O CARTE PE ZI

30 Noiembrie 2011 – Gabriel Stănescu: „Mircea Eliade. Odiseea omului modern în drum spre Itaca“, Ed. Criterion publishing (Lucian Gruia)

Poetul, eseistul, omul de cultură şi editorul Gabriel Stănescu (9 septembrie 1951 – 22 noiembrie 2010),  şi-a dedicat viaţa promovării culturii româneşti autentice în lume, prin revista Origini şi editura Criterion Publishing, pe care le-a fondat şi condus.

În cadrul editurii menţionate, a iniţiat o colecţie valoroasă, dedicată marilor personalităţi ale culturii noastre, aşa cum au fost acestea receptate de contemporanii lor. Au apărut până acum asemenea crestomaţii întocmite de Gabriel Stănescu pentru: Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu şi Petre Ţuţea.

Despre Mircea Eliade a scris el însuşi această carte remarcabilă pe care o prezint în continuare.

În general, cărţile dedicate operei lui Mircea Eliade sunt cercetări care se adresează specialiştilor. Eseurile lui Gabriel Stănescu umplu un gol în exegeza eliadescă, prezentând omul şi opera pentru publicul larg.  Cartea,  pe care o analizăm, cuprinde 32 de microeseuri, în cuprinsul lucrării, şi 4 în Addenda, toate, la un loc, conturând personalitatea complexă a enciclopedistului Mircea Eliade.

Textele, care pot fi grupate tematic în cinci categorii, revelează formarea personalităţii lui Mircea Eliade în condiţiile istorice, sociale şi politice date, care-i i-au determinat crezul şi sintetizează temele importante ale  literaturii şi studiilor ştiinţifice de  istoria religiilor semnate de  savant.

1.  Date biografice semnificative (Mansarda, Schiţă de portret, Avatariile cărturarului la tinereţe, Ţara şi Exilul, Epoca marilor Sinteze, Camuflare ale imaginarului, Nobelul refuzat, Dosarul „Tzoladot”,Mâna lungă a Securităţii, Mass-media, un mit al lumii moderne?)

Gabriel Stănescu se opreşte asupra darelor biografice cu relevanţă asupra gândirii politice, literaturii şi operei ştiinţifice ale scriitorului şi savantului.

Mircea Eliade s-a născut la 13 martie 1907 în Bucureşti. Încă din copilărie a beneficiat de accesul la biblioteca părintească ce cuprindea peste 500 de volume. Mansarda, de pe strada Melodiei, unde şi-a petrecut adolescenţa, va fi celebrată în Romanul adolescentului miop (elaborat în perioada 1923-1924, când avea 16-17 ani şi editat postum). Încă de pe acum, autorul simţea că era predestinat să elaboreze o operă majoră.

Primele încercări literare le-au constituit colaborările la revista Visătorul a liceului Spiru Haret (al cărui elev era). Din această perioadă datează prietenia cu Mihail Sebastian, amiciţie care se răceşte după ce Eliade începe să cocheteze cu mişcarea legionară.

Atras de gândirea indiană, studiază Istoria filosofiei indiene de Surendranath Dasgupta, cel care avea să-i conducă studiile şi lucrarea de doctorat în yoga, începând chiar din 1928. După întoarcerea din India, devine asistentul profesorului Nae Ionescu şi colaborator la Cuvântul (condusă atunci de profesor), revistă desfinţată de regele Carol al II-lea, după lovitura de stat.

Din cauza adeziuni la mişcarea legionară, Mircea Eliade a fost încarcerat, împreună cu Nae Ionescu, Nichifor Crainic şi alţi intelectuali (simpatizanţi sau membri ai acestei mişcări), în lagărul de la Miercurea Ciuc, după o lună şi jumătate de la condamnarea lui Zelea Codreanu (iunie 1938). În perioada detenţiei, are loc un progrom al leginarilor, din ordinul lui Carol II şi al primului ministrul Armamand Călinescu, după asasinarea lui Codreanu, dar Mircea Eliade scapă  de la moarte fiind spitalizat la Moroieni. Este eliberat în acelaşi an. După anul universitar 1937-1938, profesorul Nae Ionescu şi asistentul său Mircea Eliade vor fi înlăturaţi din învăţământ sub pretextul hilar că lucrările lor promovează pornografia.

În sprijinul liderului generaţiei interbelice, rămas fără loc de muncă, Alexandru Rosetti (directorul Fundaţiilor Regale) reuşeşte să-l convingă pe Constantin Giurescu (ministrul propagandei), să-l trimită pe Eliade ca ataşat cultural la Legaţia Română din Londra (în 1940). După război, datorită impunerii regimului comunist în România, istoricul religiilor alege calea exilului, stabilindu-se întâi la Lisabona. În perioada 1945 – 1956 locuieşete la Paris, unde  colaborează la revistele româneşti ale exilului: Îndreptar, Revista scriitorilor români, Cuvântul în exil, România, Limite, Prodomos, Fiinţa Românească, Caiete de Dor, Uniunea Română etc. Înfiinţează revista Luceafărul şi un centru de studii româneşti. În perioada 1946-1948  este profesor la Ecole Pratique des Hautes Etudes şi apoi la Sorbona. Georges Dumezil îl introduce la celebra editură Gallimard.

Gabriel Stănescu afirmă că plecarea lui MirceaEliade în America s-a datorat sâcâielilor provocate de studenţi marxişti trimişi de profesorul Lucien Goldmann ca să-l întărâte, amintindu-i de tinereţea legionară. Anton Golopenţia îl recomandă pe Eliade profesorului Joachim Wash (pe care-l cunoscuse din timpul studiilor sale la Leipzig) şi acesta îl invită în SUA. Astfel începe aventura americană a lui Eliade, în perioada 1956 -1986 (până la moartea sa). Va fi profesor de istoria religiilor la Divinity Scool, Universitatea din Chicago. După ce se afirmă cu opera sa ştiinţifică, este numit redactor şef la monumentala Enciclopedie a religiilor la care au lucrat 1400 specialişti.

În perioada de dezgheţ ideologic (1964-1971) se încearcă recuperarea lui Eliade în scopuri propagandistice de către regimul comunist din RomÂnia. În 1971 este invitat în ţară de Patriarhul Iustinian ca să viziteze Patriarhia şi să conferenţieze la institutele teologice universitare din Bucureşti, Sibiu  şi Academia Română pentru a i se decerna titlul de membru corespondent al instituţiei (invitaţia comunicată de Corneliu Bogdan ambasadorul României la Washington prevedea şi o cină cu Ceauşescu). Eliade refuză invitaţia.

În 1980 este propus, de Universitatea din Lyon) pentu premiul Nobel care va fi acordat însă polonezului Milosz, pentru că împotriva lui Eliade s-a dus o campanie ocultă pornind de la adeziunea sa la mişcarea legionară de care nu s-a dezis. Se pare că scriitorul Saul Bellow, evreu emigrat din Rusia, nu a fost  străin de această mârşăvie. Când a primit premiul Nobel, întrucât şi-a cerut scuze fată de Eliade când a primit premiul Nobel, Saul Bellow a căzut în genunchi în faţa profesorului, considerând că savantul român ar fi fost mai îndreptăţit să primească acest premiu. Altă propunere, în favoarea acordării premiului Nobel lui Eliade, vine în 1984 din partea scriitorului Paul Goma aflat în exil la Paris, dar rămâne şi aceasta fără rezultat.

Când a împlinit 60 de ani, Mircea Eliade a fost numit Doctor Honoris Causa la Sorbona.

A fost căsătorit de două ori, prima soţie Nina Mareş a murit de cancer, a doua a fost Catrinel care i-a supravieţuit.

Mircea Eliade se stinge din viaţă la 22 aprilie 1986 la Chicago,  în vârstă de 79 de ani.

2. Naţionalismul lui Mircea Eliade (Nae Ionescu sau nevoia de modele, Naţionalismul creator, Tradiţia enciclopedică,  „Linia” Eminescu, Mai au românii instinct statal?, Tradiţionalism versus modernitate, A fi sau a nu fi…român? „Să se fi pierdut sămânţa Romei?”)

Într-o convorbire cu Lucian Blaga , Eliade mărturiseşte: „Noi românii avem misiunea de a crea un om universal, altul decât cel întrupat de greci sau de Renaştere.” La noi, dincolo de vicisitudini: „Există forţa creaţiei, există această vână bogată şi peste putinţă de secat. (…) căci orice poate pieri în lume, şi lumea ar putea părea încă frumoasă – dacă înapoia unui neam veghează elitele creatoare.”

Pentru Eliade naţionalismul reprezintă o stare de spirit.: „Cât timp va exista, undeva în lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată”. Naţionaliştii nu sunt eroi, conducători, ci cretaori. Eliade e tot mai convins că el e chemat să continue linia eminesciană în cultura română, ca scriitor de ficţiune şi ca istoric al religiilor. În JURNAL PORTUGHEZ – Eliade afirmă că pentru un exilat a-l citi pe Eminescu echivalează cu o întoarcere acasă.

Referitor la aderarea lui Mircea Eliade la mişcarea legionară, Gabriel Stănescu afirmă următoarele. Scopul mişcării legionare era „împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu” Legionarismul reprezenta: „mişcarea de reînnoire spirituală pe baza principiilor creştine autohtone…era singura opţiune a tinerei generaţii interbelice în acel marasm social şi politic datorat camarilei regale şi suveranului.”

Aderarea la mişcarea legionară (până să fie partidşi să organizeze crime) ale intelectualilor nostri de marcă se explică prin faptul că erau sensibili la o mişcare spirituală in tradiţia noastră ortodoxă, şi care reprezenta, în acel moment istoric, singura alternativă la  regimul corupt care conducea ţara. Areticolul scris de Mircea Eliade, Piloţii orbi, publicat în Vremea (17,12,1937) este şi astăzi foarte actual. Democraţia, de la 1918 încoace, promovată de politicieni corupţi a dus la zdrobirea instinctului nostru statal. Eternitatea se aduce „numai prin ce se gândeşte, forţele care susţin istoria unei ţări … n-au nimic cu politicul, nici economicul, nici cu socialul. Ele sunt prestate şi exaltate numai de către intelectualii unei ţări, de avangarda care singură, pe frontierele timpului, luptă contra neantului”. Participarea la politic, aduce laşitate, corupţie şi trădarete.

Specificul românilor, după Mircea Eliade rezultă din situarea lor la distanţă egală între Orientul cu rădăcini neolotice ţi Occidentul greco-roman. Polaritatea tradiţionalism-modernism aduce o tensiune creatoare stimulatoare. Mitul meşterului Manole, circulă în balcani, dar varianta  noastră este cea mai reuşită stilistic. Mioriţa reprezintă specificul nostru. Tinerii generaţiei de atunci repugnau autohtonismul în numele unui occidentalism superior. Azi se petrece acelaşi lucru. Reprezentanţii Institutului Cultural Român îl acuză pe Eminmescu de mentalitate burgeză, naţionalism, protolegionarism şi provincialism romantic.

În replică, „teroarea istoriei” a condus la solidarizarea neamului nostru cu natura în creştinismul cosmic spoecific.

Enciclopedismul lui Eliade poate fi situat în linia naţionalistă: Eminescu, Maiorescu, Nae Ionescu, Haşdeu, Iorga.

3. Teme religioase/mitice/sacre (Românism şi Ortodoxie, Secretul lui Mircea Eliade, Prolegomene la spiritualitatea arhaică, Un mod de a fi în lume, Înapoi în protoistorie, Mituri, arhetipuri şi repetare. O schimbare de paradigmă, Sacrul şi profanul,”Vârstele” timpului, Întrebare fără răspuns, Zădărnicia Istoriei, Strada Mântuleasa,

Ca şi pentru Nae Ionescu, Mehedinţi, Nichifor Crainic etc, Eliade consideră ortodoxia cea mai bună dintre religii: „Socotesc ortodoxia acel sens sublimal omului şi vieţii la care se ajunge fie pe cale mistică (experienţă individuală), fie prin contact cu umanitatea (…) Cred că la ortodoxie se vor opri cei mai mulţi din ultima generaţie, pentru că ortodoxia rezolvă antagonismul dinamic dintre Iisus şi Apollon – Dionisos, pentru că sensul creştinismului e cel mai perfect spiritual, aşadar cel mai real şi mai fecund.”

Întrucât savantul Eliade a cercetat toate religiile fără părtinire, Emil Cioran consideră că savantul era „singurul credincios fără religie”.

Eliade critică teoriile care cataloghează culturile extra-europene simple superstiţii şi pe cele care consideră că  viziunile magico-religioase aparţin unei faze înapoiate din evoluţia mentală a omenirii. Pentru a le înţelege şi valorifica, Mircea Eliade a pornit de la cosmogoniile acestor popoare, de la concepţia omului arhaic despre lume. În această muncă titanică, folclorul a constituit un adevărat instrument de cunoaştere. În urma cercetărilor sale, Mircea Eliade conchide că nu există culturi majore şi minore. Sacrul nu este un „stadiu din istoria conştiinţei” ci un „element  în structura acestei conţiinţe”, la primitiv, sacrul e inerent modului de a fi al omului în lume. Unitatea în diversitate a Europei trebuie să includă şi fondul ancestral autohton, valoarea incontestabilă a folclorului nostru (DE ZALMOXIS À GENGIS-HAN, Ed. Payot, Paris, 1970).

 Într-o scrisoare către teologul George Alexe, din anul 1966, Eliade afirmă: „N-am renunţat încă la gândul din tinereţe de a prezenta într-o zi religiile daciei în perspectiva istoriei religiilor.”

Scrul nu implică credinţa în Dumnezeu, zei sau spirite ci  „experienţa unei realităţi şi izvorul conştiinţei de a exista în lume”. Şi în marxismul profan Eliade descoperă mari mituri biblice: lupta escatologică dintre bine şi rău, eroul (conducătorul divinizat , Mao/Stalin/Lenin ultimul împărat/ţar), instaurarea Vârstei de Aur etc.

Vocaţia transcendentă a omului religios, constă în imitarea comportamentului divin. Timpul mitic este ciclic, pe când cel modern/istoric, liniar şi limitat. La indieni, un ciclu complet (mahayuga) durează 12 mii de ani şi cuprinde patru cicluri/vârste. Primul durează 400 de ani de auroră, 4000 de ani de ciclu propriu-zis şi 400 de ani de crepuscul; al doilea, 3000 ani (300 de ani auroră, 300 de ani crepuscul); al treilea, 2000 de ani şi ultimul, 1000 de ani. Noi suntem acum în Kali-yuga, vârsta tenebrelor. Universul, inclusiv omul, se degradează de la ciclu la ciclu.

Anul liturgic creştin reprezintă o repetare periodică a Naşterii şi Crucificării lui Iisus. La sfârşitul fiecărui ciclu oamenii vor fi judecaţi pentru faptele lor. Eliade visa să se sustragă timpului. La nivel naţional, Lucian Blaga susţinea că poporul nostru a supravieţuit în perioadele de restrişte, sabotând istoria.

4. Odiseea omului modern (Odiseea omului modern, Ţara şi Exilul)

Pentru Mircea Eliade, peregrinările geografice ale omului, chiar exacerbate în secolul nostru, reprezintă traseul iniţiatic al regăsirii de sine, al întorcerii la centru. Cu alte cuvinte, viaţa fiecăruia dintre noi reiterează mitul lui Ulise. Gabriel Stănescu schiţează odiseea istoricului religiilor (pe care le-am prezentat la primul paragraf al prezentei recenzii).

Mircea Eliade a suferit ca nici un alt azilant, drama exilului. Dar să-l cităm pe Mircea Eliade care, referindu-se la proriul său exil, afirma că a refăcut pe cont propriu călătoria iniţiatică a lui Ulise, care reprezintă: „prototipul omului, nu numai modern, dar şi al omului legat de viitor pentru că este tipul călătorului hăituit. Călătoria sa este o călătorie spre Itacha, cu alte cuvinte, spre sine însuşi.”

Pentru Mircea Eliade, în această perioadă, singura alinare a constituit-o limba română, iar literatura a scris-o numai în această limbă. Pentru Vintilă Horia, exilul se prezintă în faţa lumii prin cei care crează în ritm românesc şi Mircea Eliade reprezintă cel mai ilustru exemplu.

Într-un interviu acordat lui Claude-Henri Rocquet (Încercarea labirintului), Mircea Eliade declara că modelul care l-a ajutat să se „desţăreze”, l-a constituit Dante care, deşi a trăit ultimii 20 de ani departe de Florenţa sa natală, a reuşit să se regăsească pe sine şi să termine DIVINA COMEDIE.

În capitolul intitulat Ţara şi Exilul, Gabriel Stănescu menţionează un aspect revelator pentru verticalitatea morală a istoricului religiilor, care merită consemnat.  În timpul „dezgheţului ideologic”, în anul 1971, Mircea Eliade este invitat de Patriarhul Iustinian să conferenţieze la Institutele Teologice Universitare din Bucureşti şi Sibiu, precum şi la Academia Română (pentru a i se decerna titlul de membru corespondent). Dar în program era prevăzută o cină oficială cu Ceauşescu. Mircea Eliade a refuzat acest compromis.

5. Literatura (Zădărnicia Istoriei, Camuflaje ale imaginarului, Strada Mântuleasa)

În perioada de relaxare ideologică dirijată, pentru a atenua criticile înverşunate ale Occidentului, regimul comunist din România a permis publicarea unor scriitori importanţi, neînregimentaţi politic. Lui Mircea Eliade i se publică volumele: MAITREYI. NUNTĂ ÎN CER (1969); LA ŢIGĂNCI (1969), ÎN CURTE LA DIONIS (1980).

Pornind de la acest eveniment, Gabriel Stănescu analizează un aspect principal al literaturii eliadesciene şi anume ieşirea din istorie. Se impun câteva observaţii preliminare.

În ASPECTE ALE MITULUI, Mircea Eliade precizează: „Surprindem în literatură, într-un mod mai viguros decât în în celelalte arte, o revoltă împotriva timpului istoric, dorinţa de a ajunge la alte ritmuri temporale decât cele în care suntem siliţi să trăim şi să muncim.” În aceeaşi carte, autorul precizează că descoperind sacrul în profan, prin întoarcerea la mit şi trăirea rituală a acestuia, putem ieşi de sub „teroarea istoriei”. Salvarea din efemer o constituie creaţia umană.

Acest aspect îl urmăreşte Gabriel Stănescu, referindu-se la prozele lui Mircea Eliade: NOPŢI DE SÂNZIENE, SECRETUL DOCTORULUI HONIGBERGER, NUNTĂ ÎN CER, ŞARPELE, PE STRADA MÂNTULEASA etc.

Medicul din SECRETUL DOCTORULUI HONIGBERGER dispare chiar fizic, făcând exerciţii yoga pentru ieşirea sufletului din trup, Iozi, fiului unui rabin, dispare într-o pivniţă cu apă, de pe STRADA MÂNTULEASA, hrubă marcată de anumite semne ezoterice (la fel şi Lixandru, din aceeaşi nuvelă) etc. Explicaţia constă în faptul că sacrul reprezintă o lume paralelă, la fel de consistentă fizic, ca şi lumea reală, profană.

Gabriel Stănescu analizează cu minuţiozitate romanul NOPŢI DE SÂNZIENE, întrucât acesta reprezintă o frescă social-istorică a României din perioada 1936 – 1949 şi în peronajul principal Ştefan Viziru, regăsindu-se anumite date biografice importante din viaţa autorului, precum şi implicaţiile intelectualilor în mişcarea legionară. Viziru face şi el detenţie în lagărul de la Miercurea Ciuc dar nu se consideră adeptul mişcării legionare, preferând democraţia. Gabriel Stănescu se întreabă dacă această afirmaţie a personajului nu constituie cumva dezicerea autorului faţă de Gardă. Se ştie că în tinereţe, Mircea Eliade a scris entuziaste articole pro-legionare în revista Buna Vestire, dar asistentul său, I. P. Culianu, afirma că profesorul nu a fost înregimentat. Problema a rămas neelucidată, întrucât Mircea Eliade a păstrat tăcere asupra acestui subiect, în întreaga sa viaţă.

Revenind la problema ieşirii din timpul profan, Ştefan Viziru caută pe parcursul întregii ficţiuni romaneşti să regăsească paradisul copilăriei şi în momentele de reverie i se pare că ceasornicele s-au orit.

Dacă pentru Mircea Eliade putem cucerii eternitatea încă din viaţa profană prin creaţie culturală, cred că el a reuşit deplin acest lucru. Nu numai prin prozele sale de excepţie, dar şi prin cercetările sale de istoria religiilor între care primează ISTORIA CREDINŢELOR ŞI IDEILOR RELIGIOASE (ediţia în limba română fiind publicată în anul 1980).

După această analiză a capitolelor cărţii, trebuie să remarcăm faptul că şi Addenda cuprinde texte importante, între care primează cel în care Gabriel Stănescu se opreşte asupra monumentalei monografii (în două volume) semnată de Mac Linscott Ricketts – RĂDĂCINILE ROMÂNEŞTI ALE LUI MIRCEA ELIADE (Mircea Eliade. The Romanian Roots. 1907-1945),  publicată în anul 1988 la Columbia University Press din New York.

Autorul a studiat istorie religiilor cu Eliade la Chicago, între anii 1959-1964, a învăţat româneşte  şi a cercetat la Biblioteca Academiei din Bucureşti articolele scrise de Mircea Eliade de la debutul din 1921 şi până la 1945. Mac Linscott Ricketts se foloseşte de această ocazie pentru a-şi apăra mentorul de acuzaţiile  de antisemitism, aduse de Lavi Loewenstein (originar din Tromânia) în revista Toladot şi de Alexandra Laignel-Lavastine, acuzaţii care au contribuit la neacordarea premiului Nobel lui Mircea Eliade. Cartea lui Mac Linscott Ricketts o voi comenta cu altă ocazie.

                                                              *

                                                           *    *

Viaţa tumultoasă a lui Gabriel Stănescu, asemănătoare în câteva puncte esenţiale cu a lui Mircea Eliade,  ilustrează şi ea, cu prisosinţă, odiseea omului modern, mit atât de drag istoricului religiilor. Acum când se împlineşte un an de la ieşirea din timp a exegetului (22 noiembrie 2011),  îi voi trece în revistă principalele date bio-bibligrafice, ca un pios omagiu.

Gabriel Stănescu s-a născut la 9 septembrie 1951, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti în 1977. În timpul studenţiei a devenit membru fondator al cenaclului Universitas şi a activat în presa studenţească, devenind membru al Uniunii scriitorilor în anul 1990. În 1991  Gabriel Sătnescu a emigrat în SUA, stabilindu-se în Atlanta/Georgia, dobândind statutul de refugiat politic. Poseda dublă cetăţenie, petrecându-şi viaţa pe două continente (în ultimii ani, devenind lector la facultatea de jurnalistică din cadrul Universităţii Spiru Haret din Bucureşti). A dobândit titlul de doctor în filosofie în anul 2002, cu teza: ”Particularităţi etnoculturale ale românilor americani. Contribuţii la studiul comparativ al etnosului românesc”.

Gabriel Stănescu a debutat în revista „Cronica” din Iaşi în 1969, apoi a publicat peste 15 volume de versuri şi 7 de eseuri. A fondat: Editura Criterion Publishing (Atlanta, Georgia în 1995), Asociaţia Internaţională a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români (1995), revista „Origini-Romanian Roots” (1997), Caietele internaţionale de poezie (1997)

A fost autorul mai multor volume de poezie dintre care amintim: Exerciţii de apărare pasivă, Ed. Albatros, 1984; Împotriva metodei, Ed. Albatros, 1991; America! America!, Ed. Euphorion, 1994; Sfârşitul care începe, Ed. Panteon; 1996; Peisaj cu memorie, Poeme haiku memory landscape, Ed. Criterion Publishing, 1996; Stress, Ed Helicon, 1998; Identitatea neantului, Colecţia Poeţi optzecişti, Ed. Axa, 1998. O speranţă numită Mayflower (Ed. T, Iaşi, 2008),  111 poeme (antologie bilingvă, 2010).

În cadrul editurii Criterion Publishing a iniţiat o colecţie valoroasă, dedicată marilor personalităţi ale culturii noastre, aşa cum au fost acestea receptate de contemporanii lor (Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu şi Petre Ţuţea – ultima chiar înainte de moartea iniţiatorului, survenită în fatidica noapte dintre 21/22 noiembrie 2010). Devotata sa soţie, Virginia Stănescu, editează şi conduce în continuare revista Origini, fondată de Gabriel Stănescu. Din păcate, editura Criterion Publishing, în care au fost publicate atâtea cărţi importante pentru cultura românească, şi-a încetat activitatea…

LUCIAN GRUIA

  __________________

29 Noiembrie 2011 – Ioana Stuparu: „Miniona“ piesă de teatru în trei acte, Ed Arefeana  (Geo Călugăru)

Cu o hărnicie de albină (Stuparu), în urma căsătoriei şi o cutezanţă de (Leu), avută de dinaintea căsătoriei, după ce s-a afirmat ca prozatoare, ziaristă şi critic literar, doamna Ioana Stuparu este pe cale să ia în stăpânire un nou tărâm literar, teatrul. >>>>

         « Miniona », titlul pe care l-a dat piesei cu care ne invită s-o cunoaştem într-o nouă şi, sperăm, benefică ipostază creatoare, i se potriveşte perfect, dacă ne referim la dimensiunea şi tematica, pe care şi-a ales-o.

         Atât subiectul cât şi intriga piesei, inspirate de ceea ce a urmat imediat după 1989, adică o răsturnare de situaţie, de reguli cu orice preţ, fără ca autorii lor să se gândească la urmări, au punctul de plecare în realitatea acelor timpuri.

         Acţiunea piesei aduce în faţa noastră o singură secvenţă din viaţa unei fabrici de textile. Vechiul director, un om cinstit, drept şi corect, capabil a fost alungat de lucrătorii acestei întreprinderi doar fiindcă aşa era moda acelor vremuri.

În locul său, ministrul de resort a adus o minionă, arătoasă, elegantă dar care, cum se va dovedi, nu peste mult timp, nepricepută la industria textilă şi la cârmuirea unei fabrici. Dându-şi seama de eroarea făcută, lucrătoarele şi funcţionarele se decid s-o schimbe, urmând, desigur, procedura legală: grevă japoneză, apoi grevă generală, prin ocuparea cu forţa a biroului directoarei şi deplasarea cu trenul a întregului colectiv revoltat la Bucureşti, unde, forţat de situaţie, ministrul aprobă schimbarea MINIONEI şi înlocuirea cu un om din fabrică.

Dar ca într-un teatru al absurdului, în finalul piesei, pe poarta fabricii apare tot fosta directoare: « Lavinia (disperată): Aoleo, ia uitaţi cine e pe drum! / Sanda: Cine? / Lavinia: Directoarea. / Sanda: Unde e? (aleargă spre fereastră). / Sanda (speriată): O intra  la noi în fabrică?! / Lavinia: Fugi, Sando, şi-ncuie poarta, să nu vină asta iar peste noi! / Sanda (iese alergând): Aoleo, atâta ne mai lipseşte!… » O piesă cu un filon deschis, cum însăşi viaţa ne oferă de atâtea ori surprize. O piesă bine gândită şi alcătuită cu indiscutabil talent.

