulator. Eseurile de la Stuttgart (2010*), ne certifică, într-o aură a cărei densitate de fotoni creşte admirabil de la un anotimp la altul, o descendenţă de nobleţe vulcănesciană, un eseist profund şi de autenticitate „cutumiar-valahică“ de care spiritul vremii trebuie să ţină cont la un mod indicativ, imperios-prezent.
Din cuvântul înainte semnat de Lucian Hetco, spicuim pentru Distinsul Receptor câteva aserţiuni întemeiate pe substanţa eseistică de excepţie din această carte de sărbătoare a Ideii: «Colaborator al revistei româno-germane, „Agero“, din Stuttgart, de unde şi subtitlul acestei lucrări, Iulian Chivu face o notă aparte în sumarul revistei şi prin temele abordate, şi prin stilul lui concis, cu precădere pe idee. În această nouă lucrare […], continuă preocupările din „Semioză şi deictica semnului“ […], continuă în sinteză o serie de observaţii de natură etică, dar şi de psihologie etnică, pe care tematic nu le putea include în „Homo Moralis“, dar a căror valabilitate poate străluci în independenţă. Dacă, de pildă, filosoful C. Noica identifica şase maladii ale spiritului contemporan (maladiile determinării), Iulian Chivu identifică, dintr-o altă perspectivă, tot atâtea nefericiri ale gândului: nefericirea comodităţii, a cutezanţei, a vrerii, a rezistenţei, a disciplinării şi a concilierii. […] Autorul nu se cantonează în lingvistică şi îi lasă deschise controversele, ocolindu-le ca pe nişte capcane, însă atras de o anumită „gramatică a personalităţii“ în care face paradigma eului, conjugă în diatezele reflexivităţii opţiuni, congruenţe…».
Eseurile din această carte – în majoritatea lor, publicate în web-revista „Agero“, din Stuttgart (de unde şi „appendix-ul“ titlului) – se dispun triadic, în macrosecţiunile: (I) Nefericirile gândului, (II) Verba dicendi şi (III) Etnologie, etnosofie.
„Accentul circumflex“ din titlul cărţii, se iveşte, fireşte, din eseul „panoului central“, Spiritul pendulator, cuprins în secţiunea întâi («Nefericirile gândului»), dinspre un „pol-plus“ în buclele culcate ale semnului / hieroglifei clasice – prin care se desemnează „infinitul“ – şi dinspre o irepresibilă sete de nuanţare a reliefurilor celebrei teorii a pendulatorialului (folosim derivatul acesta pentru sugestia spaţialităţii / arhitecturalului), „deal – vale“ / „deal – vale“, deşi radiografiile spiritualităţii noastre pelasgo-dace (> valaho-dace) arată la toate seismografele preistoriilor şi ale istoriilor „zigzagul“ („abis – creastă – abis – creastă…“), ceea ce evidenţiază o mai categorică, ori, mai exact spus, „categorială“ pendulare a biospiritului ca „oglindire“ fidelă a „tectonicii“ hărăzite „în labirint“ (aici, labirintul poate fi receptat nu neapărat ca simbol tangent limitei tragic-existenţiale, ci drept stratificare „în continente de gânduri“, cum ar zice Poetul mileniului prezent).
În spaţiul / relieful pelasgofon, adică valah, «cu zone-tampon sau zone de aculturaţie, care nu exclud totuşi conculturaţia», după cum ne încredinţează Iulian Chivu, unde «tot ce vizează identitatea sinelui naţional rămâne nealterat, valorile comune fiind vizibile pe alte paliere ale convieţuirii, cel mai pregnant, în codul moral convenţional şi de tip special», spiritul pendulator rezidă în faptul că, într-adevăr, «coexistenţa […] îşi produce valorile ei, ca deschidere, pe când existenţa, ca închidere, adânceşte valorile sinelui în contradicţiile şi în armoniile lui»; «se împacă spiritul pendulator cu sinele hăituindu-se între gloata lumii percepute şi mulţimile înlănţuite ale existenţei, condiţionându-şi pacea, când de adevăruri, când de valori, când de criterii, după o metafizică dogmatizată a conflictualităţii ontice» (p. 40).
În macrostructura triadică a lucrării (supra), se evidenţiază „nefericirile Gândului“, în „vecinătate“ / „concordanţă“ cu noicienele „maladii ale Spiritului“, de vreme ce peren-fericita gândire este rodul paradoxist şi „de cod“ al nefericitelor gânduri, propulsându-şi semnificanţii / semnificaţii în categorii gramaticale ale unor verba dicendi, cu majoritatea „diatezelor“ Eului şi ale „opţiunii“, întru creşterea „densităţii de fotoni“ pentru antropologia teluric-celestă de pe „continentele“ etnologiei, etnosofiei etc., cu nebănuite câştiguri interdisciplinare, ori transdisciplinare (*Iulian Chivu, «Spiritul pendulator. Eseurile de la Stuttgart», cu un Cuvânt înainte de Lucian Hetco, Bucureşti, Editura Herald, 2010; pagini A-5: 240; ISBN 978–973–111–167–4).
ION PACHIA TATOMIRESCU
_______________
20 Septembrie 2011 – Marian Barbu: „Universalia“, Ed. Sitech, Craiova (Zenovie Cârlugea)
Masiva lucrare Universalia…, semnată de criticul si istoricul literar Marian Barbu (Ed. Sitech, Craiova, 2010, 730 p.) tratează, conform subtitlului, ,,despre cărti din literaturile lumii”. Este, asadar, un ,,jurnal de cărti”, desfăsurat pe o perioadă relativ întinsă. Parte din aceste comentarii au constituit, la rândul lor, cronici, recenzii, studii, articole si note, evocând un corpus de literatură universală.
Lucrarea se înscrie într-un proiect mai larg, dacă avem în vedere cele cinci volume de critică si istorie literară, Trăind printre cărti (2008, cca 2500 p.), în cuprinsul cărora literaturii universale i-au fost alocate doar 300 de pagini. În consecintă, Universalia vine să dea seama despre necesitatea reflectării acestui domeniu cultural, numit printr-o sintagmă goetheană din 1827, ”literatură universală”, care se referă la valorile perene iesite din matca natională în spatiul universalitătii.
În strânsă legătură cu sintagma goetheană, dl Marian Barbu aduce în discutie si alte concepte, precum: regional, national, receptare, influentă, mesaj primar, structură, simbioză (socială, politică, psihică), popularitate, menite a clarifica optiunea axiologică, termenului de ”literatură universală” adăugându-i-se si acela de ”comparată” în aceeasi relatie schematică-operativă de raportare cultural-istorică.
Toate validările în planul axiologiei universale sunt conditionate, observă criticul, de anumite imperative, nu întotdeauna culturale. Până si cea mai înaltă institutie, aceea a Premiului Nobel acordat de Academia Regală din Suedia începând din 1901, a avut de-a lungul vremii, optiuni ”viciate de intruziunea politicului” ori de acel politically correct din etica tolerantei (frenezia politically correctness-ului cuprinzând întregul Occident). Exemplele nu sunt putine, de aici încrederea relativă în stabilirea canonului universal. În această privintă, exemplul americanului Harold Bloom (n. 1936), autorul briliantei cărti Canonul occidental – cărtile si scoala vârstelor (1994, tradusă si la noi în 1998, la ”Univers”) este edificator. Reasezând valorile universale pe vârste (teocratică, aristocratică, democratică, haotică), criticul american Harold Bloom s-a aplecat în mod deosebit asupra multiplelor forme de creatie pe care le-a dezvoltat literatura universală de-a lungul timpului. Concepând cultura ca pe un tot unitar, H. Bloom a văzut în genii, precum Tudor Vianu al nostru în ”Istoria ideii de geniu”, ”spiritele creatoare de exceptie care asigură omenirii dezvoltarea si progresul.” Bloom consideră că ”cele mai mari idei sunt cele mai mari evenimente”, ceea ce înseamnă că în lume au supravietuit acele nume de oameni care au lansat idei tot atât de folositoare omenirii precum acele evenimente care i-au schimbat destinul de-a lungul vremurilor. Asa ajunge el la teoretizarea canonului ideal occidental sub pavăza Marelui Will (Shakespeare), înscriind pe orbita acestuia doar 26 de nume, ceea ce a dus la nedumeriri si atitudini de repros. Principiile generale de selectie si de reflectare pun în umbră ideea de specificitate, de particularitate stilistică individuală. De aceea, comentariile la cei 26 de scriitori selectati (un fel de selectie eterogenă, de antologii literare) nu pot suplini absenta unor spatii culturale, care, rămânând în afară precum literatura română, au farmecul lor nu neapărat protocronic în concertul universal de valori.
La fel de restrictiv procedează si universitarul new-yorkez Daniel S. Burt, autorul celebrei The Literary 100, care, specializat în ”fictiunea victoriană”, trage spuza pe literaturile afine spiritului său anglo-american. Căci, din 100 de nominalizări scriitoricesti, 31 apartin literaturii engleze, 21 celei americane, 12 – Frantei, 5 – Greciei, 4 – Rusiei, 4 – Germaniei, alte spatii culturale precum Italia, Spania, Japonia, China – câte 3, Irlanda, America Latină – câte 2, Norvegia, Austria, India, Suedia – câte 1. Nume glorioase trecute de mult dincolo de granitele continentului european rămân pe dinafară, de unde reductionismul unui viziuni structurante, fie el si academic.
Dincolo de toate aceste considerente, cele mai multe post facto, dl M. Barbu realizează un corpus de exegeze credibil, ordonându-si productia de comentarii critice pe trei sectiuni.
Dacă prima parte cuprinde Scriitori străini din… (Africa, America de Nord, America de Sud, Asia, Europa), a doua comentează Români stabiliti în străinătate. Mai exact, comentariile cărtilor respective îi privesc pe: Alina Diaconu (Argentina), Marica Beligan (Belgia), Alex Cetăteanu, Francisc Ion Dworschak, George Filip (Canada), Emil Cioran, Cornelia Comorovski, Ilie Constantin, Petru Dumitriu, Vasile Gavrilescu, C.V. Gheorghiu, Vintilă Horia, Eugène Ionesco, Dumitru Tepeneag (Franta), Dan Dănilă, Gelu Ionescu, Titu Popescu, Virginia Serbănescu, Constantin Urucu, (Germania), George Uscătescu (Spania), Ion Milos (Suedia), Stefan Baciu, Nina Cassian, Matei Călinescu, Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Toma Pavel, Dumitru Radu Popa, Dana Rosu, Florentin Smarandache (U.S.A.).
Într-o Addenda sunt cuprinsi câtiva analisti din tară ai exilului românesc (Mihaela Albu, Mihaela Cristea, Ion Cristofor, Ion Dugăesescu, Adrian Marino, Irina Mavrodin, Ion Soare), dar si comentatori privind valori din cultura universală ( Gheorghe Bulgăre, Mihai Cimpoi, Stefan Cucu, Constantin Cublesan, Petre-Gigea Gorun, Gheorghe Glodeanu, Dan Grigorescu, Ion Istrate, Marin Mincu, Diana Nedelcea-Cotescu, Ilie Rad, Emil Sîrbescu, Stan Velea, Octav Vorobchievici).
Cartea se încheie cu propriile impresii si constatări privind periplurile culturale canadiene si americane, stiindu-se strânsele legături ale autorului cu aceste spatii, prin stabilirea fiilor săi aici.
Desigur, având în vedere activitatea îndelungată de istoric si critic literar, nu avem a face cu eseuri ori studii monografice, ci cu recenzii ori cronici ce denotă gust estetic, viziune integratoare, spirit ordonator.
Ferindu-se de politizări, adulări sau acidulări, în cazul unor scriitori emigrati sau imigrati, dl M. Barbu surprinde în Universalia… o imagine pe cât de fragmentară pe atât de sugestivă si ilustrativă a unor spatii culturale continentale. Neambitionându-se într-o viziune integralistă (lipsesc chiar unele nume de rezonantă, precum, bunăoară, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca), proiectul restitutiv al criticului ilustrează o vocatie universalistă si o perseverentă pilduitoare în comentarea ”Cărtii străine”.
Mesajul cărtii, exprimat într-un Pro Domo datat ”ianuarie-februarie 2010, Montrèal-Chicago”, este unul optimist, de solidaritate cu ideea axiologiei în planul universalitătii creatoare, slujită de decentă întelegere si sophianică reflectie: ”Nutresc speranta că numai asa se poate contura mai bine întelegerea interferentelor dintre national si universal, la nivelul canonului, al capodoperei sau al altor scrieri de rezistentă, dincolo si dincoace în conditiile de cultură si istorie vremelnică.”
Zenovie CÂRLUGEA
_____________
19 Septembrie 2011 – Gabriel Petru Băetan: „Iluzii în ambalaje de carne“, Ed FIDES (Ionuţ Caragea)
În ultimii 20 de ani, poezia tinerilor autori s-a transformat încontinuu, trecând printr-un şir lung de „prefaceri”, căutări şi invenţii, toate acestea cu scopul de a (ne) demonstra că nu mai există îngrădire, că libertinismul a preluat locul cenzurii şi pudorii excesive.
Poezia a devenit un compromis între azi şi mâine, o mică autoexcitare verbală, o pilulă recomfortantă sau o femeie uşoară pe care oricine o poate obţine în schimbul câtorva cuvinte tari. Într-o societate în care doar vulgaritatea mai reuşeşte să şocheze, acest lucru a fost speculat şi de autorii cu experienţă. Am putea spune că unele edituri (chiar dintre cele cu renume), recent privatizate, voiau să scoată profit imediat, fără să ţină cont de degradarea morală şi perversiunea la care era supus amatorul de poezie şi frumos.
Însă unii autori s-au „trezit” la timp şi chiar au renunţat definitiv la vechile „obsesii fracturiste”. Alţii s-au adaptat la poezia urbană, mai domoală, dar cu aceleaşi elemente plictisitoare ce descriau cadrul poetic, fără să se pună accent pe ceea ce era mai important, pe sentiment, pe căutarea dincolo de ordinar şi facil. Desigur, nu putem condamna insuficienţa lirică a unor autori douămiişti care au fost „propulsaţi” şi recompensaţi pentru teribilismele lor. Este vina celor care încurajează literatura fără perspectivă, dar cu oarecare succes comercial datorat dezinhibării…
Surpriza poate apărea atunci când descoperi un autor talentat precum Gabriel Petru Băeţan, un tânăr cu potenţial vizibil care nu se sfieşte să scrie curat, explorându-şi sentimentele cele mai profunde, de dragoste şi tristeţe. Care pe alocuri are curajul nebun să stilizeze metafore cu valoare de aforisme, un act ce necesită, de cele mai multe ori, o mare experienţă de viaţă şi o conştiinţă puternică. Dar poate că aceste sclipiri sunt şi produsul unei tenacităţi lirice, un tânăr care vrea şi care crede că poate ajunge cu o treaptă mai sus decât cei din generaţia sa. Să nu ne mire dacă acest autor îşi „pierde” zilele citind masiv, fixându-şi repere valoroase, încercând să înţeleagă ce este poezia, de unde vine ea şi unde trebuie să ajungă. Şi nu vorbesc despre reperele din lumea submediocră a atelierelor virtuale, acolo unde se plafonează autorii care nu au reuşit să confirme.
Pentru o mai bună exemplificare, să ne oprim asupra câtorva aforisme deosebite ce reuşesc să ne încânte privirea şi sufletul prin ingeniozitatea şi expresivitatea lor: „când plouă amintirile pe limba lor vorbesc despre sfârşit”, „pe drumul spre golgota întodeauna primul pas e o femeie”, „în momente de singurătate şi de suferinţă nebună femeia e cea mai bună farmacie de vise”, „drumul tău spre mine e pod peste umanitate”, „când a zidit umanitatea Dumnezeu a început cu locul copilăriei mele”, „ridurile sunt preludiul capitulării”, „singurătatea mea temniţa cu trepte care coboară spre inexplicabil”, „sunt singur ca un gând resemnat într-o nesfârşită stare de veghe” etc.
Procesul liric nu este doar unul (auto)didactic, ci şi unul trăit şi simţit cu intensitate. Dar, pentru un ochi avizat, forma oarecum previzibilă a poemelor, mărimea lor şi ruperea versurilor (sau a ritmului) denotă încă teamă şi nesiguranţă în scris. Rămâne de văzut care va fi evoluţia literară a lui Gabriel Petru Băeţan înspre definitivarea unui stil propriu, cât mai apropiat de naturaleţea unui poet în sensul adevărat şi impetuos al cuvântului.
Volumul „Iluzii în ambalaje de carne” este un debut convingător al unui tânăr ce surprinde prin curaj şi sensibilitate. Sper că poetul nu se va opri aici şi ne va pregăti şi alte surprize ce vor merita să fie evidenţiate.
Bine ai venit în arena poeziei, Gabriel Petru Băeţan, o lume pe cât de frumoasă pe atât de dificilă, în care numai îndrăzneţii şi caracterele puternice înving!
IONUŢ CARAGEA
_______________
16 Septembrie 2011 – Viorel Martin: „Stele cu noroc“, Editura SemnE, Bucureşti (Cezarina Adamescu)
Mi-a fost dat să cunosc un poet, adică un nume: VIOREL MARTIN, şi acest nume mi-a oferit Stele cu noroc, un volum de sonete şi poezii de suflet, apărut la Editura SemnE, Bucureşti, 2010.
Respiraţia caldă a versurilor te atrage a deschide copertele volumului şi a locui, măcar o clipă, cu sufletul şi cu ochiul minţii într-un spaţiu adânc, iar clipele sunt şi devin încărcate cu dorinţa înălţării în nevăzut, chemând ieşirea din noapte, într-o limpezire de linişte.
Voi da lecturii, ca o întărire a celor menţionate mai sus, sonetul Freamăt (p.26): ,, Frunza freamătă-n pădure ca arcuşul pe vioară./Pe o mirişte, desculţă, spre o pajişte de vise,/Mi-am văzut copilăria umplînd sânul de caise;/Nu mă mai încape haina ce-o purtam odinioară.//Cred că m-a uitat şi dealul şi cireşii mă uitară,/ Doar pârâul care-n undă şi în doruri mă-mpletise,/Printzre pietrele bătrâne îmi şopteşte, pare-mi-se,/O poveste cu o zână – fată simplă de la ţară.// Bucuros m-as mai întoarce ca să intru-n haina veche,/ Dacă marea de secunde şi de ore m-ar lăsa/Şi nu mi-ar lega la tâmple ghiocei şi flori de nea…// Numai dorul mai colindă cu cireşe la ureche,/Neputând singurătatea şi tristeţea să îndure,/Cînd, de-o veşnicie-ntreagă, frunza freamătă-n pădure.”
În asemenea matrice de suflet şi lumină sunt conturate douăsprezece sonete din ciclul Lumea sonetelor, iar în partea a doua, a volumului, în ciclul Poezii de suflet, poetul-bijutier de metafore VIOREL MARTIN, prin maturitatea-i poetică ne zboară-n lumea florilor, a boabelor de rouă şi-n aroma florilor de scaieţi., ca in poezia “Dealul”: “Pe nuiele de alun muguri se desfac,/ Amiroase-a clei de prun şi a liliac …// Pe cărări ce duc spre sat, din frunzişul rar,/ Au făcut dafinii sfat tainic de umbrar.// Picuri negre mure ies, se aude coasa,/ Cântă-n lăstărişul des iarba ca mătasa.// În poiană nasc văpăi pălării pestriţe,/ Hăulesc prelung prin văi glasuri de fetiţe.// Bună-i apa când o bei din căuşul mâinii,/ Creşte grâul la ştiubei cu aroma pâinii.// Sună glas de ciocârlii, bine-i pe pământ ;/ Doamne, nu mă troieni ! Lasă-mă cum sunt !”
Într-o aducere aminte a anilor copilăriei, poetul Viorel Martin, înalţă un imn de suflet, râului Gilort, care curge dând lumină şi fertilitate Câmpiei Olteniei : “Bunule, Gilortule, / Îţi mai cântă prundurile? / Se mai joacă-n răgălii / Peştii – frunze argintii, / Când prin vadul liniştit / Pietrele ţi-au înverzit? // Ce curate malurile! / Ce domoale dealurile! / În zăvoiul de răchită, / Doarme luna liniştită. / Plute ‘nalte şi cuminţi / Îşi desferecă arginţi. // Sălciile, fetele, / Îşi mai scaldă pletele? / Îţi mai vin copii, mai vin / La nisip de aur fin ? / Şi în lacrima ta caldă / Se mai joacă, se mai scaldă? // Bunule, Gilortule, / Să-ţi sărut răchitele, / După-atâţia ani pustii / Te mai ştiu, tu mă mai ştii?“(Bunule Gilortule).
Nostalgia îl poartă pe poet cu gândul la părinţii lui care s-au dus în eternitate, ca în poezia Clepsidra: “Agăţat pe perete,/ Tabloul părinţilor mei/ Mă priveşte cu sete./ Ce tineri, ce ochi, ce mireasă!Ce rochie albă, spumoasă !/ Şi rama începe să-mi placă ;/ Luceşte! Dau fuga la joacă …// Deasupra patului nostru, iubito,/ Tabloul părinţilor mei/ Mă priveşte din ramă,/ La tâmplă ghioceii mă cheamă/ Din frunză, din fluier de os ;/ Frumoasă e viaţa! Pământul … frumos!// Au trecut secole şi ninsori ;/ De mult m-am prefacut/ În câmp cu flori/ Şi în serile de vară, după ploaie,/ Aud firele de iarbă cum cresc/ Şi mi-e drag să privesc,/ În rama copacilor de peste drum,/ Tabloul părinţilor mei…/ Tineri şi-acum.// Ce tineri, ce ochi, ce mireasă!/ Ce rochie albă, spumoasă!”
Intrat în Stele cu noroc, cititorul (iubitorul de poezie) îşi dă seama că aici întâlneşte un bulgăre de lumină care-l pluteşte pe aripile poeziei lui Viorel Martin, după care venit cu piciorele pe pământ îi mulţumeşte, prin reverenţă poetului.
CEZARINA ADAMESCU
_______________
15 Septembrie 2011 – Maria D’Alba: „Iubiri enarmonice“, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia (Zenovie Cârlugea)
După debutul din culegerea „Alfa ‚’87” (Ed. Dacia), Maria D’Alba a publicat, într-o anumită ritmică, câteva plachete de poezii, menite a-i defini personalitatea artistică şi statura intelectuală: La marginea tăcerii (1992), Flori de gheaţă (1994, 2003), Cenuşa viselor (1997), Lacrimi de Marie (2002), Chiriaş al cuvântului (2003), Lacrimi fisurate (2007), Eclipsă de dor (2008).
Recenta apariţie editorială, Iubiri enarmonice (Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2010) constituie o chintesenţă a acestei poezii, atât pe latura tematică cât mai ales pe claviatura unui lirism egal cu sine, de orchestraţie enarmonică, cuceritor prin sensibilitate şi sinceră atitudine existenţială.
Sunt de remarcat, în primul rând, sacralitatea acestei poezii şi imperioasa nevoie de redempţiune. Poeta cultivă, cu o virtuozitate impresionantă, veneraţia, imprecaţia, rugăciunea către o Divinitate care, ca la Arghezi sau Blaga, pare a se fi retras din lumea păcătoasă, din contingent, lăsând loc ispitelor spornice şi, desigur, morţii care macină neîncetat.
Toată această simţire urcă în registrul dolorific al lirismului, conturând poeme de reală emoţie şi de o sensibilitate care îşi dezvăluie, astfel, imaculate opţiuni, nestinse doruri, irevocabile năzuinţe. Melodicitatea litanică este atotprezentă şi ea reverberează o folcloricitate gravă, în care se regăsesc, laolaltă, opţiunea mistică şi ideea de redempţiune spirituală:
„Doamne, Dumnezeul meu,/ Nu mă-ngădui la rău,/ Lecuieşte-mi lacrima/ Să nu fie dor în ea, că mă arde cu pustiu / Pe care să-l sting nu ştiu…/ Doamne, Dumnezeul meu,/ Nu mă-ngădui la rău!”