Creatoare autentică, doamna Ioana Stuparu crede şi ne convinge şi pe noi că, dacă lutul nu poate fi cioplit, nici ideile despletite şi nici sălciile pieptănate, există totuşi o cale să alungăm întunericul din minţile şi sufletele noaste: când ne ţesem visele pe ghergheful timpului, să năvădim întunericul cu lumină.

Este calea pe care şi-a impus-o şi în care crede c-o ajută să se regăsească pe sine cea adevărată şi să se arate lumii, aşa cum este ea – albină şi leu, totodată.

                                               GEO CĂLUGĂRU

  ________________

28 Noiembrie 2011 – George Baciu: „În vestiarul inimii“ – versuri, Editura Tiparg, Piteşt (Daniel Dejanu)

De „Ziua Eminescului”, cea înmiresmată cu parfumul florilor de tei, am primit cu autograf de suflet, de la poetul George Baciu, o bijuterie de carte, semnificativ botezată „În vestiarul inimii” (Ed. „Tiparg”, Geamăna, 2011). Scriitor multilateral şi personaj luminos al vieţii noastre culturale, G. Baciu s-a impus mai întâi ca prozator, apoi s-a afirmat spectaculos ca poet. Conduce cu succes revista „Pietrele Doamnei”, în care scrie permanent tablete literare şi eseuri, colaborează la multe alte ziare şi reviste, iată, demonstrează că poetul domnişean se află într-o permanentă stare de veghe şi acţiune.

            În ultima vreme, poetul îşi deschide sufletul spre public printr-o nouă carte, îmbogăţită substanţial, cu poeme, lieduri şi confesiuni lirice, vitală hrană spirituală pentru o lume mai blândă şi mai suportabilă.

            Privesc cu încântare imaginea de pe prima copertă, care sugerează, parcă, zborul  ideilor, prin formă şi culoare, un zbor divin, pornit metaforic din „Vestiarul inimii” sale blânde, spre labirintul existenţial. În centrul imaginii se zbate „ca un ceasornic” de aur o inimioară cu aripi albe şi flăcări, străpunsă cu săgeţi de iubire din toate direcţiile şi înconjurată de steluţe argintii spre infinit… Pe un fundal roşiatic se zăresc falduri de lumini şi umbre, care sporesc misterul unei lumi încă necunoscute… O carte „încet gândită, gingaş cumpănită” (vorba lui Arghezi), ascunsă încă sub lacătul metaforei şi perdeaua simbolurilor lirice.

            Vrăjiţi de misterul poeziei, deschidem şi noi „vestiarul inimii”, unde descoperim că volumul este structurat în trei părţi: 1. În vestiarul inimii (48 de poezii, dintre care 16, proaspete); 2. Lieduri (18 preluate din „Gânduri…” şi 22, nou-nouţe) şi 3. Confesiuni (44 de perle meditative, inedite jocuri cu imaginaţia şi experienţa proprie). În toate aceste capitole constatăm o îmbucurătoare lărgire a universului său tematic, de la arta cuvântului, trecerea timpului, erosul, satul, dragostea maternă, istoria ş.a.până la o poezie vibrantă de emoţii divine.

            Prima impresie este fără îndoială aceea că poetul şi-a păstrat eleganţa şi sensibilitatea cunoscute din „Gânduri de la marginea lumii” (Ed.Rottarymond, Râmnicu-Vâlcea, 2010), o carte eveniment, pe care acad. Gh. Păun o recomandă cu autoritatea şi competenţa Domniei Sale: „(Des)involt şi temerar, căci poet e Baciul domnişan, cu carte-n regulă (…) solemn şi şturlubatic, îl prinde pe Eminescu de braţ, zâmbindu-i complice…”(Op.cit.p.5). Dacă în cartea amintită, ne punea pe gânduri cu „rugăciuni rostite către genunchi, nu către inimă”, în noua sa carte, mai generos cu „dorul de poezie”, G. Baciu ne invită chiar „În vestiarul inimii” sale, adică pe coordonatele sufleteşti, pentru a sădi în juru-i sămânţa binelui şi frumosului, pentru a medita profund la menirea artistului în societatea noastră. Poetul domnişan a învăţat, parcă, „ars poetica” de la marele poet german Novalis, care preciza că „Poezia este reprezentarea sufletului, care vindecă rănile deschise de raţiune, este corul din drama vieţii”(Novalis). Aşadar, Poetul inimii G. Baciu ne invită la raţiune şi meditaţii, la vindecare prin dialoguri lirice cu beneficiarii scrisului său: „ De din tine mi s-au clădit zilele/ ca o clipă ce n-are chip / peste care Dumnezeu şi-a aşezat oasele,/ nemurind-o” (De din tine,p.7). În dialog cu cititorul, poetul a descoperit plăcerea de a scrie o poezie a sentimentelor cu strategii de limbă exprimate metaforic: „De din tine mi-am ivit rostirea/ buzelor – două corăbii naufragiate/ pe ţărmul lutului tău, cu fiori de sirene/ şi dezmăţ de îmbrăţişări” (p.7). Preluând tehnica lui Nichita Stănescu, autorul „Gândurilor…” realizează o armonioasă concurenţă între „tăcerea necuvintelor ” şi arta cuvântului său liric. Cu un aer uşor enigmatic, el îşi defineşte mai bine timbrul poetic, într-un univers populat cu fapte, gânduri şi idei din propria filozofie, întemeiată pe raţiunea prezentului: „între noi faptele / şi pleoapa căzută a istoriei / peste mâinile întinse / căutând drumul” (Prezent, p.9).

            Pentru a defini însă natura artei sale, să pătrundem în universul poeziei care a dat şi titlul acestei cărţi: „În vestiarul inimii” //„Mă uit la tine anonim / şi mă povestesc. / Mai eram şi eu în preajmă, / prăfuit ca un ceas / din magazinul cu antichităţi, / numai duminica, / în vestiarul inimii” (p.5). Putem interpreta şi faptul că poetul a explicat titlul cărţii prin câteva idei poetice. Oricum, prin natura sa ardentă, Baciul domnişan îşi dezvăluie gândurile, uitându-se „anonim” şi povestind…Foloseşte însă verbul reflexiv „mă povestesc”, ceea ce sugerează intensitatea emoţională şi sentimentală a creaţiei sale artistice. Îşi expune sentimentele în anonimat, fără prea multă paradă. De fapt, Eul liric se vrea „anonim” într-o acţiune trainică, de sărbătoare a inimii („numai duminica”), pentru a semnala cadenţa de ceasornic a vibraţiilor lirice. Cu armele poeziei şi mai ales „cu necuvintele ne farmecă şi ne ştampilează memoria”(N. Stănescu, Respirări, p.174). Mesajul său liric, de o deschidere generoasă, oferă principiile şi normele fundamentale ale creaţiei baciene. De aceea, cred că poate fi considerată „ars poetica” volumului despre care vorbim. Nu întâmplător poezia este reluată şi pe ultima copertă, aşezată semnificativ sub privirile blajine din fotografia tânărului autor.

            George Baciu continuă mesajul liric tot sub masca metaforei, zornăindu-şi „tăcerea în clopotniţa buzelor” pentru a defini iubirea (sau iubita, care poate fi chiar poezia…) în mod surprinzător: „Ea era părul de lângă fereastra lumii mele, / bătrân, aplecat spre răsărit, / devastat din când în când de copiii vecinului de Rai” (Portret, p.6). Înţelegem că procesul creaţiei este deosebit de anevoios şi presupune un „suspin de fiecare pântec / însămânţat pe muchia de lut / a rădăcinii”(p.6). În viziunea poetului, uneori, poezia este o armă spirituală de sacrificiu „ca o cruce strivită de lehuzia / Mariei, înainte de facere”(p.6), ca o rugăciune pentru cititori şi chiar o formă de nemurire…

            Din noul volum aş putea remarca şi alte poezii care m-au încântat prin frumuseţea metaforelor şi imaginilor create: „Aştept aerul rupt”, „Prin ochii tăi”, „Desenasem chipul tău”, „Când se va crăpa de ziuă”, „Mai departe de inim㔺.a.

Mai zăbovesc însă la câteva deosebit de valoroase. De pildă, poezia „Trăiesc” relevă în mod inedit şi hazliu expresivitatea  cu care poetul aleargă prin gramatica limbii române, valorificând semnele de ortografie şi de punctuaţie: „Trăiesc în propria-mi viaţă, / pipăind povestea care sunt, / cu trei insomnii, / zăbovite în pântecul virgulei, / am cratima în sprânceană, / m-am născut între punct şi virgulă / şi n-am vreme să sughit / puncte, puncte…” (p.47). Fiecare vers poartă o încărcătură semnificativă, care dezleagă imaginaţia cititorilor…

            De o deosebită gingăşie lirică este şi poezia „Amintiri din copilărie”(p.45), care ne atrage în ambianţa spirituală a copilăriei poetului, în cuibul natal. În ochii copilului corbşorean „poveştile aveau trup de salcie” pletoasă, din cele găsite de el în lunca Râului Doamnei. Pornind de la descrierea sugerată de poet, ne putem imagina cu uşurinţă peisajul idilic, în care copilaşul George se hârjonea, pe furiş de privirile mamei, cu „iubita”, o fecioară, probabil, plângăcioasă, desculţă şi pletoasă ca salcia „coborâtă cu pleoapele în lacul din palma pădurii”. Cochetând cu gingăşia, Eul liric retrăieşte cu nostalgie lumea copilăriei, amintindu-şi „frimituri de sărutări pe furiş”, într-un peisaj mirific, cuibul natal, fabulos, în care „stele desculţe făceau cu ochiul, / dudul se mărginea de-o bancă / strâmbă de bătrâneţe”. (Din amintirile mele, dacă nu mă înşel, dudul şi bătrâna bancă chiar au existat în faţa casei părinteşti din Domneşti, a poetului George Baciu).

            Din anii copilăriei, poetul reţine în mod deosebit icoana mamei, zugrăvită cu duioşie în toate detaliile spiritualităţii creştine: „Mama, frumoasă ca o duminică / la capătul rugăciunii de seară, / legănând acelaşi cântec / atârnat pe-o şoaptă de lacrimă”. Iată o imagine maternă divină, ca o rugăciune, în care se simte recunoştinţa poetului şi eterna iubire de mamă !

            Pe lângă frumuseţea imaginilor, a procedeelor artistice, în poezia „Amintiri din copilărie” remarcăm şi valoarea stilistică a punctului folosit după cuvântul „Copilărie.”, care sugerează acţiuni încheiate ireversibil, rămase însă întipărite în străfundul inimii ca amintiri de neuitat: „Copilărie. Album despre întâmplări cu gropiţe-n obraji” (p.45). Asemenea poezie ne mângâie sufletul cu iubire, ca o rugăciune pentru Dumnezeu !

            Într-un psalm de o vibraţie deosebită, poetul închină o patetică rugă chiar Demiurgului, pe care îl consideră protectorul său luminat în nobila acţiune de creaţie: „Doamne, fă-mă dor de frunză, / ca să mă reazim de gândul copacului / retras în ploaia din pleoape”(Rugăciune, p.21). Dorul de frunză, în comuniune cu dorul „de călcâi,/ să mângâi iarba” şi „dorul de tine, să mă curb în pântecul pământului” înseamnă o reîntoarcere la rădăcini, la frumuseţea spirituală a poporului, la viaţa adevărată, pentru a înţelege filozofia infinitului din noi… Cu precădere poet al inimii ardente, al timpului măsurat cu gândul şi al spaţiului privit cu ochii iubitei, poetul Geoge Baciu conferă artei sale o valoare profetică !

                                                                   Prof. Daniel Dejanu

„ÎN VESTIARUL INIMII„ , de George Baciu

Lieduri şi confesiuni  – vers şi armonie… (II)

         Volumul de versuri „În vestiarul inimii” de George Baciu cuprinde, în partea a doua, un număr de 40 lieduri (primele 19, preluate din „Gânduri de la margine lumii” şi următoarele 21, inedite, proaspete), precum şi 44 de confesiuni, grupate în 22 de perechi, toate reprezentând o surpriză plăcută pentru fanii autorului.

            Atât liedurile, cât şi confesiunile sporesc valoarea cărţii, conferindu-i un înalt grad de autenticitate şi unicitate în peisajul liricii contemporane.

            În literatura modernă, liedurile sunt poeme lirice de mici dimensiuni, cu versificaţie liberă, neîncorsetată în anumite tipare, în care muzicalitatea limbajului se îmbină cu arta cuvântului, pentru a crea imagini poetice.

            Liedul s-a născut din cântecul popular german (germ. Lied = cântec, poem) şi s-a dezvoltat, pe vremea romanticilor germani şi austrieci, ca piese vocale cu acompaniament instrumental, pe un text poetic.

            Astăzi, moderniştii reapropie poezia de muzică prin lieduri, adică prin folosirea resurselor muzicale ale limbajului şi prin estetică, dezvoltând capacitatea lor de a emoţiona, de a impresiona prin transfigurare poetică.

            Prin creaţiile sale, poetul G. Baciu contribuie la cristalizarea liedului ca specie a genului liric. Pentru exemplificare, să pătrundem în lumea liedurilor, în care poetul şi-a imaginat un decor pavoazat cu „întregul triunghiular/ prelins la Apus/ pe crucea Răsăritului” (Lied 23). În scenă interpretează „Aceiaşi actori: Eu – călugărul ierbii/ din pleoapele templului/ pe care-l ridici/ când mă sângerezi cu îmbrăţişări.  Tu – grădina cu genunchi de poeme/ şi gust de trandafiri” (Lied 23, p.77). Nu trebuie explicată scena, ci regândite sintagmele cheie, unele metafore surprinzătoare („călugărul ierbii”, „pleoapele templului”, „grădina… cu gust de trandafiri” ş.a.) care trădează starea sufletească a autorului, simţindu-i parcă pulsul inimii vibrând de emoţii… Acesta-i, de fapt, rolul poeziei, de a emoţiona, de a trezi sentimente, de adezvolta imaginaţia…

            Preocuparea poetului este de a diversifica tematica liedurilor, cântând cu deosebire dragostea şi natura, bucuria de a trăi, viaţa cu vibraţiile ei sentimentale. Gândurile poetului sunt într-o permanentă fuziune cu sufletul lucrurilor, cu faptele, cu vremea şi cu duhul pământului: „Îmi citeam gândurile.// Vremea, trecându-mi prin oase, / pipăia pământul / de pe obrazul picioarelor/ cu dinţi de rouă.// Îmi citeam gândurile./ În cel din stânga erai tu,/ cu Dumnezeu subţioară.// În cel din dreapta eram eu,/ certând crucea că se cuibărise / în colţul dinspre mijloc / al răstignirii” (Lied 40, p.94).

            Prin interferenţe şi prin inserţie, liedurile baciene creează un joc continuu de lumini şi umbre, în care bucuria de a trăi alternează, ca-n viaţă, cu sentimente de nepăsare, iubirea se preface foarte des în ură, tristeţea se mângâie cu melancolia: „Stăteam aşa, cu mine, privindu-te./ Tâmpla timpului/ semăna c-o seară de vineri / albă şi plină de suflet.// Şi tu, curgătoare ca o umbră,/ alergai în jurul inimii mele, / făcută ţurţur” (Lied 27, p.81).

            De multe ori, textul devine pretext de evadare din realitatea cotidiană pe scena cu decor feeric, plin de viaţă, de mişcare emoţionantă: „ Dimineaţa dansa ca o balerină / deasupra pădurii cu ciute-n barbă.// Iarba învăţa de la lupi / să se clatine la gâtul pământului.// Dealurile alergau pe obrajii izvoarelor, / gâfâind amurgul adormit în spinarea / fluturilor” (Lied 37, p.91)

            Sentimentul singurătăţii îl obsedează pe G. Baciu. El înţelege că singurătatea doare şi din păcate nu se poate vindeca. Toţi avem momente când ne simţim singuri, fără ajutor. Vorba lui Mircea Eliade: „Singurătatea e o stare spirituală în care ne naştem, acea stare naturală şi adevărată. Ne naştem singuri şi plecăm din această lume tot singuri…” Singurătatea e simţită în mod diferit. Pentru unii e blestem, o durere nimicitoare. Pentru alţii poate fi un rău necesar, o normalitate, o obişnuinţă, o stare de spirit. În multe lieduri, G. Baciu abordează sentimentul singurătăţii care doare, în „basmul lumii”, într-un decor „cu zgomot de iguane/ şi ţipăt de melancolie” (Lied 24). Alte ori, singurătatea poetului intră în rezonanţă cu natura, cu leagănul toamnei care „bolboroseşte pe trotuare/ mâncând rădăcini de copaci la prânz”, iar în acest decor sumbru, poetul găseşte interesant „numai cântecul umbrei/ care ţi se prelinge pe portretul/ din sertarul inimii” (Lied 27). Cu alte cuvine, singurătatea oferă poetului momente de reflecţie, pentru resemnare şi autodefinire, dar şi momente de rugăciune, de comuniune cu natura şi divinitatea…

            De o frumuseţe divină este liedul 25, în care poetul doreşte să intre în comuniune cu natura, abordând motivul fântânii, ca simbol al creaţiei eterne, în armonie perfectă cu cosmosul: „Aş putea să fiu o fântână/ în care luna-şi spală trupul/ moţăit în cearcănele copacilor”. Cu astfel de imagini lirice, superbe, putem spune (vorba d-lui acad. Păun) că poetul domnişan se ia „la braţ cu Eminescu”… Imaginaţi-vă imaginea lunii care îşi spală trupul moţăit, în oglinda limpede a fântânii ! Ca să nu mai vorbesc de metafora „cearcănele copacilor”…Se simte,iată, curgând lirismul poetului prin apa vie a sufletului şi prin tinereţea spiritului său. Dorinţa poetului de a deveni fântână sau de a deveni lacrimă presupune o limpezire a gândurilor, claritate spirituală, puritate sufletească… Poetul se doreşte un om superior, un ziditor de artă, ca Meşterul Manole, devotat creaţiei artistice. Ecoul poeziei se prelungeşte prin „necuvinte” dincolo de limite reale, într-o lume cu valoare simbolică, emoţională: „Aş putea să fiu eul din tu,/ hoinărindu-mă pe obrazul crucii / cu strigăt ciung de cânt nibelung” (Lied 25, p.79).

            În ţesătura de ritmuri liedice apare şi simbolul Anei, femeia purtătoare de viaţă, menită să însufleţească opera de artă: „Îi ruginise lacrima la sân / şi timpul aţipise / pe banca de sub bărbia inimii.// Parcă era Ana / atârnând sub cerul abia ivit,/ al Începutului” (Lied 22, p.76).

            Impresionat de „simfonia frunzei”, poetul trece de la lirismul meditativ la acţiune dramatică, atunci când natura devine neprietenoasă: „Ascult simfonia frunzei, / izbind cu genunchii / în portretul copacilor eşuaţi / pe tâmpla ploii / cu care-mi uzi cotul şoaptei” (Lied 35, p.89). În imaginaţia poetului, toamna este ca o fecioară bolnavă, cu „cămaşa ruptă şi butoniere de ceaţă”. Întreaga natură pare sumbră, cu peisaje suferinde, în care „gâtul cerului sună a reumatism” şi în care „miroase a copaci cu igrasii pe dinţi”… Până şi îndrăgostiţii prinşi în „cătuşa singurătăţii” se plimbă îngemănaţi, spre un destin efemer: „Eu şi tu,/ două oase de frunză” (Lied 31, p.85).

            În ultima parte, poetul G. Baciu devine un confesor de elită, un duhovnic, al primelor sale nelinişti umane, al gândurilor care-l frământă.

            În confesiuni (lat. confessio= mărturisire, destăinuire, spovedanie) autorul dezvăluie anumite amănunte, gânduri, idei, care permit o mai bună cunoaştere a personalităţii sale. Aş aminti câteva confesiuni , care exprimă sinceritatea poetului: „Aş fi vrut să fiu nisipul/ din trupul tău clepsidră” (p.97); „Dimineaţa părea o femeie/ cu trupul umezit de rouă / culcată-n perla cerului” (p.99); „Ieri, timpul se uita-n oglindă/ să-şi vadă sufletul” (p. 113); „Pământ eşti/ chiar dacă sentimentele/ au inima spânzurată-n biserici” (p.116). Ultima pereche de confesiuni reprezintă un omagiu de suflet închinat memoriei părinţilor: „Tata, ostenit de muzica/ plesnită a ninsorii,/ pâlpâia în ograda gândului”; „Mama se furişase pe cruce./ Venise vremea să mă nasc” (p. 118). Aşadar, confesiunile sale, adevărate candori ale inimii şi graţii ale spiritului, relevă o personalitate sensibilă, de o înaltă demnitate şi ţinută morală. De fapt, întreaga operă ne oferă un bogat autoportret liric al deplinei sale maturităţi !

            Cartea „În vestiarul inimii” se încheie nefiresc, după părerea mea, cu un „Poem de sfârşit”, în care îşi face bilanţul realizărilor creative, după o „hemoragie de suflet”…După  enumerarea de simboluri, finalizată cu „un rând pe crucea din cimitir” (ceea ce la vârsta Domniei Sale e nefiresc să se gândească la aşa ceva !), poetul devine trist şi dezamăgit că „Ea, opera…” rămâne doar „în colivia din odaie”, ca o bătrânică simpatică „cu ochelarii pe nas,/ rânjind absent la fiece vers,/ legănat de ciutura spartă/ a fântânii crescute înlăuntrul/ ierbii din mine” (p. 119). Scrisul său elegant, nuanţat liric, valoros prin conţinut şi formă, în sensul de univers artistic armonios articulat, rămâne o admirabilă expresie, care continuă să vrăjească prin farmec şi frumuseţe, multe generaţii de cititori, căpătând însemnele perenităţii…

Prof. DANIEL DEJANU

 _______________

24 Noiembrie 2011 – George Baciu: „Gânduri de la marginea lumii“, Editura Rottarymond (Maria Diana Popescu)

Cu volumul de poeme „GÎNDURI  DE  LA  MARGINEA  LUMII”, Editura Rottarymond, opera distinsului scriitor George Baciu se adînceşte în limpezime şi reprezentare. Mult mai nunaţat în inspiraţie, mai adîncint intelectualiceşte George Baciu, în lepădarea sinelui de esenţe, pînă la totala jertfă a  cuvintelor, elaborează o artă poetică efectiv fascinantă, scrie cu preaplinul inspiraţiei, cu duioşie şi cu lirism sublim, una din cele mai bune cărţi ale prezentului. Tratată în spiritul unei reale sensibilităţi, poezia descinde din cadre profund filosofice, din alte determinări psihologice şi existenţiale, din fine nuanţe de sfiiciune, de revoltă şi de duioşie: „M-am uitat în mine şi am simţit lutul, poate orgolios, poate melancolic, prelingându-se înspre cer, ca într-o rebeliune a necuprinsului. Căci sunt asemenea oraşului cu noaptea la gură, unde gândurile mărşăluiesc pe trotuare de păreri, iar singurătatea are sângele-n gât. Nu mă parcurge nimeni, simţurile zornăie pe claviatura plictisului, în timp ce dinapoia mea, zilele-şi aruncă spinarea pe fereastră.”

          Poemele se desfăşoară diafan, dar înfăşoară cititorul cu risipă de frumos,  precum firul de borangic, pus în valoare prin integrarea în dantelăria limbajului, într-un fluid ce trece din viaţă în ars poetica: „Aşa mi-am început prima clipă de respiraţie descoperindu-mă în stupiditatea de necuprins a cuvintelor. Ca un copil palid, înrolat în armata raţionamentelor insuficiente pentru a transmite o experienţă ce nu poate fi împărţită şi exprimată în formule. Mai târziu, pe faţada unei case pustii am descoperit legenda războinicului dezertor, rămas fără dinastie.”

În jurul unei sensibile axe sufleteşti, poemele trăiesc, vers cu vers, o viaţă plină, sculpura graiului lor, autoritatea lirică a discursului, patosul convingerii vorbesc despre un poet cărturar, filosof de formaţie, stăpînul unui bagaj vast de cultură, al unei arhitecturi interioare uluitoare, al unei incandescenţe, suficiente creaţiei pentru a deveni artă: „E numai deşert…În acea cutie de lut prin care furtunile de nisip dansează molatec nemaigăsind nicio oază. Nici instinctele nu mai sună în catedrala copiilor din flori. Ce ar putea fi trupul fără suflet? Un obiect sunând a gol printre genunchii unui Dumnezeu decadent. Este acesta un motiv ca unul din noi să iubească pe furiş?”

Mlădios, gingaş, cu gracilitate şi rafinament, căutând pretutindeni muzicalitatea, nu  edulcorarea sentimentului exprimat, poetul ordonează cu dibăcie limbajul întemeiat pe un lexic de manifestă limpezime, pe alternanţa între frazele lungi şi cele scurte, expresive, îşi construieşte scrupulos versificaţia şi atestă o remarcabilă artă pentru simetrie, pentru rafinarea scriiturii:  „Dincolo de mine, umbra,/ aplecată peste încheieturile pământului,/ când atâtea femei – gheme de carne şi oase -/  se rostogolesc între obrajii frunzelor,/ înfipte în marginea toamnei./ Şi umblând haihui printre sânii lor dezgoliţi,/ privesc statuia ta, lovind în rădăcina copacilor cu talpa,/ ca un călău înfuriat/ de orice lucru devenit obsedant./ Sau poate într-o seară de echinocţiu,/ în care singurătatea s-a prelins pe străzi ca un cearşaf,/ am recunoscut imaginea pierdută a buzelor tale,/ sinucise în pleoapa clandestină a memoriei.”

O poezie care operează cu inspiraţia, cu criteriul valorii, cu o anume obiectivare spre semne revelatoare, este cert aceste mărci  de bijuterii lirice ilustrează opţiunea pentru scrierea orientată spre catifelarea mesajului, spre încifrarea lui elegantă. Mesajul comportă o excepţional de diversă ţesătura de motive, ele se întrepătrund şi tîşnesc surprinzător în multe şi profunde semnificaţii. Suflu poetic de nobilă elevaţie, George Baciu răspunde sensibilităţii şi profunzimii, iar sentimentele care-l animă, se vădesc a fi foarte vii. Poetul oferă o panoramă a trăirilor, evidenţiind organic firele esenţei transferate în limbajul dragostei. Conotaţiile conceptului de iubire, un alt tip de iubire, eminamente limpede şi moralizatoare, statuează o punte de legătura între cunoaşterea înaltă şi  axa fundamental-filosofică, de o excepţională elevaţie: „Acum, că imposibilul – moartea unui Dumnezeu, învierea unui Om – s-a produs, să păstrăm nădejdea că tot ceea ce e încă nedesăvârşit, nesalvat în firea noastră, e vindecabil şi propus spre lămurire finală prin iubire. Cine ar îndrăzni să fie refluxul acestui mare flux?… Dacă Dumnezeu rupe astfel istoria lumii prin repetate victorii asupra cărnii şi asupra morţii din ea şi, mai mult, ne invită şi pe noi la emulaţie, să fim, deci, pe măsura Lui, să devenim compatibili cu Cel care ne-a iubit suficient de mult ca să pună în mişcare acest uriaş angrenaj cosmic!”