Tatăl ceresc, îngerii păzitori, icoanele ca medium de esenţializări şi transfigurări sufleteşti, fapta încărcată de resentimentul adamic, Cuvântul exorcizat cu smerenie şi credinţă, „spinele” şi „vrejurile” condiţiei existenţiale, interogaţiile din împovăratele nelinişti, câteva identităţi cultural-istorice şi biografist-etnografice (Blajul, Eminescu, Horea, Avram Iancu, Râmeţul,Alba Iulia, Dorna natală, numele de fată…) sunt temele de referinţă, la care se adaugă, cu titlu votiv şi rezonant, imaginea Maicii Domnului, acea Marie eponimă către care se îndreaptă „lacrima”, „smerenia”, „credinţa” în mântuire.
Regăsindu-se în spiritual marianic (vezi, mai întâi, volumul „Lacrimi de Marie”), Maria D’Alba dedică un ciclu de 40 de poeme acestui profund şi structurant sentiment al fiinţei sale, poeme ce stau sub un grăitor motto: „într-o lume / a orbilor, / lacrimile – / singurii ochelari / prin care / Te mai putem vedea, / Doamne!? (?)”…
Opţiunea este una care conjugă rugăciunea cu ideea tămăduirii spirituale:
„După-asemănarea Ta/ Sufletu-mi să-mi fie,/ Ajută-mi să pot purta/ Lacrimi de Marie!”
Sunt, în aceste poeme ale vîrstei matura, puse sub genericul Lacrimi de Marie, toate sentimentele de nelinişte şi împăcare, de refuz şi regăsire, de alienări şi certitudini, de ispite şi depăşire, ale unui „bulgăr de păcat/ rostogolit în Cuvânt”. Aşa că motto-ul volumului este nu numai lămuritor şi uşor dubitativ, dar şi conţinutistic în deplina lui metaforizare: „Aşa cum melcul / îşi duce cochilia/ şi eu/ Lacrima.”
Constituindu-se ca o „Rugăciune”, dar şi ca ascultare a „Cuvântului” pantocratic, poezia „roabei Tale, Maria” sună ca o veneraţie continuă şi fierbinte a unui suflet încercat, mereu în veghe şi în căutare de certitudini redempţionale.
Este atât de imperioasă această nevoie de mântuire încât poeta mărturiseşte, odată cu sine, o mai generală nevoie de regăsire şi mântuire a lumii, rătăcite în beznele păcatului şi în bolgiile profanului atotprezent,
În paralel cu registrul enarmoniilor metaforice se desfăşoară şi o poezie mai liberă, în vers alb, surprinzătoare prin lapidaritate expresivă: „Toamna/ s-a sinucis/ tăindu-şi venele/ într-un ciob/ de lună.” (La reanimare). Sau: „Vârstele – / cărări ce se-ntretaie./ Abia pe urmele/ Rugăciunii/ putem ieşi/ din hăţişul/ cuvintelor!/ Blajul -/ lumina din desagă!” (Pergament recuperat).Ori prea bine aceste versuri dintr-un Inventar rezumativ: „Lacrima -/ moară de dor/ la răscruce/ de gânduri.// Visele -/ tărâţe pe care/ nu mai am unde/ le depozita!”
La fel de lapidar, lirismul acesta de notaţie – desfăşurat întreţesut de aceleaşi enarmonii metaforice – poate fi regăsit în piese precum: Pergament la Blaj, Horia, Vedere netimbrată, Colecţie irecuperabilă, Tablou neterminat, Epidemie de tăcere, Pasageri ai cuvântului…
Poezia Mariei D’Alba readuce în discuţie mai vechea şi celebra reflecţie pe tema poeziei ca rugăciune, între poezie şi rugăciune existând relaţionări onto-gnoseologice, direcţie în care, potrivit abatelui Bremond, se tinde la contemplarea cathartică, la purificarea sufletească şi regăsirea păcii interioare. Şi cu cât mai imperioasă este această aspiraţie cu atât mai exorcizată este şi chietudinea pacificatoare a spiritului, între poezie, rugăciune şi transfigurarea contemplativ-iluminatorie realizându-se o emergentă nevoie de idealitate. Sub acest aspect, poezia devine exerciţiu metapoetic şi mistrică a ideaţiei, eliberatoare de presiunea contingenţială.
ZENOVIE CÂRLUGEA
_______________
14 Septembrie 2011 – Bashkim Shehu: „Angelus Novus“, Editura EuroPress, Bucureşti (George Motroc)
Cel puţin o dată în viaţă, fiecare dintre noi a auzit opinia despre faptul că dictatura din România a fost cea mai dură şi nu se poate compara cu nicio altă ţară din Europa. După anul 1990, această afirmaţie a fost acceptată de mulţi asemenea unei axiome deoarece putea fi considerată indirect o scuză plauzibilă şi o justificare onorabilă pentru multe trădări total neonorabile ale anumitor ,,personalităţi” contemporane ale literaturii române. O astfel de axiomă care a existat şi în mintea mea, poate fi pusă în discuţie de o carte tulburătoare apărută la Editura EuroPress, în toamna anului 2010, dar descoperită de mine abia acum: ANGELUS NOVUS de Bashkim Shehu.
Mărturisesc, poate că nu aş fi citit-o niciodată, dacă nu aş fi fost pus pe gânduri de rândurile de pe ultima copertă, semnate Kopi Kycyku: ,,Despre tema persecuţiei sub dictatura comunistă au scris şi alţi autori, majoritatea lor însă fiind simpli cetăţeni, care îşi exprimau mâhnirea acumulată, dezvăluiau aspecte înfricoşătoare din viaţa în închisori, îi acuzau pe persecutori, revendicându-şi drepturile. Spre deosebire de toţi aceştia, autorul romanului Angelus Novus nu acuză în mod direct pe nimeni, nu-şi asumă răspunderea de a se tângui, de a-şi lua revanşa sau de a-şi revendica recuperarea drepturilor pierdute de-a lungul celor zece ani de condamnare politică. Din mulţimea co-suferinzilor, el îl alege pe Mark Shpendi, un locuitor din îndepărtata regiune Nikaj-Merturi, din nordul Albaniei, un ins cu o minte sclipitoare, deşi cu intruire minimă, întreruptă la Tirana din motive politice”. Ar merita un articol întreg atât titlul cărţii care face trimitere la opera de artă a lui Paul Klee, cât şi motto-ul cărţii care îi aparţine lui Walter Benjamin, cel care a interpretat tabloul, dar şi impus conceptul de înger al istoriei: ,,Probabil este una dintre acele nenumărate fiinţe care, după Talmud, se creează între timp şi tac, dispar în neant după ce au grăit în faţa lui Dumnezeu.”
Închisoarea, din punct de vedere subiectiv, modifică TOTUL, există chiar şi o ,,îngustare a cerului” care devine doar o ,,frântură de cer” după ,,mii de zile, printre zidurile înalte din curte şi peste capetele celor închişi, scufundaţi în convorbiri interminabile, cu ceilalţi deţinuţi sau cu sine însuşi”; nici măcar poarta nu mai este un simbol al ieşirii, al posibilităţii de a obţine libertatea din această lume care şi-a pierdut speranţa: ,, Am spus intrare, deoarece niciodată nu am conceput-o ca pe o ieşire.” În această lume în care logica nu mai există, se aplică o subtilă şi eficientă tehnică de teroare: ORICINE poate ajunge ORICÂND la ,,celula disciplinară” după bunul plac al gardienilor, avertismentul nespus, dar uşor de înţeles fiind: cine îndrăzneşte să protesteze în vreun fel , ajunge SIGUR acolo… În asemenea condiţii există şi ispita unui păcat scuzabil măcar parţial şi doar ACOLO, cartea fiind dedicată ,,lui Mustafa Bajraktari, care s-a sinucis în închisoare la vârsta de 29 de ani”. Cei mai mulţi aleg însă să continue în această lume în alb şi negru, iar singurătatea în doi, conversaţiile cu sine însuşi sau cu ceilalţi, reprezintă în primul rând o tehnică de supravieţuire, mai mult decât o tehnică de rezistenţă împotriva sistemului.
Oamenii se comportă în stil Borges, cel care spunea că şi-a imaginat mereu Paradisul sub forma unei bibliotecă, ei povestesc şi repovestesc sau continuă alte poveşti de vieţi, astfel încât toate devin capitole dintr-o mare poveste tragică pe care ajung să o cunoască toţi deţinuţii; importantă menţiune, aceştia sunt numiţi uneori ,,co-suferinzi”. Personajul-narator nu se gândeşte însă la Borges şi nici la Paradis, ci mai degrabă la Swedenborg şi la iad; iată de ce: ,,acest iad se asemăna cu cel descris de Emanuel Swedenborg, un spaţiu uniform de plictiseală, unde ereticii sunt condamnaţi să umble fără încetare, veşnic, meditând în jurul unor doctrine interzise. Când am citit despre asta, i-am mărturisit lui Mark, nu mi s-a părut vreo pedeapsă prea grea. Dar nu te-ai gândit că ar deveni pedeapsa ta, mi-a replicat.”
DE CE să (nu) scrie? În această lume kafkiană, se poate constata şi un alt paradox: cei care scriau atunci când erau nişte oameni liberi nu mai pot face acest lucru şi în închisoarea din Burrel pentru că era ,, în zadar să scrii”, în timp ce oamenii care nu au scris până atunci căutau eliberarea prin scris, chiar dacă erau conştienţi că orice rând scris însemna un pericol în plus pentru a primi o ,,recondamnare până la zece ani pentru agitaţiune şi propagandă pentru minarea şi răsturnarea puterii populare”. Fiecare an aduce speranţa dezgheţului, urmată inevitabil de dezamăgire şi chiar de revolte pentru cei care nu pot accepta asenea naratorului că ,,sub acoperişul acelei clădiri urma să decurgă în continuare, pentru totdeauna, viaţa mea sau cel puţin pentru o vreme îndelungată, nedeterminată.”
Totuşi, în cele din urmă, regimul comunist va fi îndepărtat şi din această parte a Europei, dar cel devenit un om liber, într-o altă lume liberă şi din altă parte a Europei, nu poate uita chiar tot trecutul, nici măcar atunci când, în final, îşi bea cafeaua ,, la una dintre mesele unui bar din Piazza Campo di Marzo, aşteptând să se deschidă Consulatul spaniol. Dimprejur, în aer sau peste caldarâmul pieţii, umblau porumbeii. Unul dintre ei s-a oprit la masa mea. Diferit de ceilalţi porumbei, cu penele gri, albastre şi de culoare cenuşie spre violet, care îmi aminteau de veşmintele deţinuţilor, acesta avea o culaore ocru palid spre sepia, pe undeva deschis, altundeva mai închis, aidoma fiinţei înaripate din tabloul intitulat Angelus Novus. A rămas acolo câtva timp, pe masa mea, în faţa mea. Nu vreau să spun că nu era ceva întâmplător, dar a stat totuşi neobişnuit de mult.
Barcelona, 2004-2005”
GEORGE MOTROC
________________
13 Septembrie 2011 – Victor Burde: „Aşternut pe frunza toamnei“, Ed Gens Latina (Monica Grosu)
Victor Burde este un poet cu un debut întârziat (fapt deloc singular în literatura noastră), însă gata să îşi dovedească rodnicia literară, dacă avem în vedere cele trei volume de versuri publicate anul trecut: Se roagă pădurea, Sub zodia peştilor şi Aşternut pe frunza toamnei, toate apărute la editura albaiuliană Gens Latina, în colecţia revistei ,,Gând românesc”.
Al treilea în ordinea apariţiei ne reţine aici atenţia prin tonul melancolizat al poeziilor, atinse de aripa toamnei, prin diversitatea strofică şi un uşor filon epic, aproape confesiv. Majoritatea poemelor din volum îmbracă forme asimetrice, în versuri adesea scurte şi doar uneori cu rimă. Rezultă o poezie destul de sintetizată la nivelul expresiei metaforice, grefând parametrii unei atmosfere tipice cu nuanţele toamnei târzii şi ale unui etern sentiment de iubire. O iubire pe cât de intensă, pe atât de calm reţinută în hotarele propriilor gânduri, în scoica sufletului sensibil nu doar la trecerea timpului, ci şi la fluctuaţiile de viziune, mentalitate şi valorizare ce traversează neîncetat epocile.
În tonuri pastelate, poeziile lui Victor Burde se ancorează iremediabil în spaţiul unei naturi în schimbare. Senzaţia de continuă curgere (trecere) devine, în acest context, dominantă şi afectează din plin şi vitalitatea fiinţei: ,,O ferigă,/ se zbate în vânt./ Gorunii/ stau de veghe/ sub coastă./ Se scutură frunza/ ca iarba sub coasă,/ un ultim salut,/ fluturând…/ Trec stoluri/ de grauri sprinţari,/ Înnorând apusul,/ cu aripi deschise./ Mor frunzele-n seară/ şi pier atâtea vise,/ şoptite peste vară/ sub stejari./ Numai cărarea/ pe care/ paşii ne-am dus/ mai pune întrebarea,/ de ce tu mai eşti/ şi eu nu-s…” (Peisaj autumnal).
Între glasul memoriei şi setea de Cuvânt, fiorul liric se lasă purtat nostalgic în versuri adesea sensibile, calde şi câteodată filosofice: ,,Îmi spuneţi,/ că-i vremea să stau/ cuminte./ Să nu mai număr/ ceasurile nopţii/ potrivind cuvinte/ pe margini de file…/ Mă judecaţi,/ fără să-mi vedeţi/ sufletul nufăr/ înflorit pe amintiri/ în care,/ fiecare din voi/ sunteţi un vers. Ce va rămâne scris/ altora…” (Vers).
În ceea ce priveşte poezia erotică, asociem instantaneu (şi doar parţial), versurile de faţă cu cele ale lui George Coşbuc, poet originar din aceeaşi zonă a Ardealului de Nord, ca şi autorul prezentului volum. Aici, însă, accentul cade nu pe jocul iubirii, ci pe devenirile sentimentului în sine, pe furtuna din adâncuri ce transgresează timpuri şi spaţii, vârste şi amintiri. Între toate acestea, versurile lui Victor Burde construiesc un liant al înţelegerii şi acceptării, al răbdării şi speranţei.
,,Pe icoana toamnei”, poetul îşi opreşte privirea, îndemnându-ne şi pe noi să întrezărim în aceste ecouri lirice o sensibilitate proprie, transmisă nu doar peisajului autumnal, ci şi universului existenţial ce ne înconjoară adesea cu lumina lui crepusculară.
______________
12 Septembrie 2011 – Emilian Marcu: „Zăpada timpurie“, Ultimele sonete de dragoste din mileniul II, Iaşi (Cezarina Adamescu)
Dacă ar fi să ne luăm după titlu şi subtitlu, ce poate fi mai liniştitor, în eventualitatea unei catastrofe, decât acoperişul de rugă al ultimelor sonete de dragoste (închipuite sau nu) – ale mileniului abia părăsit, acoperiş pe care, „zăpada timpurie” sau cea bătucită de cizmele veacurilor, rămâne – cuşmă albă – de veghe, ca pe Olimpul zeiesc, acolo unde se adună nemuritorii care şi-au înscris numele în Cartea Vieţii. Acoperiş „în lăcrimat de pleoape”, acolo unde nu ajung valurile cereşti şi cele pământeşti din Ţara luminii, unde „nu-i dogoare şi nici vânt”.
Poetul vieţuieşte în rugă ca-n lacrimă, precum în „cel mai blând sicriu” ori hălăduind „pe nor în zbor pustiu”, spre o ţară, altunde, o ţară unde ”Nu-i zare, ci-nserare” (Eu pe ape).
Nu e cazul ca vreo persoană să mai emită judecăţi de valoare absolute faţă de lirica lui Emilian Marcu deoarece aceasta a fost, zeci de ani, validată de critica de specialitate la cel mai înalt nivel de receptare analitică şi nimeni nu se mai îndoieşte de valoarea şi autenticitatea acestui poet de excepţie. Ne permitem doar, câteva păreri personale, la contactul cu opera lui din ultimii ani, precum şi de rezonanţa transmisă, precum ecoul, în feedback-ul întors imediat, care face ca trinitatea: autor-carte-cititor, să devină un rotund indestructibil.
Ce vrea să spună sonetistul, reflectat în ochii altcuiva „în lăcrimat de pleoape” – când „lumina-n strecurare” – devine „toată dor şi aşteptare”?
Vremea tatonărilor a trecut. E timpul tot mai strâmt în curgere – ne îndreptăm, fatalmente, spre acelaşi înţeles asumat, şi, vorba Seraficului Francisc, pe patul de moarte: „Să începem, fraţilor, să facem ceva, căci până acum n-am făcut mai nimic”. Timpul începerii după o viaţă de adunat, tezaurizat, stivuit, rânduit. E timpul bucuriei perfecte, al bucuriei depline şi desăvârşite,a culegerii fructului însămânţat cu o viaţă în urmă. El te îmbie doar să întinzi mâna şi să ţi-o umpli de miresmele binecuvântate ale coacerii. Agurida a devenit aurie, chihlimbarie, miezoasă, parfumată, mierie, zemoasă, brumată de rouă. Nu poţi să nu te înfrupţi. E timpul bucuriei de uzufruct.
Vârsta poetică a lui Emilian Marcu ne dovedeşte acest lucru.
Ea e desăvârşită, s-a rotunjit sub ochii noştri precum pântecul unei fete mari care s-a umplut cu seminţele dragostei, sub mărul edenic.
Pomul cunoaşterii binelui şi al răului este plin. Ochii pofticioşi. Mâinile întinse. Poruncile vor fi încălcate? Dar cât de bine se prezintă dinaintea privirii, aceste rodii! Şi ce parfumuri, ce de arome edenice!
Privindu-le, până şi „lumina s-a subţiat sub pleoape” – de câtă aşteptare! „Şi pare aşteptarea rugină pusă-n săbii / Şi-n zborul de cocoară abia, abia zărit. / Ecourile-n fluturi precum un stol de vrăbii / Aprind în cer oglinda tăcutului zenit. // De cât te-aştept, îmi pare, lumina-i mai subţire, /
Albirea de pe oase cuprinde-a ta nuntire!” (De cât te-aştept lumina…)
Se pare că poetul, aidoma nouă, se confruntă cu zăgazurile puse iubirii tocmai de cei are ar trebui să zdrobească aceste zăgazuri, lăsând iubirea slobodă să se reverse: „Prea plinul semnelor e-n clipa de răcoare / În care roua groasă-a lacrimii te cere. / Vezi, tu lacăt pui iubirii şi-asta doare / Cum doare-n aer frunza în cădere. // Zăgaz vei pune sau doar o părere / Sau poate doar un zvon drept căpătâi? / Lumina-n candelă a devenit de miere / Precum tăcerea-n clipa cea dintâi. // În crugul iernii fulgii mari dau scapăt / De pun iubirii ori zăgaz ori lacăt…” (Nu pun iubirii…)
Iscusinţa manifestată în transpunerea iubirii ca mijloc artistic menit să rezoneze în sufletele altora, nu mai poate fi pusă la îndoială. Toate sentimentele incumbă în ea, aşa cum în mare se revarsă fluvii, râuri şi orice apă curgătoare. De aceea devine atât de bogată, intens populată şi diversă în frumuseţea nuanţelor sale. Curăţitoare şi răcoroasă, desfătătoare dar, mai ales, generoasă şi atoateîncăpătoare. În ea sunt cuprinse bagajele lirice ale lumii: imperii reci de frunze, tăcerea rănii, misterioase sonuri, culorile-n cădere, atâtea începuturi, plânsul altei ploi, imperii vegetale, păsări ciudate, lacrimi de ceară, mirări duium şi până şi memoria de ceară.
O întreagă bogăţie din care se pot construi castele întregi de scoici şi nisip, învelite-n voaluri de meduze.
Un loc aparte în lirica sonetistului Emilian Marcu îl ocupă ierbarele care şi ele păstrează miresmele atâtor amintiri pastelate, acum rămase doar adieri scăldate în rouă. În lacra inefabilului, acestea lăstăresc, dau muguri, plesnesc şi înfloresc într-o clipă, fără de lege.
Cu toate aceste bogăţii tezaurizate, aşa cum am spus, în lacra sidefie a scoicii, poetul veşnic flămând şi însetat de sublim, se trezeşte „Mai răzvrătit ca vinul” – şi îngenunche în faţa tainei de care se lasă adeseori răpus:
„Mai răzvrătit ca vinul în fierbere uşoară, / Mai răzvrătit ca gândul în zi de început / Mă las răpus de taină în zodia cea clară / Când vraja se întrupă în zbor necunoscut. // Lumina-ntre chenare mă va-mplini-n tăcere / Tot proaspătă-n înalturi în clipa cea dintâi / Când vinu-ntre vertebre de patimă şi fiere / În rană îi va închide zăpada ce-o amâi. // Ninsorile-n sfioasa cuprindere de sine / Mai triste ca nisipul pe mare risipit / Ca vinu-n clocotire în patimi şi-n suspine / Mă prind, răpus de taină, în gândul împlinit. // Jertfita înserare ca vinu-n răscolire / În chingile de iarbă îmi tremură-n privire.” (Mai răzvrătit ca vinul).
Zăpada, element natural, atmosferic, (în chip deosebit, „cea de altădată” -) motiv liric omniprezent care ştim că simbolizează curăţenia, limpezimea de gând, uitarea, îndepărtarea urâtului şi a răului, este invocată aproape psalmodic, ritualic, în cheie villonescă, cu jindul de a nu o mai afla, aidoma imaginilor pure din copilărie, când în ea te scăldai fără să ţii seama de ger, de răceală, închipuind cu mâinile întinse, îngeri de zăpadă. Este un simbol foarte puternic şi la el aspiră aproape toţi poeţii, cu regretul că ea a dispărut, chiar şi de pe suflet. Ochiul e sedus şi îmbătat de alb şi această beţie a zăpezii este simţită în toate fibrele, punând sângele în mişcare şi furnicând pielea şi simţurile. Ea acoperă, nu numai golurile, nu numai murdăria, urâtul, dizarmonia priveliştii, dar şi – aidoma uitării – toate imperfecţiunile din viaţa noastră.
Frumuseţea de negrăit a zăpezii închipuie pe copaci, pe case, pe pământ, fantasme, aidoma norilor, doar că toate aceste năluci, capătă consistenţă şi rezistă privirii. Zăpada se regăseşte chiar dindărătul privirilor noastre. „Zăpezile-n derivă se cuibăresc sub pleoape / Cu teama că odată s-or prăvăli-n pustiu. / Nisipurile moarte din ornic vor să scape, / Ecoul frunzei pare culorilor sicriu. // Nu teama clipei care-i desăvârşita rană / M-apropie de gândul zăpezii ce voi fi / Ci vântul care-ncurcă tăcerile-ntr-o ramă / Mă tulbură când roua şopteşte-o nouă zi. // Tot mai aproape-i clipa când voi visa din stele; / Zăpada amintirii, cu mine, va viscoli-n inele.”
Melancolia poetului, omniprezentă, atinge punctul maxim în sonetul elegiac „Las umbra mea”: „Las umbra mea doar crinului tăcere / În clipa de-mplinire într-o stea. / Au înfrunzit şi drumuri şi mistere / De trup, acum, se rupe umbra mea. // La ceas de taină zborul de cocoară / Pe umerii de pâclă, încet, mă înfăşoară!” (Las umbra mea).
Considerat de critică drept unul dintre cei mai remarcabili sonetişti universali ai liricii actuale, Emilian Marcu nu-şi dezminte reputaţia şi, cu acest nou volum, probează imensul talent şi iubirea pentru această specie a genului liric, care atinge perfecţiunea prin cadenţă, ritm, rimă şi eufonie, fiind printre rarele specii de poezie cu formă fixă care se mai practică azi, cu destulă prudenţă şi uneori, chiar reticenţă pentru că ea cere mult exerciţiu, o stăpânire deplină a mijloacelor de expresie artistică şi a noţiunilor de teorie a versificaţiei.
Faptul că Emilian Marcu a ales-o drept excelentă formă de manifestare a talentului său nativ, demonostrează, o dată în plus, că stăpâneşte în chip deosebit, toate aceste mijloace artistice.
Dincolo de perfecţiunea tehnică demonstrată într-o impecabilă prozodie, răzbate un strigăt pe care nu toată lumea e dispusă a-l auzi, el fiind acoperit de zgomotul mult prea sofisticatelor mijloace de comunicare deşi acestea nu fac altceva decât să-i înstrăineze tot mai mult pe oameni, în loc să-i apropie. Este strigătul alergătorului de cursă lungă care nu mai are cu cine să se întreacă, pentru că toţi ceilalţi sunt la kilometri depărtare de el. Virtualul a luat demult locul realului şi golul se cască în om mai dihai decât o prăpastie. Om lângă om simte colţii absenţei. Nici reazemul casei nu-ţi mai oferă siguranţă pentru că se subţiază şi el până la prăbuşire. Omului nu-i mai rămâne decât visul, singurul mijloc prin care să comunice. Bacovia ilustrase genial această stare de însingurare într-un vers: „Surpat de gânduri, negru, cu fruntea în pământ, omul începuse să vorbească singur”. Dar iată cum ilustrează liric Emilian Marcu starea de înstrăinare umană de început de lume:
„E-un început de lume în taina din perdele / Surpările de gânduri s-au cuibărit în vis / Tăcerile deodată dau buzna-ntre inele / Cum spaima cuib îşi face în trupul de proscris. //Incendiată clipa se-arată-n destrămare / Cum se arată-n vrajă parfumu-n trandafiri. / E-un început de lume, nisipul mort pe mare / Secunda-n sine-ngroapă. Tu poţi să te mai miri? / Nu coduri demodate în orizont se-arată, / Nu semne ne-nţelese, nu patimă, nu dor. / Mitropolii de iarbă vor răsări deodată / Din trupurile noastre secundelor ce mor. // E-un început de lume în taina din perdele / De gândurile care dau buzna în inele!” (E-un început de lume…)
Alteori, „Lumina dintre gânduri ia chip în colivie / Cum sâmburu-n ţărâna cu care s-a-nfrăţit”.
Există multă tristeţe aici şi apăsarea timpului, a zidului de gînduri, şi a tăcerii care schimbă sensul lucrurilor prefăcând truda în agonie: „Secundele-n derivă năvală dau în arce / Când mugurul tăcerii e-n ne-mplinitul zbor” şi aceasta doar pentru că: „Cenuşa iubirii arse-i doar umbră pe pustie”. (De ce-i atâta trudă?…)
S-ar zice că elanurile care l-au înălţat pe poet pe culmile speranţei şi ale curajului, s-au stins şi el caută în lumina devoratoare urmele în propria cenuşă, la fel cum un căutător de comori sapă după diamante şi aur.
„Sfioasele atingeri de mâini, în risipire / Abia de simt fiorul clipirilor de pleoapă. / Se-aprind în cercevele, tăceri, uitări, uimire, / Secundele-s nisipul zăcând pe moarta apă. // Nu-mi pare că-i aievea trecutul ce ne-adună,/ Prezentul ce ne scapă pe ape-n infinit, /Cum frunza în cădere, tăcerea-n clopot sună; / Tăcerea unei clipe cu teamă ne-a zidit. // Trecutul timp îmi pare că moare-n calendar, / Cenuşile iubirii dau buzna-ntr-un chenar. (Trecutul timp nu-mi pare….)
Predomină în universul poetic al lui Emilian Marcu: risipirile, nourii, destrămarea, cenuşa, tăcerile de smirnă, ecoul, surparea sub paşi, „disperarea plecărilor târzii”, nisipul, cohortele de fluturi, „refluxul tăcutului sfârşit”, pe care el se străduieşte să construiască un nou început care nu va mai fi niciodată la fel, ceea ce el recunoaşte cu regret: „Vezi, nu se mai întoarce cuvântul în rostire / Cum nu se-ntoarce-n taină nici apa la izvor. /Lumina din petale va fi tot mai subţire, / Cenuşa unei stele va fi plutindul nor. // (…) // Dar, nu se mai întoarce cuvântul în rostire; / Zăpezile pe aripi sunt patul meu de mire.” (Vezi, nu se mai întoarce…)
Tonalitatea este elegiacă aproape în fiecare sonet. Şi dacă „De smirnă sunt tăcerile” iar „zăpezile buimace-n plânsul adevăr”- aceasta e pentru că: „Nici un cuvânt nu ne mai ţine. Sloi / E liniştea ce, iată, crucii îl îndoaie.”
Blagian şi bacovian totodată, Emilian Marcu vede şi aude natura plângând, desluşeşte în trupul copacului, viitorul sicriu iar în lemnul de mesteacăn, împlinindu-se subţire, sunetul de cruce. Pentru aceasta, îţi trebuie, negreşit, ochi de vedere, urechi de auzire, glas de strigare, simţuri de pipăire, pe care, doar poetul le posedă în plenitudine. Şi mai e necesar, să se prefacă din nou în copil care poartă totodată „un clopot de zăpadă sub tâmplă”.
Toate acestea par mai uşoare însă, atunci când poetul recunoaşte: „Cu tine-n gând zăpada-i mai uşoară /Absenţa ta mă-mprejmuie cu-o stea” (Cât de aproape sunt…)
Dar iată că şi cerul sufletesc se înseninează uneori, în scurtele momente când: „Dorm funigeii toţi pe necuprinsul rediu: / Lumina-n trupul florii e un izvor curat.”(Ce faci iubire-n clipa…)
Metafora cântă-n lumina surpată a versului. Şi sunt atâtea ninsori de lumină ce-ţi cad peste pleoapele inimii! Doar să le ţii aerul cu tâmplele. Zăpezile se tupilează-ntre gânduri, iar: „Cristalele-n opaluri par de lut / Roua se-aprinde-ncet pe botul unei ciute”. (De tâmpla ta lumina…)
Prin frumuseţea ei, această imagine te face să amuţeşti, să-ţi ţii respiraţia. Emilian Marcu este un peisagist al cuvântului, un poet care transformă-n imagine, sumedenii de sunete. Şi culorile silabelor îi vin în ajutor şi se îmbină într-o cromatică stranie, aproape magică, în orice caz, fermecătoare, aşa cum fermecătoare sunt poveştile de iubire care le dezvăluie.
Nu numai din cioburi de cuvinte alcătuieşte o amforă Emilian Marcu ci şi din cioburi de gând, plămădindu-le, aidoma lutului reavăn în mâinile flămânde, parcă din ugerul prim. Rezultatul sunt fantasmele care închipuie din zborul frânt, o lume reală. O lume în care uitările de sine se adâncesc în uitări de toate.
În versurile lui Emilian Marcu, lumina e o fiinţă vie care capătă trăsături antropomorfice: se surpă, se deschide, urcă, se subţie, gângureşte, se caţără, se sparge, cântă, aleargă, se ascunde, mângâie, tace, îngheaţă, ea e dulcele chin de care se anină sufletul, lumina înfloreşte, cere, se tulbură. Te poţi împrieteni cu lumina din jur, din alţii, din tine. Cu toate că, la un moment dat, poetul spune: „E-atâta întuneric tot ce a fost lumină”.
Lumina are patrafir. Şi mai ales, te poţi cufunda şi afunda în Lumina cerească, cea curăţitoare, lumina care nu cunoaşte înserare.
Dimensiunea sacră a liricii acestui poet este evidentă încă din alte cărţi de sonete şi versuri libere. Şi aici este omniprezentă, dar sacrul are destule elemente profane care nu se cer delimitate, ci convieţuiesc în simbioză aproape organică. Dacă privim în jur, totul în natură are ceva sacru până nu ajunge mâna omului, cu sau fără voie, să strice echilibrul. Cu toate acestea, divinitatea este destul de transparentă şi ea slujeşte iubirii omeneşti, în accepţiunea lui Emilian Marcu: „Doar pâinea frântă masa o-mplinea / Cu aburul subţire ca de ceară. / Priveam lumina tulbure-ntr-o stea / Cum ne-mbrăca în lanul de secară. // Iar greierii muşcând din trup uşor / Cu cântul lor nebun a priveghere / Ne-ademenea în ne-mplinitul zbor, / Albinele în pleoape-n taină lăsau miere. // Priveam lumina tulbure-n pământ / Intrând încet să ne-ncălzească gura / O rană caldă, de la ierbi sărut / Primea şi-apoi ne măsura făptura // Cu aburul subţire-al pâinii de secară / Ne contopeam ca-n lumânări de ceară. (Doar pâinea frântă…)
Unul din numeroasele sonete de iubire remarcabile, poartă titlul: „La lumânarea gândului…”: La lumânarea gândului noi doi / Sub praful unei stele fulgerate / Ca două păsări rătăcind sub ploi / Ne-acoperim de vină şi păcate. // Nimic nu-atinge starea de plutire, / Nimic nu-atinge gândul cel mai clar. / Două grămezi de oase-ntru nuntire / S-or tulbura-n amurgul de cleştar. // Stăpâni vom fi pe gândul ce ne ţine / Cu reci cătuşe aduse de la poli / Că gândul tău va fi să înlumine / Cu rodii coapte tulburaţii soli. // La lumânarea gândului noi iată / Vom colinda-n mirări din lumea toată”.
Tema doimii, a cuplului mire-mireasă, formând perechea ideală, rotundul mărului, care rămâne arareori întreg, e destul de frecventă în volum, reluată din alte volume, dar ajunsă aproape obsesiv reiterată, în multele ipostaze ale iubirii destrămate şi rămase doar în urmaşi sau nici măcar acolo. Un soi de lamento pe diferite tonuri stă mărturie a regretelor care răzbat la suprafaţă, precum firul freatic de apă căutat cu ansa fântânarului. Cui ar folosi înscenarea? Până şi gemetele surde au amuţit, înnăbuşite de cenuşa, încă mocnind, a indiferenţei ambilor parteneri şi orice încercare de lipire a cioburilor amforei de ceaţă, e sortită eşecului.
E aici un fel de frumuseţe crudă, patetică, nudă, dumnezeiască în desăvârşire, dar pângărită de ochi omeneşti, o frumuseţe care doare, semănând cu jindul perfecţiunii care nu va fi niciodată atinsă.
Cu toate acestea, în cuvinte există taine, tăceri, lacrimi, blesteme, jertfe, vise, lumini de candele, vrajă, zbor, mirare, teamă, împlinire, responsabilitate, asumare, destin, respirare, rană, aşteptare, jind. Cuvântul e totul, un întreg univers de cercetat şi colindat cu gândul, pasul şi închipuirea.
Al treilea element fundamental în lirica lui Emilian Marcu este ornicul în care se ascund furtunile de gând, luminile din potir, aşteptarea şi şoaptele, umbra proiectată ca o platoşă pe cer. Timpul – stăpân şi slujitor, în faţa căruia te simţi neînsemnat precum bobul de nisip în clepsidră, beat de neputinţa de a împiedica alunecarea… Cu toate acestea, poetul spune: „La mine-n tâmplă parcă este ieri, / Zăpada-n flăcări dig îmi este-n cale”. Timpul este simbolizat şi de bătutul toacei de către carii: „Bat carii toaca-n lemnul războaielor de miere, / Se-aud cocori tomnateci plutind în orizont.”
Aşadar, singur poetul poate învinge inerţia timpului, prin aspiraţia lui la nemurire. Ipostaza în care poetul se află „Îngândurat, sunt muntele de sare /Din care-ncerc, o, cum încerc să fug!” (În cea dintâi şi ultimă poruncă).
În altă parte, poetul spune: „Purtăm pe buze-o caldă, grea zăpadă / De parcă-am trage-n ceasuri nisipul înapoi”. (Că te-am iubit…).
Există mereu o teamă de surpare, de năruire, de separare, de haloul necunoscut al serii, de umbra din imperii, de greua singurătate, de un oarecare păcat real sau imaginar, de care poetul se apără, cum? Prin iubire, desigur, cea care singură va da rod şi conferă siguranţă: „Sărutul meu pe gleznă…”: Sărutul meu pe gleznă-ţi întulbură imperii / Cu teama de surpare în tainicul ecou / Tăceri imperiale la începutul serii / Vor răscoli al umbrei necunoscut halou. // Zăpada buzei, iată, închisă-n aşteptare / Sub candela-mplinirii va încolţi sfios. /Lumina cea de pâclă ieşindă din sertare / Rod bun va da spre seară din candela de os. // Sărutul meu pe gleznă să-ţi fie alinare /
Când umbra din imperii, păcat imaginar, / Va înfrunzi şi poate prin începuturi clare / Cu teama de surpare va fi-n tăcere jar. // Mocnind în spuza gurii ca un sărut aparte / Se-ntulbură imperii de grea singurătate”.
Gândul, în viziunea lirică a lui Emilian Marcu, poate lua formă materială, el poate cădea precum o pâclă, poate prinde în chingi, poate acoperi cenuşa sărutului pe-o cană, poate aprinde înţelesuri, înflori, se poate vesteji. Poetul se vede adeseori „înzăpezit de gânduri”. El este aidoma unei entităţi căruia i te supui sau nu.
De ce a ales Emilian Marcu această formă de manifestare a expresiei lirice pentru opera sa şi marea majoritate a volumelor sunt scrise sub aceastăp formă perfectă de poezie?
Pentru că, credem noi, i se mulează perfect pe structura sufletească: introvertit, enigmatic, lucid şi romantic, pierdut în reverii dar şi pragmatic, nostalgic şi sincer în trăirile sale, cu un autentic fior mistic convertit în sintagme profane. În retortele sale intime, Emilian Marcu a amestecat, la foc ager ori potolit, dar continuu, precum alchimiştii de odinioară, cele mai preţioase elemente pentru a scoate la iveală pepite şi nestemate care, aşezate-n lumina de sine, închipuie fantasticul real în toată plenitudinea nuanţelor sale.
Poezia lui este clocotitoare, zvâcnindă precum lava vulcanului revărsat, ea ascunde, dincolo de spectacolul stelar al scânteilor care se împrăştie-n jur şi cenuşă fierbinte şi resturi vinovate din carnea cuvintelor, stele ale târziului, care nu sunt altceva decât penele Păsării Lyră, Pasărea Poemului Sacru. Atenţie la această lasă însă: ea te poate fugări, ajunge, atinge, acoperi, îngropa în fierbinţeala – de nesuportat – a sentimentelor înnăbuşite, răsărind fără-de-lege într-o superbă floare de jăratec care luminează bolta şi oamenii.
Dar un asemenea spectacol ne e dat să vedem, poate, o singură dată în viaţă…
Esenţialmente, iubirea este pentru poet, „Foşnet şoptit de-armură şi înalt / Iubire-i floarea-n chingi şi-n zăcătoare” (Aura florii-nchise…)
Alături de aşteptare, de gânduri, poetul mai exultă tăcerile care sunt: de foc, imperiale, de pâclă, de zăpadă, tot mai reci, nescrise, scufundate-n amurguri, tăceri de lut, tăceri gata de surpare, alteori există cuibare de tăcere, galactice tăceri, ele capătă atâtea nuanţe, tăceri subţiri, brumă apăsătoare, „spăimoase stări”, câte sentimente cunoaşte poetul. Umbra, de asemenea, poate fi: uscată pe îngheţate lacuri, disperată, umbră aprinsă, umbră de lumină, umbra „răpusă de amurg”, umbra ca un sicriu de ceară ce „ne-nchide-n colivii”, umbra poate fi neîncăpătoare, poate fi umbră de zăpadă, şi-n alte chipuri.
Elemente ritualice cum sunt: uleiul de candelă, lumânarea, căţuiul, vinul cast, aromele de sfinţire, chingile de ceară, lumina jertfelnică, pâinea, crucea, patrafirul servesc ideii de cult laic, de pietate, evlavie, oficiu divin. Instituţia Bisericii, asistată de Duhul Sfânt, este slujită de oameni pioşi care respectă datinile strămoşeşti, tainicul rost, temeiul casei, prelungirea-n urmaşi, ritualurile, devoţiunile, practicile de pietate. Toate acestea înveşmântate metaforic, dau o aură sacră poeziei laice.
La aceasta se mai adaugă şi pietatea faţă de sfinţii eroi şi martiri ai neamului românesc, a căror amintire e păstrată şi venerată cu pietate şi la un loc, întregesc portretul unui creştin autentic, iubitor de neam, de ţară, de tradiţie, de cultul strămoşesc, slujind cu ardoare limba în care îşi manifestă trăirile lirice.
Se pare că păsările predilecte ale poetului sunt cocoarele care apar şi ele, destul de des, în felurite ipostaze
Un alt simbol sacru folosit adeseori de poet este inelul şi aici, o multitudine de variante metaforice: inelul cu safire, golul dintre inele, „nunta în inele va viscoli supus” ş.a.
Oarecare forme poetice, arhaice, cu parfum livresc din alte veacuri, (paing, ceriul, sipete, „paingii de răşină”, „ecourile moarte”, sfioasele parfume, vântoase, frunză galbină de ceară, izvoară, „emoţiile toamnei s-adune reci fuioară”, „nourii-n surpare”; culorile „cad a-nlăcrimare”; „Marmoreene umbre se-nchid în blânda strană”, ş.a.) – termeni oarecum eminescieni, păstrate cu sfinţenie, dar folosite bine în context, au luat locul langajului stradal, trivial, frust al liricilor contemporani care scriu precum vorbesc, uzitând, cel puţin o vulgaritate pe strofă. Rugină, paingi, clepsidra, îngerul damnării, tristeţile din alte veacuri, bruma lucindă de mistere, brume de ivoriu, iată elementele de care se foloseşte poetul pentru alcătuirea universului său sufletesc.
Poetul exultă în versurile sale anotimpurile în care natura se pregăteşte de odihnă, în care toamna-şi trage sufletul în tihnă, ascunzând bogăţii nemăsurate cu ochiul sau cu orice altă terezie. E o lentoare, o oboseală dulce, un răgaz consimţit în care s-au stins marile elanuri, dar care aşează, strat cu strat, comori de înţelepciune de viaţă pentru care trebuie doar să întinzi mâna. E timpul culesului înţelesului, al plinătăţii de har, însămânţat în Florar.
Acest timp ne este dăruit acum, prin versuri de o rară frumuseţe, aproape de neatins, ale cărei miresme inundă încăperile inimii ca bucuria Învierii în Ziua Sfintelor Paşte.
CEZARINA ADAMESCU
31 martie 2011 – De ziua lui Nichita
______________
09 Septembrie 2011 – Melania Cuc prin semne (în)semnate (Elena M.Câmpan)
Este bine să credem în semne. Dar semnele vin de undeva, din cer sau de pe pământ, uneori ca nişte semnale, nu au autor şi trec neobservate dacă nu ştim să oprim clipa, să trăim ce ne-a fost dat sau să ne lăsăm purtaţi de val. Unele dintre semne capătă valoare numai după ce le-a trecut momentul, valabilitatea, intrând în folclorul lui „ţi-am spus eu”. Nu e mai puţin adevărat că faţă de semne suntem destul de circumspecţi, întrebându-ne bănuitor „oare ce să în-semne”? Credinţa în semne este constructivă; ea dezvoltă o atenţie sporită la detaliu, la timpul semnului şi la urmările lui. Într-un fel, ne conştientizează de unele pericole, de urmări.
Melania Cuc, scriitoare cu 25 de cărţi, este ea însăşi un semn, un semn bun al faptului că trebuie să ducem mai departe însemnele artei. Melania Cuc tace şi scrie. Melania Cuc tace şi pictează. Melania Cuc tace şi vorbeşte. Frumosul nu-i dă pace. Şi atunci îl aşează într-o pagină de carte, pe o pânză dintr-un material neconvenţional, într-o emisiune în direct. Frumosul ei artistic nu e la îndemâna oricui. Femeile ei cu aripi sunt întruchipări ale unei fantezii bogate. Expoziţia intitulată SEMNE, deschisă recent la Centrul Cultural Municipal din Bistriţa e o invitaţie de a trece dincolo de aceste semne, de a ne căuta pe noi în spatele imaginii, de-a ne găsi, dacă nu în întreg, măcar într-un strop de lumină. Imaginea generală a operei poate fi sintetizată într-un simbol reprezentând un snop legat în orice situaţie, fie că este de grâne, de flori (în sens concret) sau de linii, de priviri, de culori, de gânduri, de vise (în sens abstract). Adunarea în mănunchi, de la mâna care simte această realitate şi până la ochiul care se bucură de împlinirea formei, face ca energiile să se adune, ca nişte vectori de idei, în jurul fiinţei, reprezentate atât de diferit, de multiplu. Toate acestea vin de mai înainte, din trecut, şi trec de noi. Nu suntem decât resturi ale trecutului. Ajungem coperte, rame, dantele. Cărţile, tablourile sunt resturi din noi. Totul poate fi refolosit, cu alt sens. Cine ar fi crezut că dintr-o sită, dintr-un material banal, rest textil, se poate dezvolta o altă lume, suprapusă. Şi, parcă, tot mai mult, împărţirea la noi înşine dă cu rest.
Melania Cuc nu este doar un nume al Bistriţei, dar şi al istoriei literare contemporane şi al celei plastice. S-a spus că Melania Cuc scrie precum respiră, dar ea uită câteodată să mai tragă aer în piept, dând totul şi neluând nimic.
Semne am văzut şi-n cărţile ei, proaspăt lansate: trei la număr, impar, putând fi adunate şi ele într-un buchet de semnificaţii. „Vânătoare cu şoim” (Editura Dacia XXI, Cluj- Napoca, 2010) e o carte de tablete şotron. Tableta la Melania Cuc nu are nimic ironic, nici pamfletar, ca-n bilete, „Bilete de papagal”. Aceste specii mici, create pentru flash-uri ale memoriei, reuşesc în condensarea lor să dea tărie de foc gândului care altfel s-ar stinge. Tabletele sunt aranjate sub forma unui joc din copilărie, cu reguli bine stabilite. Cine n-a sărit şotron în copilărie mai are prilejul să recupereze timpul pierdut citind şotronul format din tablete. Melania Cuc porneşte la vânătoare însoţită de şoim, în care am văzut inspiraţie, putere, semn al victoriei. Mărimea tabletelor este aceeaşi pentru fiecare, ca şi cum Melania Cuc ar fi proprietara unui pat al lui Procust, care ştie să comprime pe placul ei, pe placul nostru: „Eu sunt numai o jumătate din linguriţa cu bucuria şi durerea umanităţii”.
„Lebăda pe asfalt” ( Editura Anamarol, Bucureşti, 2010), poeme, e un paradox. Lebăda, simbol al balerinei din Lacul lebedelor, ajunge în cotidian, pe asfalt. Amestec de senzualitate şi îndârjire, de rană şi vindecare. De fapt, o anume latură de războinic o caracterizează pe Melania Cuc de-a lungul întregii ei creaţii. La nivel lexical, apar cuvinte din sfera aceasta războinică – revolver, soldat, bombe –compensând parcă fragilitatea ideii: „Liniştea mea la maturitate/ Este cu mult/ mai fierbinte decât lumânarea”, dar „ Pe aici nu se trece!/ Latră degeaba şi claxoanele./ Nu se mai găsesc kamikaze/ Bucuroşi să poarte cătuşe, / Să-şi golească buzunarele… Cum să vă spun, oare?/ E crimă, beznă, război…/ Pacea asta convenţională/ Conflagraţia în care/ Până şi păpuşa barby/ Are rochie de şerj cazon/ Cu rezistenţă la gloanţe.” Trecând peste aceste încercări, Melania Cuc ştie „să bea semne de dragoste/ pe săturate”.