Poetul George Baciu simte şi creează prin iubirea  investită cu o dublă funcţionalitate, iar volumul „Gânduri de la marginea lumii” aduce în lirica prezentului un sunet cristalin, personalizat, o grilă de lectură impecabilă, metaforism marcat de fidelitatea fundamentală faţă linia sigură care acompaniază cadrul poemului. Pendulînd graţios între ţesătura de ideii filosofice şi talerul plin al inspiraţiei, eul liric al poetului este total aservit pasiunii pentru esenţe: „Să te rupi în sine de tine,/ până îngândurarea pocneşte/ în moalele capului,/ ca şi cum n-ai fi/ decât o prelungire/ a emigrării materiei./ Să te rupi în sine de tine,/ până se subţiază spaţiul/ dintre steaua ta/ şi celelalte.”

Fluidul liric transferă în sfera sensibilităţii un tipar original, gustul pentru simetrie, cultul raţiunii ordonatoare, conexe filonului expresiv, valorificînd virtuţile acestora, cît şi pe cele ale ritualismului intelectual. În plus realizînd performanţa de a le suda organic. Este limpede, poetul George Baciu practică o poezie cristalină, capabilă să recupereze incantaţiile muzicalităţii, el atestă unul din cele mai valoroase talente ale prezentului, destule calităţi vin în sprijinul personalităţii sale poetice.  Volumul denotă multă prospeţime asumată în cercul de foc al vibraţiei, dar şi o autonomie spirituală, mai pronunţată decît precedentele, un discurs liric delicat, suav, melancolic, chiar controlat de întelect. În consecinţă, George Baciu este unul din poeţii buni ai prezentului, în pofida falsului nimb purtat cu ostentaţie de mulţi scribi postmoderni. Volumul va vorbi pe un ton solemn în urechile vremii despre  virtuţiile incantatorii ale poeziei, George Baciu fiind invederat a rămîne un poet adevărat, implicat ineluctabil  în Instituţia Poeziei.

MARIA DIANA POPESCU, Agero, Stuttgart

 _______________

23 Noiembrie 2011 – Titina Nica Ţene: „Anotimpul jocului“ – Poezii pentru copii, Ed NICO (Mariana Cristescu)

Copilul râde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul”

Tânărul cântă: „Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea”

Bătrânul tace: „Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea”

(Lucian Blaga, „Trei feţe”, în  „Poemele luminii”)

Recunosc, dintotdeauna am fost, şi am rămas, o nesăţioasă devoratoare de „poveşti”. Pe rafturile din ce în ce mai înalte şi înţesate ale bibliotecii primilor ani de lectură, găzduite acum de copiii şi nepoţii mei, stau de o viaţă, şi acum, într-un spaţiu privilegiat, cărţi şi autori îndrăgiţi, niciodată uitaţi, precum Basmele românilor, 1001 de nopţi, Legendele Olimpului, Mahabharata, Cântecul Nibelungilor, cărţile lui Jules Renard, Mark Twain, Charles Perrault, Fraţii Grimm, Carl Sandburg, Ion Creangă, Erich Kástner, Ioan Borgovan, Ioan Florea Marian, Iliada şi Odiseea, baladele româneşti, Cavalerii Mesei Rotunde, Saint-Exupery, Al.Mitru, Ana Blandiana, Gellu Naum etc.etc., zeci, sute de volume, în iubirea cărora mă refugiam, om în toată firea fiind, în serile reci ale obsedantului deceniu, luminate doar de splendoarea şi Binele pe care îl emanau filele acelea subţiate de atâta mângâiere. Lectura basmelor este o bună terapie pentru suflet: în lumea copilăriei, Binele învinge totdeauna Răul. Este, probabil, motivul pentru care – aşa se spune! – sufletul moare doar când încetăm să fim copii.

Întâmplarea a făcut ca, la un moment dat, un dar al părinţilor să „eclipseze”, pentru o bună perioadă de timp, lecturile acelea minunate – luxul meu de seară (căci, peste zi, aveam alte obligaţii). Am primit, sub un modest brad de Crăciun, cea mai frumoasă carte văzută vreodată până atunci: „Cele 12 luni ale visului. O antologie a inocenţei”, 1972, Ed. Ion Creangă, splendida, unica, irepetabila realizare a eseistului, prozatorului, scenaristului şi traducătorului Iordan Chimet (n.18 noiembrie 1924, Galaţi – d. 23 mai 2006, Bucureşti). O carte ce aduna tot ce se scrisese mai frumos în literatura lumii pentru copii… de toate vârstele, ilustrată de mari pictori şi graficieni ai lumii, care… s-au jucat, o clipă, cu „mărgelele de sticlă”, într-o frumoasă dimineaţă a universului. O carte imposibil de reeditat în momentul de faţă – cel puţin în România – din cauza unei legislaţii ce impune o multitudine de proceduri legate de obţinerea drepturilor de autor…, dar, mai ales, pentru că minunatul Iordan Chimet s-a înălţat în lumea basmelor şi a poeziei atât de iubite. M-am îndrăgostit iremediabil de această carte, după cum îndrăgostită am rămas de „Micul Prinţ” al lui Antoine de Saint Exupéry, şi mi-am propus ca, odată, când voi avea posibilitatea, să refac această capodoperă ce riscă să intre, pe nedrept, în uitare. Şi, dacă nu pot să reeditez această Antologie, să dau cât mai multor copii măcar o fărâmă din lumina de aur a cărţii.

Literatura pentru copii în România zilelor noastre a devenit aproape inexistentă. Poate pentru că, pe de o parte, noi, maturii, crizele de tot felul ne-au „acrit”, ne-am tocit spiritul ludic, am uitat să ne bucurăm, şi, pe de altă parte, fiindcă a scrie pentru copii, în concurenta epocă a internauticii, a devenit o îndeletnicire din ce în ce mai riscantă, situată, nu rareori, între sublim şi ridicol.

„Tehnic” vorbind, e greu să scrii pentru copii, iar acest lucru este demonstrat de puţinătatea titlurilor ce se adresează celor mai mici cititori. Iată însă că…, de la Cluj, o scriitoare vâlceancă la origine, mamă şi bunică, Titina Nica Ţene, desfide toate temerile şi vine cu o carte de fermecătoare simplitate, adresată celor mici şi lumii lor, intitulată „Anotimpul jocului” – poezii pentru copii –, apărută la Editura Nico din Târgu-Mureş. Recunosc, manuscrisul m-a încântat într-atât, încât l-am pus „în operă”, în compania unui excepţional grafician – Rareş Chiriac (12 ani, elev al Liceului teoretic „Omega” din Târgu-Mureş), „tehnoredactor” fiind pictorul Mihai Chiriac. Una dintre cele mai frumoase cărticele postdecembriste pentru copii – o adevărată bijuterie!

Scrisul Titinei Nica Ţene e ca o fântână la răscruce de drumuri, limpezind şi răcorind sufletele prea osteniţilor trecători, sentimentele ei depline şi nedisimulate – cercei de flori înmiresmate -, bucurând zborul fluturilor şi inimile calde. Este reconfortantă această apariţie editorială, dedicată „scumpilor mei nepoţi: Anastasia, Catinca, Darius şi Paul ”, pe care  autoarea o structurează în două cicluri: „Recreaţia grădinii” şi „Anotimpul jocului”.

În loc de prefaţă, câteva referinţe critice edificatoare, între care cea semnată de reputatul scriitor clujean Constantin Cubleşan:  „Titina Nica Ţene ştie să se apropie de universul receptărilor copilăreşti cu un firesc al prozodiei întru totul notabil, evocând momente de trăire emoţională pe care micii cititori îl percep şi îl înţeleg cu uşurinţă, căci emisiunea se face pe…lungimea de undă specifică copilăriei”. Într-adevăr, iată doar două exemple: „Am desenat o casă pe trotuar,/ deschisă, am schiţat şi uşa,/ la fereastră cântă un canar,/ şi m-am mutat acolo cu păpuşa…” („Desen pe trotuar”); „Am rămas uimită,/ când am rupt o floare/ care, dintr-odată,/     a-nceput să zboare.// Nu ştiu  care-i flutur,/ nu ştiu care-i floare,/ Fluturii sunt stele,/ stele zburătoare.//  Într-o dimineaţă/ – cer de peruzea -/ au venit trei fluturi/ şi-n grădina mea” („Floare zburătoare”).

Este superb acest tandem al generaţiilor, care demonstrează că talentul nu are vârstă. Prinşi în „Anotimpul jocului” Titina Nica Ţene şi Rareş Chiriac, spre bucuria generală, alcătuiesc o echipă de aur!

Felicitări!

MARIANA CRISTESCU

  __________________

22 Noiembrie 2011 – Iulia Bostan: „Când macii au înflorit“, Editura PIM, Iaşi (Ionuţ Caragea)

Despre o carte poţi scrie în nenumărate feluri. Dar când te afli într-un câmp de maci, ca o lacrimă într-o mare de iubire, nu poţi scrie decât cu sufletul. Mai ales că volumul „Când macii au înflorit”, publicat în anul 2011 la Editura PIM din Iaşi, este dedicat unei fiinţe care s-a grăbit să ne părăsească în pragul vârstei de 20 de ani: Teodora Mareş din Piatra Neamţ.

Cum se întâmplă frecvent, din motive ştiute doar de marele creator al universului, oamenii cei mai buni, cei mai puri, trebuie să sufere cel mai mult, ca şi cum numai bunătatea şi puritatea lor mai pot salva lumea de la distrugere. Un sacrificiu plătit, în modul cel mai tragic cu putinţă, cu preţul vieţii.

Cine a fost Teodora Mareş? O tânără deosebit de talentată şi înzestrată cu har, ale cărei picturi şi vorbe pline de înţelepciune şi iubire ne-au umplut fiinţa de bucurie şi fascinaţie. Acum, privind în urmă trecerea acestui grăunte de lumină prin clepsidra obscură a timpului, ne întrebăm: s-a meritat, va înţelege cineva ceva?

Iulia Bostan încearcă să ne răspundă la aceste întrebări printr-un  mănunchi de poezii în proză însângerate de cele 39 de picturi ale regretatei sale nepoate, Teodora. Titlurile vorbesc de la sine: „Poem fără cuvinte”, „Mă cheamă Toda Maci-le”, „Rugăciune”, „Călător prin ploaie”, „Vis de fluture”, „S-a născut vara…”, „Reflecţii pe margine de gând”.

Pentru o debuantă, aceste bijuterii sentimentale au şi o frumoasă şi valoroasă expresie artistică, de multe ori atenţia fiindu-ne reţinută de adevărate definiţii cu valoare de aforism: „pictura e o poartă de întoarcere în paradisul pe care doar cu ochii sufletului îl poţi vedea”; „fiecare moment este o răscruce, trebuie să ai capacitatea să continui drumul, să nu renunţi, să te reinventezi”; „fiecare dintre noi avem în calendarul amintirilor picături de ploaie”; „un fluture se aşază pe umărul meu şi parcă îmi zâmbeşte… ştiu atunci că nu sunt singură şi că în fiecare zi ce ne-a mai rămas, un fluture născut din suflet va veghea asupra noastră”; „simfonia tăcerii: sunetul ploii pierdut în noapte”; „cel mai greu verb de conjugat: a trăi”; „raiul e lumina de la periferia timpului nostru”; „timpul ne înapoiază ce am pierdut prin înţelepciune şi amintiri” etc.

La final, mesajul Teodorei, desprins din catapeteasma luminii, vine să ne zidească pe retină următoarea pildă: „Acum ştiu ce contează cel mai mult în viaţă şi, rostul lucrurilor, nimic nu e o întâmplare… Mai devreme sau mai târziu trebuie să ni se întâmple ceva pentru a ne da seama cine suntem cu adevărat şi ce dorim de la viaţă. Mai ştiu un lucru: Dumnezeu îi încearcă pe cei care sunt puternici şi capabili să treacă prin aşa ceva. Niciodată nu mă voi ruga la Dumnezeu să se întâmple precum voinţei mele, pentru că tot cum trebuie să se întâmple, cum vrea Dumnezeu, e mai bine pentru mine, pentru toţi… aşa că de acum înainte mă voi ruga să se întâmple aşa cum trebuie să se întâmple, pentru că va fi mai bine decât mă aştept eu… Ştiu cum trebuie să gândesc şi cum trebuie să fiu de acum înainte în viaţă. La un moment dat m-am trezit şi mi-am zis că trebuie să lucrez cu mine şi să îmi zic în fiecare seară că sunt sănătoasă, crezând asta cu adevărat. Să nu fiu descurajată în nici o privinţă. Eu cred că dacă îţi doreşti ceva cu adevărat şi ceri acea dorinţă de la Univers în fiecare zi, toate energiile pozitive îţi vor îndeplini dorinţa atunci când te aştepţi cel mai puţin. Şi important e să crezi, să nu îţi pierzi niciodată credinţa nici în Dumnezeu şi nici în tine. În fiecare zi e ceva nou, cât de mărunt ar fi acel lucru… Şi indiferent de probleme, mereu trebuie să zici că viaţa e frumoasă şi satisfăcătoare. Totul e spre bine, aşa simt. O să se rezolve şi de data aceasta. Eu tot optimistă sunt şi nu m-a deprimat situaţia. Mai ales când ai atâtea persoane lângă tine care îţi vor binele…” (Teodora)

  IONUŢ CARAGEA, 24 septembrie 2011, Montréal.

 ___________________

21 Noiembrie 2011 – Nicolae Băciuţ: „Poemul Phoenix“, Editura Dacia XXI, Cluj Napoca (Aurel Brumaru)

Nu s-a remarcat, precumpănind, ca să zic aşa, în comentarii, mai întâi jocul ideistic, reinterpretarea în concept a metaforelor – o sarcină şi ea neţărmurită a criticii – că poezia lui Nicolae Băciuţ (vezi Poemul Phoenix, Editura Dacia XXI, Cluj Napoca, 2011) are, în primul rând, un son, un timbru propriu foarte personale: literele, imaginile sunt aşezate, ca în muzică, pe o partiţie originală, scoţând la lectură o vibraţie particulară, un cântec, o glăsuire distinctă; cum se spune astăzi, o marcă, un brand.  E aci spaţiul, limitele măsurate ale cântului – împlinire a unei forme, ar zice eseistul francez cunoscut -, cuvântul ca ordine şi rectitudine, apoi o undă de sacralitate reamintind rituri iniţiale, un drum ce vine din necunoscut, cuvântând, glăsuind. Ca în poema Lacrimă de cer, de exemplu, foarte frumoasă,  în care nevăzutul, îndelung căutatul, indicibilul, fumul fiinţei parvin la prezenţa fericită a imediatului: „Ea nici nu are trup,/şi parcă e de fum,/ea parcă este ieri,/şi parcă e acum,/ea parcă este seară/şi parcă este zi,/ea parcă este viaţă,/şi parcă n-are moarte,/e-a fi în a nu fi.//Ea parcă e aripă/şi parcă este zbor,/ea parcă este ploaie,/şi norul fără nor./Ea parcă este clipă/şi parcă este cer,/ea parcă-i anotimp,/ea este lerui ler.//Ea parcă este luni,/şi parcă-i săptămână,/dar ea-i duminică,/ea parcă este-o lună.//Ea parcă e din lacrimi,/ori pleoapa unui vis,/ea parcă e lumină,/cuvânt încă nescris.//Ea parcă-i tu,/Eu parcă-s eu,/Cu ea viaţa-mi începu,/De parcă-i Dumnezeu.”  Sau în acest Nume, un poem remarcabil în care e reluată tema absenţei, a prezenţei absenţei nesfârşite, moartea de dinainte de moarte, o temă recurentă la Nicolae Băciuţ; acele morţi succesive şi interminabile în întunericul virtualităţii : „O, dac-aş fi fost piatră/sau măcar nisip,/de-aş fi fost lacră,/de ţi-aş fi fost chip,/de ţi-aş fi fost pas/sau măcar urmă,/de ţi-aş fi fost umbră/sau măcar pleoapă,/măcar privire/în ochiul de apă,/măcar sete,/cămaşă de mire.//O, dacă ţi-aş fi fost nume,/s-ar fi născut o lume-n altă lume.”  Cântul aduce, pe de o parte,  transparenţa, accesibilitatea, mediul facil, dar înapoia acelei facilităţi (ne-ar avertiza aci Maurice  Blanchot) se ascunde exigenţa extremă, deopotrivă insecuritatea inaccesibilului, probabil, adaug,  şi a căutării în imposibil: „Atâtea poeme care nu s-au scris,/atâtea morţi care nu s-au murit -/tu ce mai faci ?/Cu cine mai împarţi cuvântul/şi pentru cine vrei să pierzi o bătălie ?/Tic-tac. Tic-tac./Pe limba altui timp./Posac./Pe urma unei seri ce nu ajunge noapte,/Pe dunga unui somn ce nu ajunge vis,/Între cuvintele ce nu încap în şoapte.//Poemul ce nicicând nu va fi scris” (Seară neterminată).

Dar ce este atunci cântul, poezia în definitiv, ca aspect concret al cântului ? Ce fac atunci cântul, poezia ? Dacă ne uităm în lucrarea poetică recentă a lui Nicolae Băciuţ să nu vedem oare aci jocul sentimentului, jocul cuvântului ? Incertitudinea sentimentului înaintează spre cuvânt, îl ocupă: îşi va fi dorind expresia contenită, stabilă – lucruri finite, întemeiate, vorbe ce ne vor arăta sfârşirea, oglinzi adică ale propriei noastre conteniri, dizgraţia, aversinea ce simţim – ca vieţuiri finite – pentru nesfârşirea de necuprins vreodată; mai degrabă, de aceea, finitul, împlinirea. Iată  şi poemul Puţină răbdare: „Aveţi puţină răbdare,/aveţi puţină noapte,/până la dimineaţă mai e mult,/până din ceţuri ghinzile-s stejari,/până la tine sunt tumult;/aveţi puţină umbră,/până când nu sunt trup,/puţină ploaie,/până nu sunt nor,/puţină rădăcină/până voi fi copac,/poate c-aveţi cuvinte,/până învăţ să tac;/poate puţină moarte/până încep să-nviu,/până e cer în stele,//până când nu-s târziu”.

Eseistul invocat spunea cândva acestea: în cânt, a vorbi  înseamnă a trece dincolo, a consimţi la trecere. Totuşi poetul, atunci când se întoarce spre lăuntrul său, să nu-şi apere graiul ce vine de acolo – intimitatea ce respiră iar nu cuvântul care închide, care-şi arată, vorbind, închiderea ? Poetul, precum Nicolae Băciuţ, vorbeşte şi de una şi de cealaltă, când de una când de cealaltă. Frecvent, acceptă totuşi dilema, numai întrebarea. Ca în Plajă: „Şi dacă n-o să mai pot iubi,/la ce bun acest anotimp/fără lumi,/la ce bun o noapte de veghe/fără tine,/această zi ascunsă între manuscrise,/la ce bun trecutul tău/imaculat,/viaţa aceasta de înger/în piele de lup,/la ce bun Scufiţa Roşie,/Albă ca Zăpada,/la ce bun piticii/tropotind/pe podele de cârpe,/la ce bun amintirile obligatorii,/la ce bun/copilăria mea/din care iese o mână/pe care cineva o sărută,//la ce bun acest pumn de nisip/ca o clepsidră/între ochii mei ?”.

Despre poezie ca limbaj al tainei la Nicolae Băciuţ au vorbit şi alţi comentatori, de exemplu, nu de mult, Bianca Osnaga. Teritoriul din care se înfăţişează poemul, din care răsare cântul e un tărâm privilegiat, nu e dat orişicui a-l străbate, spre acest ţinut enigmatic nu păşeşti oricând, ci numai atunci când eşti înzestrat cu ustensilul unei descinderi iniţiatice. O descindere pregătită prin ceremonial, printr-o celebraţie – orânduială, oficiere a scrierii -, o ceremonie menită adică a viza sacrul  (cum s-a zis) camuflat în profan, nedeschis vasăzică tuturor privirilor, privirii needucate.  O privire care iubeşte şi străbate invizibilul; invizibilul apropiat, nerostit al retinei: „Va trebui să recunosc măcar/că-n lacrimă au înverzit gorunii,/c-a înviat un fel de a muri/în albul ce-l ating tăciunii.//Va trebui să îţi trimit scrisori/pe care nu le-am scris vreodată,/în literele lor să te cobori/ca într-o rană vindecată.//Va trebui să mă întorc la mine,/cel răstignit întru cuvânt,/cel care se ascunde în retine/ca într-un nerostit veşmânt” (Retine). Pătrunderea în întunericul lumii, una ce n-a rodit încă în forme, înseamnă pentru privirea educată, pentru ochiul poietic, ocazia de a lucra, de a remodela în acea obscuritate fecundă; o lucrare, fireşte, cu verbul, cuvântul sacru, cuvânt demiurgic, în absenţa altor principii creatoare: „Scriu cuvinte pe apă/şi râul/se înalţă la ceruri,//scriu cuvinte pe pietre/şi pietrele/se înalţă la ceruri,//scriu cuvinte/ pe cuvinte/şi cuvintele sunt cerul/în care/Dumnezeu/mai creează/încă o dată lumea.//Fără Adam ?” (Fără Adam). Celebrarea în poezie e însăşi vorbirea, aci a celebra e totuna cu a glorifica: a face din cuvânt (spusa lui M.Blanchot e memorabilă) un pur consum strălucitor ce continuă să spună când nu mai e nimic de spus. Nu va da, aşadar, un nume lucrului (am putea zice lucrurilor, întrucât poetul, aci N.Băciuţ, e însoţitorul, prietenul tuturor lucururilor) fără de nume – pe acesta poetul doar îl primeşte, îl invocă şi îl celebrează, îl sărbătoreşte. Chiar proiectată metafizic, poezia, crede Nicolae Băciuţ, e sărbătoare. Aşa ea se comunică, nefiind doar simpla, anodina lectură; e cânt şi joc scânteietor, colind, e spectacol de imagini, cum a zis cineva: „Sub aripa mea, sub aripa mea,/e un colţ de stea,/ce mai colţ de stea,//şi nu-i nici un cer,/şi nu-i cui să-l cer,/ce mai colţ de cer,//şi nu-i nicio zare ,/aeru-i strigare,/şi ce mai strigare,//estul e apus,/josul e în sus,/ce mai jos în sus,//şi nu-i nicio mare,/în pustiu de sare,/ce pustiu de sare,//doar în rana mea/eşti un colţ de stea,/ce mai colţ de stea” (Colţ de stea).

Poemul Phoenix de Nicolae Băciuţ va marca poezia română a acestor ani.

A.I.BRUMARU

 __________________

17 Noiembrie 2011 – Ştefan Doru Dăncuş: „Scrum“ ( poeme bilingve româno-franceze), Editura Grinta (Ioana Stuparu)

Mă cutremură titlul, însă,

mă mângâie atingerea filelor fine

precum borangicul fiert în apă clăbucită cu săpun de casă,

în care şi-au lăsat parfumul câteva chite din flori de iasomie;

file fine ca pielea mătăsoasă a trupului de prunc abia venit pe lume;

Mă cutremură concluziunea trup-sufletului purtat de timp,

ajuns la drumuri în cruce:

« inima mea n-a avut loc de veci în voi » (p. 44) sau:

« mi-au ucis fântânile » (p. 46).

Mă mângâie, însă, căutarea şi păstrarea razei de soare,

când acesta se află la grad de amiază:

“plâng, Doamne plâng scrâşnesc

atâta secetă n-a fost niciodată în mine” (p. 46);

“de ce să mai scriu versuri

mai bine gândesc şi Dumnezeu le aude” (p. 76);

Poemele scriitorului Ştefan Doru Dăncuş

sunt pietre de construit locuri de rugăciune,

pietre culese anevoie din vadul

prin care trece apa, uneori spumegând năprasnic,

spălând o singură faţă a pietrei,

cealaltă rămânând s-o cureţe

şi s-o şlefuiască poetul cu truda sufletului.

Realitatea tristă şi crudă

exprimată în versurile lui Ştefan Doru Dăncuş

este precum pomul ale cărui rădăcini se înfig

spre convieţuire, în pământ,

neîntrebându-l dacă el este de acord

sau cât de mult îl doare.

Rămâne aşteptarea minunii

când pe tulpină, coroana va fi împodobită

cu frunze şi fructe sclipind în lumină.

Aşteptare ce vine din vremi şi curge în vremi,

prin neştiutele vieţi.

                                                        IOANA STUPARU

                                                        9 iunie 2011, Bucureşti

   ________________

16 Noiembrie 2011 – Vasile Moiş: „În spatele uşilor deschise“, Ed Dacia XXI (Vasile Mic)

Multi au fost cei care, pe vremea cenzurii ceauşiste, au ameninţat ,,în şoaptă” cu sertarele lor doldora de manuscrise, cu opere geniale. Vasile Moiş nu a ameninţat nimic, pentru că nimeni nu ştia că şi el ar avea preocupări literare. După dispariţia ceauşeştilor, deci şi a oribilei cenzuri, au mai apărut – pe ici, pe acolo – căte o carte ori cărticică din cele promise, dar nu cine ştie ce, excepţie făcând scrierile despre rezistenţa anticomunistă, despre temniţele în care au fost torturaţi şi şi-au văzut sfârşitul toţi cei care nu au aplaudat îndeajuns măreţele înfăptuiri ale socialismului multilateral dezvoltat, ale ,,iepocii” etc. Din 2011, însă, Vasile Moiş este o prezenţă reală în lumea literelor, iar de aici încolo critica de specialitate din România şi nu numai va trevui să aibă în vedere şi acest nume.

            Este momentul în care Editura DACIAXXI din Cluj Napoca a inaugurat o nouă colecţie a sa: „Romanele istoriei”, publicând un roman politico-istoric de senzaţie, „In spatele uşilor deschise”. Această adevărată „saga” a societăţii româneşti, din a doua parte a veacului al XX-lea şi începutul veacului XXI,  va cuprinde, în final, douăzeci de volume. Autorul, fostul senator de Satu Mare, din cei dintâi ani ai vieţii politice postdecembriste, Vasile Moiş,  consacră primele patru volume, cele care au fost tipărite  şi se află în librării, perioadei comuniste şi evenimentelor care au avut loc în decembrie 1989. Ciclul romanesc a constituit o surpriză de proporţii pentru mediul scriitoricesc din România deoarece, până în prezent, Vasile Moiş a fost cunoscut ca om politic. Nimeni nu a bănuit că în spatele acestei figuri publice carismatice se ascunde un romancier de talent, dotat cu o forţă creatoare redutabilă şi înzestrat cu un talent narativ comparabil cu al lui Liviu Rebreanu, aşa cum aprecia scriitorul Constantin Zărnescu.

           Cărţile sunt scrise într-un stil alert, minimal, care ne aduce aminte de Ernest Hemingway. Sunt convins că Vasile Moiş nu  şi-a dorit o justificare a activităţii sale de om politic, pe care putea s-o facă mai simplu şi mai eficient pe calea unor memorii sau a unor jurnale, cât mai degrabă, o perspectivă subiectivă,  decantată şi  consolidată de timp, asupra unor realităţi  care au marcat fundamental existenţa noastră. Criticul Mircea Popa a sintetizat foarte bine intenţiile scriitorului: „Omul politic a simţit nevoia să reintre în arenă, după ce, cum ştim, adevărul asupra revoluţiei româneşti ne-a fost furat. Desigur, n-au fost străini de această operă de dezinformare, nici principalii protagonişti ai ei, fie că s-au numit Ion Iliescu, Petre Roman, sau Silviu Brucan, dar nu mai puţin şi alţi protagonişti ai evenimentelor din decembrie 1989, de la Victor Stănculescu, la Iulian Vlad şi Virgil Măgureanu  (majoritatea lor scriind şi cărţi de îmbrobodire a populaţiei, prin care vor să dea propriile lor versiuni drept cele mai convingătoare şi mai autentice).Cum  informaţia deţinută de autor despre această „Mare Altercaţie”, cum o numeşte el, a devenit cu timpul tot mai greu de ţinută sub obroc, calea de a  o comunica public i s-a părut singura soluţie salvatoare. A rezultat prin urmare acest fascinant şi bulversant „roman al revoluţiei române”,  şi a evenimentelor politice care i-au urmat, un autentic şi nefardat „roman politic”, scris de un conştincios şi necruţător observator şi martor ocular, implicat direct în cele mai multe din deciziile  de ordin politic care au fost luate atunci, pe care, spre a putea fi şi mai credibil (sau,dimpotrivă, spre a ne deruta), le-a încorporat într-un „roman autobiografic”cu puternice elemente de „roman de senzaţie”. Citind acest roman ai impresia că eşti tu însuţi manipulat cu bună ştiinţă de autor, distrăgându-ţi-se periodic atenţia de la gravitatea faptelor trăite spre fapte inventate şi acoperite de o spuză de evenimente senzaţionale, de trăiri amoroase, exploatate copios cu o artă desprinsă parcă din „O mie şi una de nopţi”.

Prin modalitatea de tratare a evenimentelor istorice, acest ciclu romanesc ne aduce aminte de „Istoria secretă” a lui Procopiu din Cezareea sau de „Antichităţi iudaice” a lui Josefus Flavius, iar personajele criptate ne trimit direct la „Istori ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir. Oricum, paginile cărţilor mustesc de senzaţional şi de umor, pentru a abate atenţia cititorului de la gravele probleme existenţiale ale neamului nostru românesc. Forţa de actualitate a romanului e dincolo de orice îndoială şi ea vine să exprime o îngrijorare gravă şi foarte transparentă privitor la soarta ţării noastre, intrată tot mai vizibil pe mâna unor criptocomunişti şi a unor democraţi de carton, în stare să facă grave compromisuri şi pe plan naţional şi internaţional.

Construcţie compozită şi mozaicată, romanul lui Vasile Moiş e orientat pe o axă de susţinere certă, care vizează cu precădere destinul şi evoluţia personajului Valeriu Moraru,  personaj care întruchipează tradiţia de rezistenţă naţională (şi socială) în faţa falşilor şi ipocriţilor purtători de cuvânt ai „claselor muncitoare”, instruiţi şi şcoliţi la Moscova pentru a contribui la intrarea poporului român sub pulpana „ocrotitoare” a comunismului sovietic. Liota aceasta de trădători de ţară şi neam este sistematic demolată de autor şi denunţată ca otrava care secătuieşte măduva fortificatoare a  naţiunii, cea care o duce la pierzare. De aceea, ca o contrapondere a personajului principal, autorul introduce în scenă destinul  unui personaj nefast, numit în carte Ilie Ionescu (nume uşor decriptabil), personaj pe care-l urmăreşte din copilărie până la maturitate, şi care ajunge să se contureze ca piaza rea a României, căci el este creat şi dirijat de KGB-ul sovietic,ca o formă alternativă de putere, gândită şi pusă la punct până în cele mai mici amănunte de demenţialul colonel Stelkin, eminenţa cenuşie şi ocultă a celor interesaţi ca România să rămână o simplă ţară de manevră în convoiul de ţări satelit ale U.R.S.S. Cele două personaje reprezintă două moduri diferite şi total opuse de a vedea realitatea: în timp ce Valeriu Moraru este vizibil un spirit independent, luminat, ataşat progresului social şi uman, apărătorul libertăţii de spirit şi de acţiune, structurat spre „rezistenţă” şi opoziţie la aluviunile comuniste încă din adolescenţă, când, după o experienţă traumatizantă în „Siberia României”,când, la numai cinci ani, este deportat cu familia în Bărăgan, are curajul nebun de a recita în public, la o serbare,  „Doina” lui Eminescu, în loc de poezia „Partid iubit”. In dorinţa lui de a-şi apăra ţara şi a face dreptate, acolo unde indivizi decavaţi şi de horthyşti travestiţi în slujitori ai idealurilor Moscovei pun la cale tot felul de acţiuni diversioniste, acceptă să se înroleze în  servicii secrete cu misiuni umanitare, care aveau menirea să lichideze centrele de terorism internaţional. In opoziţie cu el, evoluează celălalat personaj principal al romanului, Ilie Ionescu, tip abil de parvenit ambiţios, de un conformism greţos şi lipsit de orice demnitate naţională, transformat într-o unealtă docilă, până la anularea oricărei libertăţi de iniţiativă şi de mişcare, comportându-se ca o clonă inertă, căreia i s-a şters creierul şi i s-a inoculat morbul trădării. Pagini întregi ale romanului sunt consacrate iniţierii noastre în politica diversionistă a Securităţii, NKVD-ului şi altor servicii secrete, inclusiv israelite, pagini care acreditează pe undeva aderenţa scriitorului la ideea unei conjuraţii mondiale privind destinul omenirii. Ele reprezintă partea de picanterie şi de „aventură” a romanului,  care vine să complice firul central al acţiunii printr-o serie de acţiuni secundare, de un teribilism şi exotism invederat.

Centrul de greutate al romanului se situează totuşi pe linia  confruntării de jure et de facto între cele două mentalităţi şi moduri de gândire, reprezentate în esenţă de Valeriu Moraru şi Ilie Ionescu. Dar, în acelaşi timp,autorul recurge şi la alte nuclee narative pentru a complica şi a susţine, prin contraforturi bine gândite, eşafodajul disputei ideologice şi morale dintre cele două moduri de existenţă care angajează direct evoluţia spre mai bine a ţării noastre, poziţia ei în context european. Astfel, primul volum este de fapt un deghizat „roman de familie”, urmărind destinul dramatic al familiei protagonistului nostru, un puternic şi avut clan  nobiliar din Maramureş, care s-a implicat adânc în trasarea unei linii de conduită şi de prosperitate oamenilor locului, familie pe care noua putere comunistă o deportează în Bărăgan după ce o expropriază de toate bunurile. Familia e atestată încă de pe vremea lui Bela al IV-lea, având în spate un trecut de peste 800 de ani. Bunicul eroului a fost un Mecena generos, cunoscut de către toţi locuitorii oraşului Baia Mare, oraşul-fief al familiei, unde şi liceul românesc din localitate a fost o creaţie a acesteia. Bunicul a pierit pe frontul de la Piave în Primul Război Mondial, iar fiul său, Ion Moraru, tatăl lui Valeriu, este şi el un om de bine, un luptător pentru cauza generală, fost  ofiţer în armata română, deblocat de către noua putere comunistă, şicanat şi redus la o existenţă larvară, prin fixarea unui domiciliu obligatoriu în satul Murgeni,  în condiţii de existenţă precare, unde-şi va întreţine familia ca artificier la minele din zona Băii Mari şi acceptând, oarecum resemnat, postura de „fost”.

Inceputul romanului aparţine aşadar perioadei dejiste şi a luptei de clasă, când forţele trecutului sunt lichidate sau anihilate. Familia Moraru are noroc cu bătrâna doamnă Moraru, care provine dintr-o familie de evrei armeni, apoi cu soţia lui Ion Moraru şi mama lui Valeriu, şi ea evreică de origine, pe care tatăl eroului a salvat-o de la deportare însurându-se cu ea în timpul dictaturii legionaro-antonesciene, altfel situaţia ei ar fi fost cu mult mai cumplită. Cei care pun la cale pierirea familiei sunt tocmai cei care au profitat cel mai mult de pe urma bogăţiilor familiei sale, transformându-se peste noapte din criminali horthişti în lingăi comunişti, şi propunându-şi drept scop eliminarea forţelor autentic democrate din zonă şi înlocuirea lor cu emisari ai Budapestei. Clanul lor nefast, condus de cel dintâi primar comunist al oraşului, sceleratul Paszka, e alcătuit din cele mai declasate elemente din punct de vedere moral, a căror reţea de abjecţii şi infamii capătă contururi tot mai puternice de la un volum la altul, oferind spectacolul  condamnabil al trădării naţionale şi al degradării umane. Grupul de spioni şi trădători de la Baia Mare, cu ramificaţiile lui apatride devine ţinta predilectă a satirei corozive a autorului, care capătă tot mai evident aspectul unei insolite adunături umane de degeneraţi, privită ostentativ printr-o lentilă deformată şi descrisă în tuşele  groase, caricaturale, groteşti.

Iată însă că noua generaţie a familiei Moraru, reprezentată prin tânărul Valeriu Moraru, ştie să refacă tradiţia luptătoare a familiei şi să iasă din nou la lumină din bezna la care i-a condamnat regimul comunist. Distingându-se ca un element bine pregătit  la învăţătură, devenit între timp un adevărat sportiv de performanţă, un as al săriturilor cu paraşuta, el este inclus pe lista echipelor de dansuri ale regiunii, plecând în turnee în străinătate şi contribuind în mod direct la afirmarea ţării în context internaţional. Incet-încet,el devine conştient de drumul ce-l avea de străbătut, de nevoia de a se situa de partea Binelui şi a progresului social, depăşindu-şi condiţia de paria (trăise şi copilărise în Bărăgan,ca fiu de „exploatator”), realizând faptul că nu trebuie să  stea deoparte, ci să se implice în bătălia pentru limpezirea viitorului ţării sale. Ajunge să participe astfel ca un adevărat specialist la demorsarea unor conflicte internaţionale, iar atunci când termină Facultatea de Drept ştie să se facă util celor necăjiţi. Momentul Revoluţiei este acela care-l implică direct, ajungând să facă parte din CPUN, apoi din Frontul Salvării Naţionale şi, în calitate de senator ales, ca vicepreşedinte al Camerei. Acum, el trăieşte pe viu toate  luptele care se duc pentru acapararea şi menţinerea puterii, fie în calitate de coautor la textele noii Constituţii, fie în  acţiunile de ins implicat în vizite oficiale sau particulare vizând programul de impunere a prestigiului ţării noastre peste hotare, călătorind în cele mai diverse colţuri ale lumii, de la Budapesta şi Viena, în Israel, Anglia, Japonia, Grecia, Finlanda, Spania etc. Peste tot, el rămâne ataşat credinţei fierbinte de a sluji ţara şi de se opune acţiunilor duşmănoase şi destabilizatoare, orchestrate de forţe oculte din ţară sau din afara ei. Cu fiecare nouă acţiune, personajul ne devine mai simpatic şi mai apropiat sufleteşte, impresionând prin curaj şi altruism şi cucerind prin alura sa de cavaler „fără teamă şi prihană”.

Romanul lui Vasile Moiş, „In spatele uşilor deschise”  ne pune pe urma personajelor începând cu intrarea trupelor sovietice în ţară până la revoluţia din decembrie 1989 şi în primii ani ai noii puteri democratice. E un interval   de timp important, de aproape o jumătate de secol, ceea ce implică un efort considerabil pentru surprinderea panoramică a evenimentelor, ducând la ramificarea  şi diversificarea acţiunii. Avem de-a face cu o construcţie arborescentă, complicată (din păcate punând prea mult zel în dezvăluiri senzaţionale de un pitoresc exagerat sau prin sporirea aventurilor de dragoste, evident pasagere, ale protagonistului), care mai degrabă diluează sensul fundamental al conflictului cărţii: acela dintre venerarea  şi apărarea tradiţiilor şi intereselor naţionale şi denunţarea pericolului slujirii intereselor străine. Sub acest aspect sunt condamnate acţiunile Securităţii, care s-a îndepărtat de slujirea intereselor poporului şi s-a pus în slujba slujirii unor indivizi versatili, trădători de neam şi ţară, unii dintre ei respingând propunerea unei delegaţii de dincolo de Prut de a realiza unirea cu Basarabia, în momentul crucial al descompunerii URSS.  E tot mai vizibilă astfel puternica ecloziune de forţe antinaţionale, care au dorit să ne tranforme în ţapi ispăşitori, printr-o propagandă dirijată de la Budapesta sau de la Moscova, creind momente tensionante, propice confruntărilor extremiste şi naţionalist-şovine,de tipul celor de la Tg.Mureş sau a celor de la Satu Mare din 15 martie 1991. Spiritul patriotic treaz al eroului cărţii a făcut ca multe din acestea să eşueze, iar linia independenţei naţionale să iasă în final victorioasă împotriva aceleia lipsită de loialitate şi servilă intereselor străine.

Romanul lui Vasile Moiş este o combinaţie ciudată dintr-un „roman politic” şi unul de senzaţie, un roman al afirmării unei personalităţi complexe şi sinuoase,  hrănită dintr-o substanţă narativă cu bogate resurse magistice. Chiar dacă pune în mişcare un mare număr de personaje (unele dintre ele excesiv caricaturale,precum cei doi gazetari din Baia Mare, Vasile Mărăcine şi Horaţiu Tăbârcă,  sau cele aflate  în anturajul filosofului Cornel Noianu, Gavril Lăcustă şi Andrei Petcu, precum şi „tribunul” în devenire Cameliu Vorşcovăz, discipol cameleonic al prozatorului Bărbosu), romanul său nu ţinteşte a deveni un roman-frescă,ci rămâne până la sfârşit un roman destinat să analizeze şi să scoată la lumină „mecanismele puterii” într-o societate totalitară şi post-totalitară, să atragă atenţia asupra consecinţelor nefaste ale acestora asupra oamenilor simpli, asupra rănilor lăsate de Holocaustul evreilor sau de crimele horthyste în mentalul colectiv românesc, a efectului destructiv al „scenariilor” produse în cele mai experimentate laboratoare străine de manipulare socio-politică, numeroasele sale pagini de analize „politologice” putând fi urmărite cu real interes. Pe lângă impresia generală de roman-document, cartea de faţă este în bună parte o carte cu personaje reale şi nu fictive, un  adevărat „roman cu cheie”, în care mai toate personajele sunt uşor decriptabile,un roman al vieţii politice post-decembriste de la noi, de o actualitate tulburătoare, care răscoleşte şi frisonează.

Evoluând cu ingeniozitate între reproducerea aproape fidelă a unor episoade trăite şi a unora fantasmatice, tetralogia lui Vasile Moiş se citeşte cu plăcere  pentru miza de adevăr pe care o conţine şi pentru dezbaterile pasionante de tip eseistic pe care le provoacă (disertaţiile sale despre lumea evreiască sunt cu adevărat memorabile), şi, în general,pentru îmbogăţirea nivelului nostru de cunoştinţe despre epoca pe care am trăit-o în ultimii douăzeci de ani, pentru spulberarea multor iluzii, fixaţii, superstiţii, şabloane, stereotipii. Cartea lui Vasile Moiş este un mare pas făcut înainte pe calea dezvăluirilor marilor adevăruri despre revoluţia română, făcute din interior, şi tocmai de aceea demne de o mare credibilitate.Toate limitele şi încorsetările istoriei noastre din ultimii cincizeci de ani sunt analizate cu detaşarea şi aplombul unui adevărat analist politic, al unui filosof al istoriei, meditând cu gravitate şi responsabilitate asupra destinului ţării noastre în viitor, în aşa fel ca noile generaţii să nu mai repete greşelile trecutului. Observator lucid şi adeseori „incomod” al epocii pe care am traversat-o în ultimii 20 de ani ca adevăraţi „prizonieri ai istoriei” şi ca victime ale acesteia, cartea lui Vasile Moiş ne implică în vârtejul unor evenimente  mereu sunb presiune, sub semnul unui cuvânt devenit obsesie, cel de „fatalitate”, deoarece el intră în componenţa titlului fiecărui volum al tetralogiei. Totodată, spre a trimite mai bine şi mai exact gândul său spre public, fiecare capitol beneficiază de un motto, anume ales, ca cititorul să poată fi ghidat mai bine în labirintul uman pe care îl scrutează, în adevăratul carusel de măşti ce-i ies în întâmpinare. ,,Senzaţia generală este de şoc terapeutic, de maieutică şi de pedagogie civică” -ne asigură criticul Mircea Popa. Iar noi nu putem decât să fim de acord cu această mare personalitate a vieţii literare româneşti.

 VASILE  MIC

 _________________

15 Noiembrie 2011 – Gheorghe Jurcă: „Un om căzut din stele“, Editura Emma Books din Sebeş (Sorohan Adina Voica)

 Orizontului  de aşteptare al fiinţelor ce trăiesc scriitura şi lectura, ca procese soteriologice, îi este revelat un univers de un dramatism originar, prin apariţia romanului UN OM CĂZUT DIN STELE de Gheorghe Jurcă la editura Emma Books din Sebeş (2011). Scriptul romanesc urmăreşte condiţia existenţială a scriitorului, ca reflectare a ipostazei  creative absolute, supus însă hăituirilor profanice. Cum reuşeşte creatorul să se sustragă efemerităţilor şi să pătrundă în dimensiunea stimulativă a sinelui?  Retrăgându-se într-o singurătate absolută, comunicând cu sine şi mărturisindu-se: ”scriu ca să fiu viu, când scriu simt că trăiesc, e o terapie, un mod de supravieţuire”.

Urmând un periplu cosmogonic, romanul are o structură circulară, între prolog şi epilog se derulează un  discurs homodiegetic în cinci părţi, un proces iniţiatic, de conştientizare a propriilor origini, a matricii materne, regăsirea valenţelor sinelui, afinităţile afective, drama iubirii, celebritatea artistică, împlinirea prin iubire, mulţumirea de sine. Receptorul percepe intriga romanului susţinută de substratul antropologic al protagonistului: ”mi s-a întâmplat să visez de multe ori că merg prin nămeţi căutând urmele mamei care şi-a abandonat pruncul. Ajung într-o pădure întunecată unde aud urlete de fiare. Mă umplu groaza, frigul, zăpada mă acoperă şi în timp ce strig din toate viscerele <<Mamă!>>, mă trezesc de spaimă sau mă scutură îngrijitoarea căminului care ne supraveghează”.

            Scriitorul Gheorghe Jurcă introduce  în textura narativă simbolul orfanului, element întâlnit de asemenea în opera lui Mircea Eliade.  Protagonistul, având pseudonimul, Radu Bastardu, parcurge periplul diegetic eliberat de povara telurică a înaintaşilor, are calităţi superioare, este un iluminat. Orfanul, determinat de condiţia sa improprie, este stimulat să-şi caute originile, descoperind astfel calea ieşirii din profan. Copiii orfani sunt asemeni unor fluturi orbi, mărturiseşte personajul-narator, subliniind dorinţa de a scrie un roman cu titlul Fluturii lui Dumnezeu.

Suferinţele onirice ale copilului vor determina căutările maturului: ”cred că s-ar deschide cerurile dacă din întâmplare te-aş întâlni”, îi mărturiseşte mamei într-o scrisoare imaginară. Spaţiul imaginar rămâne dominat de dorinţe refulate, conturându-se astfel o eboşă germinativă a viitoarelor creaţii.  Când însă mama îşi recunoaşte fiul, prin semnificaţia titlului romanului publicat Vin de nicăieri şi plec spre niciunde şi mai ales a subtitlului, Fluturii lui Dumnezeu se produce o agonie existenţială în destinul acesteia. Mama intră într-o perioadă de puternice frământări interioare, preia trauma fiului, în timp ce, acesta renaşte spiritual. Scurta întâlnire dintre fiu şi mamă, în spaţiul paradisiac de la Malul cu flori, neconştientizată de acesta, reprezintă momentul schimbului de axe în structura destinului. Orfanul de altădată îşi găseşte paradisul pierdut, iar mama se autopedepseşte, oedipian, părăsind spaţiul sacru, peregrinând înstrăinată  lumea.

Proiectata căutare a paradisului pierdut din Prolog atinge desăvârşirea în Epilog când protagonistul realizat ca scriitor, trăind combustia travaliului creator, simte iubirea şi împlinirea în spaţiul unic al mestecenilor negri: ”după atâtea deznădejdi şi eşecuri, e tot ce mi-am dorit mai mult pe lume, alături de faima unui scriitor consacrat”. Mestecenii  apar ca simboluri existenţiale centrale, asociaţi cu soarele şi luna, primesc semnificaţii ambivalente, androginice, masculine şi feminine. Ei conturează dimensiunea matricială originară reconstruită în urma desăvârşirii destinului. Personajului-narator i se oferă, într-un timp echinoxial,  un univers compensativ, o axă existenţială definitivă.

Un om căzut din stele aduce pe pământ nostalgia  lumii originare pe care fiecare dintre noi o simţim şi ştim că, spre ea trebuie să ne îndrumăm destinul. Lecturând romanul, m-am regăsit în căutările matricii materne, în zbuciumul oniric al copilului care-şi striga cutremurat mama dispărută în negura existenţei. Vă invit să pătrundeţi în universul ficţional al prozatorului, jurnalistului, memorialistului şi dramaturgului Gheorghe Jurcă, să descoperiţi fascinantele dimensiuni ale actului său creativ .

Prof. drd. ADINA SOROHAN

 __________________

14 Noiembrie 2011 – Emil Istocescu: „Publicistică literară şi social-culturală“, Ed Tiparg, Slatina (Al Florin Ţene)

            Cartea ”Publicistică literară şi social-culturală “ semnată de Emil Istocescu şi apărută la Editura TIPARG, Slatina, 2011, reuneşte un consistent număr de studii,( 77 ), articole, recenzii, cronici literare, interviuri, prefeţe, impresii de vizitator în instituţii de cultură, reportaje, postfeţe la cărţile proprii sau ale cărţilor altor autori, medalioane literare, inclusiv o replică cu caracter polemic, apărute de-alungul timpului în diferite publicaţii locale şi centrale.Astfel cartea se constituie într-o culegere care ilustrează preocupările unui scriitor. Este o crestomaţie ce deschide uşa către preocupările unui dascăl, în sensul generos al cuvântului, ce o viaţă întreagă a fost şi este un laminator al învăţăceilor, dar şi a celor maturi, a unui om al Cetăţii participant la toate evenimentele localităţii în care a trăit şi scris autorul romanului”Rusoaica “-Gib I.Mihăescu.

            Autor a mai multor cărţi de interes local dar şi naţional, cum ar fi: “Monografia Municipiului Drăgăşani “(redactată în colaborare cu Constantin Şerban şi Teodor Barbu );”Marin Sorescu-La Lilieci, Exegeză.Deschidere hermeneutică”(în colaborare cu Teodora Albu );”Marin Sorescu în scrisori “( I),( în colaborare cu George Sorescu);”Folcloristul Gheorghe N.Dumitrescu-Bistriţa în relaţie cu Vâlcea “ şi “Marin Sorescu în documente şi scrisori inedite “(II ), Emil Istocescu are calităţile unui cercetător obiectiv, un cunoscător al istoriei şi teoriei artei, în filologia clasică, care ştie să îmbine într-o sinteză cercetarea fenomenului cultural, din unghiul manifestării lui originare, cu speculaţia filosofică a fondului spiritual (aşa cum o face în Prefaţa la volumul de eseuri ”Metafore ce ţin de mână ideile să nu rătăcească “ de Al.Florin Ţene,  ) pe care aceasta îl presupune.

            Cartea se deschide cu un “Cuvânt înainte “ semnat de autor, în care se subliniază că:” Trecerea timpului dă posibilitatea lectorului de azi să aprecieze la rândul său măsura în care s-a reuşit să se evidenţieze trăsăturile caracteristice de conţinut, formă şi concepţie estetică ale autorilor analizaţi, şi dacă trecerea timpului a validat sau negat opiniile noastre mai vechi “, vremea confirmă, iată, astăzi, că analizele făcute de Emil Istocescu , unele cu zeci de ani în urmă, sunt viabile şi astăzi, iar adevărurile spuse atunci despre cărţi, acţiuni culturale şi fenomene artistice sunt perene în prezent, stârnind interesul cititorului şi cercetătorului aplecat asupra studiilor literare dintr-o zonă bogată în   acţiuni socio-culturale, cum este nordul Olteniei.

            În textul publicat în revista Studii vâlcene nr.VI-2010”Logos şi expresie artistică în creaţa lui Gib.I.Mihăescu “, Emil Istocescu se apleacă asupra limbajului folosit de autorul romanului”Donna Alba “( povestea unei obsesi de dragoste), despre care Eugen Lovinescu şi Camil Petrescu apreciau că foloseşte stilul publicistic,”abuzând de cuvinte şi expresii neologistice franceze, mai ales “.Autorul acestui studiu abordează cu obiectivitate poziţiile unor comentatori ca Tudor Vianu, G.Călinescu, care comentează limbajul prozei lui Gib.I.Mihăescu, dar aduce şi aprecieri originale privind fonetismele cu specific local, şi expresiile “şi locuţiunile caracteristice oralităţii stilistice“ de autorul romanului“ Braţul Andromedei“. Amintind în acest sens, aprecierile favorabile ale lui G.Călinescu din 1941:”S-ar putea spune că romanul, în întregime, este poetic, abuzând oarecum de cuvinte, dar, oricum, în ciuda unei capacităţi verbale destul de reduse, sunt aici insule de poezie, constând în viziuni halucinante “.

            Observaţia că Gib.I.Mihăescu “ se lasă atras prea mult de episoade secundare nesemnificative (ca în Vedenia, Urâtul şi chiar în La Grandiflora )“ îl face pe autorul cărţii să concluzioneze că tocmai, poate, aceste secvenţe episodice fac ”sarea şi piperul “ prozei autorului analizat.

            Faptul că Emil Istocescu este un exeget al vieţii şi operei scriitorului Gib.I.Mihăescu, abordând opera acestuia din majoritatea unghiurilor ( viaţa, opera, limbaj, stil, preocupări extra literare, etc. )cartea de faţă, cuprinde, nu mai puţin, de nouă articole şi studii despre acest autor. Făcând în acest sens şi istorie literară prin descoperirea unor noi manuscrise ne cunoscute ale lui Gib. I.Mihăescu, citind opera acestui romancier din perspective documentului, în marginea căruia construieşte ipoteze critice. Factologia e ţinută strâns în mână, evocările despre folcloristul Gh.N.Dumitrescu-Bistriţa şi pedagogul de excepţie Constantin Popian, Al.Odobescu, cercetătorul istoric, preot Dumitru Bălaşa, Marin Sorescu, politicianul liberal Ştefan D.Filipescu-Drăgăşani, Eugen Petrescu, Cosmin Ionuţ Drăghici, Constantin Isărescu, Constantin Şerban, folcloristul Ion N.Popescu, Teofil Popescu, Florin Mihăilescu, Nicolae Marinescu, George Ţărnea, George Călinescu, Titu Maiorescu, au nerv, iar detaliile biografice sunt proiectate în scenario epic.Operele şi faptele acestor personalităţi sunt analizate per regressum, relaţionată cu aventura biografică.