„Jurnalul de la Lăpuşna” ( Editura Nico, Târgu – Mureş, 2010) este un model pentru felul cum ar trebui să se respecte şi să se considere artiştii între ei. Cu sau fără şoim, lebădă sau asfalt, fiecare împlineşte un destin. Scris în timpul taberei de creaţie de la Castelul Lăpuşna, jurnalul Melaniei Cuc este unul descriptiv, mai mult decât de idei, este o imagine în oglindă, inversă, a ceea ce înseamnă „Jurnalul de la Păltiniş”. El marchează o activitate culturală, o întâlnire înaltă, unde spiritul e la el acasă, unde creatorii sunt ocrotiţi şi răsfăţaţi, dar ei rămân în continuare sănătoşi, fără a avea nevoie de tratament ca-n „Muntele vrăjit”. Oameni şi locuri se regăsesc în paginile acestui jurnal, ca-ntr-o echipă, ca-ntr-o prietenie pecetluită de aceleaşi idealuri, de valori adevărate.
În aparentul amalgam de cuvinte, propriu Melaniei Cuc, o idee centrală capătă foarte bine contur, demolând aparenţa de discurs necontrolat. Dând la o parte foaie după foaie, petală de petală, ca-ntr-un joc secund, matur, se remarcă o tehnică bine stăpânită de scriitoare, căreia îi reuşesc, într-un exerciţiu impus, texte cu dimensiuni aproape fixe. Frapează această constrângere şi libertate totodată care fac casă bună şi dau impresia unui studiu îndelung asupra obiectelor, deşi Melania Cuc mărturiseşte că scrie în timp record, aproape la comandă. (Comanda ei, comanda editorului…).
Acestea au fost operele Melaniei Cuc, ale anului 2010. Un posibil cuprinzător portret al artistei, pentru că „Autoportret”-ul (Editura Nico, Târgu- Mureş, 2010) a fost lansat la înfiinţarea Clubului „Boema”. Este greu să scrii patru cărţi, apropiate în timp, şi ele să nu semene una cu alta. Totuşi, Melania Cuc reuşeşte să fie altfel cu fiecare apariţie editorială, în acelaşi timp rămânând în stilul ei, deja consacrat.
ELENA M. CÎMPAN
_______________
08 Septembrie 2011 – Ionuţ Caragea: „Suflet zilier“, Editura Fides, Iaşi (Angela Furtună)
Volumul intitulat Suflet zilier semnat de Ionuţ Caragea reconfirmă modernitatea unui scriitor ferit de tentaţiile experimentului, dar atras de asumarea realului, a introspecţiei şi a psihanalizei culturale ce coboară, împreună, prin fericită osmoză, într-o poezie a existenţei, implicată în devenirea autorului mai mult decît în delectarea auditoriului ce este luat drept martor la catastrofe şi accidente, miracole şi magii personale. Ionuţ Caragea se zideşte, astfel, în materia dintotdeauna a poeţilor adevăraţi: deghizarea viului în imaginar histrionic. Niciodată un poet nu trăieşte mai deplin această stare de degustare a propriilor ipostaze, în toiul unor regizări şi încarnări resimţite psihic ca adevărate primeniri, însoţite de deconstruiri şi contemplări. Ceea ce finalmente poetul reuşeşte să fixeze în operele lui este tocmai gustul demascării, parfumul final ce însoţeşte actul de demachiere a eroului principal în procesiunea ce se desăvîrşeşte în culise, după ce piesa s-a terminat, după ce aplauzele au încetat şi cînd tăcerea îl învăluie pe actor cu tentacule de caracatiţă. Magia ia sfîrşit, aura de mister se risipeşte, iar scena succesului se îndepărtează de poet precum un covor fermecat care porneşte în zbor către alte orizonturi. Omul rămîne ţintuit pe malul ce separă realitatea de ficţiune, siguranţa de îndoială, atras fiind şi de una şi de cealaltă în acelaşi timp, obligat de aceea să se scindeze între două iubiri imposibil de împlinit, fiecare luată în parte ori luate împreună. Într-o astfel de stare, a doua problemă căreia nu i se poate sustrage este ispita unei morţi premature, fie a poetului, fie a omului, drept remediu pentru tensiunea schizoidă ce tractează fiinţa auctorială spre tărîmuri psihice insondabile.
Tonul, din nou elegiac, ce botează şi această nouă carte a lui Ionuţ Caragea, reafirmă obsesia poetului pentru tema morţii, pentru developarea multiplelor instantanee ale sfîrşitului omului, al civilizaţiei, al lumii, al universului, al armoniei şi al ordinii… De unde şi grija (o îngrijorare diluată, ferită de patimă, lipsită de imperativul moralistului), ca la Montaigne, pentru viaţa care, dacă nu poate fi trăită oricît, nu merită trăită oricum… Din loc în loc, poetul alege procedura unui exerciţiu de exorcizare, îşi este de aceea propriul critic, devenind propria conştiinţă care se autodevorează, iar acest exerciţiu de confruntare cu sine şi de confirmare a sinelui, fie şi în eroarea umană, îl transformă într-un posedat incorigibil al stării de tristeţe. Din acest joc, inteligenţa autorului alege un echilibru fin între transa literară şi sinceritatea existenţială, făcînd apel, cu măsură – şi cu o intuiţie de bun augur –, la conştiinţa implicită ce rezultă în urma dialogului dintre conştiinţa sa literară şi conştiinţa critică (un tandem ce defineşte, de altfel, personalitatea artistică a lui Ionuţ Caragea, personalitate ce este fidelă unui program estetic şi etic, fiind dominată de o ruminaţie obsesiv-compulsivă şi afiliată maniacal nevoii de a denunţa lipsa de sens şi lipsa de miez a clipei ce desparte viul de ne-viu, esenţa umană de starea de fiinţă aleatoare).
Dincolo de lectura propriu-zisă a textelor lui Ionuţ Caragea, interesantă este şi lectura de fundal, a caligrafiei stării de exil cu care şi acest scriitor, cum şi alţii din diaspora românească actuală, îşi tensionează şi magnetizează actul literar. Textele suportă, astfel, o transfigurare din specia iluziei şi a mirajului întîlnite de cei rătăciţi în deşert (şi oare cum să nu-şi fi pus amprenta asupra autorilor români din exil şi pe textele lor condiţia de îndepărtare de vatra natală, starea de pendulare între două limbi şi două culturi?). Plecarea din România şi din limba română este o traumă imensă pentru orice autor. Urmată de distorsiuni majore. După emigrare, cel exilat frecventează limba română doar ca pe o stare de comunicare alternativă în ţara de emigraţie aleasă, iar toate acestea implică o modificare a psihicului originar – cel construit iniţial numai din cărămizile expresivităţii limbii române – , şi o complicare progresivă şi conflictogenă a acestui suflet rebotezat în cel puţin încă o limbă nouă, dacă nu în mai multe; finalmente are loc conversia către o esenţă psihică multiculturală mozaicată, de cetăţean al lumii, imposibil de evitat. Ceea ce apare ca fiind, pentru un exilat, durerea despărţirii de cultura natală din punct de vedere moral şi somato-psihic, devine la acelaşi, acum în ipostaza de autor, obsesia pentru exprimarea vidului, dar şi pentru exprimarea transei schizoidiei (a fi între două lumi ce se concură, a fi între două culturi adesea incompatibile, a fi linia care separă şi care nu uneşte) sau pentru exprimarea angoasei în faţa unei existenţe mult prea complexe în clivaje pentru o gestionare fericită. Critica românească actuală nu este încă suficient de receptivă la aceste subtile mutaţii ce au loc în literatura română, în natura sa şi în utilizarea limbii române, datorită scriitorilor români actuali din exil şi datorită condiţiei lor speciale. În această epocă dominată de schimbări profunde şi alterări de esenţe, cînd toată cultura română se modifică prin fenomenele accelerate şi cantitativ importante pe care le reprezintă exilul şi tehnologiile comunicaţionale, critica literară funcţionează ca un instrument vetust, anchilozat, discriminatoriu, care operează fie cu şabloane autentic (şi bizar) xenofobe (frica, de altădată, de străini, a cumulat în ultima vreme şi frica de scriitorii români din diaspora), fie cu respingeri şi plasări ale exilului românesc la periferia culturii noastre, definită în mod neadecvat, şi astăzi, numai prin elementele ei geografice statale, deci tributare primatului autohtonist. Această critică se dovedeşte încă incapabilă să aloce locul cuvenit scriitorului român din exil, cel care scrie, adică, în limba română cu o încărcătură şi cu exigenţe psihice (de comunicare şi de expresie artistică) diferite de cele ale trăitorului cotidian în limba română, care a rămas la vatră. Criticii obtuzi mai degrabă îi delegitimează de la statutul de scriitori români pe scriitorii români din exil, refuzînd meditaţia serioasă asupra acestui capitol al literaturii noastre. Frica de revizuire a ierarhiilor deja stabilite de ceauşism şi perpetuate de neocomunismul românesc postdecembrist a rămas la fel de importantă ca acum douăzeci de ani şi la fel de nocivă precum o descriseseră Monica Lovinescu, Gheorghe Grigurcu, Alexandru George, Eugen Negrici, Mircea Martin, eu însămi, în nenumărate intervenţii de-a lungul timpului. Urmînd acest integrism, unor scriitori contemporani marcanţi din exilul politic românesc şi care scriu numai în româneşte, precum Norman Manea, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca sau Paul Goma, nu li s-a alocat pînă la ora actuală – nici de către statul român, nici de către critica oficială actuală – statutul şi locul meritat în Panteonul literelor româneşti sau recunoaşterea publică meritată şi cuvenită. Ba, dimpotrivă, liderii de opinie ai acestei critici oficiale actuale continuă să intoxice opinia publică românească din plin cu afirmaţii precum aceea că scriitorii români din exil sînt acolo, în timp ce ei, scriitorii români rămaşi la vatră sînt aici, creînd între acolo şi aici elementele definitorii ale unor graniţe imposibil de trecut, deşi ariile definite aparţin în egală măsură limbii române şi culturii române. Această logică reprezintă astăzi echivalentul rejecţiei neocomuniste postdecembriste a diasporei române conţinută în binomul: cei ce au mîncat salam cu soia versus exilul românesc care nu a mîncat salam cu soia, deci care nu are, chipurile, aceleaşi drepturi cu trăitorii din interiorul României. Aceste primejdioase logici care însoţesc critica oficială neagă dreptul scriitorilor din exil de a scrie şi de a fi validaţi ca scriitori de limba română şi de a se prevala de tratamente onorabile, inclusiv de logica elementară a scrisului, conţinută în principiul lui Eugen Lovinescu, mărturisit încă de la începuturile sale: „ne ignorăm forţa interioară; cu ajutorul unei foi de hîrtie putem cuceri tot universul“.
Nici Ionuţ Caragea, nici alţi poeţi plasaţi în exilul românesc contemporan (deşi nu au fost şi dizidenţi politici), nu sînt scutiţi de tratamente lipsite de adecvare din partea unei părţi a criticii oficiale din ţară, la care resentimentul şi integrismul xenofob şi exilofob funcţionează în dauna conştiinţei sănătoase a actului hermeneutic. Autorul continuă, însă, să-şi utilizeze forţa morală pentru a hrăni prin cărţile sale credinţa în literatura română, în etosul şi eposul ei, oriunde în lume se va fi vorbit româneşte. Autorul îşi asumă cărţile cu forţa interioară a exilatului care resimte şi respiră o poezie de limbă română ce funcţionează astăzi ca un semnal de alarmă împotriva dovezilor de disoluţie a civilizaţiei româneşti.
Poezia lui Ionuţ Caragea suferă şi în acest volum de acea melancolie est-europeană ce devine deja drog, la a nouăsprezecea sa carte. Iar intoxicarea, în egală măsură salvare, continuă să aibă loc cu euforie şi mister, prin metamorfoza scriiturii în act de supravieţuire, cînd autorul ştie că totul e distrugere: într-o zi voiam să plec definitiv/ dar îmi era frică de anumite lucruri/ nu voiam ca ceilalţi să fie trişti din cauza mea („Trebuia să trec şi prin asta“, p. 18):
într-o zi s-a întîmplat ceva numit revelaţie
mi-am privit sufletul şi un gînd fabulos
a deschis poarta unei lumi nevăzută de nimeni
atunci am început să scriu
să dau formă acestei miraculoase salvări
mi-am acceptat orice experienţă
a trupului a durerii ca pe o secundă în plus
în care puteam să-mi desăvîrşesc creaţia
şi mai mult de atît să le dau şi celorlalţi
un motiv să existe
Acest fragment conţine mărturisirea, făcută cu acribie de spovedanie, a mecanismului creaţiei, care este unul vecin cu starea nevrotică: sublimarea tensiunii afective şi morale, care este una dureroasă, se face prin miracolul scrisului şi al împărtăşirii în faţa unei instanţe publice şi cu speranţa supravieţuirii propriei capcane. Pe firul subţire ţesut de cuvinte, poetul păşeşte singur, ca un acrobat neverosimil, peste hăul existenţei de nesuportat, învingînd teama de a face această călătorie riscantă, cu miză capitală, fără nici o plasă de salvare, asumîndu-şi orice final. De aici lumea suspendată, de feerie sumbră şi cîteodată prea pătimaşă:
miroase a ars nervii cedează
ca nişte siguranţe electrice
mă privesc în oglindă
ochii două găuri negre
prin care nimicul absoarbe iluzia
oasele aliniate într-un instrument muzical
în care suflă doar moartea („Florile sîngelui“, p. 22).
Sentimentul de închidere şi de autism, de izolare şi de recluziune domină tonalitatea versurilor din acest volum: sînt omul cu mîinile în cătuşe lovind pereţii inimii/ nimeni nu mai aude nimic (p. 23); nu ştim că linia infinitului/ începe cu linia palmelor noastre (p. 29); inimi folosite/ pe post de cartele/ credit consumat la fiecare impuls/ ne dezbrăcăm cuvintele/ haine cochete (p. 37); doar zborul cu ochii închişi/ pe aerul aripii lipsă/ cînd aerul e sufletul tău călătorind/ între lumile cuvîntului (p. 41); deodată devin sclavul unei lumi/ în care mîntuitorul a murit pe crucea/ unui păianjen ce-şi ţese pînza/ între zbor şi lăcomia pămîntului (p. 57).
Precum acele flori de lemn japoneze ce se desfac în apă, obsesiile lui Ionuţ Caragea legate de moarte sînt inventive, devenind ele însele o trăire anticipativă a finalului: că nimic nu contează că pulberea pămîntului/ în care se odihnesc oasele/ va fi absorbită de gurile negre şi flămînde/ ale universului (p. 18); ou clocit/ de pasărea oarbă/ a morţii (p. 20); oasele aliniate într-un instrument muzical/ în care suflă doar moartea (p. 22); stratul gros de cenuşă ocupă forma predestinată/ adevărului ultim (p. 23); moartea filmează cu camera ascunsă (p. 29); Doamne, sufletul meu îşi schimbă cămaşa/ de la o moarte la alta scheletul rămîne/ acelaşi vestigiu al unei vieţi mult prea scurte (p. 31); să vină cineva să îmblînzească moartea/ animal şi pasăre de pradă (p. 50); dar moartea îşi săpase cu mult timp înainte/ o groapă şi se ascunsese/ aşteptînd încolţirea (p. 51).
Metabolismul volumului este susţinut de introspecţii şi filozofeme privind geneza cuvintelor şi a poeziei, iar autorul înjghebează stoic, cu un oarecare sentiment de epuizare, cîteva definiţii demne de reţinut: dacă nu ar exista poezia/ cuvintele ar fi îngropate adînc în umbrarele conştiinţei/ ca nişte prunci/ ucişi de Irod (p. 46); îmi ţin poemul în mine la fel cum îmi ţin respiraţia/ îl simt zbătîndu-se/ lovindu-se de toţi pereţii/ căutînd o rană prin care să iasă/ să devoreze liniştea şi albul (p. 44); atunci eu poetul fosila civilizaţiei/ voi scrie şi-i voi aduce aproape/ pe cei care-mi lipsesc atît de mult/ familia mea prietenii mei cei mai buni/ îngerul meu cu forme de femeie (p. 47); faţă în faţă poetul şi cuvîntul/ cine va ridica primul mîna/ cine va rămîne în giulgiul/ paginii albe?(p. 49).
Deşi diferită de toate textele din volum (majoritatea fiind vizitate şi animate de un spirit sorescian), poezia finală, Testament, încheie lectura cu o reverenţă neaşteptată, tudoriană, ce revarsă o prospeţime arhaică, în dulcele stil clasic, aşezată pe sinceritate şi pe premisa bunei credinţe cu care autorul, deşi vulnerabil, se lasă explorat:
Testament
acesta e poetul ce-şi duce singur dorul
pe drumul fără-ntoarceri – destin alambicat,
ce-n faţa neputinţei şi-a dat tăcut onorul,
cu rîsul şi cu plînsul pe veci stigmatizat.
acesta e poetul ce s-a uitat pe sine
în inimile lumii, în versul sincopat,
ce şi-a urmat himera în gînduri orfeline,
în tainică unire cu-aceea ce-a trădat.
acesta e poetul aflat în agonie,
cu mîinile rigide, de zei exonerat,
ce-nchide testamentul pe foaia de hîrtie:
atît a fost să fie, atîta v-a lăsat (p. 71)
O iubire din trecut, fie ea Alexandra, Eva, Maria, ori Miriam, Sabia sau Ana, urcă pentru o clipă să-şi viziteze muza şi să o re-vrăjească. Dar timpul, inexorabil, a muşcat deja din carnea poetului anii tinereţii şi cărţile ce l-au ţinut în viaţă prin poezia lor. Ionuţ Caragea ne sugerează că va părăsi pentru o vreme aceste întîlniri apoteotice cu genul liric, pregătindu-se pentru naraţiune, construcţie şi salahoria prozei. Însuşi Testamentul ce anunţă teatral finalul spectacolului poetic declamă schimbarea de registru.
În economia carierei sale de scriitor, personalitatea creatoare a autorului se va modifica profund: avem convingerea că prozatorul care urmează să ne surprindă cu romane şi nuvele va avea structura celui ce a supravieţuit unei cure severe de dezintoxicare. Adesea, maturitatea creatoare deplină se cucereşte numai după ce tinereţea a fost resimţită, prin poezie şi romantism, ca o ameninţare cu moartea sau ca o moarte clinică.
ANGELA FURTUNĂ
aprilie 2011
_______________
07 Septembrie 2011 – Ionuţ Caragea: „Dicţionarul suferinţei“ – citate, aforisme, vol, II, Fides, Iaşi (Cezarina Adamescu)
Aşa cum mărturiseşte tânărul autor în Cuvântul în care-şi motivează demersul reflexiv de la începutul noii sale lucrări, “Toate aceste panseuri, extrase în majoritate din volumele precedente de versuri, nu se vor a fi definiţii sau idei preconcepute despre ce trebuie să credem şi ce trebuie să facem în vieţile noastre. Îmi voi cere scuze dacă vor apărea unele contradicţii, ele reflectând stările diferite prin care trece un om, fie de luciditate şi credinţă în anumite valori, fie de rătăcire. Însă, cum spuneam mai demult într-un eseu despre fericire, în interiorul contradicţiilor se află cheia. Datoria noastră, a tuturor, este să ne căutăm sensul existenţei, indiferent de disciplinele sau artele prin care înfăptuim acest lucru.”
Şi celor care cârcotesc împotriva acestui gen care solicită atât inteligenţa, experienţa de viaţă dar şi trăirea afectivă, Ionuţ Caragea le spune: „Nimeni nu este obligat să-şi caute fericirea în <Dicţionarul suferinţei>. Iată-l acum pe poetul Ionuţ Caragea în ipostaza de panseist într-un florilegiu superb de gânduri filozofico-poeticeşti transpuse tematic într-un presupus „dicţionar” şi nu unul oarecare, ci un dicţionar al suferinţei. De ce al suferinţei? Pentru că suferinţa este apanajul poetului. Este starea lui de graţie. „Naturelul” său.
Exprimat sintetic, sub formă de scurtă reflecţie, calambur, cugetare, paradox, definiţie, panseu liric, axiomă, joc de cuvinte, ori mai explicit, mai desfăşurat, pe măsura ideii pe care-o conţine, aforismul are o singură finalitate: să trezească o stare de spirit. El poate fi ca un tablou cu nuferi al pictorului impresionist Claude Monet, care te introduce într-o atmosferă, producându-ţi bucurie estetică. Iar dacă este moralizator, el are menirea să îndrepte, fără să forţeze ferestre şi uşi deja deschise. El se vrea şi se lasă asimilat dintr-o suflare pentru ca apoi să fie meditat, gustat, însuşit pe îndelete.
Plimbându-se lejer pe o plajă întinsă, de la zenit la nadir, cuprinzând teme precum: dihotomia adevăr-minciună, destinul, dragostea, dar şi iubirea între care Ionuţ Caragea face o distincţie, Dumnezeu şi îngerii, panoplia în care sunt înfipte precum cuiele-n cruce: durerea, suferinţa, tristeţea şi lacrimile; dar şi fericirea, speranţa, nimicnicia, gânduri şi consideraţii despre…gânduri, inteligenţă, minte, nebunie şi iar gânduri, lumină, întuneric, tenebre, pe treapta superioară a luminii – iluminarea înconjurată de umbre şi înfăşurată-n curcubeu, reflecţii despre moarte, despre oameni, lume, umanitate, în sfârşit, despre Poezie şi tot ce înseamnă cuvânt (la Ionuţ Caragea – tot ce înseamnă cuvânt poate deveni Poezie!!) străfulgerările de gând sunt o lectură agreabilă şi utilă oricărui suflet în căutare de sine sau de altul-pereche.
Apoi, revelaţii şi paradoxuri poetice, Timp, vârstă, amintiri, efemer, nemurire, eternitate, întregul numit Trup şi suflet, Singurătatea, Viaţa şi Visul, iată marile categorii spre care se apleacă Ionuţ Caragea în universul său reflexiv, atât de promiţător şi chiar ispititor pe care-l aşterne acum pe suport pentru ca ochii noştri să privească dar şi să vadă, urechile noastre să asculte dar şi să audă, simţurile noastre să pipăie dar să şi simtă, mintea să se trezească şi să coboare în inimă, ca-n Rugăciunea Inimii şi să ne alegem cu fructul esenţei de spirit care este gândirea aforistică, îndeosebi cea rânduită poetic.
Tinereţea şi vigoarea spiritului, selecţia elitistă, puterea intuitivă, sugestia, întoarcerea la esenţa acestui spirit, forţa vizionară cu care îşi defineşte convingerile, sunt premisele de la care porneşte poetul şi ţinta spre care se îndreaptă în demersul său aforistico-liric. Întemeiat pe aceste repere fundamentale, scrierile lui Ionuţ Caragea nu alunecă niciodată în derizoriu, ci pune întotdeauna accentul pe ideea de forţă,pe cheia cu care se poate deschide sipetul minţii. El atinge locul cel mai sensibil al corzilor inimii.
Limbajul aforistic nu e căutat dinadins ci el curge firesc, la fel ca sângele-n vene, precum firişorul de apă-n aval şi stropii de ploaie-n ţărâna agrestă unde sunt absorbiţi imediat cu sete. Ionuţ Caragea este un iscusit şi chiar versat mânuitor de cuvinte, iar acum de idei remarcabile pe care ştie să le aşeze exact acolo unde le este locul. Din generaţia Google, al cărui fiu predilect este, rareori mi-a fost dat să cunosc un poet mai percutant în idei şi imagini, un veritabil samsar de cuvinte color care te seduc, te cheamă, te învăluie şi te posedă cu graţie.
Şi dacă alţi tineri creatori bat monedă la nesfârşit pe amor cu toate ingredientele sale (dovadă ultimele postări pe reţeaua literară ning care abundă în trivialităţi cu greu de închipuit pentru orice om de bun simţ, în care poeţi <de geniu!> precum Mihail Gălăţanu, fac amor cu patria pe care o cheamă cu apelativul: “fă patrie, dă-ţi tricolorul jos de pe tine” şi de aici, tot felul de murdării mânjesc, în cele mai mârşave ipostaze, nu numai ideea de Patrie, dar şi pe aceea de Poezie, (vezi: “O noapte cu patria şi toate celelalte creaţii ale sus amintitului autor, foarte bine cotat de Uniunea Scriitorilor de unde ia premii naţionale şi internaţionale de poezie) – la Ionuţ Caragea sentimentul iubirii este înălţat la cote de sublimitate pentru că e conştient că derivă din Iubirea Divină.