            Viaţa lui Gib.I.Mihăescu este abordată ca o matrice a operei, după cum textul e o oglindă a biografiei.La fel procedează în relatarea “O prietenie şi o colaborare de durată “( între pr.Gh.N.Dumitrescu-Bistriţa, fost elev şi maestrul Constantin Popian, profesorul acestuia ),”Folcloristul Gh.N.Dumitrescu-Bistriţa în relaţie cu Vâlcea “,”Dovezi ale vizitelor repetate făcute de Al.Odobescu la Mânăstirea Bistriţa, din comuna Costeşti, judeţul Vâlcea, în secolul al XIX-lea(1858-1861 ) “, “Amintiri despre Marin Sorescu “,”realitate şi ficţiune-Virgilu Voicescu(boier Gile )-prototip în “Donna Alba “,”folcloristul mehedinţean Gh.N.dumitrescu-Bistriţa(I, IIşi III ) “,”Marin Sorescu scriitorul total “,”B.P.Haşdeu “, ,,Ion M.Negreanu”,”Mihai Eminescu–148 de ani de la naştere “, “Titu Maiorescu–personalitate ilustră a culturii române “,” Gib I.Mihăescu şi cinematografia“ şi “Gib.I.Mihăescu-Gazetarul “. Este aici un biografism superior, în care informaţia, bine narată, are irizări de comentariu critic.

            Spuneam la început că Emil Istocescu  este un cercetător avizat, un exeget, al vieţii şi operei lui Gib I.Mihăescu.El a descoperit în arhive piesa de teatru al autorului amintit, intitulată”Vechilul “, tot el s-a aplecat asupra manuscriselor lui Gib I.Mihăescu, analizândule, interpretândule în studiu”Gib.I.Mihăescu- atelier literar inedit “, apărut în decembrie 1969 în Suplimentul social-cultural al ziarului ”Orizont “ din Rm.Vâlcea. Despre care în ”România literară “, anul III, nr.4, joi 22 ianuarie, 1970, la rubrica”Ochiul magic “: “Interesante contribuţii de istorie literară aduc, în suplimentul ziarului de la Râmnicu-Vâlcii, Emil Istocescu şi Ion Constantin Vasile, cu privire la două domenii mai piuţin cunoscute ale activităţii lui Gib.I.Mihăescu: ziaristul şi profesorul. Deosebit de utile pentru cunoaşterea procesului de creaţiela Gib.sunt fişele inedite din dosarul în care autorul îşi nota schematic subiecte pentru nuvele şi schiţe.” Pot afirma că, de-acum înainte nici-un cercetător ce se apleacă asupra vieţii şi operei autorului romanului Rusoaica nu poate să nu amintească despre studiile acesta semnate de Emil Istocescu.Profesorul din Drăgăşani fiind unul din puţinii cercetători avizaţi care au scris şi analizat cu professionalism opera lui Gib I.Mihăescu.

            Caracterul compozit al articolelor ( Vezi”O lucrare enciclopedică unicat: Vâlcea-ţara lupilor  getici sau ţinutul vâlcilor“ de Eugen Petrescu)  pe care Emil Istocescu le-a publicat în această carte îl reprezintă cât se poate de fidel pe acest profesor şi istoric literar a cărei atracţie pentru literatură, în varianta ei deplină, este cultivată cu metodă.

            Elogiul lecturii poate fi înţeles în cronicile la cărţile analizate, dragostea de cărturari, dascăli şi învăţământ o simţim în articolele scrise despre acestea. Emil Istocescu are mereu grijă să-şi împartă admiraţia faţă de înaintaşi, de contemporani, faţă de literatură între respectul civilizat şi pasiune. Scrisul său, formă superioară de analist, are echilibrul şi strălucirea unui ingenios bine temperat.

AL.FLORIN ŢENE

________________

11 Noiembrie 2011 – Ştefan Vida Marinescu: „Observator pe meridianul M“ Publicistică şi note de lectură, Editura Global (Corneliu Vasile)

Autorul este un literat care a activat nu numai în domeniul ficţiunii, dar şi al publicisticii şi revuisticii, fiind, de asemenea, un exponent al corpului de elită al  educatorilor români.

Partea introductivă a lucrării dezvăluie deopotrivă publicistul şi pedagogul care militează pentru carte şi lectură, apreciind că numai cărţile pe hârtie  sfidează timpul, că fantezia, creativitatea şi harul artistic dau autenticitate, şi nu softul impersonal: „Biblioteca, aceea clasică, nu poate fi substituită cu una virtuală” (pag.9).

Din capitolul „Editoriale, atitudini, polemici”, sunt demne de a fi reţinute ideile autorului, între care scrisul „în serviciul concetăţenilor”, respingerea demagogiei şi minciunii atât de întâlnite în actualitate, acţiunile pentru civilizaţie şi cultură.

Este dezamăgit de o revoluţie care a favorizat profitorii, iar în domeniul artistic deplânge siluirea literei de către autori care îşi intitulează „operele” cu „pizdeţ” şi „băgău” sau dispreţuiesc  valorile eterne, cum sunt  patria, limba română sau buna-creştere ( cititorului avizat  îi evocă pe  M.Vakulovski , Ioana Baetica, M.Galăţanu ş.a.).

Manifestă încredere în uniunea Europeană pentru asigurarea viitorului României, comentează intrarea ţării în NATO, se referă la campania electorală şi apreciază intelectuali şi artişti precum Eugen Simion şi Gheorghe Zamfir, dar şi pe ziaristul de televiziune Mircea Badea! Titu Maiorescu este considerat un mare model, iar alte personalităţi apreciate sunt Gellu Naum, Marin Preda, Constantin Noica, Florentin Smarandache, Stan Ghenea, Stelian Ceampuru. Ştefan Vida Marinescu circumscrie articolele sale, multe publicate la Videle, unde este profesor de liceu şi a  editat numeroase reviste şi culegeri, zonei Teormanului, care reprezintă prin excelenţă sudul românesc şi a dat valori literare şi culturale extraordinare.

Partea a doua a cărţii este aplecată spre impresiile de lectură, dar şi culturale, referindu-se la utilele îndreptare de exprimare ale jurnalistei Beatrice Kiseleff, la excursiile efectuate în Balcani, Turcia şi Italia.Alte articole sunt dedicate monumentelor şi monografiilor teleormănene.Câteva articole comentează volume de literatură sau de actualitate, demonstrând competenţele de critic literar ale lui Ştefan Vida Marinescu.

Dintre ideile autorului, vom remarca aspiraţia spre democraţie, observată din Antichitate până azi, interpretarea pertinentă a faptului divers, capacitatea de convingere şi spiritul de observaţie în cronicile cinematografice, critica unor emisiuni de televiziune, ironia şi toleranţa în judecarea unor greşeli neintenţionate afişate în public, abilitatea de a selecta trăsăturile esenţiale ale unor personalităţi culturale. Prolific, fantezist şi teribilist este scriitorul paradoxist Florentin Smarandache.Documentat, discret, modest şi foarte bun traducător este profesorul şi scriitorul Stelian Ceampuru.De folos maxim pentru elevi şi pentru publicul larg sunt dicţionarele Beatricei Kiseleff. Este comentat un studiu, tradus în româneşte din engleză, care are ca subiect analiza comparativă a  gândirii, semnificaţiilor şi concepţiilor exprimate în operele literare ale lui Beckett şi Marcel Proust.

Urmează un „laudatio „, în loc de postfaţă”, avându-l ca autor pe Ion Nuţă, care face cunoscute meritele culturale şi civice ale autorului cărţii: obţinerea titlului de „profesorul anului”, două doctorate luate la Bucureşti, afilierea la Uniunea Scriitorilor din România şi la Clubul Român de Presă, editor, traducător, fondator  de cluburi şi societăţi culturale, dascăl de valoare, cetăţean de onoare al oraşului Videle, unde locuieşte.

Nota editorială de la sfârşitul cărţii indică faptul că sunt aici texte inedite, ca şi texte apărute în mai bine de zece periodice din judeţul Teleorman. Tot aici sunt prezentate titlurile celorlalte cărţi de publicistică, pe care autorul le-a publicat între anii 1998 şi 2006.

Lucrarea „Observator pe meridianul M” este o interesantă culegere de articole, care dovedesc devotamentul scriitorului faţă de aspectele contemporane ale  literaturii româneşti şi ale culturii din sudul ţării, competenţa sa de critic, istoric literar şi analist, capacitatea de a exprima atitudini cu ecouri în viaţa civică şi morală a publicului, în special a celui tânăr.

CORNELIU VASILE

 _________________

10 Noiembrie 2011 – Titiana Nica Ţene: „Viaţa ca o punte“, Editura Dacia XXI Cluj-Napoca (Doina Drăgan)

Emoţiile şi sentimentele în viaţa oamenilor au un rol foarte mare. Trăirea sentimentelor de cei care scriu  o carte.fie de proză,fie de versuri, înfrumuseţează viaţa omului.Omul este o fiinţă complexă cu raţiune şi voinţă, cu dorinţe şi împliniri.

Cartea Titianei Nica Ţene cu povestiri sincere şi dezarmante, are două capitole:Pietre de aducere-aminte şi, Bucuria întoarcerii în timp,  şi fiecare se disting prin timpul lor de poveste. Aceste povestiri sunt chiar realităţi trăite de autoare în copilărie în primul capitol şi, la maturitate în capitolul al doilea. Ilustraţia copertei este întocmită de către sciitorul George Roca din Australia şi reprezintă după opinia mea, un urcuş spre puntea fericirii, lăsând în urmă timpul care de scurge foarte repede.

Dar prozatoarea Titiana Nica Ţene îşi aminteşte cu lux de amănunte aproape toate etapele din copilăria ei, de la naştere-povestită ulterior de către tatăl ei-, prima zi de şcoală,Crăciunul,tata şi colectivizarea agriculturii, părul cu pere pitulate, gâştele… până la îngerii din vis. Fiecare în parte are  un of, o durere, dar şi o bucurie copilărească. Aşa cum a trăit Titiana la sat, aşa sunt multe scriitoare care-şi amntesc cu dor, dar şi cu plăcere acele clipe de neuitat.Cititorul însă remarcă mai mult decât povestioarele, el simte viaţa de acolo, condiţiile de trai, situţia politică, sărăcia de atunci şi de acuma, dar şi frumuseţile naturii şi mediul ecologic.

Titiana Nica Ţene a conceput această proză ca o artă. Prima etapă naşterea, apoi paşii ce i-a parcurs de-a lungul copilăriei. Eu cred că şi-a stabilit un obiectiv anume. Ne-a descris în mod organizat şi ne-a furnizat informaţii adevărate trăite chiar de ea. A redat în detalii activităţile copilăriei sale, discuţiile cu cei din jur,fraţii, colegii de joacă apoi colegii de şcoală. A stabilit  pe baza sentimentelor relaţii de condiţionare. Am găsit în aceste povestioare  note şi cerinţe necesare fiecărei situaţii .Oricărui titlu de poveste i se poate asocia altul-unul sau mai multe documente,- locul în care se definesc şi se ilustrează sentimentele.

  În partea a doua-Bucuria întoarcerii în timp- Titiana Nica Ţene ne povesteşte intâmplări trăite împreună cu copii şi nepoţii Domniei Sale şi, îşi arată dragostea nemărginită faţă de aceştia, în special în povestioara care are acelaş titlu precum capitolul.

Semnificative sunt toate, dar –Puntea- ne dă o lecţie de viaţă. Prin răspunsul autoarei, fiului Dânsei,- cum face ca să fie mereu veselă,- prin cuvinte simple,dar adevărate, cuvinte creştineşti ne exemplifică motivaţiile fericirii p76. Şi mai spune autoarea  la p40 ”Eu cred cu tărie că cea mai mare bogăţie e bogăţia spirituală”

La finalul cărţii se găseşte poezia –Întoarcere- care completează ambele capitole şi este semnificativă autoarei, poezia cuprinde toate etapele vieţii Titianei încununate în aceste deosebite versuri.

 DOINA DRĂGAN,

Timişoara, 20 mai 2011.

 _______________

08 Noiembrie 2011 – Elena Costea: „Atracţie“, Ed Scrisul Românesc, Bucureşti (Ramona Badea)

“Atracţie” este romanul de debut al Elenei Costea şi a apărut în aprilie 2011 la editura “Scrisul Românesc”.

“Atracţie” este povestea de dragoste dintre Ema, o adolescentă  din Manhattan şi Brian, directorul liceului la care ea învaţă.

În urma participării la un concurs de eseuri, Ema pleacă, alături de prietena ei cea mai bună, Magda şi de tatăl acesteia, Brian, într-un schimb de experienţă în Anglia. Departe de casă şi familie, atât Ema, cât şi Magda, se simt libere să facă lucruri pe care acasă nu le-ar fi putut face. Dacă Magda îşi pierde noapte după noapte la petreceri extravagante îmbibate în alcool, Ema cedeaza atracţiei pe care o simte pentru Brian şi insistentelor lui.

Dar orice greşeală are consecinţele sale, după cum viata o va învăţa în modul cel mai crud pe Ema; consumul exagerat de alcool pune capăt vieţii Magdei într-un mod tragic, lăsând-o pe Ema singură cu durerea, teama şi nesiguranţa ei.

Ştie, în adâncul sufletului, că e greşit să continue ce a început cu Brian, dar mai ştie că nu se poate întoarce din drum, de parcă ar fi “o marionetă în mâinile unui păpuşar nebun, un păpuşar masochist.”

“Lasă-mă. Nu, mai bine ia-mă în braţe. Nu, pleacă, te urăsc. Braţele tale mă strâng atât de tare că mă sufocă. Eşti un nebun, bun de nimic. Te urăsc, mi-ai distrus viaţa. Și şti de ce te urăsc aşa tare? Pentru că te-am iubit!”

Dar de ce? De ce a ales-o Brian pe ea? De ce i se întâmplă ei? Toate aceste întrebări au un răspuns, sau aceasta a “fost voia Cerului atunci când viaţa mea s-a schimbat dramatic? “ Dacă ar putea da timpul înapoi şi să schimbe ceva… Viaţa “e o mare plină de smoală încinsă, iar sufletele noastre sunt mai fierbinţi decât ceea ce tu numeşti dragoste.”

Despre cartea lui Miku ar fi multe de spus, este o carte care m-a surprins în toate modurile posibile, genul de carte pe care odata ce ai început-o nu poţi să o mai laşi din mână.

Primul gând pe care l-am avut după ce am terminat de citit a fost că nu este ceea ce pare. Fiecare cititor are anumite aşteptări de la o carte atunci când priveşte coperta, deschide la prima pagina şi începe să citească. Dar această carte este o poveste aparte, scrisă într-o manieră diferită, simplă şi totuşi complexă, realistă şi totuşi filosofică, într-un cuvânt: uimitoare.

Ema nu este o eroină tipică a unei poveşti fabuloase, ci o fată coborâtă din lumea reală în paginile cărţii, cu calităţi şi defecte, cu slăbiciuni, temeri şi frustrări. Realismul cărţii te face să trăieşti alături de ea fiecare întâmplare, să aştepţi, să speri, să plângi… iar pasajele mistice te poartă într-o lume de vis, perfectă prin însăşi imperfecţiunile sale.

Şi ajungi să te întrebi ce e viaţa. Care sunt acele momente în care destinul ni se schimbă fără să băgăm de seamă? Putem prevedea cotiturile inexplicabile şi le putem evita, sau plutim în acest spaţiu ca o barcă solitară pe apele spumegânde ale unui râu involburat? Şi dacă barca aceea este viaţa noastră, avem vâsle? Putem ocoli pericolele ce ne pândesc, pietrele ce ne lovesc sau ne scufundă? Putem lupta contra lor, sau orice am face vom pluti în continuare, fără a avea control asupra propriului destin?

“Oricât de tare aş vrea acum să-mi întrerup călătoria spre trecut, nimic nu mă poate opri spre a-ţi demonstra că te înşeli. Viaţa şi moartea se împletesc încet, iar ceasul nostru sună neîncetat pentru a ne demonstra propria-i putere.

Alte detalii si un preview al cartii puteti gasii pe blogul ei personal, www.elenacostea.blogspot.com

RAMONA BADEA

___________________

07 Noiembrie 2011 – Monica Grosu: „Lecturi în oglindă“, Ed GRINTA (Zenovie Cârlugea)

După o strălucită lucrare de doctorat cu monografia ”Petru Comarnescu” (răsplătită, de fapt, cu Premiul de debut pentru critică si istorie literară al Uniunii Scriitorilor – Filiala Cluj-Napoca), d-na Monica Grosu revine în peisajul editorial cu o culegere de cronici literare, Lecturi în oglindă, scrise în anii din urmă.

Cartea este rodul acestui constant exercitiu critic de întâmpinare, nefixat încă într-o rubrică revuistică, dar întâlnit în periodice culturale din întreaga tară: Luceafărul de dimineată, Viata românească, Observatorul cultural, Discobolul, Vatra, Acasă, Cetatea culturală, Reflex, Pro Saeculum, Gând Românesc, Ethos XXI, Portal Măiastra, Steaua Dunării s.a.

Predomină, după cum se poate repede observa, autori din mai vechile centre culturale ardelene Cluj-Napoca  si Alba Iulia, îndeosebi ”literatura Albei” fiind foarte bine reprezentată (autoarea este profesoară la Colegiul National ”Lucian Blaga” din Sebes).

Structurată pe patru sectiuni (memoriale si jurnale, proză, poezie, studii si cercetări), cartea dovedeste o foarte bună orientare în problematica domeniului, dar si un spirit critic de reale virtuti lecturale.

Monica Grosu este, pe lângă un meticulos monografist (are în pregătire o nouă lucrare dedicată lui Ionel Jianu), si un comentator avizat al actualitătii literare. Echilibrară în judecătile de valoare si în discernerea specificitătii estetice, autoarea citeste cu atentie si retine esentialul, dând citatului nu numai o valoare ilustrativă ci si o perspectivă lecturală mai largă.

Nepropunându-si să construiască ”ierarhii literare”, autoarea reuseste să contureze un tablou de optiuni critice, din care nu lipsesc cărtile importante ale momentului cultural. Remarcăm echilibrul si cursivitatea comentariului, perspectiva intuitiilor si optiunilor literare, stilul empatic-precis, dimpreună cu o bună structurare a materiei.

Ferindu-se de didacticismul fără relief si de diagnostice asa-zise ”ex cathedra”, Monica Grosu reuseste a-si face asupra cărtilor comentate o impresie proprie, relevând valentele cultural-literare, expresivitatea estetică, dar si specificitatea creatorilor respectivi. De asemenea, nu rămân în afara comentariului conexiunile si referintele la actualitatea culturală, încercându-se totodată a fi statuată valoarea lucrărilor comentate în cadrul fiecărei biografii scriitoricesti, în parte, precum si în peisajul mai general, în ambianta literară a momentului.

Numite, cu benignă modestie, ”exercitii de întâmpinare”, cronicile sunt reflectări, eterogene ”lecturi în oglindă” ale unui spirit critic solidar cu o anumită contributie regionalistă, cum s-ar spune, la marea literatură.

În sensul acestui exercitiu de geografie literară, Monica Grosu identifică în cărtile recenzate figuri ale spiritului creator, aspecte de psihologie artistică, specificităti temperamentale, detalii de atmosferă culturală si ambientale, polifonii semantice, emotii creatoare, itinerarii si optiuni spirituale etc.

Nu întâmplător, cartea începe cu sectiunea dedicată literaturii de frontieră, mai exact, cu memorii si jurnale semnate de A. Marino, Constanta Buzea, Alex. Ștefănescu, Ion Brad, Vistian Goia, Aurora Liiceanu, Ieronim Munteanu.

Ca prozatori, sunt comentati, prin ultimele lor aparitii, îndeosebi scriitori ardeleni: Horia Ursu, Cornel Nistor, Alexandru Vlad, Lucian Bâgiu, Gh. Jurcă, dar si Dinu Pillat ori suedezul Steve Sem-Sandburg (poate altădată o sectiune privind cartea străină).

Iar la poezie, îi retin atentia, Ion Zubascu, Aurel Pantea, Dumitru Cerna, Gh. Dăncilă, Felicia Colda, Marius Tion, Anatol Covali, Ion Kamla.

Mult mai articulată, mai substantială este sectiunea dedicată Studiilor si cercetărilor, unde spiritul critic intră într-o oarecare empatie cu subiectele si autorii abordati (Mircea Popa si Z. Cârlugea despre Lucian Blaga, Dumitru Cerna despre Panait Cerna, Maria Corduneanu despre Ion Brad, Eugen Negrici despre ceea ce el numeste ”iluziile literaturii române”, Ieronim Munteanu, ca si Maria Vaida, despre scriitori din varii generatii, neuitati fiind albaiulieni ca Ion Mărgineanu, C. Nistea, Gh. Jurcă, Oliviu Iacob, Diana Tuculescu, Gh. Dăncilă s.a.).

Toate acestea în măsură să recomande un critic de vocatie, aplicat cu măsură si simt analitic, dar si hotărât să surprindă în tablouri mai ample fragmente semnificative de geografie literară.

ZENOVIE CÂRLUGEA

 _______________

04 Noiembrie 2011 – Nicolae Băciuţ: „Cu colţul inimii“, Editura Nico, Târgu-Mureş (Cezarina Adamescu )

M-am gândit îndelung, cum aş putea începe aceste consideraţii, pe marginea cărţii unui om drag, despre un om şi mai drag.  Şi cei doi îndrăgindu-se foarte, m-am aflat şi eu, cu gândul şi inima,  taman în toiul drăgostirii lor prieteneşti şi frăţeşti, născătoare de pronie.

Până la urmă am ales această parafrază a versului stănescian „Lecţia despre cub” – pentru că inima este cel mai perfect-imperfect organ, care se poate sfărâma cel mai repede. Şi, cum spunea Jose Marti: „Dintr-o rană mai cumplită/ iese versul mai frumos”.

Restituirea literară, chiar dacă nu se practică în măsura în care ar merita un scriitor, (toţi scriitorii merită!)  este întotdeauna bine venită. Nu neapărat pentru că ne împrospătează memoria, dar pentru că ne face să trăim în preajma şi în spiritul celor plecaţi şi să le prelungim în felul acesta existenţa, chiar dacă nu reală, în mijlocul nostru, dar cel puţin spirituală. Un bun creştin obişnuişte să-i pomenească pe „cei blajini” care au o zi a lor, un Paşte al lor, zile comemorative (de naştere ori de înălţare la cele veşnice) şi, îndeobşte, ori de câte ori se ivesc în amintire.

         E admirabil. Pomenirile se fac în fel şi chip. Unii au făcut din ceremonial, un adevărat spectacol, un show la care invită high-life-ul. Ritualul sacru,  datina se prefac în modă, în  trend, în brand, în hărmălaie cu surle şi tobe, (dar mai ales cu manele, că se poartă!), devin un prilej excelent de distracţie, de petrecere, de dans şi glume îndoielnice, care nu au nimic de-a face cu mortul.

         Ritualurile simple de înmormântare ori de pomenire la diferite date, pentru ca dispărutul să poată trece vămile văzduhului, doar la ţară se mai menţin, dar şi acolo e invitat tot satul şi familiile se întrec în iscusinţă şi în fantezii culinare care nu au nimic de-a face cu sufletul răposatului. Ne-am obişnuit să dăm de pomană. Ne-am obişnuit să primim pomană. Suntem pomanagii? Poate.

         Personal, cred că Sfânta Liturghie este Sacramntul  care împlineşte pe deplin datoriile faţă de răposaţi şi o mică pomană, fără să ştie stânga ce face dreapta.

          Şi pentru că nu-mi închipui cum e să-i dai pomană lui Nichita, un sfert de veac l-am aniversat şi l-am comemorat, primăvara şi iarna, în felul meu. În cele din urmă am găsit şi modalitatea ideală pentru mine, de a mi-l readuce aproape (de parcă l-aş fi uitat vreodată!) –  pentru că mă oprea parcă ceva  sau cineva, să-i dau pomană, de mâncare. Am procedat, aşa cum făcea el cu prietenii şi cum a mărturisit adeseori: „A-i dărui cuiva o poezie este ca şi cum i-ai oferi o floare.”

 Şi Nichita făcea tot timpul astfel de daruri. Până şi la nunta unor prieteni, a venit cu darul său: o poezie dedicată mirilor.  Tare aş fi vrut să se găsească cineva care să-mi dăruiască la nuntă o poezie, scrisă special. Dar n-a fost să fie.

         Apoi, nu m-am putut deloc obişnui cu ideea, nici măcar după un sfert de veac, că Nichita nu mai este. Era de ajuns să privesc puţin la Epica Magna sau la Noduri şi semne şi să-i văd semnătura: Nichita, Azi. Cum să fie mort, când el scrie AZI? Un astăzi continuu. Un astăzi cu miresme de veşnicie. Un Azi care va dăinui atâta timp cât va dăinui lumea. Zburând peste milenii. Acest Azi e dovada că Nichita ne-a iubit atât de mult încât s-a gândit la noi peste vreme şi vremuri, cerându-şi „Dreptul la Timp” şi în felul acesta câştigându-şi Dreptul la eternitate.

         „Dreptul la nemurire sau Nichita, Azi” s-a numit prima mea carte dată de pomană pentru sufletul lui Nichita. Pentru că nici un alt dar nu mi s-ar fi părut mai potrivit. Al doilea volum – tot de pomană – a fost „Ca o pasăre Ibis” – şi e prelungirea celei dintâi. Atât m-am priceput, pentru că altfel, cum să dau pomană unui OM VIU? Dar ce înseamnă „să dai de pomană?” Înseamnă a face un dar cuiva, fără să aştepţi nimic în schimb, fără recompense, mulţumiri şi felicitări.  Aşa am citit eu pe un afiş, apărut la un an de la nemurirea lui, atunci când un grup de prieteni, printre care şi Gheorghe Tomozei,  i-a dăruit un Album memorial. Acolo am văzut un autograf cât se poate de original, pe o fotografie în care poetul stătea drept, cu braţele crucificate pe aer, într-o îmbrăţişare cosmică a lumii şi a tot ce există pe ea,  iar dedesubt, scria cu litere de mână: „Atâta să nu uiţi / Că el a fost un om viu / viu / pipăibil cu mâna. Nichita Stănescu, Azi”. 

         La scurgerea unui sfert de veac de la nemurirea lui, i-am mai făcut o pomană „de pomină”: volumul „99 de anotimpuri fără Nichita. Omagiu”, Editura Pax Aura Mundi, 2008.

         Cu puţin timp în urmă, am aflat că un alt poet, din cu totul altă zonă a ţării, Nicolae Băciuţ din Târgu-Mureş i-a făcut şi el „pomeni” lui Nichita, în spiritul acelor „afinităţi elective”.  Una din aceste pomeni s-a concretizat în volumul de faţă, intitulat „Nichita Stănescu. Cu colţul inimii”, apărut la Editura Nico, Târgu-Mureş, în două ediţii.

         La prima ediţie a Festivalului Nichita Stănescu, de la Ploieşti, din 13-14 decembrie 1984, Prinţul Tom (Gheorghe Tomozei, îngrijitorul Albumului memorial) scria despre „Bătrânul Nichita”, poezia „Ultimele ştiri”: „Îngerii scriu articole de legi/ ori cioplesc săgeţi / şi în pauza de prânz ling sare.// Ei patronează cu inclemenţă / uzinele de ace cu gămălie / fierb rachiu de crini în alambice / şi se trezesc întrebând fără noimă:/ Oare ce-o mai fi făcând / Poetul Nichita Stănescu?”