Iată ce spune Ionuţ Caragea despre Adevăr: „Nu există metaforă mai frumoasă ca adevărul gol-goluţ.” Şi acest superb poem în proză despre adevăr:
„Dacă adevărul ar avea umbră i-am spune Om. Dacă ar avea urmă i-am spune călătorie. Dacă ar avea aripi i-am spune speranţă. Dacă l-am şti dinainte i-am spune destin. Dacă l-am uita i-am spune moarte. Dacă ar fi revelaţie i-am spune Dumnezeu”.
Pe cine nu preocupă destinul şi cine nu doreşte să afle cine este? Toţi poeţii şi filozofii şi-au pus aceste întrebări. Că au aflat răspunsuri sau nu, e greu de presupus. Oricum, răspunsurile sunt nemulţumitoare pentru că nu putem pătrunde cu mintea aceste taine, decât poate, în clipa din urmă, ori în lumea de dincolo. Important este să meditezi din când în când asupra acestor lucruri. Şi Ionuţ Caragea o face în chip original pentru că reflecţiile lui sunt rezultatul experienţelor multiple de viaţă, nimic nu e superfluu, gratuit, lejer, fără discernământ. „Suntem născuţi să fim căutători de comori printre tainele acestei vieţi”. Ferice de cine le şi găseşte!
Şi ce frumos spune Ionuţ: „Inima mea este o pioneză pe harta lumii”.
Panseurile despre dragoste sunt remarcabile prin ideatica lor: „Dragostea este un pod de flori între inimi”; „Dragostea este unicul perpetuum mobile”; „Dragostea este o ghilotină cu aripi”; „Suntem contrabandişti de suflete peste graniţele unui sărut”; „Sărutul e cursul de predare a unei limbi străine”„Să nu-ţi trezeşti păsările din tine. Te vor lăsa fără anotimpuri şi inima ta va rămâne doar un cuib părăsit”; „Ceva din mine caută ceva din tine. Bine că există iubirea”; „Dragostea este focul mocnit pe care arunci din când în când câte o speranţă ca pe un lemn putred”; „Dragostea este o fata morgana într-o deşertăciune carnală”; „Pentru poarta unui sărut nu există nici încuietoare, nici cheie”; „Ce zei şi-ar vinde locul pe ultima noastră îmbrăţişare?”„Nu ne simţim niciodată acasă până când nu locuim în inima celuilalt”„În faţa dragostei până şi cerul cade în genunchi”; „Orice iubire începe în cheia sol”. Aceste gânduri aforistice ating perfecţiunea, sunt o adevărată sărbătoare a spiritului, o izbândă a minţii şi a inimii asupra materiei trupeşti şi aduc o stare de pace şi linişte interioară în agitaţia care ne cotropeşte în viaţa de zi cu zi, când nu mai avem timp pentru celălalt şi nici măcar pentru noi înşine.
De altfel, spiritualitatea la Ionuţ Caragea este prezentă în toate scrierile, chiar dacă nu în mod manifest, dar răzbate precum ghiocelul iarna, în obrazul obrindit al pământului. Despre Dumnezeu, Ionuţ Caragea se pronunţă cu maximă reverenţă: „Dumnezeu are mireasmă de cetini de brad”; „Dumnezeu nu-ţi trage niciodată sufletul, îl oferă necontenit”; „Dumnezeu scrie cu pană de înger” ; „Oamenii pe care i-am întâlnit o dată în viaţă aduc pe undeva cu Dumnezeu; îmi lipsesc îmbrăţişările lor, strângerile de mână, dar mai ales privirile…”; „Dumnezeu este prisăcarul stelelor”.
Tânărul autor Ionuţ Caragea a făcut din durere, suferinţă, tristeţe un suport liric care i-a dat putere să lupte mai departe şi să învingă. Nu este om să nu le fi întâlnit şi experimentat, dar puţini au dobândit câte ceva din roadele lor. Este cu adevărat remarcabil să ştii să faci din durere o cauză bună, s-o oferi pentru ceva constructiv, în chip deosebit pentru câştigarea unui suflet.
„Durerea este investiţia cea mai de preţ, / mărunţişul din buzunarele întâmplărilor zilnice”; „Suferinţa este ştreangul cu care se spânzură iluziile”. Şi iată ce spune Ionuţ Caragea: „Suferinţa este îndemn la cunoaştere”. Poetul Jose Marti spunea: „Dintr-o rană mai cumplită/ iese versul mai frumos”. Durerea, suferinţa, lacrima constituie apanajul poetului, bagajul lui pe care trebuie să-l poarte întreaga viaţă.Nimeni nu e scutit de acestea pentru că ele fac parte din fiinţa fiecăruia. „Inima îşi face munca silnică în ocnele de sare ale durerilor mele lăuntrice”.
Nici în privinţa fericirii şi a speranţei, Ionuţ Caragea nu este mai puţin părtaş: „Nu vă sfiiţi să iubiţi frumosul, fericirea e pe gratis”; „Speran]ele nu poposesc niciodată în cuibul orelor precise”; „Singurul defect al fericirii este că nu apare niciodată atunci când o căutăm”;”Degeaba deţinem cheile fericirii dacă ne închidem în noi înşine”; „Plouă cu soare, toate speranţele vor înmuguri…”
Aceste gânduri aforistico-poetice sunt picături de cleştar din izvorul gândirii unui tânăr care ia viaţa în serios şi plin de curaj, bate la porţile nemuririi.
Şi dacă până acum Ionuţ Caragea a uimit publicul cititor, nu numai în România dar şi pe mapamond, fiindu-i recunoscută valoarea în ceea ce priveşte vocea lirică, vădit singulară în peisajul poeziei tinere actuale, acum demonstrează cu prisosinţă că nu doar în vers îşi poate manifesta trăirile.
Nebunia este un subiect delicat abordat frecvent de autori pentru taina pe care o conţine. Un strop de nebunie există în cea mai echilibrată minte. Ea este un soi de înţelepciune întoarsă cu spatele. Important e să nu se extindă şi să nu degenereze.
„Nebunia este războiul dintre două armate cu acelaşi comandant. Geniul este cel care negociază pacea…”; „Nu purta războaiele minţii cu cei care fac risipă de vorbe…”; „Nu ne dovedim niciodată inteligenţa detestând-o pe-a altora”; „Genialitatea nu poate fi protejată decât de ghilimele”; „Gândurile mele, circumferinţa unui trunchi de copac despletindu-şi seva într-o coroană de vise…”
Ionuţ Caragea a reuşit să se lepede tot balastul cuvintelor care nu exprimă nimic, pentru a ajunge la mult râvnita esenţă! Căci esenţă de spirit sunt aforismele sale, picături de cleştar din izvorul fermecat al gândirii. Sunt neasemuitele şi atât de rarele perle care se găsesc în trupul molatec al stridiilor. Şi cine le găseşte le pune în lumină. Ele strălucesc precum stelele pe frontispiciul celest. Şi fiecare îşi poate căuta şi găsi o stea în care să se regăsească şi să se simtă stăpân pe sine. Iată ce spune autorul despre Lumină şi întuneric: „Întunericul nu este decât un paradis cu luminile stinse în care oamenii-şi strigă pe nedrept izgonirea”; „Umbra este un câine cu limba tăiată”; „Dacă Soarele mi-ar dezlega umbra de picioare probabil că aş rătăci printre stele…”; „Apa de ploaie se rupe la naşterea Curcubeului”; „Ah, dacă iluminaţii ne-ar face nopţile albe!”; „Cum putem trăi în oglinda luminilor stinse?”
Sistemul de gândire al acestui original autor este atât de imprevizibil, atât de inedit, de proaspăt şi de uimitor încât te copleşeşte la simpla citire. Apoi te adânceşte-n meditaţie şi-n contemplarea adevărurilor vieţii la care, poate te-ai gândit dar nu le-ai formulat niciodată iar acum le regăseşti spuse de buzele altcuiva.
Iată meditaţiile lui despre moarte: „Moartea nu cerşeşte niciodată”; „Moartea este un câine care adulmecă oase”; „Moartea, traficant de nisip în spaţiul îngust al clepsidrei”; „Numai prin moarte suntem compleţi, chiar dacă viaţa ne mistuie încetul cu-ncetul”; „Graţioasă, moartea se plimbă ca o lebădă neagră” ; „Moartea este singurul geniu în mânuirea timpului bumerang”; „Moartea îmi imită dragostea cu un frison, pleoapele îmi imită viaţa cu o clipire”; „Ce îi lipse[te morţii mai mult decât să fie mamă?”„Moartea este un miriapod celest ce se plimbă pe capetele noastre plecate”; „Numai mergând către moarte omul rămâne fidel naşterii sale…”
Transfigurarea prin cuvântul scris, rostit, mimat sau doar intens gândit, dă consistenţă personalităţii umane. Centrul universului, se ştie, este Omul. Ca să fii moralist, trebuie să ai însă, capacităţi de antropolog, apoi de psiholog, de naturalist, de ecologist, de sociolog şi de fin analist. Omul e un teritoriu foarte vast de cunoaştere. E un fel de terra incognita pe care o străbaţi pas cu pas, fără să bănui câte hrube, câte hârtoape pot să te pândească şi câte surprize neplăcute, la orice colţ. E o adâncire în natura umană, o explorare neîncetată a fiecărei celule. Şi munca de cercetare nu se sfârşeşte niciodată pentru că îţi dai seama la un moment dat că, deşi ai stat alături de cineva o viaţă întreagă, poţi avea surprize. Despre om şi umanitate, Ionuţ Caragea are următoarele gânduri:
„Omul a îmblânzit aproape toate animalele dar a devenit prada propriului animal”; „Omul este un fluture rămas în coconul viselor nesfârşite, un înger care se naşte captiv ca o lumină pe coridorul Umbrelor”.
Şi în sfârşit despre terenul pe care se mişcă cel mai lejer, Poezia, Ionuţ Caragea are următoarele păreri: „Poezia este sculptura. Zace într-un munte de cuvinte”; „Poezia este pictura. O lacrimă într-o mare de culori”; „Poezia este muzica. O notă pe registrul inimii”; „Poezia este dragostea. Odată ce iubeşti… vei iubi pentru totdeauna”; „Eu, poezeul cuvântului, creez poezia”; „Viaţa se ceartă în versuri cu moartea”; „O bijuterie de poezie conţine cel puţin o perlă născută dintr-un fir de nimic. O imitaţie, oricât de bună ar fi, nu are nici gustul sărat al căutării şi nici strălucirea după care te scufunzi în propria suferinţă”; „Mulţi vorbesc din suflet dar niciunul nu dă suflet vorbei aşa cum o face un poet”; „Autobiografie: sunt un Genghis Khan modern cu alura unui poet”; „Existăm doar în poemele cioplite de un orb pe o lespede de hârtie”; „Prin poet Dumnezeu reinventează lumea” ş.a.
Sunt atâtea înţelesuri în meditaţiile aforistice ale lui Ionuţ Caragea că nu-ţi ajung clipele să le desluşeşti!
Cu toate că se declară copilul născut pe Google, Cartea reprezintă pentru Ionuţ Caragea suportul cel mai solid, reazemul care i-a sprijinit tâmpla, umărul, mâna şi inima, aşa cum mărturiseşte: „Cartea este pilda vieţii noastre care ne aduce mereu aminte că la început a fost cuvântul. Dintre toate minunile lumii cartea ne va face cu adevărat fericiţi…”; iar despre Poet spune: „Poetul tot poet rămâne. Şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte sau exilat departe pe o insulă pustie, poetul tot poet rămâne, cu inima lui uriaţă, cât o patrie, bătând în pieptul unui copil”, ceea ce mi se pare foarte adevărat.
Citindu-l cu atenţie, îmi regăsesc propriile gânduri şi propriile imagini pe care nu am avut ocazia să le materializez în cuvinte. Să fie Poetul un vizionar, un cititor de gânduri, un om care străvede prin semenul său, cum îi palpită inima atunci când se-ntâlneşte cu Poezia?
De o savoare aparte sunt paradoxurile poetice şi revelaţiile, care sunt scurte blitz-uri cu caracter axiomatic. „Nu este o problemă să înfrângi ego-ul ci unde îi îngropi cadavrul”; „Suntem prea buni şi avem prea mult de oferit pentru a ne gândi la un univers limitat”; „Unii mai degrabă învârt universul pe degete decât să împartă infinitul cu un om”; „Curtea de justiţie este singurul loc în care se sfidează legile universului…”„Logica este arta prin care ne dovedim încăpăţânarea în faţa miracolelor”; „Libertatea totală este cancerul oricărei societăţi”; „Ura este pasiunea celor în criză de timp”; „Pământul este moştenirea tuturor clipelor de tăcere…”„Filosofia este un os după care aleargă toţi câinii istoriei”; „Câteodată preschimb apa în vin dar mă îmbăt cu apă chioară…”; „Dragostea se reciclează, sufletul se vinde, păcatele se cumpără…”
Despre categoriile filozofice: timp, efemer, nemurire, vârstă, eternitate, Ionuţ Caragea spune: „Cu cât sunt mai mulţi oameni pe Pământ cu atât timpul se consumă mai repede…”Bătrâneţea este marea artă a existenţei născută în urma războiului cu timpul”; „Viitorul este religia celor curioşi”; „Timpul este marele maestru al deghizării…”; „Amintirile sunt epave pe fundul mărilor interioare”; „Tăcerea este un ritual de împerechere cu eternitatea”; „Dreptul la nemurire începe cu prima durere”.
Trupul şi sufletul – două categorii inseparabile, sunt şi ele subiect de meditaţie pentru poet, dar şi de definire şi desluşire a sensului acestora, atât pentru sine, în primul rând, cât şi pentru ceilalţi: „Cine îţi va mai aduce aminte de ultima suflare? Doar sufletul… ca pe un etern adio”; „Dragostea este cordonul ombilical dintre fiinţă şi suflet. Când dragoste nu e… nimic nu e”; „Sufletul este chipul nevăzut al lui Dumnezeu”; „Sufletul se oglindeşte în fântâna propriilor noastre lacrimi”; „Când ţi se taie respiraţia, dă-i şi celui de lângă tine o porţie de suflet” ş.a.
Singurătatea, viaţa, visul, alte trei categorii care sunt în atenţia poetului Ionuţ Caragea. „Când te pierzi în pustiul singurătăţii,unica scăpare este să te regăseşti pe tine însuţi”; „Viaţa-i un plâns cu sughiţuri”; „Viaţa este o mirare între două ascunderi”; „Viaţa este un sevraj între două doze de moarte”.
„Dorm într-o livadă şi sunt pământul visându-se iarbă, iarba visându-se floare, floarea visându-se măr”; „Până şi pentru călătoria din vise ai nevoie de ghid…”
Selecţia de faţă se înscrie între meditaţia filosofică, analiza psihologică şi înţelepciune morală la care se adaugă un anume grad de tensiune emoţională şi o expresivitate proprie.
Contactul permanent cu pământul, natura, dar şi cu oamenii, în oferă prilejuri de reflecţie asupra problemelor fundamentale care au frământat din totdeauna mintea umană: naşterea, viaţa, moartea, libertatea, adevărul, etc.
Urmărindu-şi meandrele de gând până la un eventual luminiş fiinţial, autorul străbate ţinuturi virgine în care intră cu sufletul smerit şi în vârful picioarelor, să nu stârnească duhurile potrivnice. Şi totuşi, câtă armonie în sunetele clavirului, pe care, degete nevăzute, alunecă hieratic! Aceste şoapte de spus tainic, la urechea celui aflat alături! Stări de spirit traduse în formule lapidare, cu accente umaniste şi cu o anume neofilie – deschidere către tot ce e nou, chiar dacă se dovedesc lucruri efemere, căci şi din lucrurile efemere se pot naşte cele veşnice.
Unitatea omului ca entitate în sine, nu poate fi sfărâmată, însă trebuie pusă în relaţie cu un oarecare asociaţionism, căci toate lucrurile şi fiinţele sunt legate între ele prin similitudini. Undele gândirii se pot întinde pe teritorii extrem de vaste şi nebănuite, acolo unde fiinţa, luată în mod singular, nu poate ajunge. Pe aceste unde ale închipuirii, pluteşte ori zboară-n volute, inspiraţia poeţilor, a creatorilor de orice fel şi chiar a savanţilor, pe temeiuri exacte.
Anecdotica suferinţei nu se putea să nu-l atragă pe poetul Ionuţ Caragea. Indiferent de starea lui trecută, prezentă sau viitoare, om fiind, el nu este scutit de anumite manifestări ale suferinţei. Însăşi depărtarea de casă poate isca motive de tristeţe şi de dureroasă melancolie.
Colocviile lui Ionuţ Caragea cu propriul înger ori cu propria conştiinţă sunt, de fapt, solilocvii. Sunt disputele şi împăcările cu sine, rodul meditaţiilor, contemplărilor în propria oglindă sufletească. Sunt dioptriile lui prin care vede realitatea, aşa cum e şi nu aşa cum ar trebui să fie. Iar diferenţa dintre ceea ce se află şi ceea ce ar trebui să fie în loc, este copleşitoare, plină de miez, tulburătoare, fascinantă, frustă, genuină, tainică. Sunt stalactitele şi stalagmitele formate timp ce câteva zeci de ani, pe care cititorii – speologi îl află cu mici ţipete de încântare ori amuţiţi de bucuria neaşteptată a descoperirii. Uneori cu reveria pe care ţi-o procură visul, speranţa, iubirea, dorul, nemărginirea. Surprinşi de aceste comori nestemate, ei se adâncesc în căutarea filonului de aur sau a bulgărului de diamant ascuns între roci milenare. Şi în susurul de izvor infiltrat care-şi face loc cu aceeaşi asiduitate în meandrele străvezii cu nuanţe spectrale, ai putea ghici undele de regret, picăturile de lacrimi căzând pe inimile infertile care, în felul acesta rodesc cel mai frumos fruct : Iubirea!
Preocupările introspective, dublate de o privire reflexivă asupra împrejurului se constituie într-un fericit mijloc de cunoaştere, aproape iniţiatică a rosturilor omului pe pământ şi dincolo de realitatea pământească, dincolo de prag, de unde începe adevărata viaţă.
CEZARINA ADAMESCU, AGERO
23 FLORAR 2010 –
ÎN SĂRBĂTOAREA RUSALIILOR
_______________
06 Septembrie 2011 – Luminiţa Zaharia: „Băiatul cu cărţile“, Editura Eminescu, Bucureşti (Cezarina Adamescu)
Recent am primit, graţie unei bune prietene, cartea de poeme a Luminiţei Zaharia, „Băiatul cu cărţile”, apărută la Editura Eminescu. Mărturisesc că am avut o plăcută revelaţie şi o surpriză de proporţii deşi, pe Luminiţa am mai întâlnit-o deseori pe reţelele literare on-line, ori în revistele de cultură ale Asociaţiei Române pentru Patrimoniu. Un volum destul de consistent şi edificator în ceea ce priveşte poezia tânără, dar, în acelaşi timp o carte cât se poate de originală, pentru că această poetă nu e în trend, ea nu străbate nici o plajă lirică la modă, deşi scrie poezie modernă.
Luminţa Zaharia, după propria mărturisire, „nu se aliniază”, nu se pliază, nu se mulează pe nici o altă direcţie existentă deja în poezie. Ea are teribilul orgoliu de a rămâne ea însăşi.
„mi s-a spus: / aliniază-te dacă vrei să exişti / învaţă de la tinerii ăştia injurios geniali/ cum mătură ei cu realitatea frustă / uliţa prăfuită a vechilor trubaduri / poezia ca şi antimateria dragii mei/ numai după infarct viaţa îşi câştigă / un sens / poezia modernă seamănă cu precipitarea / (i)spăşită la un psiholog/ îndrăgostit şi el de psihologia modernă/ şi care ha îţi dă brânci în hipnoză / pe un pat de fachir”(mă aliniez).
Ea îşi propune sieşi un drum nebătut de picior de om ori de altă vietate. Un drum pe care, doar făpturile înaripate l-ar putea survola. Cu sau fără voia noastră. Ea a publicat acum o carte „nescrisă încă, doar întrevăzută”.
Luminiţa Zaharia scrie, aşa cum spunea Nichita, cu sine însăşi. E adepta hemografiei, deşi nu e complet conştientă de acest fapt. Scrierea cu sine însăşi nu e scriere. E ardere. E scânteie pe zăpadă. E urmă lăsată pe val. E siajul delfinului. E „leac de vise rele / pentru copilul zburător în stele”. (Băiatul cu cărţile).
De fapt, nu Luminiţa Zaharia trebuie să-şi scrie cartea, ci băiatul cu cărţile, acest personaj ciudat care tezaurizează tot atâtea vieţi câte poveşti sunt în cărţile lui, doar el ar putea să-i scrie cartea, „cu fiinţa toată strânsă-n palme”, privind-o „straniu, fără glas”, pentru că asemenea poveste nu a mai întâlnit.
Pornind de la aceste premise care constituie scheletul viu al cărţii, Luminiţa Zaharia coase în filigran, cuvinte pentru marea broderie a lumii. O viaţă expusă pe o tapiserie uriaşă în care regăsim iubirea desăvârşită ce „nu poate învăţa bucuria/ copil dislexic pururi înlăcrimat”. În care aflăm că „bucuria fărâmiţează/ durerea adună/ memoria durerii / stăvilar pâraielor cristaline” (Numele tău).
Poeta însă mai vrea „să creadă că iubirea învinge gravitaţia // cum ar fi să afli/ secretul iubirii / acolo sub cel mai înalt munte/ pe cel mai liber cer / în carnea zăpezii neprivite/ de teama orbirii / nici de blajinii îngeri ai muntelui / acolo / numai acolo / neprihănite degete au scris / numele tău” (Numele tău).
Luminiţa Zaharia lasă şuvoiul gândurilor şi al sentimentelor să o inunde, să curgă liber, în cascadă, în torente de mângâiere, în intarsii cu vise-n durerile facerii, în neutralitatea mătăsoasă a unui crin presat lângă obrazul păsării poemului. Nu se fereşte de lungimi, de cezură, de ritm ori măsură, de canoanele clasice, lasă rima întâmplătoare să spintece pagina-n două, după meandrele sufleteşti. Poezia ei e curgere fără stavile, fără zăgazuri, ea sfărâmă zăpoare şi duce cu sine-n aval imagini unice, şi pe apa, uneori învolburată de tăcere, plutesc pescăruşi, cormorani şi, de cele mai multe ori, lebede. Melancolii funciare o cotropesc şi o posedă cu graţie: „azi / un pas mai îndelung decât ieri/ glezna tot mai mlădie pentru zbor/ (şi iarba n-a mai tremurat) / mâine încheietura mâinii stângi va rezista/ sub sărutul tău îndorurat melancolie / şi pâinea cea de toate zilele / în noapte mă va învia” (treizeci de secunde şi o felie de pâine).
În trecerea prea adânc ştirbită de Timp, „O clipă de răgaz” – semnifică eternul vremelnic, e clipa de graţie în care ţi se adună sub tâmple viaţa – cu toate lucrurile efemere, clipă în care poţi „să ştergi de praf al sufletului tom/ în care-ai scris cândva cuvinte rare” (O clipă de răgaz).
E clipa blajină când poţi „riscându-ţi amintirea să-ţi desfereci/ şuvoaiele albastre de lumină,/ reînviind pe orice loc grădină./ Tu, grădinar cuminte de biserici” (O clipă de răgaz). E clipa ce premerge veşnicia, de aceea poeta cere: „Aş vrea să ai şi tu,/ măcar o seară, / o clipă de răgaz, zbârlită,-n care,/ să ai curajul gândurilor tale/ şi din domolul aer ce te-mbracă/ să explodezi în seve şi-n petale, / să-l naşti pe Sigur dintr-un simplu Dacă/ şi-n gesturi curajoase până-la capăt/ cu izbucniri pasional totale / riscându-ţi carnea gri pân’ la atom/ şi-njunghiind cuvântul Preatârziu,/ aş vrea să ai şi tu, ca orice om,/ o clipă mică, de răgaz, în care…/ Tu, omul meu adevărat şi viu!” (O clipă de răgaz).
Este de netăgăduit că poetul, prin personajele sale, prin toate imaginile şi stările altora, îşi trăieşte propriile experienţele. El se dedublează şi se multiplică, aidoma unui actor care interpretează zeci de personaje şi se „îmbracă” în pielea acestora. Altminteri nu ar fi atât de intense trăirile. Empatizarea cu alţii îl ajută să-şi cunoască propriile stări şi sentimente. Poetul poate avea zeci de chipuri şi în acelaşi timp unul singur. Într-aceasta constă miracolul şi mirajul poeziei. Te multiplici ca să rămâi întreg, tu însuţi. Cum altfel ar putea pătrunde în gândurile altora?
Luminiţa Zaharia are darul de a asculta cu luare aminte respirarea cuvântului, poezia lui eufonică, foşnetul mătăsos al veşmântului său, o alergare cu vântu-n urechi prin stepa rusească, cu tălpile goale prin câmpiile elizee, o fugă despletită printre şuviţele ploii de iunie. De câte feluri poate fi solitudinea? Dar moartea izvorâtă o dată cu naşterea, din parcă fiinţa ei nelumită? Sunt întrebări fără răspuns.
„Am întrebat copilul aproape-adormit/ în poala femeii de lut şi de iască/ în câte feluri vrea ea/ să-l mai poarte în trup, / în câte-alte feluri să-l nască…// (…)// Am întrebat alba floare-de-colţ / de pe versantul cel mai abrupt/ al candorii/ în câte feluri călătorii o rup,/ în câte feluri / o vindecă norii…/ Am întrebat blânda rază de soare / în câte feluri mă poate orbi…” (În câte feluri).
O voce care are ceva de spus. Clară, distinctă, limpede. O voce de care se va auzi, deşi acum doar şopteşte. Deşi spune despre sine cu umor şi autoironie: „cum mi-a venit marea iubire / când toată rezerva de estrogen se epuizase/ în van / şi câte şi mai câte realităţi întru infarctus poeticus / ar mai fi / de nu s-ar mai povesti // ei ce ziceţi / fraţilor / confraţilor / derutaţilor / mă aliniez uşor?! / la urma urmei nu are de ce să-mi fie ruşine / sunt o băbuţă de mare / viitor” (Mă aliniez).
Acelaşi ton de subtilă autoironie răzbate şi-n poemul O femeie sublimă (inspirată de mine însămi, în timp ce scriam pe tablă,/ de o sută de ori, <Sunt cel mai singur om de pe pământ>”) Mă trec prin fiinţe blândă, cu visurile mele, / nu las în ele soare, nici umbră, nici sechele./ De-atâta goliciune, nu port oglinzi în casă / şi oameni plini mă strigă <fantomă graţioasă>./ Am mulţi prieteni bloggeri neprinşi în carne-oase/ şi-un album gol-goluţ de amintiri frumoase./ Nu-i nimeni să m-atingă în timp ce mă iubeşte,/ cu ţepi de-arici mă-ngândur, desuuri-solzi / de peşte/. Un zeu care nu crede în cvadraturi de cercuri/ m-a programat iubirii, nătângul, într-o miercuri./ Să fie totul grabnic, o parafă eternă, / aşa că intru-n Guinness cu cea mai udă pernă./ Mă uit în neozoic senzuală şi cochetă – / din underworld, iubitul mă vrea numai poetă./ Metempsihoţii zilei traduc tomografia:/ tumora-nsingurării mi-era chiar Poezia! / Ca să mă vindec iute, plecând ne-nsingurată,/ extermin poezia bucată cu bucată./ Ştiu, veţi suna cerberici la unu unu doi / poate fi (nici că-mi pasă) oricare dintre voi./ Am un minut fantastic până or să mă prindă / de nesingurătate – cu mine în oglindă./ Răgaz neperisabil, atotvisat, post-crimă / să mă rescriu, pe tablă: <o femeie sublimă>”.
Stând parcă în fragil echilibru la marginea abisului existenţial, poeta se sprijină pe cuvinte, singurele care sunt în stare s-o rezeme de prezent, dar mai ales, de viitor.
În pofida faptului că şi cuvântul uneori e înşelător, ea şi l-a ales temelie, umăr şi tâmplă de sprijin: „Am crezut că, transformat în cuvânt,/ totul va durea mai încet./ Am crezut că omul cel mai străpuns de viaţă/ şi moarte, / cu venele profan reînnodate,/ spre-a se salva, s-ar proclama poet./ Am crezut în simplitatea lui eşti şi-a lui sunt / independent de gene şi de soarte, / aşa cum plantele în absolută libertate / îşi suflă râzând seminţele-n vânt./ Am crezut într-o lume perfectă şi dreaptă / ca-n visul din copilărie./ Am crezut că totul e permis când puritatea / te-ndreaptă / din egoistul eu spre generosul ţie./ Am crezut sincer că viaţa e sublimă / de când ne-avem. Că eu, că tu…/ Am crezut că povestea noastră stă scrisă pe zid, / în lumină./ Nu era, nu?// Acum, caut cuvinte vindecătoare./ Acupunctura lor îmi sparge nerv cu nerv, / aproape, dragul meu, că ucide.” (Cuvinte).
La poeta Luminiţa Zaharia iubirea cunoaşte meandre şi rătăciri ca-n labirinturi vegetale, trebuie să cutreieri mult ca s-o afli, cu totul alta de cum te-ai fi aşteptat, orizontul e hăăăt! la kilometri distanţă, ieşirea e tot aşa de greu de găsit. Aproape sunt numai dorinţa, chemarea, aşteptarea, dezamăgirea, coşmarul cu ochii larg închişi, copleşitoarele deziluzii stivuite frumos, pe stelaje îmbrăcate în staniol, iluminate feeric. Ingredientele nu mai dau gust sentimentului, gustarea e fadă. Unde e ademenirea aceea dulce şi frumos colorată? Balon spart cu praştia de un cupidon obraznic, care acum dă cu tifla:
„Jocul răvăşitor al iubirii./ Lupta letală, / corp la corp, / dansul viu, / ameţitoare, hora…” (Vino).
În mod cu totul surprinzător, la Luminiţa Zaharia, dragostea şi singurătatea fac un singur corpus, ele nu se pot delimita, alcătuiesc o singură fiinţă (de fapt înjumătăţită) – iar timpul (mai convenţional ca oricând) se împarte, firesc în „înainte de tine” şi „odată cu tine”, însă, delimitările par a nu fi în favoarea iubirii.
„Singurătatea era un somn fără vise / înainte de tine./ Cuvintele speranţă, deznădejde,/ fericire sau moarte / nu se inventaseră. Şi nici oglinzi. / Viaţa, o autostradă/ pe care rulam cu viteză constantă / fără o pietricică sub talpă, / fără vreun orizont întrezărit./ Inima nu învăţase să bată / acum-mâine-ieri-niciodată./ Termometrul nu se clintea, / mâinile nu tremurau. Şi nici glasul. / Un lac senin de singurătate, / înaintea ta.” (Aproape liber).
Tabloul doi al scenariului iubirii începe hotărât: „Azi totul s-a schimbat, / odată cu tine./ În avataruri cred. În resurecţii./ Cu unghiile râcâi varul chiliei / din suflet, adevărul să-l dezrobesc./ Voi apuca primăvara? / Visele mele poartă toate/ chipurile tale, / îngerul dansează cu demonul, corp la corp, / extazul şi armonia sunt amanţi siamezi.”(Aproape liber).
La răscrucea dintre „înainte de tine” şi „odată cu tine”, totul se răstoarnă, inclusiv timpul: „Timpul s-a prăbuşit în sine, / pierzându-şi măsura./ Uite culorile, compunându-se / în mişcătoare peisaje alpestre./ Uite fisura albastră a unei lumi./ Uite sunetele, amestecându-se îndrăgostite / într-un cântec de axel fernando./ Şi uite-mă, încap în bobocul de nu-mă-uita./ Toate, doar pentru tine.” (Aproape liber).
Iubirea operează mutaţii fantastice, ea rotunjeşte până şi singurătatea: „Acum, de-abia acum,/ singurătatea mea e rotundă”. (Aproape liber).
Ea, doar ea, iubirea poate rodi cuvinte în mărul abia înmugurit şi-n cartea închipuită în doi: „Zeul a spus: / niciodată nu e târziu, / mărul e de-abia-nmugurit./ Se rupe-n cer un mal mlădiu./ Sfinte-nfloriri de necuvinte ning / într-adevărul peste noi./ Carte nescrisă / carte interzisă / închipuită în doi…”(Carte nescrisă).
În întreg universul său liric, iubirea nu e niciodată la timpul prezent, ea e doar amintirea, nostalgia, regretul, hiperboreea, paradisul pierdut, închipuirea, himera îngemănată cu aşteptarea, sora geamănă a visului cu ochii larg închişi înspre sine.
„Cândva, am fost doi./ Doi în unul, / să economisim, în pregătirea noii vieţi,/ aerul lumii…/ Cândva, eram câmpia şi dealul înmănuncheate/ blajin/ visând cu patimă acelaşi munte./ Acelaşi amânat de-a pururi munte…// Dar un picior, nu-mi aduc aminte al cui, / s-a rănit, / un alt suflet s-a cutremurat sub spaima-nnoirii,/ palmele lipite s-au desprins cu un tunet coclit – / eu am căzut în triunghiul bermudelor, / tu – în dizgraţia zeilor. / Fragilă te-ai dovedit, veşnicie!” (Primum non nocere).
În clipa de faţă, doar visul rămas treaz, mai îndrăzneşte să spere. „Cineva, acum, mă visează, / doar în vis aş îndrăzni să renasc din cenuşă./ Să privesc trează-n ochi ce-am iubit.”(Doamna cu luna).
De fapt, Poezia conduce la iubire, la starea aceea de bine propice creaţiei, ori Iubirea conduce la Poezie, precum la Lumina lui Hristos: „departe / departe / departe / curgere-n alb pe albastre coline// îngăduie iubirii să mă poarte / şi-n cea mai fermecată sfântă noapte / când lumina lui Hristos peste lumi va cădea / poezia mă va aduce la tine…(Departe).
Multe poeme sunt în stil clasic, cu imagini limpezi, pline de mustul delicios al rimei, cu sintagme şi metafore spontane, aglutinându-se în eufonii fără cusur. Aşa sunt, de pildă: „De iubire”; „Aştept”: „aştept să-mi sari în faţă la pagina nouă / în ziua care-n suflet nu mai trece / să mă prinzi ferm cu braţele-amândouă / când clipele din mine dau să plece // să mă înveţi rămânerea, stagnarea/ netrecerea şi tot ce stă frumos / complice-n nemurirea ta cu marea / soldat lăsat la vatră de prea-curajos // arunc în aer porumbei amnezici / şi ei îţi duc scrisoarea mea aiurea / în coji de stea în ziduri de biserici / unde-i aşteaptă îngeri cu securea // tu, din culcuşul tău săpat în stâncă / unde-ai mutat şi raiul şi asceza / cu ochii morţii, mă contempli încă / şi mă străpungi, rebel, cu antiteza // eu te mai cer lumeştilor descinderi / te mai ademenesc înspre albastru / iau lecţii despre agăţări şi prinderi / să nu mă las sedusă-ntru dezastru //da, încă simt în tine că se poate / că stâncii tu i-ai întregit tăria / strânge-mă-n pumn, avar, şi peste toate / învaţă-mă, cu forţa, bucuria” (Aştept).
Un poem emblematic este „Întineresc şi nimeni nu observă” – în care iubirea e adăpost împotriva coşmarurilor şi poate învinge toate obstacolele: „Tu, tu şi numai tu / îndrăgostită de umerii tăi sfidând noaptea polară / mai credeam în decantarea tandreţii./ Aşa cum la adăpostul inimii tale coşmarul / nu avea putere / să se impună şi adormeam surâzând / până la prima mângâiere./ Se petrecea în mine. Se cânta.// Dar cine poate opri doar pentru sine / mereu ilegala eternitate? / Tu, tu şi numai tu / ecoul prelungit în tenebrele amputării./ Azi ca niciodată, mâine ca nicăieri.//
Întineresc şi nimeni nu observă./ (…) Mâine, când voi fi copil,/ ca un copil te voi săruta pe obraz / şi tu mă vei mângâia protector şi îndoliat / pe creştetul / muntelui, acolo unde temerari absurzi/ vor găsi, şi nu vor şti că se află în faţa unor / victorioase istorii în aşteptare, / urme de cărţi pe zăpadă…”
Poemele Luminiţei Zaharia sunt, toate, confesiuni, intime, şoptite, îngânate la ceas de vecernii, cu glas domol. Ea nu revendică nimic, nu-şi permite decât şoapta, ruga, tăcerea, gestul semnificativ. Cine trebuie să înţeleagă, negreşit, va înţelege.
Poeta spune: „Ce obosită sunt, / vin dup-o iarnă grea / şi mi se pare că ispăşesc postum / ce n-am dorit, ce n-am visat…” (…) În coaja goală a visului mi se face târziu.” (Un tramvai numit dorinţă) – parafrază la celebra piesă de teatru a lui Tennesse Williams.
În Poetul Luminiţa Zaharia scoate în evidenţă fuga omului de sine şi mai ales, faptul că, de oricine se poate fugi, numai de propria ta fiinţă, de propriul suflet, nu.
„întorci capul cu 180 de grade / toţi te aclamă rânjind / toţi în afară de mine/ umbra ta // nu ai unde să fugi / (…) // magician poet / exilat în sine / de sine / ce tristă e umbra ta // aproape că zâmbeşti.”
În acelaşi poem, autoarea avansează şi versuri panseistice, precum: „ai putea oricând să cazi îngreunat de / nemărginire cum eşti / în libertatea absolută a secundei// nu risca orice-ar fi / libertatea e un tărâm fără umbră” (Excelent spus!).
Şi altele de acest gen: „doar în noapte se mai îngăduie aşteptări / de o viaţă” (Poetul).
Luminiţa Zaharia nu se recunoaşte vinovată decât „de prea multă iubire” în această lume în care iubirea e din ce în ce mai rar întâlnită, fiind înlocuită cu sentimente calculate, efemere şi nesincere. La o eventuală judecată ea ar fi condamnată pentru că: „Ai răsturnat balanţa firii, / ai inventat, contra Noastră,/ iubireafărăpăcat.”
De aceea, poeta spune: „Între cer şi adânc osândită, / la ora plecării de pe străinul Pământ, / de prea multă iubire vinovată,/ mă retrag în cuvânt.”
Şi iată că tot Cuvântul îi rămâne adăpost şi rugă, pavăză şi Paradis, împlinire, rost şi devenire, făclie şi capăt de drum unde se întrezăreşte Lumina cea adevărată.
Poeziei i-a slujit supusă, dăruindu-i întreaga suflare. Dar, după ani şi ani, ea spune, la fel cum spunea prorocul Ieremia: „M-ai sedus, Doamne, şi m-am lăsat sedus, ai fost mai tare decât mine şi m-ai biruit”: „Nici matematician n-am ajuns, / poezia m-a-nvins, ofensată.// Am vrut atunci să scriu poemul suprem / cum nu a fost şi nu va fi în sfere / de la facerea lumilor pân’ la sfârşit./ Dar m-am lăsat sedusă de himere./ Am vrut să fiu imaterială, abstract-diafană, / aşa candid, nepământesc dedată la poezii! / Nici asta nu mi-a reuşit / m-a-nvins, până la urmă viaţa gri.” (Peste douăzeci de ani).
Faptul că autoarea se recunoaşte, cu smerenie, învinsă, e un lucru bun. Nimeni nu a reuşit să stăpânească pe deplin Himera.
Un laitmotiv specific poeziei Luminiţei Zaharia este iubirea pentru Poet, aflat în diferite ipostaze, când prieten, când frumos adorator, când iubit, când străin, plecat departe, când necunoscut, o iubire ideală, neîmplinită, aşteptată zadarnic, o iubire ce s-ar dori desăvârşită şi împărtăşită, cum numai un poet poate să dăruie, dar n-o face, pentru că, în mod paradoxal, el totdeauna iubeşte pe altcineva, aşa cum se întâmplă în realitate, în şirul iubirilor părelnice şi înşelătoare. Ca-n celebrele Legi ale lui Murphy, din care o lege nouă s-ar naşte chiar aici, în această pagină: Dacă iubeşti pe cineva, sigur persoana aceea va iubi pe altcineva, care va iubi la rândul său pe altcineva, iubit de altcineva şi tot aşa, la nesfârşit. Fiecare îşi dăruieşte inima cuiva, dar niciodată cui trebuie, lupii se învârtesc în cerc muşcându-şi cozile unul altuia, ori în jurul lor înşişi auto devorându-se cu lăcomie şi satisfacţie, bucătură cu bucătură.
Luminiţa a învăţat a supune cuvântul voinţei sale, a deprins să-l facă ascultător şi blând, ea acum sculptează cuvântul şi acesta nu geme şi nici nu strigă, se lasă modelat de mâinile catifelate care cândva au plămădit acel amestec de inefabil în retortele inimii sale. Statuia cuvântului prinde viaţă sub mâinile dibace, sub privirea maternă a poetei, sub zâmbetul ei purificat de orice vină. În atelier, rămâne-va pururi, creaţia, copilul din flori al poetei, carne şi sânge din propriul ei trup, spirit din Spiritul Marelui Creator, suflare de duh ce se înalţă spre oameni.
Pygmalion îşi adoră opera, fiindcă e muiată în sudoarea şi sângele său.
De aceea, aidoma sculptorului, autoarea spune: „Mă simţi, când te sărut sfios pe gând,/ când te înfăş, copil născut de mine,/ în ierburi magice, în fir de dor?…(Eu sunt iubirea ta).
Există şi situaţii Când iubirea vine prea târziu, şi, după o viaţă de aşteptare obositoare, aproape că n-o recunoşti: „Ai aşteptat-o-n poarta vieţii / ca un copil Circul mare, în urbe, / ai desenat pe Pământ un cerc magic -/ mişcări tectonice l-au sfâşiat / în neînţelese, fantastice curbe. // (…) //Pe tipsii de argint ai aşteptat-o cu pâine şi sare / doar-doar s-o lăsa-nduplecată,/ ai pornit într-o călătorie primejdioasă pe mare, / ai escaladat munţii cu nesfârşită răbdare, / ai înfruntat explozii solare…”/ Te-ai născut, pentru ea, înc-o dată / lepădându-ţi vechea piele pe o plajă pustie, / ţi-ai smuls platoşa inimii, însângerată, / ai sacrificat tot, în cinstea Ei, / ţi-ai tăiat furios, fără anestezie, / degetul arătător, să nu mai arate în van / orice punct zărit la orizontul speranţei // ai căutat-o în chilii înfrigurate de sfinţi, an de an, / pe dealuri unde puteai respira veşnicia, / i-ai ţesut hamac din visele tale albastre / şi i-ai pus drept umbrar Poezia// (…) // …iubirea a venit, târându-şi greu / picioarele înţepenite de bătrâneţe şi boală, / n-ai recunoscut-o nicicum / şcolar repetent la inutila şcoală:/ <Cine să fie cerşetoarea asta rătăcită pe drum / ce vrea apă vie, de parc-am fi în poveste?!>/ Şi copilul frumos din fotografia / pe care ţi-o întinde, plângând,/ cum să mai afli, în clipa asta de scrum, / cine este?…// Când iubirea vine prea târziu / încearcă să râzi, nu e-absurd, nu e greu,/ pune-ţi lesa la loc, / intră în cuşcă, / nu încerca să dezlegi / ce-a legat Dumnezeu”. Un poem remarcabil care se pliază pe sufletul multor alte persoane.
Şi Sfântului Augustin îi era teamă că n-o să fie găsit, la întâlnirea cu Dumnezeu, de aceea spunea în Confesiunile sale: „Mă tem că trece Dumnezeu pe lângă mine cu harul său şi că nu se mai întoarce.”
Cu frică şi cutremur să stăm în aşteptare. Să fim gata. Să fim pregătiţi şi să pornim, cu mâinile îngenuncheate a rugă, prin iarna vieţii, în căutarea primăverii veşnice..
Mesajul Luminiţei Zaharia este, în cele din urmă, unul de speranţă, pentru că, la finalul volumului ea spune: „Pentru fiecare bărbat / există o singură femeie. / O va afla, ca pe-o cenuşăreasă, / trecând prin toate femeile lumii / măsurându-le cu mâinile / umerii goi…/ Şi numai umerii unei femei / numai umerii unei singure femei / vor încăpea exact / în căuşul obosit de căutare/ şi aceea va fi femeia / aceea va fi Femeia / aceea va fi Ea…// Nu-i târziu / aşezaţi-vă mâinile mirate / pe uitaţii umeri de femei…/ aşa încât mirarea şi uitarea / să nască minuni.// Şi iubirea, pentru întâia oară / de la Facerea Lumii, / se va descătuşa / se va-mplini / va triumfa / cinstească-se sfânt prima venire a ei / facă-se voia sa.” (Cântecul umerilor uitaţi).
Fiecare poem al Luminiţei Zaharia ascunde o poveste de viaţă. O poveste frumoasă şi tristă. O poveste cu tâlc. O poveste pe care doar Poetul iubit de poetă o poate întruchipa din fantasmele sale. O poveste pe care o râvnim cu toţii, dar nu găsim cuvintele s-o plăsmuim ca şi când ar fi a noastră. Numai a noastră.