          Chiar. De bună seamă şi Nicolae Băciuţ, tot de la această întrebare a plecat în conceperea acestei admirabile cărţi în cinstea/memoria lui Nichita.

         Mă consider privilegiată când îmi cade în mâini o carte despre un om drag. Şi nu mă mai satur s-o citesc, s-o savurez, de parcă aş dori să-mi intre pe sub piele şi să rămână acolo.

         Şi chiar rămâne. Pe sub pielea sufletului. Pe sub pielea privirii. Pe sub pielea lăuntrului de fiinţă. Pe sub pielea „colţului inimii”. Şi acestea fiind zise, să pornim,  cu îndemnul lui Nichita: „Pe corăbii!” – şi să descindem în oceanul de lumină reflectat în azur, din poezia lui,  trasă pe roata sufletului celui care l-a iubit şi-l mai iubeşte, şi-l va iubi încă.

         Volumul  „Nichita Stănescu. Cu colţul inimii” – este o bijuterie rară. Un chihlimbar de purtat la piept, ca pandantiv la o întâlnire importantă cu Viaţa. Ori cu Veşnicia. Ea este neîncadrabilă în vreun gen,  este ceva singular în creaţia lui Nicolae Băciuţ (deşi a mai scris cărţi omagiale!) – cum singular este şi obiectul ei: Bătrânul Nichita.

         Este alcătuită dintr-o sumă de texte scrise cu dragostea dând pe dinafară, aşa cum izbucneşte „o  lacrimă care plânge cu ochi”,  pentru o personalitate atât de carismatică şi de originală cum a fost Poetul. Se vede  cât colo că Nicolae Băciuţ îl preţuieşte peste măsură. Cu, sau fără dioptrii sufleteşti, cu sau fără dioptriile inimii. Se vede chiar şi cu ochiul liber. Chiar şi cu sufletul liber.

         Să păşim încet în fibra inefabilului, ca să nu speriem îngerii.

         Firesc, Nicolae Băciuţ începe cu un „Portet al artistului la tinereţe fără bătrâneţe”, în care mărturiseşte chiar de la început, că e molipsit incurabil  de Nichita: „A fost „o întâmplare a fiinţei mele” întâlnirea cu Nichita Stănescu. O întâmplare pe care am provocat-o, fiindcă atunci credeam că nimic pe lume nu e întâmplător. În egoismul dragului meu de Nichita, am vrut să am un Nichita al meu care, până la urmă, fără să-mi premeditez gândul, a devenit un Nichita înainte şi după Nichita, cel care n-a însoţit timpul real decât o jumătate de veac, rămânând cealaltă parte de timp să se înveşnicească.

         Acest Nichita, al meu, scris „cu colţul inimii”, e reconstituit din felul în care s-a văzut el pe sine, cum a văzut el pe alţii şi cum alţii cred că l-au cunoscut. E un Nichita paradoxal şi imprevizibil, aşa cum a fost el, fără să-şi impună, ieşit din canon”.

         Foarte ciudat şi deloc întâmplător, e faptul că Nicolae Băciuţ, vrând să aibă un Nichita „numai al meu” – a sfârşit cu „un Nichita al nostru” – adică pentru noi toţi, deopotrivă. Pentru că Nichita este un dar al tuturor pentru toţi, o avuţie publică, ca o pâine rumenită şi caldă din care se pot înfrupta  mulţimile, fără ca aceasta să se împuţineze. O pâine spre împărtăşire. Şi mai interesant este faptul că, Nichita este perceput, din perspectiva celor trei „eu”, aşa cum ar trebui să ne percepem toţi: cum ne vedem noi înşine, cum îi vedem noi pe alţii şi cum ne văd alţii pe noi. Mai rămâne un al patrulea „eu”, cel mai pătrunzător şi mai important pentru „devenirea noastră întru fiinţă” – cum ar fi spus Blaga –  şi anume:  cum suntem văzuţi de Dumnezeu, felul în care El ne percepe. Şi acesta este cel mai adevărat, mai fidel decât orice oglindă. În rest, poate interveni factorul subiectiv. Oglinda aceasta nu ne poate minţi şi nici nu se sparge vreodată.

„Acest portret al artistului la tinereţe fără bătrâneţe – spune Nicolae Băciuţ –  nu vrea decât să completeze un album al unui destin şi al unei opere, cu încă o licărire de viaţă. E o clipă recuperată din actul de identitate al unui poet. Poate cel mai mare după Eminescu, cum spunea cineva. Un poet adevărat. Care a trăit ca un poet şi a murit în numele poeziei. Şi care a rămas mereu în cartea mea de citire, în cartea mea de iubire.

         Nichita după Nichita. Un timp fără răstimp.”

         Un interviu cu Nichita Stănescu – este pentru Nicolae Băciuţ – acum, după mai bine de un sfert de veac – un reper preţios, nu numai pentru cartea lui fundamentală: „O istorie a literaturii române contemporane în interviuri” – dar şi pentru întreaga sa operă şi viaţă. Nu se poate să scrii şi să nu te raportezi la Nichita. E un bagaj  necesar, pe care trebuie să-l porţi permanent, pe dinăuntru, o dulce povară care nu te împovărează, ci îţi uşurează poverile şi te saltă el pe drum în loc să-l cari tu, aşa cum, pe Monseniorul Vladimir Ghica îl ducea bagajul, purtându-l săltat, acolo unde trebuia neapărat să ajungă. Este duhul din noi care ne poartă pe aripile sale.

         Nichita este pentru mai tânărul coleg de Dumnezeu, de  Duh şi de Poezie – Nicolae Băciuţ – o revelaţie într-un octombrie văratec. De aceea îl evocă într-un ton foarte afectuos, aşa cum doar persoanele foarte apropiate şi foarte dragi, ţi se înfăţişează:

„Am văzut cum arată o zi fără început şi fără sfârşit a unui poet. A fost exact aşa cum mi-am reprezentat în copilărie imaginea unui scriitor, imagine formată doar din lecturi şi din, vai, atât de reci fotografii de manual. Ţinând parcă dinadins să-mi arate că poate exista un scriitor ideal, a cărui biografie nu se desparte cu nimic de opera sa. Poetul, încetul cu încetul, mi-a impus un portret care să refuze orice altă înfăţişare a sa. Trupul masiv al Poetului înveşmântat în ţinuta celui mai banal trecător de pe stradă, tocmai poate pentru a nu atrage atenţia asupra sa, mergea cu paşi silenţioşi, tăcându-şi liniştea pe care o rupea din când în când cu câteva vorbe, care nu aşteptau replică. „Aici îşi avea casele Slavici”, „Cândva Caragiale a locuit aici”, „Aici e un loc sfânt, e al lui Eminescu, care ne-a făcut pe toţi şi care ne-a scris pe toţi. În camera de sus, neştiută de cei care trec prin faţa ei, şi-a scris Kamadeva”. Deschide un volum din Eminescu şi citeşte: „Cu durerile iubirii / Voind sufletu-mi să-l vindec, / L-am chemat în somn pe Kama- / Kamadeva, zeul indic. // El veni, copilul mândru, / Călărind pe-un papagal, / Având zâmbetul făţarnic / Pe-a lui buze de coral, // Aripi are, iar în tolbă-i / El păstrează, ca săgeţi, / Numai flori înveninate / De la Gangele măreţ. // Puse-o floare-atunci în arcu-i, / Mă lovi cu ea în piept, / Şi de-atunci în orice noapte / Plâng pe patul meu deştept…// Cu săgeata-i otrăvită / A sosit ca să mă certe / Fiul cerului albastru / Ş-a iluziei deşerte.”

 În timp ce recită, privirea lui pare atotcuprinzătoare. Priveşte pretutindenea şi niciunde. Acesta este primul şi singurul meu Nichita Stănescu. Ceilalţi pe care i-am întâlnit, chiar şi pe cel de la Struga, pentru care m-am călătorit spre a-l vedea, asemeni unui badea Cârţan contemporan, purtându-i cărţile în rucsac, tăind, pe jos, Bulgaria şi Macedonia iugoslavă până pe malurile fierbinţi ale Ohridului, nu sunt decât înfăţişări întâmplătoare şi nu întotdeauna adevărate ale poetului. Şi ale poeziei.”Şi până să înceapă dialogul de taină, deja ştiau o sumedenie de lucruri unul despre celălalt. Din tăceri grăitoare. Din fâlfâiri de aripi de heruvimi.  Din priviri şi din acel flux de tandreţe, cu două sensuri, care circula de la unul la altul. Sunt lucruri care nu pot fi rostite. Să lăsăm inefabilul să vorbească şi el va şti până când, până unde…“Ce minune a lumii a fost acest poet” – îmi scrie Nicolae Băciuţ –  chiar în timp ce eu trudesc să demonstrez în aceste cuvinte, acelaşi lucru!Gândurile noastre se împletesc sub acoperişul de rugă al aceluiaşi Nume, ori al aceleiaşi iubiri.Cu toate acestea, Nicolae Băciuţ şi-l revendică permanent pe Nichita ca pe un bun colectiv devenit un bun personal. Adică şi-l însuşeşte, până la cufundarea deplină în el, într-o empatie firească. El spune: “O parte din Stănescul meu” şi relevă chipul rostit al acestei “părţi”.Încercând a defini Cuvântul ca material al Poeziei, Nichita Stănescu a spus: “Partea de om a cuvântului, partea trecătoare de om a cuvântului este importantă după cum mai puţin important este felul naşterii şi mai important mi se pare a fi însăşi naşterea.”Convorbirea celor doi scriitori stă sub semnul fast al Cuvântului, aşa cum noi stăm sub semnul fast al Divinităţii. Iar în privinţa îmbătrânirii şi perisabilităţii cuvântului, Nichita era de părere că:

“Cuvântul nu are natura timpului, el se petrece în timp, dar el are o natură statică. Timpul are o natură perisabilă. Locul petrecerii cuvântului e trecător, nu cuvântul.”

Legat de viaţa personală a poetului despre care Nichita s-a pronunţat într-un poem încântător, acesta spunea: “viaţa personală a poetului este avatarul verbului care se vorbeşte pe o orbită spaţială în jurul subiectului său, în jurul unui nume, în jurul unui substantiv.”

În privinţa autoportretului pe care Nichita şi-l face într-un interviu cu Florin Mugur,  „Arăt întocmai ca o mirare a mea”, el adaugă: “acel dialog vechi făcut cu Florin Mugur avea aţâţarea colegială a unor schimburi de sentimente, a unui trup de sentimente, trecător, cel pe care ţi-l prilejuieşte tinereţea în conversaţie. Acum nu cred că se mai poate vorbi de un schimb cu ceva şi cred că un autoportret nu mai e posibil pentru că portretul însuşi nu mai este cu putinţă”.

Nichita Stănescu şi-a definit prima spaimă a fiinţei astfel: “Prima spaimă, de bună seamă, a fost aceea a naşterii mele. Ca dovadă că ea a fost atât de uriaşă, coincide cu dreptul de a fi uitat-o cu desăvârşire. Nimeni nu-şi mai aduce aminte un lucru esenţial al vieţii lui: secunda naşterii lui, după cum nimeni nu poate să ţină minte al doilea lucru coincident cu primul: moartea lui”.

La întrebarea reporterului, ce reprezintă Eminescu pentru el, Nichita a răspuns: “ – Eminescu? – e foarte greu să respiri după el, dar în clipa în care el ne-a devenit nouă tuturor respiraţie, va trebui ca noi înşine, la rândul nostru, să fim respiraţia nenăscuţilor. Eminescu este un aer pur, genuin, un aer curat. »

Cu alt prilej, de faţă fiind şi Nicolae Băciuţ, are loc un schimb de păreri  de cuvinte între Nichita şi Maria Luiza Cristescu, aflată şi ea în vizită la Poet. Este de menţionat, dacă nu se ştie, dar îndeobşte, toată lumea o ştie,  faptul remarcabil, că la Nichita acasă se perindau diferiţi poeţi, scriitori, artişti, critici, casa lui fiind în permanenţă deschisă.

“- Faptul că eu sunt intim cu oricine, spune Nichita, nu e o intimitate, e un drag al meu de a fi. Că altfel eu sunt un luptător care are treabă cu puşca trupului, cu suliţa ochiului. Când mi se va scurge măduva din oscioare se va vedea că în fiecare os aveam o puşcă.”

Întrevederea a avut loc în 3 octombrie 1980 şi articolul a fost publicat în “Vatra” nr. 7/ 1982.

 O mărturisire de mare valoare pentru Istoria literaturii este adunată sub titlul « Serile de poezie de la Struga » şi se constituie într-un soi de jurnal spiritual pe care Nicolae Băciuţ l-a alcătuit, în urma experinţei fundamentale trăite în Serbia, când a participat la Festivalul de Poezie de la Struga şi Nichita Stănescu a fost încununat cu premiu şi cununa de lauri pentru poezie, eveniment marcant în viaţa lui, dar şi pentru cultura românească. Însemnările de atunci, transpuse prin filtrul sensibilităţii sale au rămas mărturie în timp, de valoarea, dragostea şi notorietatea de care se bucura Nichita Stănescu în  « patria poeziei » – cum a fost numită Struga, loc de întâlnire a poeţilor din multe ţări.

Întreg Jurnalul de la Struga este un imn de dragoste închinat Poeziei şi slujitorilor ei. Tânărul Nicolae Băciuţ primeşte, înainte de a purcede la drum, în această călătorie iniţiatică, povăţuiri de la Romulus Guga:

„Poartă-te astfel încât să nu trebuiască să cunoşti mânia mea”, mi-a spus Romulus Guga. „Dar cred că o cunosc!” „Nu, numai ţi se pare. Nu vreau să mi-o cunoşti. De aceea, poartă-te cu demnitate. Să-ţi foloseşti cuvintele iubindu-ţi limba şi neamul. Să fii pe măsura literaturii care aduce cununa. Să nu iubeşti frumuseţea care îţi fură ochii, ci pe cea care îţi îmbată sufletul. Să nu te laşi înspăimântat de oboseală şi drum lung. Caută-ţi prieteni, ţie şi limbii pe care o vorbeşti”, sună vorbele ca învăţăturile cuiva către ucenicul său. „Te-ai bucurat de încrederea mea, fă să fiu mândru de credinţa ta. Dum bun şi să te întorci sănătos!”

În acest periplu înfloreşte şi mai mult dragostea pentru Nichita Stănescu:

„Există poeţi pe care îi iubim pentru că îi iubesc şi prieteni dragi nouă – ce fel de iubire o mai fi şi aceasta(?) – dar sunt unii pe care îi iubim cu mândrie şi orgoliu nemăsurat, pentru că ei există prin ei înşişi, prin cărţile şi faptele lor.

Nichita este unul dintre aceştia din urmă, chiar dacă nu a scris în fiecare zi o capodoperă, cum îi pretindeau unii, sau chiar dacă uneori Nichita nu era Nichita”.

Este şi un bun pretext pentru autor de a rememora primul contact cu opera poetului.

Legat de  festivitatea de premiere, Nicolae Băciuţ a consemnat în chip fidel evenimentul:

 „Avem deosebita onoare să vă aducem la cunoştinţă următoarele: Comitetul Festivalului Internaţional Serile de la Struga v-a acordat înalta recunoaştere internaţională Cununa de Aur pe anul 1982”.

Dar şi reacţia poetului, la aflarea veştii „încununării”:

„Mă simt ca împăratul din poveste care râde cu un ochi şi şi plânge cu celălalt. Râd de fericire cu un ochi, că acest premiu, poate cel mai important premiu de poezie din lume, este o îndreptăţire a muncii mele de peste treizeci de ani, pentru sporirea şi păstrarea frumuseţilor limbii române. Plâng cu un ochi pentru că pentru îndreptăţirea ce mi s-a făcut mie au fost omişi alţi poeţi la fel de talentaţi ca şi mine.

În orice caz, consider acest premiu ca fiind acordat poeziei noastre în genere şi prezenţei ei, din ce în ce mai prestigioase, între literele universale”.

Cu reverenţa cuvenită a discipolului, Nicolae Băciuţ mărturisea:

„Despre Nichita Stănescu aş vrea să pot scrie cuvinte „cu colţul inimii”. Cuvinte care să îngenuncheze, sărutând cuvintele poetului.

Poetul e ca o duminică în care stau îngrămădite toate zilele săptămânii, adică luni, adică marţi, adică miercuri, adică joi, adică vineri, adică sâmbătă, adică duminică. Oare cum o fi arătând duminica duminicii domniei sale? Dar cum o fi arătând pământul pe care tălpile lui calcă, iarba care se vrea strivită, aerul care se vrea respirat de poet?

Poetul e ca o sărbătoare. O sărbătoare care se ţine în fiecare zi, de la repedea „călărire în zori” la ceasul în care soarele se opreşte deasupra capului ca o inimă de raze, până în clipa în care buzele arzând ale soarelui sărută înroşite crestele pădurilor.

Pentru mine, multă vreme, soarele nu răsărea şi nu apunea decât din pădure! Ce miracol însă când l-am văzut răsărind şi apunând în mare!”

Drumul până la Struga e o întoarcere în albia copilăriei. La leagănul dintâi. Gura de copilărie rămasă deschisă – a uimire – spre lume. „Îmi iau de acasă un bulgăre de pâmânt, într-o pungă, pe care o voi duce cu mine la Struga. Să vadă şi el lumea!” Ţăranii îşi purtau peste tot pământul cu ei. Sub unghii. Cât timp îl ştiau acolo, erau încredinţaţi că-i al lor. Măcar pe acesta nu li-l putea lua nimeni. Şi-l purtau cu demnitate şi nu se ruşinau niciodată de el. În el ascundeau sămânţa dăinuirii.

Autorul ne familiarizează  cu atmosfera Festivalului de Poezie de la Struga:

„Peste noapte, Struga s-a îmbrăcat în hainele de sărbătoare ale Festivalului. Au fost arborate drapelele ţărilor participante la Festival, iar de-a lungul celor două maluri ale Drimului, apă ce se rupe parcă din Ohrid, au fost întinse cabluri de care atârnă mii de becuri, de la a căror lumină, noaptea, apele Ohridului par incendiate.”

Suntem introduşi în culisele Festivalului şi aşteptăm invitaţii.

„Au început să apară şi invitaţii. „Va fi o invazie română!” – îmi spune Iovan Strezovski, în aşteptarea delegaţiei române. Prima „invazie” nu a fost prea mare: Nicolae Ioana, Alexandru Andriţoiu, Alexandru Jebeleanu, Adrian Popescu, Gheorghe Tomozei. De-abia după  o zi a apărut şi Nichita Stănescu, însoţit, printre alţii, de D. R. Popescu, George Bălăiţă, Cornel Popescu, Dumitru M. Ion, Carolina Ilica, Sorin Dumitrescu. (…) Câteva zile la rând centrul atenţiei, fiind asaltat de admiratori, prieteni, gazde, televiziuni, reporteri de la radio, reviste, Nichita Stănescu exclamă, într-un târziu, reuşind să scape dintr-o „împresurare”: „N-am timp nici să respir!”

Cuvintele lui Nichita Hristea  Stănescu din acele zile sunt emblematice.

„O reporteră de la televiziunea iugoslavă vrea să-i ia un interviu lui Nichita Stănescu în franceză. „Patria mea este limba română!” – i-a replicat atunci Nichita Stănescu, furios, refuzând, pentru „jignire”, să-i mai acorde interviul. Un acelaşi Nichita am ascultat şi la o conferinţă de presă, unde el a vorbit mai mult despre patria sa, despre limba română. Întrebările se succed cu repeziciune în macedoniană, în timp ce eu mă concentrez să înregistrez câte ceva din cele spuse de laureat: „Cred că răspunsul meu dat revistei Lim nu a fost bine interpretat. Noi, ca naţiune, provenim din descălecare şi nu prin încălecare!”. „Poezia nu e un act de vedetism, poetul nu e o echipă de fotbal care joacă în deplasare. E o altă faţă a locului său. Această faţă poate fi şi înaripată şi îngropată. Dacă-i punem roţi, călătoreşte!”  ”O mare parte din dragostea mea naturală pentru Iugoslavia o datoresc la doi oameni, care au făcut un contact sufletesc şi pe deasupra şi dedesubtul cuvintelor. Primul e Adam Puslojic – în ordinea timpului care m-a îndrăgostit de Iugoslavia – şi a stârnit o carte, Belgradul în cinci prieteni. Al doilea, ciudat, e un prozator, Bojin Pavlovski, cu care m-am înţeles după colţul ochilor ca şi cum s-ar fi sfârşit de mult al treilea război mondial”.

„Pe scurt, ca şi pentru corigenţii care îşi fac copiuţe cu care să treacă în toamnă, să spun că poezia nu e arta cuvântului, pictura nu e arta culorii, muzica nu e arta sunetului, desenul nu e arta liniei şi aş putea să spun că vorba cuvânt este materialul poeziei, că culoarea e materialul picturii… Arta, în genere, ţine direct de inima din creier”. „Cine cunoaşte limba poezească poate traduce poezie. Oricât de bine ai şti o limbă, dacă nu o şti în valenţe pe a ta, nu poţi traduce. Cât despre poezia română, pot afirma că majoritatea marilor poeţi, pe care, ca niciodată, nu-i poţi număra, sunt grănicerii limbii române. Noi avem o patrie de pământ care se lărgeşte şi se strâmtează după cum curge istoria şi avem o patrie eternă, care e limba română. Să băgaţi bine de seamă că barbarii şi agresorii, îndeobşte, trec pe văi. Avem destui munţi ca să avem o mare credinţă în ţara noastră. Limba română e o limbă care aleargă din om în om şi ea se dă din gură în gură, ca şi sărutul. Când oboseşte, peste noapte, doarme în sufletul unui băiat, după aceea la altul, după aceea la altul…”.

Cât de recunoscători trebuie să-i fim lui Nicolae Băciuţ pentru că ne-a restituit acele cuvinte ale Poetului care a rămas în inima noastră, încununat cu lauri şi „veşnic tânăr şi ferice”…

„Aflat în vervă deosebită, Nichita Stănescu ne-a povestit, la provocările lui Alexandru Andriţoiu, „verzi şi uscate”. Amintiri, vorbe de duh, respiraţii lirice… Notez în fugă: „Întoarcerea la Eminescu este viitorul poeziei române”. „Eu când mă bucur de ceva râd şi înjur, dar cu bucurie”. „Eu am ajuns la poezie prin dragoste de poezie. Citind în fiecare zi poezie, ai toate şansele să devii poet!” „Sunau foarte cunoscut şi uitat poeziile unui poet de limbă albaneză!” „ De multe ori, când plecam în străinătate, am avut sentimentul că vin acasă!” „Cum ar fi dacă Nichita Stănescu ar fi redactorul-şef al unei reviste?” Chiar aşa! Ce-ar fi dacă lui Nichita Stănescu i s-ar încredinţa conducerea unei reviste, bineînţeles, de poezie?!”

Reporterul înregistrează conştiincios, toate amănuntele şi le redă, filtrate prin propria sensibilitate:

„Oraşul dintre cele două ape, Krni Drim şi Ohrid, este, pentru câteva zile, locul cu cea mai mare densitate de poeţi pe metru pătrat, este Capitala poeziei, cu ambasodori din Australia şi SUA, din China şi din Marea Britanie, din Polonia şi URSS, din… Poeţi care nu mai ţin cont de prejudecăţi şi de ţară, continent. Ei vorbesc într-o limbă a prieteniei despre poezie, despre cultură, în general, despre viaţă. Dar despre ce nu vorbesc aceşti oameni a căror religie e poezia?”

Intuiţia, rafinamentul,  convertite într-un fluviu de lirism îşi spun cuvântul:

„Deschid geamul şi lacul e atât de aproape. Închid ochii şi imaginea lacului rămâne pe retină. Un albastru în alt albastru. De aici, de la balconul unei camere din elegantul dar şi excesiv de scumpul Hotel „Drim”, văd cum Krni Drim se desprinde din lacul Ohrid, ca o lacrimă, cum apele sale se întind străvezii, împărţind în două această patrie a poeziei, Struga.(…)

În seara festivităţilor de decernare a „Cununii de aur”, dintre cei care au citit poezie pe podiumul de pe „Podul prieteniei”, Abdulah Mansur, după lectura poeziei sale, a coborât de pe scenă, aruncându-şi cartea din care a citit în apele Drimului. Ca la un botez al poeziei. Oglinda apei s-a spart în stropi mari.”

„(…) Struga e nu numai o patrie a poeziei ci şi un prilej pentru fiecare dintre cei prezenţi de a-şi face cunoscute limba, poezia, patria.

Pentru mine, e un prilej fericit de a încerca să testez felul în care e cunoscută literatura română dincolo de graniţele ei de pământ. Primul interlocutor e o poetă din Finlanda, Eira Stenberg.”

(…) În ultimă instanţă, în acest fel îi vor putea recruta mai bine pe viitorii traducători dintre poeţii imporanţi ai lumii. Dintre cei care, vorba lui Nichita, cunosc limba poezească…”

Şi într-adevăr, Nicolae Băciuţ întreprinde o anchetă despre condiţia poeziei şi traducătorii ei şi  ia interviuri Eirei Stenberg, lui Taşko Sarov, din Macedonia, lui Rolando Certa din Italia, lui Ion Milos – Suedia; lui Adam Puslojic, Serbia şi unor scriitori români.

Taşko Sarov – spune jurnalistul, „are un adevărat cult pentru limba română. În zilele Festivalului, el s-a aflat cea mai mare parte din timp în preajma laureatului. Era ca într-un fel de prelungire a condiţiei de traducător al lui Nichita Stănescu”.

El este traducătorul, alături de Dumitru M. Ion, al ediţiei bilingve (română-macedoneană) „Poezii”, apărută la Editura Misla din R.S.F.Iugoslavia, cu ocazia decernării „Cununei de aur” lui Nichita Stănescu. El declară: „Pentru un om care cunoaşte o literatură străină, îi cunoaşte sursele, valorile şi mai ales spiritul, nu e greu să traducă din această limbă, mai ales când e vorba de o literatură care cu fiecare an îşi dezvoltă creşterea şi în istoria ei are pe un Eminescu, Macedonski, Goga, Blaga, Arghezi, Bacovia, Barbu, din a căror operă, de altfel, am tradus. Alături de aceştia, Nichita Stănescu e, în ultimii ani, cel care vesteşte literatura română peste hotare, e un creator care îmbogăţeşte, şi asta cu mare succes, firul neîntrerupt de creştere a limbii române, al literaturii române.

A traduce pe Nichita Stănescu înseamnă a traduce spiritul, şi folosesc aici expresia lui Nichita, nobil de dor şi dumnezeiesc al poporului român.”

Despre felul cum e receptat  Nichita Stănescu în Macedonia, Taşko Sarov a spus: „- Premierea lui Nichita la Struga este un semn al recunoaşterii sale, a creaţiei sale. După părerea mea, de mult Nichita Stănescu nu mai aparţine literaturii române ci literaturii universale. Macedonia, mai pe larg Iugoslavia, face parte din această literatură universală şi, prin ea, Nichita s-a impus mai mult în universalitate. Cultivând o poezie pe sursele naţionale, marii poeţi ai literaturii române contemporane, ca Eugen Jebeleanu, Ştefan Aug. Doinaş, Marin Sorescu – şi enumerarea poate continua – şansa lor de a intra în universalitate creşte.”