CEZARINA ADAMESCU,
13 martie 2010
_______________
05 Septembrie 2011 – Cristian Neagu: „Fenomenul previzionar de sorginte poetică, la Adrian Botez“
Studiile academice despre literatura intelectualistă, (Elie Faure, Rene Huyghe, Marcel Brion…) ne atrag atenţia că între două direcţii – generaţii – antagonice, (în cazul de faţă Vasile Militaru – Adrian Botez, ) una cultivând intropatia, iar cealaltă obiectivismul structurilor estetice, se păstrează cadrul social-istoric filtrat prin spiritul cartezianismului dintr-o scolastică de tradiţie religioasă, punându-se problema remarcii elementelor afective ale limbajului care, de la Charles Bally încoace se numeşte stilistică. Vom porni spre a judeca latura obiectuală în grad intelectual exprimată, prin care forma dialectală devine pecete a sintaxei multora dintre versurile lui Adrian Botez, de această dată în ultimul său volum Cartea Profeţiilor (Editura Rafet – 2010) structurată de cele patru capitole: 1. Cartea profeţiilor, p.5-44; 2. Cartea glasurilor, gesturilor şi tăcerii, p.45-87; 3. Cartea descântecelor, p.89-119; 4. Cartea apocalipsei p.121-134; în cuprins urmând o selecţie a referinţelor critice şi note biografice. Numai un scriitor de rangul domniei-sale ne putea pune în faţa unei situaţii pe care nimeni nu o mai analizează ca raport sau dimensiune, în relaţia emitent – receptor, şi anume: Adrian Botez se adresează cititorului cult, pe cât posibil rafinat, în mod obligatoriu credincios şi patriot, pentru că orice poem se dovedeşte a fi o construcţie deliberată şi astfel îl vom înţelege, numai dacă vom împărtăşi intenţia ce-i stă la bază: „eu nu scriu pentru om – ci pentru stele/ fac semne – fierăstrău la mari zăbrele:/ să nu-mi mai fie,-n noapte,-atât de greu/ să-i strâng – senin – mâna Lui Dumnezeu! […] degeaba tragi cu ochiul pe la geamuri/ degeaba te urcaşi pe-nalte ramuri:/ lucrarea mea – cu zimţi de liberare/ nu e deschisă pentru fiecare.” (Pentru cine scriu eu, p.48) De această dată, pe „fundaţia” poeziei religioase, dascălul de integritate culturală va construi din liantul intuiţiei, cu ceea ce realitatea derulează în societatea contemporană, poezia de consistenţă profetică: „voi – care veţi urma smintelii mele/ să nu mă plângeţi – ci să luaţi aminte:/ n-am apucat să spun multe cuvinte/ dar câte am spus – vă fie neuitare:/ pe Crist nu-l pui la zuruiri de zare/ ci la icoana-n suflet – lumânare!” (Despre Hristos – târziu, p.115) Scrisul se realizează în mare parte cu ajutorul fantasmelor activând ideologii din lumea reală pe fondul emoţiei contemplative a poeziei, cerându-i-se cititorului de condiţie elevată să intre în rezonanţă cu presiunea creatoare din climatul poetului: „prin jungla dreptăţilor oarbe-ale morţii/ lepre târăsc peste apele-amiezii:/ demoni – ca viermii – în inima sorţii/ podidit-au clopotniţe – jalnici diezii!” …asociată fiind cu demascarea efectului psihologic transmis asupra maselor, de subcultura întreţinută tendenţios la rang superlativ: „ce beznă-n lumină! cutremur de crez!/ bolnavele măduvi de ceasuri prelinse/ ne cară – cu viaţă cu tot – şi-s încinse:/ refuz să plutesc – într-un dangăt cu miez…” (Jungla dreptăţilor oarbe-ale morţii, p. 55) Acest refuz de a consimţi într-un fel decesul spiritual (însuşit şi de subsemnatul) ni-l înfăţişează pe Adrian Botez sprijinindu-se cu pioşenie pe soliditatea tradiţiilor în care, motivul moral superior determină actul atitudinii ce abordează şi fixează fragmentele unei lumi fărâmiţate: „ce-a mai rămas din ţara asta – demn?/ doar munţii convorbesc cu Dumnezeu-/ doar ei strivesc – sub creste – nori – mereu!/ …de ne-ar strivi pe noi – păduchi: al Târfei semn!” (Ce-a mai rămas din ţara asta?… p.22) Faptul că s-a marcat cu majusculă echivalentul unei ere (al Târfei semn) ne demonstrează un soi de contradicţie spirituală, pe fondul ironiei culte, amintindu-ne de Minna von Barnhelm, iniţiatorul acestui gen de artă. De fapt în poezia lui Adrian Botez practica limbajelor curente fixează până la detaliu obiectul exprimat, gradul de complexitate, capacitatea de cuprindere definind valoarea intrinsecă. Prin caracterul activ pe care îl trădează cu uşurinţă limbajul convenţiilor sociale, în formularea tuturor acestor aspecte îl descoperim şi în cu totul alt gen de ironie pamfletară (prin şfichiuire) adresată factorului de decizie viciat (în speţă liderului politic) : „prea multă spermă azvârlită la canal/ prea mult străin în laptele de mamă:/ e jalnic să devii din om – semnal/ şi rău – când muntele – nisip se farmă.” […] „ …unde eşti, unde – Codru Dumnezeu?/ respir cenuşi – din ce în ce mai greu…” Aceasta este o caracterizare continuată de obţinerea fizionomiei „copilului din flori” (reţinem străinul din laptele de mamă, n.n.) Limbajul acesta este un instrument al acţiunii de complicitate – subânţeleasă – cu cititorul regăsit în tensiunea spirituală a autorului, totul definindu-se sub auspiciul intenţiei estetice, prin faptul că neologismul include metafora proverbială la un moment dat, reprodus într-un vocabular retoric: „ai fost scăpat din pântec – în hazna/ şi garnisit : bulbuci de râs prostesc…/ nu eşti slăvit de păsări – o cazma/ îţi ţine loc de Arborele obştesc!” (Prea mult şi prea puţin, p. 84) După ce acuză vehement pe acei propagandişti ai lumii întunericului, ai declinului moral, vom observa încercarea lui Adrian Botez de a converti monstruosul, rătăcitul din beznă, la lumină pe calea credinţei consecvente, confirmându-ne că deţine o conştiinţă încadrată maximei lui Publilius Syrus: Ignoscito saepe alteri, nunquam tibi (Iartă pe alţii adesea, niciodată pe tine însuţi) : „să vii – de Crăciun/ cu mine – în aceeaşi biserică/ friguroasă – tu javră/ umflată/ buburoasă!/ să-L priveşti – dimpreună cu/ mine – pe Pruncul cel/ dezgolit – pe/ Hristos Cel/ Pribeag şi sărac/ Scuipat şi Umilit!/ nu se cade să-ţi cauţi/ tu – un Dumnezeu mai/ călduros decât al/ meu: ori suntem copiii/ aceluiaşi Dumnezeu – ori/ Hristosul meu/ zgribulit – va/ bate război crâncen – cu/ Veneticul tău – potrivit din/ burtă şi guşă – cu/ ticăloşia ta – puţind/ încinsă şi râncedă – cât şi/ credinţa-ţi!/ vino cu/ mine – tu jivină borţoasă – la încercarea/ Bisericii de Ger – pronaos la/ Cer!”
(Vino cu mine, p.71) Este vizibilă similitudinea punctului de vedere creştin ortodox cu cel al lui Vasile Militaru, unde se consumă o conştiinţă a timpuluiidentificând tocmai în acest paralelism structură-fenomen, substratul leibnizian: „ eine durch menschliche Knust verfertigte Maschine ist namlich nicht in jedem ihrer Teile Maschine.” (Maşina realizată prin artă, nu este o maşină parţială) Chiar şi Leibniz constată faptul că amprenta artei modifică esenţialitatea tehnicului ca realizare, în timp ce tehnica la rândul ei mediază expresia esenţialităţii. Doar determinarea actului creator – atât la Militaru cât şi la Botez – rămâne legată de inspiraţia filosofico-religioasă. Câteva repere importante de ordin tehnic extraarticulare la nivelul formei şi conţinutului se cer a fi explicate în detaliu, deoarece se evidenţiază flexiunile, corelaţia dintre eufonie şi forţa verbului la care autorul recurge, oferindu-ne variantele silabice ale versului, ca efect al momentului de exaltată inspiraţie: „ştiu că trebuie să stai/ mereu – cu spatele la/ ceva/ cineva.” (Cu toate cele patru feţe, p.12) sau: „zadarnică este/ lepădarea de sine/ târzie – a/ omului.” (Prea târziu, p.14) Aşadar, nu este vorba de o schimbare autonomă a formelor, ci de o modificare a funcţiei poetice în raportul, accent lexical – cantitate. Dialectica cu care Adrian Botez îşi muzicalizează poemele, derivă din existenţialismul sartrian prin amploarea negativismului acordat spectrului decadent, în favoarea perceptelor religioase strămoşeşti, ca bază a revigorării factorului educaţional şi mai departe, redobândirea valorii spirituale a Neamului: „într-o lume în care diavolii ne scriu leacuri/ nu se întâmplă decât farse, crime… fleacuri!/ să te întorci acasă – leneş – fără cap/ e chiar normal – nicicum un handicap!/ […] a trăda – huli – distruge, – e – un lucru bun/ necesar- hrănace – cât un „big” dejun: […] caligrafiem pe cer minuni de-obrăznicie/ toată ziua ne şpreiem cu blasfemie;” (Leac pentru această lume, p.82) Îndemn, atitudine efervescentă, poet dominat de dorinţa de a trezi „din somnul cel de veci” Naţiunea: „daţi jos urgent din birje vizitiii/ ce peste inimi au trecut cu roata:/ aceasta-i ţara unde mor copiii -/ demonii să-i înlocuiască-s gata!” (Aceasta-i ţara unde mor copiii, p.111) Adrian Botez are şi nota de penalizare atribuită la fel de prompt „surzimii” : „vorbeşti, vorbeşti… – degeaba, pentru viduri – / vorbeşti o limbă a muţilor de ţară:/ oricât te urci pe scara planetară/ te huiduie amoebele, în triburi! […] „batjocura tăcerii te ucide” […] „profet mizeriei de-a te-ndoi de om,/ de-a lâncezi pe muchia de atom – / eşti doar o umbră pe un zid, în lună” (Batjocura tăcerii, p. 54)
Bineânţeles că Materiam superabat opus, şi în cazul lui Adrian Botez. Necesitatea de obiectivare creatoare face ca sentimentul să ia forma şi intensitatea stărilor din mediul conviv. Aici, într-o intimitate desăvârşită, poetul îşi descarcă versului, tensiunile adâncimilor sufleteşti unde, stilistica deţine actul de creaţie a viziunii asupra lumii prin natura filosofico – raţională, estetico – poetică: „bătrâne Doamne – între – întunecate/ crengurile Tale – îmi caut/ inima” […] e atâta negrăită/ Lumină – clocotindă tăcere – aşteptare rămasă/ îngerilor – în frunzişul din care/ spre omenirea-nsărăcită dezlegatu-s-au în sfârşit/ glorioase – Rădăcinile Izvorâte-ale/ Graiului-Graalului” (Graiul Graalul, p.15) …. continuând în acelaşi ton să divulge slăbiciuni şi profeţii, se face auzit glasul sufletului solitar, cel opus sufletului practic, social… sufletul care se vede împins să se exprime plin de clocotul trăirii intense: „între fulger şi/ tunet – se desfăşoară fiinţarea/ mea: Dumnezeu fulgeră – chiar/ trăsneşte – inspirat de puritatea/ stâncilor – iar eu/ eu – puturosul om – întârzii/ potrivind sunetele/ tunetului – să ia urma – şontâc-şontâc/ Ei – Triumfalei întru/ Fastul Exploziei Facerii/ Lumini./ Poezie – ajunge- L din urmă pe/ Nevăzutul Poezie – ajunge Cosmic – sau măcar pe/ Distinsul Dirijor!” (Între fulger şi tunet, p.37) Adevărul cum că, poeticitatea unei poezii constă în modul coerent al sentimentului indus de social alternat de intuiţie, care nu este altceva decât o viziune penetrantă asupra realităţii, nu poate exclude forma unei contagiuni sugestive, ca şi o împăcare cu sine şi cu lumea: „când El mă va chema – se va face/ linişte în pădure: razele lunii se vor/ împletici printre cele – ale / soarelui – aiurare de/ zodii.” […] „timpul înşelării s-a ghemuit/ spăimântat de moarte – la picioarele/ mele: gâfâie cumplit – gata-gata să/ spargă crustele de lumină-ale/ stelelor.” (Când El mă va chema, p.41) Câtă forţă are metafora boteziană, descifrată prin descrierea pasului făcut peste pragul vieţii în moarte, şi înălţarea sufletului la stele… Vom lăsa alte aspecte constatatoare asupra cărţii în seama distinsului cititor, iar noi vom încheia tema analitică exprimându-ne convingerea că Adrian Botez îşi completează opera cu încă un succes editorial.
________________
02 Septembrie 2011 – Viorel Dinescu: „Arhipelag stelar“, Editura AXIS LIBRI, Galaţi (Cezarina Adamescu)
Dintr-o anume perspectivă, opera lui Viorel Dinescu este expresia unei vaste viziuni asupra Universului, atât ca întreg cât şi în infinitele lui forme. Structura mentală şi procesul de elaborare a expresiei se înscriu în linia marilor lirici a căror aderenţă la coordonatele generale ale cosmologiei sunt fundamentale ca şi concepţie şi împlinire artistică.
Viorel Dinescu e un căutător ardent, mergând până la realităţile originare, până la datele elementare ale lumii. Atât ordinea concretă, materială, orizontală, vitală şi fecundă pe care o constituie pământul cu tot ce ţine de el, cât şi ordinea abstractă, cea a Formelor siderale, a cerului ca spaţiu şi Timp infinite, împletite armonios, care se întâlnesc într-un punct vital – lumea ideatică -, tărâm paradisiac, fascinant şi seducător prin muzica interioară a sferelor, prin înlănţuirea şi dezlănţuirea aştrilor în crugul lor nesfârşit de lumină.
Prins în acest dans hieratic, misterios al stelelor, omul nu se poate sustrage, producându-se astfel o fuzionare a relaţiilor cosmice şi umane, având corespondenţe unele în altele iscând noi forme după vibraţiile secrete ale fiecăruia.
Piatra unghiulară a acestui edificiu cosmologic în viziunea lui Viorel Dinescu ar fi, după părerea noastră, aceasta : Poetul, prin creaţia sa poate întinde „o punte de lumină peste-un abis în care/ se-ascunde taina lumii, în veci nedovedită” (Anabasis).
Omului nu-i e hărăzit să descifreze această taină decât în limitele „unor profane aproximaţii”. „Numai aşa vom putea afla/ dacă viaţa şi moartea sunt doar două ipoteze”. (Anabasis).
Poem programatic Anabasis ne oferă şi câteva chei de lectură :
„O lume-n altă lume – acesta ne e rostul”, şi „Gândul şi Materia au naturi identice/ iar Făptuitorul este egal cu Fapta Sa.”
Substanţa poeziei sale ce explorează misterul, plină de metafore cheie se înscrie în zona profundei cugetări şi meditaţii, a unei adâncimi de spirit şi culturi reflexive ce recheamă un sistem de gândire ordonat, pe măsură.
Scrisă-ntr-un registru grav, mai degrabă sobru, din care spiritul ludic a dispărut, dacă va fi fost cândva, poezia lui Viorel Dinescu fascinează, subjugă, tocmai prin seriozitatea şi măreţia mesajului. Vremea jocului a trecut, e timpul bilanţurilor provizorii, e toamna strângerii chihlimbarului în panerele inimii, roadele sunt covârşitoare, abundă de miresme, suscită lacrima de sudoare a culegătorului. Şi răsplata va fi pe măsura trudei : ne aşteaptă, ne întâmpină, ni se oferă un regal, un festin de zile mari, un ospăţ fastuos ca de nuntă din care suntem invitaţi a ne înfrupta pe săturate. Aceasta este poezia lui Viorel Dinescu, merinde şi vin pentru duminici şi sărbători religioase.
Asuprit de obsesia „porţilor transparente/ ce se deschid spre vastul Imperiu al Neantului” Poetul spune : „în mine sunt alte uşi ce-aşteaptă/ Cuvântul magic ce va face să cadă zăvoarele” (Anabasis).
În acest angrenaj universal omul a fost trimis să dea un nume lucrurilor „spre a-şi dovedi, prin gestul tău, prezenţa”; (Marea Operă).
Omul e chemat să contemple marile minuni ale Creaţiei „Prin legi nescrise ce domină cerul,/ Iar Marea Operă se-ncununează-n aur,/ Stigmat al pietrelor filozofale…” (Marea Operă).
Autorul posedă un simţ special pentru ordinea semnelor şi a culorilor din cuvânt, redat în chip măiestrit în versuri de o sublimă frumuseţe. El purcede de la stare la transformare şi uneori la transfigurare ce poate îmbrăca numeroase nuanţe conform viziunii dinamice, heraclitiene a existenţei. Dincolo de fenomenalitatea trecătoare a lumii având ca fundal pitagoriciana muzică de sfere se întrevede „Infinitatea de chipuri ale Marelui Pan”.
Poezia lui Viorel Dinescu este expresia unui spirit deschis, căutător, veşnic trăitor în nelinişte, nesăţios de sublim sub toate chipurile, având drept pilon filozofia eleată asimilată direct sau prin alt model şi cultul formei desăvârşite ca garanţie a perenităţii. Aparenta rigoare formală dă naştere unui ritm interior fără cusur.
Depăşind cu mult bornele de hotar ale realului Viorel Dinescu face salturi spectaculoase, adevărate plonjări în metafizic, baletând graţios pe o muzică proprie prin categorii filozofice fundamentale : spaţiu, timp, materie, spirit, cosmos. Pe acest palier al reperelor filozofice fundamentale cu valoare de perenitate se înscrie lirica sa la care facem referinţă în studiul de faţă.
Încărcat de substanţă, uns cu spirit, adânc de simţăminte subtile, cuprins de gânduri ca „o năvală de aripi agitate”, „gata să-l poarte printre stânci de lumină”, locuitor „într-un punct plin de înţelesuri ascunse”, iată-l pe Poet – „stea din întuneric”, „ca un mesager înconjurat de flăcări/ venit dintr-un univers fără margini/ să privească ultima călătorie a planetei”, în punctul unde îşi află sălaşul, plin de semne rătăcitoare sclipind, alături de „lanuri de gânduri tăcute” care îl consolează de singurătate. (Rătăcitoare semne).
Întreagă creaţia acestui poet de excepţie este demnă de consemnat, de memorat, de adnotat, de purtat ca un pandantiv la încheieturile sufletului, într-o continuă revelaţie a unui „prezent fără limite”, iscând emoţii subtile „Într-un râu de imagini neaşteptate” – când „ceruri de lumină trec unul după altul” (Ceasuri de aur).
Citeşti cartea lui Viorel Dinescu şi n-ai răgazul să-ţi tragi respiraţia. Emoţia clipei te subjugă până la amuţire, şi aceasta o spune un cititor învederat de poezie. Vibraţia înaltă, suflul cald, Duhul Luminii sălăşluitor în Cuvânt fac din volumul „Arhipelag stelar” – o izbândă a maturităţii artistice şi spirituale a Poetului.
Tonul inspirat, fervoarea, o gândire sacră şi dogmatică în înţelesul fericit al cuvântului, dublată de o profundă forţă polemică întregesc portretul Poetului : „Risipitor cu toate-averile-mi secrete/ Sunt astăzi mai sărac decât am fost vreodată” (Printre simulacre). Ori : „Şi iată-mă ostatic al clipei efemere,/ Al clipei suspendate-ntre două înţelesuri:/ Al drumului spre stele pierdut în nesfârşire/ Şi-al celui ce se-ascunde în hăul electronic”. (Răspântie).
Altundeva Poetul mărturiseşte : „Eram prizonier într-o Sferă Barbarică/ Din moment ce elanurile îmi zăceau la picioare/ Ca nişte săgeţi rupte./ Ultimele ore ale aurorei/ Fuseseră otrăvite de parfumul insidios al deznădejdii/ Iar zborul lor fără trup/ Rămăsese între zidurile sferei/ Ca o suită de gesturi inutile/ Schiţate în trecere de un dirijor nevăzut./ Dar dacă noapte care ne-nconjoară/ E doar un acvariu uriaş de sticlă/ În care gândurile noastre/ Se-ntorc precum un roi de bumeranguri?…// Atunci cine-a inventat linia dreaptă?” (Linia dreaptă).
Poetul este cel ce se recunoaşte a fi : „Poetul trece prin grădini pustii/ Şi poartă în privire constelaţii/ El vede trenuri de melancolii/ Făcând popasuri inutile-n staţii.(…)// Pocnind din biciul de ninsori şi vis/ Cu care-alungă renii în pustiuri”. (Biciul de ninsoare).
Altă schiţă de autoportret : „Sunt unul din copacii care au învins trufii neînţelese” şi „Devin mai bogat ca oricând în aripi/ Şi mult mai apropiat de ceruri înalte” (Copac).
Ţinutul miraculos pe care-l cutreieri străbătând Arhipelagul stelar – e de natură să-ţi producă vibraţii înalte şi amintirea unor vise ce „se pierd în lungul serii/ Ca nişte vechi armonii virtuale” (Răcoare deplină). Iar tu simţi cum „taina lumii creşte în spaţiul dintre ore” (Răcoare deplină).
Nu lipsesc pastelurile care se înscriu în linia modernismului, cu acel ritm interior perfect, fapt ce-i sporesc frumuseţea : „O lumină stă aplecată peste ţărâna zilei,/ Şi care-ncărcate cu pulberi gălbui se îndepărtează/ Spre larguri necunoscute. Un clipocit de stea/ Străbate câmpia în care se odihnesc orele,/ Pe-aproape se-aud muzici verzui/ Ce se sting lângă un zid pe care au fost zugrăvite/ Grădini albe şi negre cu porţile veşnic închise.// Zdrenţe-ale timpului – ruinele zilei!/ ierburile schimbă-ntre ele/ Mesaje din ce în ce mai confuze/ Şi peste spectacolul care navighează/ De la un punct cardinal la altul/ Cerul continuă să cearnă permanenta ninsoare mortală// Şi din locul în care aţipisem/ Întâmplările vin şi pleacă-n ruine.” (Ruinele zilei).
Stilul confesiv, desfoliat de taine şi ascunzişuri, fără încrâncenări, lejer şi lesne alunecător din băierele minţii şi totuşi cu determinări metafizice în care cadenţa orelor sonore bate după semnalele abia perceptibile ale inimii, conferă accesibilitate pentru orice categorie de iubitori ai poeziei. Tonul elegiac din unele poeme ni-l apropie pe autor de marii lirici universali şi autohtoni de dinainte şi de după Eminescu, dar atât de singular şi inedit în demersul său liric încât poţi spune despre el : Şi n-am cu cine să-l asemui/ căci e întreg de neasemuit.
O astfel de elegie este şi Prin ierburile-nalte : „Se ofilesc grădinile când treci. E seară/ Şi ornicul resfiră umbra în care ne pierdum/ Încă de când lumina se ascundea-n cristale/ Sub bolta părăsită de păsări călătoare/ Şi parcă aştept în taină trezirea unor pietre/ În margini de izvoare abia întrezărite/ Ca să preschimbe clipa prezentă-n veşnicie // O, răsăritul iarăşi mă prinde rătăcind/ Prin vechi cărări de iarbă vibrând sus pasul moale/ Şi-o mână nevăzută cufundă-n somn grădini/ Şi-ascunde mari ecouri în inima luminii.// E linişte. Grădina îmi pare-ngrijorată/ Iar ora se topeşte încet-încet î
N vreme/ Şi parcul se trezeşte-n acorduri demodate// Ne mai despart acum doar vorbe şi tăceri,/ Mici ezitări lipite de geam ca nişte fluturi,/ Aromele grădinii se varsă peste forme/ Şi ies din ascunzişuri făpturi cu trup de ceaţă// Doar drumul tău se pierde prin ierburile-nalte.”
Tot în ton elegiac sunt scrise şi poemele Trup de fum; Zbor de păsări albe; Mesaje secrete; Păsări de apă; Lumină de crepuscul ş.a.
Motivul corăbiei, al ţărmului, al caravelelor străbătând oceanele în căutare de noi tărâmuri, ori de ţărmul misterios de vis, dar şi al naufragiului, veridic ori virtual, există în poemele : Plecare în necunoscut; Jurnal de bord; Aşteptare; Naufragiu – pe care le luăm îngăduinţa s-o cităm integral : „Pe măsură ce mă apropiam, insula se ridica din valuri/ Pe deasupra ei păsările se-auzeau trecând/ Spre farul de ceaţă rătăcit pe întinderi albastre./ Bucăţi din corabia mea pluteau împrăştiate/ La marginea ţărmurilor încetinite-n faleze de piatră/ Reînviind speranţa unui naufragiu de vis/ Cu albe fregate îngropate-n nisipuri // Pe deasupra arhipelagului trecu şi o pasăre a furtunii/ Cu aripile tatuate de razele reci ale lunii/ Părea că se prăbuşeşte dincolo de oceanul de gânduri/ În malurile cărora naufragiaţii agăţaţi de stâncă/ Aşteptau să le vină salvarea sau moartea.”
O lume de idei, de concepte, ca o grădină secretă plină de cuvinte de aur, cutreierată „doar de zborurile fără nici o ţintă/ Ale unor visătoare şi somnambulice păsări” (Goblen) şi văduvită de simţăminte futile, dar şi „o lume de miresme şi de zvonuri/ În care cuvintele ca nişte balerine dansează” (Bijuterie furată), ni se oferă în aceste versuri aforistice şi metaforic paradoxale în manieră clasicist modernistă, cu locuţiuni, expresii şi sintagme specifice şi cu o anumită dozare a lirismului, parcă din teama de desfrâul verbal care ar putea impieta ideea genuină şi frumuseţea mesajului.
Cuvintele sunt stoarse de înţelesuri şi totuşi, în ele, se îngemănează şi taine şi dezlegări nebănuite. „Respiraţia ta se confundă cu pulsul neauzit/ Al celor mai îndepărtate stele/ Sau cu freamătul unor sălcii la margini de lacuri/ Care-şi descântă propriul chip/ În misterioasele ape lunare.” (Bijuterie furată).
Amurgul este o altă imagine persistentă în lirica acestui poet :
„Dincolo de fereastra ochilor tăi/ E o altă lume, mai albă,/ Un cortegiu nesfârşit de amurguri/ Care se acoperă unul pe altul nebănuit” (Bijuterie furată).
Şi pe ecranul nopţii, ecranul unui destin de neînţeles, se profilează silueta Poetului „Campionul unor nalte stele/ Născute-n primăvara unor zodii” (Privind un anotimp în flăcări) –el care e „înalt, frumos, înfrigurat de teamă”; „o umbră printre lucruri adormite”, ori „un ochi ascuns ce priveghează zborul”. El e „luminos, sub chinul îndoielii.
Poet stelar, selenar, Viorel Dinescu se simte atras de acele „constelaţii sonore” strălucind „în briza lunii”. El declară : „Am îmbrăcat demult mantia rece a lunii/ Şi contemplu în tăcere/ Paloarea crinilor cutremuraţi de moarte” (Spulberând limita).
Altunde : „ taina lunii creşte în spaţiul dintre ore” (Răcoare deplină). Şi : „Nimeni nu mai caută drumul spre stele/ care se pierd departe într-un spaţiu uitat” (Auroră).
Viziuni nocturne, stranii, onirice, misterioase şi cu atât mai atractive răzbat în spaţiul imagistic : „Când întâmplarea făcu să-mi ridic privirea/ Spre albele stele.// Deasupră-mi apele superioare se închideau/ Încă fremătând în ecoul tăcutei explozii/ Când planete în flăcări treceau prin ecranul lichid/ Ca nişte peşti de aur.// Singur eram în mirajul acestui acvariu,/ Firav ca o plantă, speriat de moarte,/ Uimit ascultând marile vibraţii care năşteau/ Iluzia suverană a timpului.// Necunoscute legi zămisleau constelaţii îndepărtate/ Şi-n cerul fluid Cineva scrie mesaje secrete/ Prin hieroglifele unui Zodiac desfăşurat în spaţiu/ Ca o misterioasă chemare.// Dar când se părea că totul a intrat în matcă/ În inima ţintarului desenat în stele/ Apăru balena de cositor a lunii/ Senină şi calmă ca o binecuvântare” (Balena de cositor a lumii). Alte viziuni selenare : Mai bate o lună; Clar de lună ş.a.
Descifrând, desfoliind poezia matematicii sau matematica poeziei, fascinat deopotrivă de simbolistica lor stranie, aproape mistică deşi au mijloace de investigaţie şi procedee de seducţie diferite, Viorel Dinescu recurge la unele teme recurente, cum e cea a singurătăţii, a aşteptării, a scurgerii ireversibile a timpului, a transparenţei ş.a. descoperind frumuseţi tainice de timp desfrunzit de lumină care putrezeşte încet. În centrul acestui univers se află omul, un crâmpei de ţărână cântătoare. Asculţi muzica sferelor. Spaţiile fluide respiră, abisul sporeşte „şi-n depărtare se-aude o lumină stingându-se,/ Cenuşa ei cade pe filele albe/ Ale zilei trecute.” (Catedrală). În această splendoare nu poţi să nu exclami : „Ce sărbătoare înaltă!/ Lângă mine a rătăcit o catedrală” (Catedrală).,
Unele idei au transparenţa unui ecran de sticlă deşi „ceţuri şi nori îmi ascund memoria” (Între două imagini). Aşa cum mărturiseşte în poemul programatic Anabasis, Poetul are „obsesia porţilor transparente”. El vede „o punte de lumină peste un abis în care/ Se ascunde taina lumii, în veci nedovedită” (Anabasis).
Lumina cu transparenţa ei apare frecvent în poemele lui Viorel Dinescu : „Şi-atunci privii, şi-n jurul meu izvoare/ Se luminară devenind albastre”. Ori : „Priveam întâia dată peretele albastru/ Ce-nconjură şi frânge năvala unor aripi/ Spre punctul de genune care născu lumina” (Răspântie); „Ecrane transparente, mai dure ca oţelul,/ Împiedică uimirea să-şi iasă din tipare” (Răspântie).
În alt poem spune : „Şi printre clipele care ne părăsesc/ Se strecoară o lumină neînţeleasă” (Spaţii fluide).
În aproape toate poemele, prezenţa luminii se face simţită; „Eu simt cum lumina putrezeşte încet” (Timp desfrunzit); „Luminile noului veac se apropiau printre stele” ; „Lumina zilei creştea în cuiburi/ Risipind taina unui etern paradis pierdut” (Anotimpuri trecând) şi „Suntem închişi într-o capsulă de sticlă,/ Dincolo de pereţii transparenţi aleargă herghelii de ape”; (Foşnet de ploaie) etc.
De asemenea sunt prezente în volum versuri aforistice ori panseuri lirice : „Nimic mai adevărat decât ultima secundă/ A unui zbor oprit înainte de a începe” (Ultima secundă); „Totdeauna doarme ceva în inima unui sunet/ ca o-ntrebare albă peste lumi” (În inima unui sunet).
Dihotomia Timp-Spaţiu ori Timp-Materie este prezentă în poemele : Anabasis; Marea Operă; Implacabila Trecere; Răspântie; Spaţii fluide; Timp desfrunzit; Anotimpuri trecând ; poeme în care autorul recunoaşte Timpul drept Mare Stăpân.
Avem de-a face cu un univers populat de „constelaţii de umbre”, de „ucigaşe vibrări ale spaţiului; de „lumina care putrezeşte încet”; de „spaţii fluide”; „chipuri transparente, de „inefabile zboruri/ Spre celălalt capăt al Luminii” (Implacabila trecere); şi de „rătăcitoare semne”, în „licărul constelaţiilor”; „dincolo de întâmplările unor vechi şi neînţelese vibraţii/ Taina unui etern paradis pierdut” (Anotimpuri trecând).
De asemenea, suntem confruntaţi cu imagini apocaliptice, viziuni stranii, onirice, „ucigaşe vibrări ale spaţiului”, viziuni cosmice în poemele : Implacabila trecere; Nadir latent; Anabasis; Mâna nevăzută; O pată de lumină albastră; Constelaţii de umbre; Foşnet de ploaie; Rătăcitoare semne; Doar o vibrare; Ora înfiorată; Mai bate o lună; ş.a.
Şi totuşi există o umbră insidioasă de apăsare, de stranietate, de angoasă legată de curgerea ireversibilă a orei şi de Marea necunoscută în faţa căreia omul se prezintă nud, cu braţele încărcate ori deşarte, în spaţiul cel fără de fruntarii, fără de porţi şi uşi din abisul eternităţii :
„Ce armonie neştiută va încălzi atmosfera din care voi pleca/ Odată cu fiecare secundă risipită din făptura mea?/ Fiecare clipă din zi se va transforma, oare, într-un oftat al nopţii,/ Şoaptele mele vor putea deveni sărbători într-o lume visată?/ Voi putea descoperi dincolo o altă realitate, învingându-mi teama/ Sau voi putea pluti din nou, ca un fum, peste stâncile singuratice/ Care străjuiesc portul în care nici o corabie nu se mai întoarce…// Aud cum se desfrunzeşte copacul vieţii/ O răcoare uriaşă vibrează sub viaducte de flori/ Iar aripile mele se irosesc incendiate într-o teamă continuă/ Navigând spre continente pierdute, sub zodii abia bănuite// Şi cât de confuză va rămâne zodia în care nu mă voi mai întoarce!” (Zodia din care voi lipsi).
Angoasa timpului risipit ireversibil pare să-l sugrume : „Ore speriate mă privesc din unghere ascunse/ ore pe care n-am să le mai întâlnesc niciodată” (Trecând prin cumpăna nopţii). Pacea lăuntrică, seninătatea se aştern însă în cele din urmă, izvorâte din vechi rugăciuni : „Astăzi toate cărările duc în direcţii opuse,/ De parcă-ar fi fugărite de nişte fantome senine/ Rămân doar întâmplările din ce în ce mai diafane,/ Din ele se desprinde o umbră care seamănă cu a mea/ Şi un izvor de nelinişte prea timpuriu şi tăinuitor./ Prăpăstiile de aur spulberă în zvonurile sonore/ Ce vin dintr-un exil străvechi// Şi-aştept să aud un dangăt de clopot final/ Îngânând liniştea venită din vechi rugăciuni” (Trecând prin cumpăna nopţii).
Adevărat năvodar ce-şi prinde anii-n mreajă, deşi se află într-un ”ocean de singurătate”, Poetul a depăşit bornele de hotar ale vieţii şi bătând insistent la porţile din anticamera veşniciei, străbate noaptea spre o nouă zi care se anunţă cât se poate de promiţătoare.
Stăpân peste „herghelii de numere impare” şi peste „dimensiunea Haosului”, Viorel Dinescu a sărit dezinvolt peste etapa schimonoselilor lirice ale generaţiei sale, leoarcă de vulg, de isterie colectivă, care-şi ţipă obsesiile şi neputinţele fizice până la schizofrenie şi paranoia, a sărit peste bariera mimetismului steril care nu mai produce nici o emoţie estetică, peste spiritul gregar atât de frecvent şi agresiv. El şi-a căutat şi şi-a aflat drumul singur şi singular, rod al lecturilor asidue şi elitiste din marea cultură a lumii, s-a detaşat vizibil de orice influenţă, pentru a se prezenta cu braţele încărcate de miresmele harului, să ne împărtăşească, fie şi o fărâmă din Marea Lumină a Lumii.
Căutător al formei ideale, al „orei ideale”, Viorel Dinescu, biciuit de ninsori tăcute, ori vorbitoare în vis, ori tragice ninsori ancestrale, „Trece prin păduri pustii/ Şi poartă în privire constelaţii/ El vede trenuri de melancolii/ Făcând popasuri inutile-n staţii” (Biciul de ninsoare).
Sobru şi sugestiv, dar având vocaţia limbajului poetic, muşcat de zăvozii melancoliei, dar impunându-şi imperative didactice superioare, îndrăgostit de forme şi de concepte şi scufundat în adâncurile spirituale ale limbii, acest lider de generaţie îşi continuă demersul liric, ducându-l pe culmi inimaginabile. Adânc forând în ecologia universului uman şi schimbând registrul după forma mentis, Viorel Dinescu dă cuvântului o intenţionalitate revelatoare, receptând fiecare sunet după muzica aştrilor lăuntrici.
Lumea ideală a lui Viorel Dinescu pare o lume stranie, populată de lupi, zăpezi, păsări împăiate, secunde cangrenate, ierburi de purpură, nopţi rezemate de sunete, furtuni de linişti, „păduri de stele/ când verde luna sângerează” (Chip împrumutat). De asemenea, „formule cât mai exacte” şi „geometrii de-o antică splendoare”; „vâltori cu umbre-amestecate”; „icoane de lemn peste care liniştea cade” (Amânare); „arcadele luminii crăpate-n panoplii” (Masca pădurii); „fluturi divini ieşind de sub pământ” (Recurs), „salcâmi albaştri”, „gâturi lungi de lebede-ntristate” (Oglinzile verzi) etc.
„Un timp violet cu ore vinovate” – dezvăluie „freamătul materiei minuscule”, „pune fragmente de viaţă pe geamuri” (Mişcare suspendată), în timp ce „răcoarea lasă-o umbră lungă/ În visul care nu se mai întoarce” (Întrebări).
Dar în „rumoarea clipelor solemne”, Poetul, geamăn cu timpul discret ca şi-altădată, construieşte un „pod de vise”, aşteptând zadarnic „ora ideală” (Ora ideală).
Citind cartea lui Viorel Dinescu – Arhipelag stelar, am simţit pe obraz o aripă de înger, drept pentru care, nu-mi rămâne decât să îngenunchez în faţa sufletului său, cu reverenţa uceniţei în faţa magistrului.
Cezarina ADAMESCU
______________
01 Septembrie 2011 – Artur Silvestri: „Radiografia spiritului creol – Cazul Miron Radu Paraschivescu“, ediţia a II-a, îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, Bucureşti, Editura Carpathia (Ion Pachia Tatomirescu)
Miron Radu Paraschivescu la o lectură de argint. Recenta reeditare a lucrării de factură cazuistic-monografică, Radiografia „spiritului creol“ – cazul Miron Radu Paraschivescu, de Artur Silvestri (ediţia I: 2004; ediţia a II-a, prin grija Marianei Brăescu Silvestri, 2010*), păstrează, fireşte, o Notă la prima ediţie, datând din martie 2004, dar cu capitolul (ce, în prima ediţie, făcea „închiderea cazului“) Soartă postumă, istorie stranie (pus la ediţia secundă) «în loc de prefaţă», după care se aşterne mai la vale cuvântul „deschiderii“ propriu-zise, Dincolo de „patologia neîncrederii“, relevându-se apoi – într-o decadă de aur – următoarele „secţiuni“ / „obiective transmonografice“: Miron Radu Paraschivescu în lumea prin care a trecut (pp. 38 – 78), Poezia: către un realism „sans rivages“ (pp. 79 – 174, cu subcapitolele „cardinale“: «Doctrina inovaţiei şi sensibilitatea „decadentă“», «Un mit al „spiritului creol“: Cântice ţigăneşti», «Episodul „academist“», «Triumful lui Proteu»), O metodă de creaţie: „tălmăcirea“ (pp. 175 – 186), „Poemele dramatice“: expresionismul ca necesitate neînţeleasă (pp. 187 – 203), Reportajul: de la „sociologia naţiunii“ la iarmaroc (pp. 204 – 253, cu subcapitolele: «Efectul „Alexandru Vlahuţă“», «O clipă într-o Românie a străvechimii», «Căderea în timp: „bâlciul“»), Două nuvele între I. L. Caragiale şi Camil Petrescu (pp. 254 – 263), „Memorii“ documentare şi imaginare (pp. 264 – 279), O posibilă gazetărie de „cronicar muntean“ (pp. 280 – 295), Efigie la „spiritul creol“ (pp. 296 –307). Structurarea / elaborarea silvestriană a acestor „secţiuni“ / capitole se datează în orizontul anilor 1980 / ianuarie (Râmnicu-Vâlcea) şi 1987 / august (Mânăstirea Ciolanu).
„Cazul“ este examinat cu multă fineţe de Artur Silvestri, dinspre modelul Omului Mare (căci Miron Radu Paraschivescu, într-adevăr, «vrednic fuse atunci când era pe pământ» – p. 127), dar şi dinspre creolitate, dinspre ceea ce şochează în istoria literaturii române, acele «nenumărate cazuri de vocaţie biruită şi de biografie supusă apăsării enigmatice, care o striveşte», dinspre «Golgota ce izbăveşte umanul, lăsând divinul să se releveze», dinspre observarea acelei impresii «de incompletitudine», «fără a se susţine totuşi necontestabil, impresia de eşec istoric şi de operă neisprăvită prin dramă personală; când nu sunt de-a dreptul tragedii ce impresionează, curmându-se prea repede talente ce poate ar fi atins genialitatea (precum Labiş, Cârlova şi poate Pavel Dan), aceasta rămâne doar impresie superficială când, de fapt, arată mize prea mari pentru puteri limitate; aici apare geniul pustiu, personagiul dramei naţionale, exponentul dacic sacrificat; el este cel chemat a face mult în timp scurt, convocând energii irosite anterior şi organizând ocaziile risipite; modelul impresionează; Heliade-Rădulescu, Hasdeu, Eminescu, Iorga şi Pârvan, Lucian Blaga, Cantemir şi Stolnicul deschid nesfârşite şantiere ce ar fi reclamat, spre a se încheia vreodată, contribuţii de generaţii, fiind evidentă aci năzuinţa, de nu chiar necesitatea consimţită a individului reprezentativ, a construcţiei peste fracturi…» (p. 24).
Lămurirea sferei semantice a creolităţii, clarificarea conceptelor de tipologie creolă, de spirit creol, solicită, fireşte, un amplu circuit critic-estetic, nu un „scurt-circuit“.
Artur Silvestri observă cu atenţie formulările invocate pentru lucrarea lor „împotriva curentului“: «universalism prin difuziune, cultură de import, adopţie de perspective», ori «metodologie nepotrivită», aproape-concluzionând: «Şi totuşi, ar fi greşit a se pune tipologia creolă doar în categoria reacţiilor culturale „satanice“, înţelegând prin aceasta subminarea voită, acţiunea nocturnă, conspiraţia organizată. Chestiunea se poate pune şi în termeni de onestitate. Iluzia protecţiei ca şi năzuinţa către o „civilizare“ văzută drept necesară sunt posibile şi în condiţii de sinceritate morală, fără a se presupune neapărat contribuţia demagogiei şi duplicitatea. La urma urmei, rezultatul contează şi esenţial este a se vedea ce şi cât din ceea ce se produce culturaliceşte în urmarea acestor adeziuni are valoare perenă şi dacă vocaţia nu-i astfel pierdută ori amânată pe căi ce nu duc, în fond, nicăieri. Bineînţeles că talentul ca virtualitate nu este condiţionat de ideologie şi nu decurge din ea dacă nu-i prezent în conformaţia sufletească inefabilă. Nu produci nimic din nimic. Când talentul există, capitală rămâne valorificarea lui în direcţia potrivită, ce îi asigură prefacerea din potenţialitate în act. […] Pierdută ori amânată, vocaţia îndrumată „creol“ şi, de fapt, în acest mod tulbure a dat un impresionant procent de reconsiderări ulterioare ale propriei poziţii, ce sunt risipă pură şi simplă căci o cultură trăieşte şi se exprimă prin monumente, nu prin palinodii. De vreme ce istoria îşi exprimă dimensiunea culturală prin individualităţi irepetabile, rezultă că este esenţial a se cere de la fiecare să dea ceea ce îi este propriu, lăsând urmaşilor valoare nu schiţă, operă, de fapt, ce contribuie, în felul ei, la construcţia Templului imaginar. Căci există, oricât ne-am feri de cuvinte mari, un soroc al creaţiei, un timp interior al scriitorului ce nu se va mai repeta niciodată cu aceleaşi caracteristici şi cu aceleaşi idealuri diferenţiate de la sine. Ceeea ce nu se face acum se amână şi va înmulţi fondul ipotezelor fără chip care, în materia fierbinte ce îşi caută trup, creează presiuni ce dezechilibrează evoluţia şi o nelinişteşte.» (p. 33 sq.). „Absenţa“ Templului Imaginar – despre care se face mai sus o subtilă grăire silvestriană – pe anumite segmente temporale ale istoriei Valahimii înseamnă, potrivit cazuisticii profunde, şi „construcţie căzută pe orizont“.
Revenind la subtilul concept silvestrian, spiritul creol, radiografia cazuistică de profunzime a lui Artur Silvestri detectează şi apoi operează cu materialul detectat „mutarea de orizont“ graţie unei noi sintagme expresionist-revelatorii, „de contrafort“: «istorie de convulsiuni biruite» (s.n.), ce nu angajează „ondulatoria“ blagiană, ci înaintarea zigzagată („abis – creastă – abis“, după teoria Matcă – Munte): «Iată de ce noi, ca români, ce ilustrăm o istorie de convulsiuni biruite, avem mai mult decât alţii sentimentul datoriei faţă de o cultură ce îşi recucereşte memoria după momente de predominanţă a spiritului creol, ajungând astfel să ne impunem într-o lume unde este loc, alături de alte universalii, şi pentru omul român. Prezenta încercare de portret nu-i propriu-zis o monografie, ci un studiu de caz, ce depăşeşte prin năzuinţă marginile obiectului.» (p. 36).
Ca în rundele de şah ale maeştrilor lumii, Artur Silvestri „mută regina“ de os paraschivesc, ori accentul circumflex al problemei, din „predominanţa“ spiritului creol al lui Miron Radu Paraschivescu, în epoca „pecetluitoare“ de operă, fără a numi-o proletcultism, deoarece, la data elaborării lucrării – cu intenţia de a publica-o prompt –, autorul ar fi avut de înfruntat o aspră cenzură (ori frazele sunt gândite, în această lucrare ca şi în altele, încât „să treacă“ de oricare dintre ferocii cenzori din respectiva perioadă malefic-istorică): «Vremurile, de fapt, îi îndrumă şi îi pecetluiesc opera, ce ne apare nu o dată inexplicabil de îndepărtată de proiectul ei interior şi de virtualitatea ce s-ar fi putut traduce în mod strălucit în concret şi nu s-a tradus. El rămâne a exemplifica – în locul marelui scriitor ce se prefigura – întâi de toate, drama vocaţiei amânate fără termen şi a talentului risipit fără rost ori depus în forme prea de tot mărunte faţă de anvergura operei ce ar fi putut să fie şi n-a fost.» (p. 36).
Există în această lucrare a lui Artur Silvestri şi aserţiuni de alarmă, ivite parcă din bronzul clopotelor mânăstireşti de pe vremea lui Ştefan cel Mare (ca, de pildă, în Soartă postumă, istorie stranie, datând din 5 martie 2004): «Aici, omul fără istorie nici nu imaginează astfel de atitudini iar când aceste ştiri îi trec pe la ureche nu înţelege şi le ia în derâdere. Fi-va cu putinţă mâine altă soartă editorială decât cea ambiguă ce se rezumă aci ? Indiscutabil că nu. Căci într-o ţară unde nici măcar un scriitor, cât ar fi de neînsemnat, nu are ediţie de „opere complete“ a gândi măcar o excepţie ce nu s-ar sprijini pe nici un argument este cu desăvârşire de neînchipuit. Intră aici iresponsabilul colectiv şi atitudinea gregară ce caracterizează omul român în materie de valori dacă nu chiar blestemul pomelnicului ars ce începe a defini lumea de aici, care îşi pierde memoria şi îşi uită predecesorii. Etapele ce aduc, la drept vorbind, „moartea definitivă“ se observară şi în ceea ce este postumitatea lui Miron Radu Paraschivescu. Uitarea apăru şi chiar se multiplică, de îndată ce poetul dispăruse din manualul şcolar iar numele încetă să mai circule pe această direcţie. Acest moment aşeză o placă grea, de granit, peste valoarea populară a unei opere ce nu se socotise vreodată a fi prea în exces folosită în scop educativ.» (în ediţia I: p. 123 / în ediţia a II-a: p. 11).
Şi prin exemplara lucrare cazuistic-monografică, Radiografia „spiritului creol“ – cazul Miron Radu Paraschivescu, Artur Silvestri se dovedeşte a fi un veritabil spirit balzacian, nu „creol“, şi de aici, poate, impresia de „descendeţă călinesciană“, pe care i-o evidenţiază, în 1981, criticul Nicolae Ciobanu, pe lângă exact-aplicatele „epitete-binom“, valabile pentru toate anotimpurile-i creatoare, «dezinvolt şi preţios, retoric şi fastuos, graţios şi incisiv – într-un cuvânt, impunătoare alură de critic artist», şi – mai adăugăm noi (pentru scandare) – un justiţiar incontestabil şi bărbos, ca un adevărat atlet al lui Iisus Hristos. Iar dinspre lumina istoriei veridice a literaturii valahe, Radiografia „spiritului creol“…, de Artur Silvestri, rămâne una dintre cele mai profunde analize ale „întregului“ operei lui Miron Radu Paraschivescu, din câte s-au ivit până în prezentul, ori până în „perfectul conjunctiv“** de azi (*Artur Silvestri, «Radiografia spiritului creol – Cazul Miron Radu Paraschivescu», ediţia a II-a, îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, Bucureşti, Editura Carpathia, 2010; pagini A-5: 320; ISBN 978–973–7609–51–9. ** O variantă a prezentei cronici, cea de la ediţia I, cu titlul O carte despre autorul «Cânticelor ţigăneşti», a apărut în revista timişoreană, Rostirea românească, anul XI, nr. 1 – 2 – 3 / ianuarie – februarie – martie, 2005, pp. 63 – 65).
____________________________ 
____________________________ 
____________________________
___________________________
ION PACHIA TATOMIRESCU
___________________________
CONSTANTIN MIU
___________________________
ADRIAN BOTEZ
___________________________
CEZARINA ADAMESCU
___________________________
CORNELIU VASILE
__________________________
GHEORGHE POSTELNICU
___________________________
AUREL ANGHEL
__________________________
DANIELA GIFU
____________________________
O CARTE PE ZI 
Lasă un comentariu