Şi despre portretul spiritual al lui Nichita,  acesta spune:

 „Poetul e un om între oameni. Îi place să fie un om din mulţime, fie acasă, fie în străinătate. Îi place să pătrundă în sufletul omului, să descopere bogăţii care se ascund în acesta. Indiferent de mijloace. Ţinteşte spre a descoperi bogăţii care altfel s-ar pierde. Pe mine, ţin minte că mă punea să-i cânt cântece macedoniene, să i le traduc, iar pe unele mă punea să le cânt de mai multe ori. L-am văzut aplecat asupra operelor multor scriitori români mai vechi şi extrăgând de acolo ceea ce e poetic şi modern… (…) Revăzându-l, când am început să-i traduc versurile sale pentru Misla, sub titlul Dreptul la timp, am descoperit un Nichita care a rămas acelaşi, chiar dacă, între timp, faima lui a intrat într-o continuă creştere.”

Rolando Certa dă mărturie în legătură cu recunoaşterea poetului Nichita Stănescu:

„Impresia mea cea mai profundă este că recunoaşterea poetului Nichita Stănescu reprezintă şi o preţuire binevenită pentru cultura română modernă, bogată, activă”.

Nicolae Băciuţ surprinde şi momentul premierii poetului:

„Zilele Festivalului, orele, minutele s-au scurs într-un fastuos ritual, care a culminat cu seara în care, plin de emoţie, Nichita Stănescu şi-a primit „Cununa de aur”. Cu ea în braţe şi-a îmbrăţişat compatrioţii, gazdele, invitaţii Festivalului, cunoscuţii şi necunoscuţii care i-au ieşit în cale, felicitându-l.”

În alt context dar în aceeaşi idee, criticul Marin Mincu afirmă despre posteritatea lui Nichita:

“Lui Nichita Stănescu nu-i lipseşte nimic, pentru ca el să fie ceea ce este, adică modelul cel mai important al poeziei române postbelice, acela care infuzează în poezia ce a urmat un siaj enorm în ceea ce priveşte fie scriitura, fie mesajele semantice. Nichita Stănescu ar fi, deci, singurul poet care, fără să exagerăm, contează ca model absolut.”

În privinţa integrării poetului în societatea românească postdecembristă şi dacă acesta ar fi făcut politică, Marin Mincu a spus:

“– Nichita Stănescu politică? Ştii bine, Nicolae Băciuţ, că n-ar fi făcut nici un fel de politică! Poetul mare, din toate timpurile, face politica proprie. Îmi aduc aminte, când eram la Belgrad, la Congresul literaturii din 1982, şi păşeam pe străzile din jurul Hotelului „Slavia”, dumneata îl cunoşti, fiindcă am fost în aceeaşi perioadă în Iugoslavia, la un moment dat Nichita s-a enervat şi a încercat să fugă după un porumbel, să dea cu piciorul în acel porumbel şi a zis „Tuţi mama ta de porumbel al păcii!” Asta era  o replică, pentru că nu ştiu unde războiul împotriva nu ştiu cărei populaţii era atât de meschin şi atât de absurd, încât poetul, nu, care este uman la modul absolut, s-a enervat pe aceste simboluri ale păcii, care erau de fapt doar simple forme retorice. Un poet adevărat ca el nu ar fi făcut nici un fel de politică, nu s-ar fi înrolat în nici un partid. Cred că s-ar fi izolat total şi ar fi devenit poate chiar un eremit. Un Nichita Stănescu care n-ar mai fi primit toată plevuşca, toată plebalia care în timpul ceauşist i-a mâncat mult din creaţie şi din timp. »

Adam Puslojoc – vorbeşte despre viaţa post mortem a lui Nichita: “- Greu de tot de vorbit despre timpul de după Nichita cel viu. A fi Nichita fără de Nichita e destul de greu, pentru că nu ştiu cum să ni-l imaginăm dinafara lui. Pentru că atunci când el a fost alături de noi, noi am avut un curaj imens că suntem alături de el şi suntem uneori chiar egali. Dacă el ne pune o întrebare, noi rostim un răspuns, dacă el tace, noi îi punem o întrebare. Iar acum, fără el, nici întrebările, nici răspunsurile nu au nici un înţeles. Sau n-au nici un rost. Dar, totuşi, viaţa merge mai departe, destinul nostru ne obligă la demnitate şi chiar noi trebuie să inventăm o lume ca Nichita fără Nichita. Poate o lume mai simplă cu visul lui despre lume, dar care uneori ne obligă ca şi un vis al lui, din viitorul conceput de el. Cum şi-ar putea el imagina lumea de azi? Cred că în cea mai bună variantă posibilă, ar fi trăit mai departe şi nu ar fi observat nici un schimb de viaţă. Dar, iată, noi, care trăim fără el de două decenii, înţelegem că lumea după Nichita este mult mai schimbată decât lumea până la Nichita, după altcineva care a fost un strămoş al lui sau al nostru. Cred că nici golul după Eminescu n-a fost atât de mare cât a rămas gol după Nichita. Din ce punct de vedere? După Eminescu s-au născut alţii care aveau o direcţie foarte bine propusă, foarte bine întemeiată chiar de Eminescu, prin poetica lui, prin viaţa lui, de a purta necazurile sau răutatea din lume. După Nichita, lumea a devenit mult mai infernală decât şi-ar fi putut el închipui în cele mai negre, mai întunecate vise ale lui. »

 (…) Lecţia lui Nichita despre cerc, lecţia despre cub, lecţia despre autoportret, care devin epitaf, ne obligă să trăim mai departe. Chiar eu am scris un text, după un vis al meu, când nu ştiam ce să-i spun lui Nichita. El mă întreba ceva, iar eu nu ştiam ce să-i răspund. Şi-atunci, eu mi-am închipuit că, de fapt, eu trebuie să-i spun ceva foarte simplu. Că lumina există mai departe. Şi-atunci a spus: „Dar, stai, erai mulţumit să spun ceva atât de simplu?” Şi-atunci mi-am dat seama că, de fapt, nu este simplu. Şi i-am spus: „Iată, frate Nichita, lumina există mai departe”.

Şi despre cum e receptat în Serbia, Adam spune:

“– El a fost un fel de poet total şi capacitatea lui de a trăi versurile sale a fost imprevizibilă. Pentru că atunci când trăia la Belgrad el scria despre Belgrad, dar presupunând că Belgradul e şi Bucureştiul şi lumea întreagă, adică Cosmosul, materia divină din care noi suntem cu toţii alcătuiţi. Faptul că noi ne-am recunoscut în cuvintele lui despre Belgrad, despre Serbia, a fost un contract cu el, ca poet, să-l credem până la ultimul punct tragic. Şi chiar când ne-a atras atenţia că Serbia nu mai este, încă de-atunci trebuia să fim atenţi că ea în curând nu va mai fi. Dar acum, când am depăşit acest punct tragic, noi înţelegem că Serbia există mai departe, există şi lumina în Univers. »

Şi academicianul Eugen Simion afirmă despre posteritatea lui Nichita :

“- În primul rând, trebuie să spun că Nichita Stănescu îşi înfruntă posteritatea. Într-un fel, ne-a displăcut  acest lucru, dar în alt fel cred c-a fost profitabil pentru el. El a luptat şi luptă încă pentru posteritatea lui. Adică toate aceste contestaţii care vin mai ales de la poeţii generaţiei optzeci nu fac decât să ne întărească într-un fel şi reacţia noastră a criticilor, dar să şi întărească puţin poezia lui. Eu sunt foarte bucuros că am reuşit să public în colecţia aceasta, „Opere fundamentale”, toată poezia lui. Cred că este un moment foarte important. Într-un fel, va trebui să recitim poezia lui Nichita Stănescu. Părerea mea e că Nichita Stănescu nu e un poet elucidat, definit în esenţa lui încă. Amintiţi-vă doar reacţia criticii, o reacţie puţin de neînţeles pentru mine, faţă de volumele Epica magna şi celelalte. A apărut ideea că Nichita Stănescu s-a terminat, că alcoolul l-a distrus. Cei care ne-am dat seama atunci, sper ca şi alţii să-şi dea seama măcar acum, ştiam că de fapt nu era aşa. Nichita Stănescu n-a mai publicat câţiva ani pentru că încerca să găsească altceva.”

Nicolae Băciuţ scrie şi un text admirabil, o micro proză poetică intitulată “Elegia a treisprezcea”:

“Dacă mi-e dor de Nichita Stănescu? Mi-e dor ca de limba română, ca de pământul şi aripa ei, ca de tulburătorul aer pe care îl respir. „”Dar noi l-am respirat pe Eminescu însuşi”, îmi spunea odată, odată ca niciodată, Nichita Stănescu.

Dacă mi-e dor de Nichita Stănescu, de Domnia sa?

Cum să-l strig, cum să m-audă? Să-l strig cu un cuvânt sau c-un bulgăre de pământ?

Mi-e dor de Nichita Stănescu ca de Eminescu.

L-am iubit fără a-l cunoaşte, înfiorat de verbul său. De felul de a gândi în verbe şi substantive. Am ezitat să-l întâlnesc, fiindu-mi teamă să nu-i tulbur cu patima mea măreţia.

Şi, când l-am întâlnit, şi-a desfăcut braţele ca nişte aripi gata să mă înalţe. Gata să mă înveţe să zbor.

Dacă mi-e dor de Nichita Stănescu?

Cui să-i răspund? (Vatra nr. 12/1983”)

„Respirări cu Nichita Stănescu” – este de asemenea, un text melancolic, în ton elegiac, în amintirea primului interviu luat poetului:

“Avea infinită răbdare cu cei tineri, dar şi dorea să afle de la ei ce înseamnă poezia pentru tânăra generaţie şi cum percepe ea poezia generaţiilor anterioare. Se număra printre cei care, având vocaţia prieteniei, ştia să dăruiască prietenie, dincolo de vârstă şi rang poetic. S-a lăsat “exploatat” de cei tineri, mulţi dintre aceştia făcându-şi un titlu de glorie din prietenia care le-o arăta Nichita. Simţeam că are ceva în plus pentru poeţii clujeni, doar şi el debutase la Cluj, în Tribuna.”

         Regretul meu, marele meu regret e că “tehnica” de înregistrare cu care am fost “dotat”, un “Tesla” de la Radio, nu a făcut posibilă difuzarea pe post a acelui interviu, nu a conservat/înregistrat cu acurateţe vocea poetului. Aşa cum e însă, păstrez acea înregistrare ca pe o mică şi de mare preţ comoară.

         La 57 de ani de la naşterea poetului, în primul an de libertate postdecembristă, în ciuda imperfecţiunilor tehnice, am difuzat în eter vocea lui Nichita Stănescu. Nu puteam să fiu atât de egoist încât să păstrez acea înregistrare doar pentru mine.

         Era ca un elogiu adus lui Nichita peste timp, ca o reverenţă făcută celor pe care libertatea nu i-a alungat din teritoriile poeziei.”

Urmează câteva texte omagiale la 70 de ani de la naşterea poetului.

”Nichita Stănescu, „se credea un trimis al lui Eminescu pe pământ”. Avea vocaţia prieteniei, avea farmec, era sociabil, imprevizibil. A lăsat în urma lui o legendă şi nu mai e poet ci poezie. El trebuie descoperit şi redescoperit mereu.

Pentru că Nichita Stănescu nu a ajuns niciodată la Târgu-Mureş, încerc să-l aduc acum, aici, prin cei care l-au cunoscut şi care i-au fost dintotdeauna aproape.” (Cuvinte-necuvinte)

Este prezentat studiul lui Alex Ştefănescu: “Introducere în opera lui Nichita Stănescu”, trecându-i în revistă opera. Nicolae Băciuţ afirmă: “Cartea lui Alex Ştefănescu ne provoacă, ne incită, scoate din amorţeală şi din tipar interpretarea lui Nichita Stănescu.

Multe dintre sugestiile din această Introducere…, dezvoltate de autorul însuşi, nu vor face decât să sporească şi să nuanţeze dimensiunile liricii lui Nichita Stănescu”.

În „Actualitatea lui Nichita Stănescu” este prezentat albumul memorial: „Nichita Stănescu. Frumos ca umbra unei idei”.

„Scene din viaţa poeziei e titlul fericit şi inspirat, pe care Radu G. Ţeposu îl dă cronicii sale la cartea pe care Constantin Crişan a îngrijit-o, albumul omagial Nichita Stănescu. Frumos ca umbra unei idei, Editura Albatros, 1985, o carte de două ori impresionantă: o dată pentru conţinutul ei şi apoi pentru condiţiile grafice cu totul excepţionale. E o carte care certifică preţuirea de care se bucură poetul „necuvintelor”. Constantin Crişan, Mircea Dumitrescu – într-un fel, Editura Albatros – în alt fel şi-au dat mâna pentru a oferi contemporanilor o carte pe care ar fi admirat-o, cred, şi Nichita Stănescu. Avem, prin această carte, imaginea unui Nichita Stănescu viu, viguros, continuând să-şi fascineze şi în posteritate, cititorul.

Cartea este un bildungsroman invers, o „descreştere” a vieţii dinspre maturitate spre copilărie, surprinsă în mărturii ale unor personalităţi care l-au cunoscut, în mărturii ale poetului, concretizate fie în poeme, fie în interviuri. O carte pe măsura lui Nichita Stănescu.”

„Din nenumăratele „întruchipări” sub care s-a arătat lumii Nichita Stănescu, cea din Antimetafizica (Editura Cartea Românească, 1985) este una provocatoare. E şi o înfăţişare „profană”, dar şi una „mitizantă”. E un portret în mişcare cu „martor”, „însoţitor”. Câţi martori, câţi însoţitori o fi avut Nichita Stănescu, cel care n-a suferit niciodată de singurătate? La câţi s-a mărturisit cu adevărat şi în faţa câtor s-a folosit de măşti? Unul dintre „însoţitori”, Aurelian Titu Dumitrescu, pare a fi singurul sau, oricum, printre puţinii, care l-a provocat cu adevărat, care l-a însoţit ca o „memorie de rezervă”, care a consemnat stări, reacţii, „necuvinte”, „respirări”.(IANUS BIFRONS)

            În legătură cu această carte, Nicolae Băciuţ e de părere că:

„Aurelian Titu Dumitrescu e un partener de dialog activ, stăruitor, cu replici inteligente, spontane. Nimic nu pare, de altfel, regizat în această carte, iar spontaneitatea (proverbială) a lui Nichita Stănescu e mereu în largul ei, improvizaţia fiind, practic, inepuizabilă. Dar şi în improvizaţii, Nichita Stănescu rămâne profund, şi chiar dacă metafora curge în avalanşă, conştiinţa poetică elucidă.

         Nu puţine lucruri din biografia poetului (chiar dacă Nichita Stănescu afirmă că, „în definitiv, poetul nu are biografie”) iluminează poezia, o pun într-o altă lumină, duc la o mai bună înţelegere a ei. Biografia celor 11 elegii este relevantă pentru o artă poetică explicită, integrantă. Pentru înţelegerea actului poetic ca revelaţie. Autoportrete, introspecţii, profesiuni de credinţă, portrete de anonimi (Ana Szilagyi, un medic de urgenţă) sau de confraţi, evocări – toate scot în evidenţă disponibilităţile de scriitor total ale lui Nichita Stănescu. „Viaţa mea e ceea ce ţin eu minte” – spune Nichita Stănescu, iar ceea ce ţine minte despre el nu se rezumă doar la momente fundamentale. Gesturi mărunte, evenimente nesemnificative primesc valenţe noi, li se descoperă consistenţa la o nouă „dreaptă judecată de apoi” a lor. E găsit relevantul din nerelevant, fastuosul în grotesc. Spiritul său însetat deopotrivă de real şi utopie, de farsă inteligentă, de ludic, de copilărire e în consens cu spiritul său însetat, căutător de contradicţii. Orice gratuitate poate căpăta un sens moral sau estetic.”

         Dar şi mai  adâncit în spiritualitatea nichitastănesciană, Nicolae Băciuţ precizează:

„Dar ce este, în ultimă instanţă, Antimetafizica? Un posibil Curs de poezie al lui Nichita Stănescu, academicianul fără academie, universitarul fără catedră: „…haidem măcar să naştem un ideal pe care-l şi avem în gânduri. Şcoala de la Bucureşti, adică Antimetafizica”, spune poetul. Pentru Aurelian Titu Dumitrescu Antimetafizica e „un roman pe viu”, iar pentru Nichita Stănescu „Antimetafizica nu e o negare a metafizicii ci afirmare a proprietăţii materiei faţă de timp şi gândire”, e, mai degrabă, „demers dialectic implicat în estetică”.

(…) Fără a fi o carte de „amintiri” („Antimetafizica nu e o carte de amintiri, ci cu totul şi cu totul altceva” – afirmă Nichita Stănescu),nu puţine sunt „amintirile”, evocările. Memorabile sunt portretele făcute unor personalităţi ca Zaharia Stancu, Jaques Prevert, Evgheni Evtuşenko, Desanko Maximovici ş.a. În replică, Aurelian Titu Dumitrescu schiţează şi el câteva portrete în mişcare – fizice, psihice, morale. „Subiectul” său rămâne, constant, Nichita Stănescu, cu nesemnificative derapaje.

Oricât de incomodă, de inegală ar putea părea unora, Antimetafizica rămâne o carte recuperată, salvată, o valorificare a geniului oral al lui nichita Stănescu.

Pentru cel care a realizat această carte, Aurelian Titu Dumitrescu, e de dorit ca Antimetafizica să nu rămână, păstrând proporţiile, ceea ce pentru Eckerman a rămas cartea de Convorbiri cu Goethe.”

La fel de relevant este şi textul „Râsu-plânsu lui Nichita Stănescu”:

„Biografia lui Nichita Stănescu este o operă în sine. Nici un alt poet român postbelic n-a avut popularitatea lui Nichita Stănescu. Puţini scriitori români au creat sentimentul familiarităţii ca Nichita Stănescu, puţini au rămas în conştiinţa celor care l-au cunoscut aşa ca el. Iată, la mai bine de două decenii de la moartea sa, Nichita Stănescu este într-o actualitate fertilă. Opera sa e în circulaţie, în ediţii elegante şi în tiraje de care puţini poeţi au parte. Biografia lui continuă să fascineze, într-o nostalgică recuperare.

O astfel de recuperare/restituire este şi cartea îngrijită şi prefaţată de Laurian Stănchescu, apărută la Târgu-Jiu, fără menţionarea editurii. O sută douăzeci şi unu de semnatari realizează un portret în mişcare al lui Nichita Stănescu. Cei mai mulţi sunt scriitori, iar textele aparţin tuturor genurilor, de la poeme la interviuri, de la simple note la eseuri. Tonul textelor este şi el de o mare diversitate, de la neutralitate la patetism, dar de fiecare dată cu admiraţie. Sunt incluse şi texte din timpul vieţii poetului şi texte postume, publicate sau inedite. Cele mai multe texte sunt din anul morţii poetului, dispariţia sa prematură declanşând un val puternic de emoţie. Cartea include şi poeme inedite ale lui Nichita Stănescu, dintre acelea pe care, cu generozitate, poetul le scria, le dedica şi le dăruia unor prieteni. Câteva fotografii recompun şi ele imaginea unui Nichita Stănescu în timp, cu clipe eternizate din copilărie până în anul morţii, 1983. La acestea se adaugă şi arborele genealogic al poetului dinspre mama sa, Tatiana Cereaciukin. Realizăm din aceasta că familia lui Nichita a rămas fără urmaşi, nici una dintre surorile sale, Mariana (1938 -2002) şi Cristina (1943 – 1999), neavând descendenţi.”

Memorabil este şi textul: “Acasă la Nichita Stănescu” – o evocare emoţionantă a poetului, făcută cu glasul muiat în  sângele lacrimei:

„Am fost acasă la Nichita Stănescu. La prima lui casă, cea din Ploieşti, în care poetul s-a născut, „înger cu ochii albaştri”. Pe patul în care s-a născut trona un ursuleţ de pluş, drag poetului în copilăria sa şi rămas, ca prin minune, printre lucrurile care s-au păstrat, făcând faţă timpului şi timpurilor.

Casa familiei Stănescu a fost naţionalizată, aceasta ajungând chiriaşă în propria locuinţă. Până la urmă, casa s-a întors la stăpânii de drept, devenind, din 2002, Casa Memorială „Nichita Stănescu”. Au rămas multe din lucrurile poetului – de la masa de scris la pianul la care cânta adesea poetul, de la maşina de scris la poeme în… manuscris…, încercându-se recrearea unui univers care a însoţit nu doar copilăria şi adolescenţa ci şi locul întoarcerii în anotimpul nostalgiilor poetului.

Se spune că în mare parte s-a reuşit, că, în sfârşit, Nichita Stănescu are o casă în care îşi aşteaptă bucuros musafirii, ştiut fiind că şi în ultima sa casă din Bucureşti, cea din Piaţa Amzei, uşile au fost mereu deschise multor chemaţi şi nechemaţi ai gazdei, generoasă cu oaspeţii, în lungi şi boeme taifasuri. Nu e o casă „boierească”, deşi nu e nici una obişnuită. Odăile nu sunt mari, dar aşa cum sunt făcute amenajările, păstrând, cel puţin în parte, aranjamentele de altă dată ale mobilelor şi lucrurilor, ele au luminozitate, fac simţită prezenţa spiritului nichitastănescian.

Într-una din încăperi, vitrinele oferă imaginea universului poetic, cu cărţi, manuscrise, diplome, distincţii, deasupra tuturor ridicându-se Cununa de aur” a poeziei, cu care Nichita Stănescu fusese încoronat în 1982, la Serile de la Struga, din Macedonia pe atunci iugoslavă. Într-o altă cameră sunt o parte din cărţile familiei Stănescu, precum şi cărţi ale lui Nichita şi despre Nichita, cărţi cu autograf primite de la diverşi scriitori.”

În „Posteritatea necuvintelor” – Nicolae Băciuţ spune: „Nici un poet postbelic n-a influenţat suflul scriiturii cum a făcut-o Nichita Stănescu şi nici nu se va ivi degrabă un autor care să-i fie pe măsură. El a însemnat, într-un alt timp istoric, ceea ce au însemnat Eminescu şi Arghezi. Nichita Stănescu a fost nu doar poezie ci şi spectacol al poeziei. Deloc singur printre poeţi, ci într-o companie de ţinută, de la Ana Blandiana la Ileana Mălăncioiu, de la Marin Sorescu la Cezar Baltag, Nichita Stănescu şi-a impus un anume sens al rostirii şi iubirii, a „dezrobit” limba română, dându-i libertăţi neîngăduite vreodată.

         Poezia lui Nichita Stănescu şi-a pus decisiv amprenta pe evoluţia poeziei române contemporane. Fără el, cu siguranţă, s-ar fi scris altfel poezia în limba română, în această patrie de cuvinte.”

         Aceste texte sunt edificatoare şi extrem de bogate în semnificaţii pentru orice om care scrie şi chiar şi pentru cei care doar admiră.

„Poetul a fost toată viaţa risipitor cu sine, cu opera lui. Oricât ar fi trăit, ar fi continuat să dicteze poeme, cunoscuţilor şi necunoscuţilor, prietenilor şi neprietenilor, dedicând şi dăruind poeme în stânga şi-n dreapta, ca şi cum ar împărţi indulgenţe, fără însă a cere nimic în schimb.

Poetul a făcut să renască boema literară ca nimeni altul în cei cincizeci de ani de viaţă ai săi. Mai cred că cu el s-a stins însă şi ultimul mare boem autentic din literatură română. Căci veacurile nu mai navighează pe valurile nepragmatice ale literaturii”.

(…) „Nichita era un frumos inocent. Un munte de bună-credinţă. În politică s-a jucat de-a politica, făcând poezie. Poetul nu putea fi înregimentat de nici o putere. Era atât de liber, atât de el însuşi mereu, că nimic nu l-ar fi putut subordona. Nici o putere n-ar fi riscat să-i exploateze popularitatea, pentru că Nichita era spontan, imprevizibil, şi orice acţiune de racolare s-ar fi întors împotriva celor care-ar fi iniţiat-o. Nichita Stănescu n-ar fi putut să se poarte nici ca Ştefan Augustin Doinaş, nici ca Nicolae Manolescu sau Ioan Alexandru. Nichita Stănescu ar fi rămas poet şi… punctum.”

 „AL MEU PRIVIT DE AL SĂU”

Un alt text remarcabiul este: „Cum l-am cunoscut pe Eminescu şi se referă la un episod petrecut între cei doi poeţi în curtea blocului din Piaţa Amzei, acolo unde vieţuia şi „copacul Gică”. Amintirea  e foarte vie şi redată cu emoţie firească:

“Nichita Stănescu m-a primit cu entuziasmul său proverbial, de parcă ne-am fi cunoscut de la începutul lumii, ca doi vechi camarazi. Dialogului nostru, înregistrat pe bandă, i-a urmat o invitaţie la plimbare. Pare de neimaginat cum un mare poet se poartă cu atâta deschidere cu un june pe care l-a văzut prima oară în viaţa lui şi care, desigur, nu-i spunea nimic, înafară de o apartenenţă la un fenomen, “echinoxismul”. Nichita nu era foarte vorbăreţ. Păşea agale, apropape silenţios, răspundea întrebărilor mele doar în metafore. Era o maşină de metafore. Totul în rostirea lui se transforma în metaforă. Din când în când, se oprea şi, ca şi cum ar fi prezentat una dintre minunile lumii, spunea: „Aici îşi avea casele Slavici”, „Cândva Caragiale a locuit aici”, „Aici e un loc sfânt, e al lui Eminescu, care ne-a făcut pe toţi şi care ne-a scris pe toţi. În camera de sus, neştiută de cei care trec prin faţa ei, şi-a scris Kamadeva”.  Şi versurile din Kamadeva le rostea de parcă s-ar fi spus singure: „Cu durerile iubirii / Voind sufletu-mi să-l vindec, / L-am chemat în somn pe Kama- / Kamadeva, zeul indic. // El veni, copilul mândru, / Călărind pe-un papagal, / Având zâmbetul făţarnic / Pe-a lui buze de coral, // Aripi are, iar în tolbă-i / El păstrează, ca săgeţi, / Numai flori înveninate / De la Gangele măreţ. // Puse-o floare-atunci în arcu-i, / Mă lovi cu ea în piept, / Şi de-atunci în orice noapte / Plâng pe patul meu deştept…// Cu săgeata-i otrăvită / A sosit ca să mă certe / Fiul cerului albastru / Ş-a iluziei deşerte.”

Totul se derula ca într-un spectacol.

Ca o fulgerare, ca şi cum ar fi rostit doar pentru sine, Nichita Stănescu spuse la un moment dat: “Bătrâne, eu l-am cunoscut pe Eminescu”. Şi n-a mai lăsat loc nedumeririi mele să devină întrebare. “Eu l-am întâlnit pe Tudor Arghezi şi l-am privit în ochi. Tudor Arghezi l-a întâlnit pe Eminescu şi l-a privit în ochi. Iar eu, prin ochii lui lui Arghezi l-am privit pe Eminescu ».

Rostea cuvintele sacadat, în stilu-i binecunoscut, de parcă ar fi oficiat o slujbă tainică. “Şi dacă eu vă privesc în ochi îl văd pe Eminescu”, am îndrăznit eu atunci. Şi de parcă nu m-ar fi auzit, a continuat: “Noi l-am respirat pe Eminescu însuşi, noi suntem respirarea lui”.

Cuvântul „Amintire” – poartă în sine, precum maica pe pruncul său,  cuvântul „Amin” – adică: „Aşa să fie!” Amintirile despre Nichita sunt tezaurul pe care scriitorul l-a adunat toată viaţa. Se cade acum să-l împartă. Amin.

Ceva din acest tezaur va ajunge şi la noi. Spre înavuţire spirituală, spre edificare. „Nichita Stănescu nu a avut trufia perfecţiunii. Nu şi-a adjudecat domeniul poeziei ca o proprietate exclusivă. Nu a fost desăvârşit. A fost însă un autor genial. Iar geniilor li se pot mai uşor ierta greşelile. Iar celor care nu-l înţeleg li se pot îngădui neputinţele. Dar de vină nu e Nichita. Păcatul trebuie căutat în ei. Dar oricine poate fi absolvit de păcate. Şi niciodată nu e prea târziu.  (…) Sigur, nu toţi ajungem la înălţimi, dar toţi putem aspira la înălţimi, având şansa să trăim peste cincizeci de ani, să fim, într-un fel, mai „bătrâni” decât Nichita.

Acum, că am trecut de cincizeci, cum să-i mai spun, mai „tânărului” Nichita, „bătrâne”?

Nicolae Băciuţ îşi încheie cartea cu aceste emoţionante cuvinte. Dar cartea rămâne deschisă. Pentru noi, pentru fiecare din cei care vrem să-l cunoaştem mai bine. Şi prin el, care e o emblemă a Poeziei româneşti, şi pe alţi scriitori şi poeţi români care poartă flacăra culturii de aici către pretutindeni.

  CEZARINA ADAMESCU

6 IULIE 2010

 _________________

03 Noiembrie 2011 – Lucia Sav: „Vasile Sav In memoriam“, Ed Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca (Dan Brudaşcu)

            De curând s-au împlinit 8 ani de la mult prea grăbita trecere la cele veşnice a poetului şi traducătorului clujean Vasile SAV.

Născut la 27 noiembrie 1949, în localitatea Şoimuş din judeţul Sălaj, ca unic fiu al unei familii mai înstărite de ţărani, Vasile SAV ajunge, în anul 1967, după absolvirea liceului din Jibou, student al Facultăţii de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, pe care o absolvă în anul 1972. După absolvire, are norocul de a rămâne în municipiul Cluj-Napoca, unde, până în anul 2003, îndeplineşte mai multe funcţii. Debutul în presă are loc în octombrie 1969 în paginile revistei Echinox al cărei membru fondator a fost, iar cel editorial abia 15 ani mai târziu, în volumul colectiv Alpha apărut la Editura Dacia din Cluj-Napoca.

Vasile SAV colaborează cu poezie şi traduceri la aproape toate marile reviste literare din ţară, însă, opera sa tipărită cuprinde doar 3 volume, respectiv Elogii, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1986, Solilocvii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989 şi Catulliene, Editura Crater, Bucureşti, 2002.

Ca absolvent al secţiei română – latină a Universităţii clujene, Vasile SAV se remarcă prin traducerile sale strălucite din Tibul şi mai ales din opera Sfântului Augustin. În diverse periodice au apărut însă şi traduceri ale sale din Horaţiu, Gh. Şincai, Catullus, precum şi din Sfântul Augustin. Traducerile sale din aceşti din urmă autori îi aduc autorului mai multe premii. Astfel, în anul 1992 i se conferă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul Properţiu, Elegii (Sexti Propertii Opera omnia), apărut la Editura Univers, Bucureşti 1992 şi, tot în anul 1992, pentru aceeaşi operă primeşte Premiul pentru crea mai bună traducere la Salonul Naţional de Carte, Cluj-Napoca; 8 ani mai târziu, Asociatia Cluj a Uniunii Scriitorilor îl premiază pentru traducerea operei Sfântului Augustin, De Musica, lucrare apărută la editura Univers, 2000. În anul 2002 primeşte Premiul, pentru traducerea operei Sf.  Augustin (sase volume  din Opera omnia), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.

Despre creaţia sa literară şi despre traducerile publicate în volume au apărut recenzii şi articole semnate de nume prestigioase ale exegezei literare româneşti, care au subliniat atât priceperea şi măiestria sa în găsirea celor mai inspirate echivalente româneşti, cât şi harul înnăscut de traducător al lui Vasile SAV.

În afara activităţii remarcabile de traducător pe care a desfăşurat-o încă de la absolvirea facultăţii, Vasile SAV s-a remarcat şi ca un poet sensibil şi profund, care, lucru mai rar la confraţii săi, vine în plus şi cu un impresionant nivel de cultură, fapt vizibil şi din problematica deosebită a unor dintre poemele sale.

Latinist de excepţie şi menestrel cu har, Vasile SAV a fost una dintre figurile emblematice ale Clujului echinoxist, o prezenta remarcabilă in redacţiile clujene în care a funcţionat.

La începutul anilor 90 ai secolului trecut, în calitate de realizator de emisiuni culturale la studioul de Radio şi Televiziune din Cluj-Napoca, l-am avut, în mai multe rânduri, fie personal, fie în compania altor universitari şi cărturari transilvăneni, invitat pe poetul şi traducătorul Vasile SAV, descoperindu-i o altă dimensiune a personalităţii lui, şi anume, harul vorbirii inspirate şi alese. Vasile SAV nu era un interlocutor comod, ci, dimpotrivă, unul grăbit, lăsând adesea impresia de agresivitate verbală, dar, în acelaşi timp extrem de plăcut, prin profunzimea intervenţiilor, a judecăţilor de valoare formulate, dar şi prin calitatea intelectuală ireproşabilă a mesajului său.

Datorită unei implacabile boli, firul vieţii sale s-a frânt la 3 septembrie 2003, la abia 54 de ani, neîmpliniţi, când ar mai fi avut încă multe de oferit culturii şi literaturii române. Soţia sa, poeta Lucia SAV, alături de care a semnat volumul Călătorii prin tranziţii, de Montri Umavijani, apărut la Editura Clusium, Cluj-Napoca, în anul 1997, a făcut eforturi deosebite, inclusiv de ordin material, pentru ca, în anul 2010, să apară, la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca, volumul Vasile SAV – in memoriam.

Lucrarea este realizată, nu doar cu multă dragoste şi consideraţie pentru cel dispărut, dar şi cu rigoarea omului de ştiinţă, a cercetătorului literar avizat care este doamna Lucia SAV.

Lucrarea cuprinde numeroase texte critice consacrate vieţii şi operei lui Vasile SAV, dar şi câteva texte ale acestuia, unele dintre ele inedite sau necuprinse în volumele editate ale autorului. Lucia SAV adună cu grijă şi cu atenţia cercetătorului specialist fiecare detaliu istorico-literar care să completeze portretul poetului şi traducătorului remarcabil care a fost soţul ei. În Addenda finală a cărţii sunt publicate, pe lângă numeroase fotografii proprii sau de familie, şi coperte ale cărţilor publicate sau diverse manuscrise în facsimil. Unele dintre acestea sugerează truda deosebită de traducător a lui Vasile SAV, revenirile lui asupra versiunilor iniţiale şi căutările sale de meşter făurar pentru găsirea celor mai fericite sintagme în versiunea românească a lucrărilor traduse.

Prin seriozitatea şi complexitatea, prin profunzimea şi rigoarea demersului întreprins de Lucia SAV, care a realizat şi îngrijit acest volum, lucrarea este una de excepţie şi asigură acum, până ce memoria multora dintre cei care l-au cunoscut şi preţuit nu s-a estompat, o cunoaştere şi mai profundă a omului şi creatorului, oferind multe detalii de laborator de creaţie şi intim şi redându-ni-l pe Vasile SAV cu ciudăţeniile şi particularităţile sale umane, făcându-ne să ni-l amintim inclusiv cu inflexiunile vocii, cu gestica şi sintagmele lui preferate.

Fără exagerare, consider volumul Vasile SAV in memoriam, una dintre cele mai reuşite lucrări de receptare critică de care beneficiază scriitorii clujeni plecaţi de curând sau de mai mult timp dintre noi. Iar gestul Luciei SAV este dovada de necontestat a preţuirii şi sentimentelor faţă de cel dispărut şi merită întreaga noastră preţuire şi consideraţie sinceră.

DAN BRUDAŞCU

 ________________

02 Noiembrie 2011 – Emilia Tudose: „Armuri de vis“ (versuri), Edirura MEGA, Cluj-Napoca (Al Florin Ţene)

            Volumul de versuri”Armuri de vis “ de Emilia Tudose, apărut la Edirura MEGA, Cluj-Napoca, 2011, sub egida Ligii Scriitorilor din România , având coperta şi grafica realizate de lazăr Morcan, cuprinde poeme în care descoperim un ingenios scenariu liric, care este de fapt o căutare a Celuilalt, adică  a jumătăţii mitologice care a urcat în dreapta tatălui.

            Analizând titlul care este format din cuvintele “Armuri” care înseamnă echipament metallic pentru protecţie individuală şi “vis “ care îl descifrăm ca aspiraţie, înlănţuire de imagini, de fenomene pshice şi de idei care apar în conştiinţa omului în timpul somnului, sau o iluzie, o himeră care atinge culmea sublimului, ce vine din latinescul visum, putem spune că poeta şi-a făcut o “apărătoare” dintr-o himeră pentru a atinge culmea sublimului în existenţa sa.Fiindcă “Gânduri răzleţe-mi dau târcoale/vidul lăuntric mi-l sporesc/O fulguială de opale,/Atât.Nimic nu mai zăresc. “( Peisaj citadin).

            Poeta are o oarecare experienţă, debutând în 1997 cu un volum de poezii pentru copii” Întâmplări fantastice“, fapt ce denotă că eul acesteia este încărcat de fantaseme” dozate cu un indiscutabil rafinament artistic  “, cum scrie Ion Cristofor pe ultima copertă a cărţii.

            Volumul, avândul ca lector pe Iulian Patca, are un ingenios scenario lyric, deşi nu atât construcţia lucidă dă coerenţă versurilor, cât permanenta stare de căutare a jumătăţii mitologice, resimţită acut, aproape visceral:”Cum să te uit, sufketul meu?/Cum să opresc, of, timpul care doare?/zadarnic îl invoc pe Dumnezeu,/Iubirea ta asupră-mi să coboare. “( Cum să te uit?).De aici provine şi confesiunea frenetică şi contorsionată, în fapt o explozie a interiorităţii sub forma retoricii impetuase:”Mi-ai dat aripi duioase, să urc mereu spre-nalturi/Ţi-un ochi, cu el virtutea nu-mi pare în zadar,/Din mângâieri, iubite, am împletit avânturi/Ca lacrimile mele să ţi le-nalţ în dar“.( La margine de lumină).

            Versuriel par străbătute de o dorinţă ambiguă, ce poate însemna deopotrivă căutarea identităţii pierdute, sau a iubitului.Discursul liric are dramatism şi un soi de încordare paroxistică:”O, vino iar la mine cu-agusta-ţi măreţie,/Miresmele iubirii te cheamă şi te cer/Şi cea mai blândă seară ţi-o dărui numai ţie,/Când tu apari, iubite, cu-ntregul tău mister. “(Lumina mea, lumină )

            O sensibilitate maladivă descoperim în versurile Emiliei Tudose care sunt infuzate de vitalitate şi de exusperanmţă temperat-melancolică şi, chiar când obiectul rememorării este chiar visul izvor al creaţiei”Îmbietoare visuri aprind măreţe torţe/ În trupuri se revarsă vibrante, vagi lumini/ Şi curg fără-ncetare nebănuite forţe/ Sub râuri de cerneală învie noi grădini“.( Muza).Vagile lumini din vis este muza creatoare care vrisonează visul poetei pentru “să-nalţe efemere triumfuri de senin “.

            Se cunoaşte faptul că lumina, cuvânt folosit aproape în fiecare poezie, nu este altceva decât fenomenul radiaţiei sau unui complex de radiaţii electromagnetice emise de corpuri incadescente.Lumina este percepută de poetă ca metaforă a înţelepciunii,  călăuzitor spre binele sperat, fiindcă ea este înţeleasă ca descoperitor al ungherelor ascunse ale sufletului.Senzualismul şi atracţia pentru jumătatea mitologică, văzute ca o alegorie naturistă, are candoarea fenomenului fata morgana, precum în poeziile Magdei Isanos.

            Dramatismul din clipele trăite, care pentru poetă are şi un nărav, frenezia speranţei şi al chemării sunt proiectate în decorul unei “clipe de mireasmă “, în care se amestecă gestul penitent şi impulsul eliberator ce păstrează”doar amintirea cu-al ei parfum ce-ncântă “.

            Emilia Tudose este o poetă sensibilă, talentată, cu multe disponibilităţi, poezia sa decantează vibraţii originale care o încântă şi ne încântă.

                                                                                              AL.FLORIN ŢENE

           _________________

01 Noiembrie 2011 – Nicolae Băciuţ: „Ferestre fără zid“, Editura Nico (Cezarina Adamescu)

         Prin demersul său publicistic de peste trei decenii, Nicolae Băciuţ a reuşit să dărâme zidurile dintre oameni şi să lase lumina să intre în voie, în inimile celor care au mai multă nevoie de lumină. „De la Bistriţa la…New York” – el a construit „ferestre fără zid” – superbă mtaforă! – ferestre solare, pentru că, se ştie, soarele e tămăduitor şi el trebuie să pătrundă, să absoarbă umiditatea,  să zvânte şi să înlăture mâzga, să cureţe, să asaneze locul. Se zice că unde nu ajunge soarele, ajunge doctorul.

         Nicolae Băciuţ este un om care aduce o astfel de lumină. El are vocaţia  comunicării. Eu cred că el, aflat într-un loc unde nu sunt oameni cu care să intre în dialog, vorbeşte cu lucrurile, cu arborii, cu păsările, aşa cum Sfântul Francisc vorbea cu fiecare vieţuitoare creată de Dumezeu: cu lupul din Gubio, cu păsărelele, cu iepurii, cu şoimii, cu fiecare gândăcel sau furnicuţă, pe care îi îndemna să-i aducă laude Creatorului. Vorbea şi cu focul, cu apa, cu norii, cu vântul, pe care îi numea surori şi fraţi, lăudându-L pe Dumnezeu că a avut bunăvoinţa de a-i crea. Până şi cu surioara Moarte a vorbit în nenumărate rânduri. Se socotea înfrăţit cu toate vietăţile pământului prin condiţia de fiinţă creată de Dumnezeu. În zilele noastre, în lipsa unui concept potrivit, Sf. Francisc este numit Patronul Ecologiştilor, aşa cum „plăntuţa lui” – Sfânta Clara de Assisi, doarece avea acel har de a străbate cu privirea zidurile, a fost numită Patroana Televiziunii.

         A vorbi cu oamenii, a şti să intri în dialog, a şti să te apropii,  să-i câştigi şi să pătrunzi în intimitatea inimii şi a minţii lor, în asemenea măsură încât aceştia să se elibereze de complexe şi de suspiciuni, este cu adevărat o artă. Şi Nicolae Băciuţ posedă această artă, nu doar datorită profesiei, ci unui dat al său pe care l-a cultivat cu asiduitate, l-a perfecţionat, ca să ajungă la desăvârşire. El a ridicat conversaţia la înălţimea artei. O simplă discuţie  poate deveni oricând document literar, demn de o eventuală istorie a literaturii. Aşa cum a dovedit cu impresionanta lucrare: „O istorie a literaturii române contemporane în interviuri” – publicată în 2005 la Editura Reîntregirea, şi  de curând, reeditată online la Semănătorul.

         Nicolae Băciuţ nu foloseşte tehnici  sofisticate ori scheme complicate, în realizarea interviului. El se batează în primul rând pe intuiţie, apoi pe documentaţie solidă, amănunţită. Există  şi har şi trudă în această întreprindere. Dar rezultatul se întoarce la oameni, e pus în slujba lor în totalitate. Nicolae Băciuţ este, înainte de toate un cărturar, un umanist de marcă. Cât din creaţia umană  se întoarce spre umanist, aceasta o va hotărî istoria literaturii române, îndeobşte. Şi de fapt, pe cititori nu acest lucru îi interesează, ci mai curând, cum se reflectă ei, în ipostaza dată, dincolo de coordonatele spaţio-temporale, Aici  şi Acum, într-o operă literară.

Oamenilor le plac similitudinile. Le place să se regăsească în oglinda altora, să-şi afle asemănări şi deosebiri şi, mai ales să se întrebe, ce-ar face ei, în anumite împrejurări, pe care autorul le semnalează. Le place, cu alte cuvinte, să intre în acţiune, în poveste, în legendă. Au nevoie de acest lucru pentru că, realitatea, de cele mai multe ori, nu-i mulţumeşte. Şi atunci, împrumută elemente convenabile, din realitatea altora. E ca şi când ţi-ai însuşi un rol într-o piesă.

         Nicolae Băciuţ reuşeşte în convorbirile sale cu diferite personalităţi o performanţă personală: se înalţă la nivelul personalităţii  cu care intră în dialog, ori, îi ridică pe aceştia la înălţimea lui. În felul acesta se creează psihologic o egalitate, numită cu titlu generic: comuniune afectivă, spirituală. Din acest punct pornesc întrebările, care decurg firesc, fără poticniri, într-o dinamică admirabilă, şi un ritm susţinut, pentru că sunt puse cu iscusinţă, cu tact, fără a leza intimitatea persoanei intervievate.  Dialogul faţă către faţă este preferat, pentru că de aici se iscă acele scântei, animate de Duh, care dau valoare, înţeles, miez  şi suculenţă oricărui interviu, făcându-l atractiv pentru cititori, dincolo de coordonatele biografice sau întrebările stereotipe. Nicolae Băciuţ are un stil propriu de a intervieva, nu merge pe cărări bătătorite, şi-a creat de-a lungul deceniilor, o linie originală, bazată pe trăsăturile caracteristice ale interlocutorului. Nici un interviu nu se aseamănă cu celelalte. Din această unicitate izvorăşte şi valoarea acestora, care nu mai e demult pusă la îndoială. În plus, interviul are un impact direct asupra publicului, este parcurs, savurat, apreciat, pentru că este o părticică de istorie. Şi, ca participanţi la aceeaşi Istorie, ne împărtăşim din aceeaşi rumenă Pâine spirituală.

         Revenind la „Ferestre fără zid”, în micul cuvânt introductiv, intitulat: „Nevoia de publicistică”, autorul spune: “Cu aproape doi ani în urmă, mi-au fost deschise paginile “Mesagerului”. A fost un fel particular de a mă reîntoarce acasă, din când în când în când, privind prin “Ferestrele” deschise de poetul şi publicistul Emil Dreptate.

         A fost un mod de a rămâne în dialog cu oamenii unor locuri de care nu mă pot în niciun fel despărţi. Şi am avut acest sentiment al dialogului, pentru am primit multe telefoane de la oameni pe care nu-i cunosc, dar care mi-au mărturisit că s-au regăsit în articolele mele, că au simţit ceea ce am simţit şi eu.

Nu pot să nu recunosc că m-am simţit măgulit, fericit, constatând că nu scriu/strig în pustie”.

Şi Nicolae Băciuţ îşi expune programatic dezideratele:

“M-am străduit să fiu în pas cu vremea, dar şi să încerc să scriu texte care să treacă vama clipei. Să scriu articole care să nu aibă un “termen de garanţie” limitat în timp. Să nu scriu lucruri în care nu cred. Chiar dacă am resimţit adesea frustrările constrângerilor de spaţiu pe care publicistica le impune, cu imperativul de a nu admite lungimei, de a decreta “concizii”.

Cartea este închinată lui Emil Dreptate, care i-a dat impulsul de a răspunde la rubrica “Ferestre” în “Mesagerul”.

În chip absolut firesc volumul de publicistică începe cu Nicolae Băciuţ în calitate de intervievat iar convorbirea este provocată de Daniela Cecilia Bogdan, în februarie 2007.

În sprijinul afirmaţiei că scrisul înseamnă destin, Nicolae Băciuţ spune:

“…atunci când nu sunt la masa de scris, cel mai mult mă preocupă cum să fac să mă întorc cât mai repede la masa de scris. Pentru că sensul meu de a fi este scrisul. Cel mai în largul meu, în lumea mea, sunt la masa de scris. Dar, mai în glumă, mai în serios, masa mea de lucru e ţara. Scriu oriunde m-aş duce, în cele mai nonconvenţionale circumstanţe. Am scris, în criză de hârtie, şi pe verso-ul unor cărţi de vizită, pentru că nu puteam rata clipa. Eu cred în inspiraţie, cred în acele stări în care  totul parcă vine de la sine, în care eşti scris, mai mult decât scrii”.

În cuvinte pline de reverenţă, Nicolae Băciuţ îşi evocă maestrul spiritual, pe monahul de la Rohia, pe care-l numeşte: “Patriarh al simplităţii”.

“El mi-a întreţinut şi mie gustul libertăţii. El se simţea liber şi la mănăstire, deşi n-a abuzat de renumele lui pentru a ieşi din canoanele mănăstireşti. Acolo, în chilia lui, în Casa Poetului, N. Steinhardt era un punct de sprijin al libertăţii, o libertate dispusă mai mult pe verticală decât pe orizontală. Căci N. Steinhardt şi-a luat „libertatea” credinţei ortodoxe atunci când singura dimensiune la care se putea raporta era verticalitatea, înălţimea.

Nu mi-am imaginat niciodată cum aş fi putut să trăiesc într-o chilie eu, care nu suport zidurile, pereţii, tavanul! Am văzut chilii la Muntele Athos, încărcate de sfinţenie şi rugăciune. Nicăieri nu m-am simţit însă ca în chilia monahului de la Rohia! Pentru mine era chilia unui sfânt. A Sfântului Nicolae. Cu care am avut nu doar şansa de a fi contemporan, ci şi privilegiul de a-i putea pune întrebări, de a-i asculta poveţe. Iar el era un mare sfetnic. „Scrisoare către un poet”, pe care mi-a adresat-o, mă urmăreşte şi acum, o reprimesc în fiecare zi.”

Fiecare amintire legată de Nicolae Steinhardt devine, chiar peste ani, vie şi provocatoare de emoţii profunde:

“Prin N. Steinhardt, o bibliotecă a devenit altar. Ca bibliotecar al mănăstirii, părintele Nicolae a încărcat cu sfinţenie cărţile pe care le-a atins, pe care le-a citit, le-a fişat, le-a găsit un loc în Babilonul literar. Am găsit acolo şi „Muzeul (meu) de iarnă”, citit şi comentat de N. Steinhardt.

Vă imaginaţi ce-am simţit eu atunci, acolo, acasă la N. Steinhardt? Ce-am simţit după ce am avut bucuria, după aproape 18 ani de la moartea lui N. Steinhardt, să intru în “casa” lui?

N. Steinhardt era, pentru mine, acolo, era viu, prin tot ceea ce a fost, ca monah, ca om de cultură. M-am simţit ca după Judecata de Apoi”.

Într-o convorbire cu Romeo Soare, Nicolae Băciuţ îşi exprimă  codul deontologic pe care-l respectă în profesiunea de ziarist. Tot aici îşi creionează un autoportet destul de sugestiv:

„– Sunt un om ca toţi oamenii, care a avut şansa să descopere bucuria cititului încă de la primele silabisiri, care a avut/are fericirea de a trăi scriind, de a scrie trăind. Care a avut privilegiu de a se naşte, de a trăi în două secole, în două lumi diferite, pentru a putea regreta ce a pierdut, pentru a putea preţui ce i s-a dat.

Sunt un om care a trăit în credinţă şi cultură, care a crezut/crede în cultură, care speră să se mântuiască prin cultură, să i se ierte păcatele multe pe care le are, pentru puţinul pe care l-a dat, pentru că l-a dat din străfundurile inimii lui.”

Vorbind despre începuturile sale în ale publicisticii, Nicolae Băciuţ evocă  emoţionantele clipe de la publicaţia judeţeană „Ecoul”: „Eram încă elev, dar mă fascina presa, doream să mă fac auzit, să comunic şi altora ceea ce trăiam, ceea ce simţeam. Trebuie să recunosc că am simţit de pe atunci „puterea” presei. O putere inofensivă, controlată, să nu uităm că eram în deceniul al optulea al secolului trecut. „Ecoul” a avut însă ecou în opţiunile mele, până la urmă, ajungând, destul de repede apoi, din primele luni de facultate, să trăiesc miracolul naşterii unei publicaţii, revista studenţească de cultură Echinox, o veritabilă universitate a publicisticii, cu magisterii Ion Pop, Ion Vartic şi Marian Papahagi la timonă, cu colegi ca Emil Hurezeanu, Ion Mureşan, Marta Petreu, Andrei Zanca…”

Autorul mărturiseşte cu francheţe că deşi a fost şi este jurnalist la prestigioase publicaţii, permanent are sentimentul începutului, şi că presa înseamnă pentru el, viaţa însăşi. „Dar de atunci încoace, am fost tot un „începător”. (…) Nu mi-aş putea imagina viaţa fără presă. Am experimentat ruperea de ea, la Muntele Athos. Am constatat că se poate trăi şi fără presă. Dar primul lucru pe care l-am făcut când am pus piciorul pe pământ… laic a fost să-mi cumpăr gazete.

Nu ştiu cum va arăta presa de mâine, dacă vom citi presă în format electronic sau vom rămâne conservatori şi ne vom dedulci şi la presa tradiţională, din punctul de vedere al suportului. O vreme se vor suporta, se vor completa. Ar putea însă intra şi în război. Un lucru e cert. Presa nu va dispărea decât odată cu omenirea.

Presa însemnând, fireşte, nu doar ziare, ci şi radio, televiziune etc. etc.”

În privinţa colaboratorilor, Nicolae Băciuţ spune: „Îmi respect colaboratorii, îi preţuiesc. Facem parte din aceeaşi echipă, jucăm un „sport” în care nu contează golurile ci… plinurile.” El subliniază importanţa libertăţii de exprimare în presa actuală.

„Libertatea nu poate însemna pentru fiecare în parte altceva. Iar în presă libertatea are altă greutate.

Din păcate, libertatea însemnă, pentru mulţi rătăciţi în presă, dreptul de a scrie oricum şi orice, fără nici un pic de responsabilitate, fără a se lua în calcul cele mai elementare obligaţii deontologice.

Bârfa, zvonul, informaţia după ureche n-au nimic în comun cu presa, cu libertatea. Cel care are libertatea să scrie trebuie să respecte şi libertatea celui despre care scrie”. (…) Libertatea de exprimare e un lucru sfânt. Câtă vreme e tratată cu sfinţenie.”

Iată ce frumoasă profesiune de credinţă pentru un ziarist!

Despre jurnalismul în  radio şi televiziune, pe care l-a practicat, Nicolae Băciuţ prcizează:

„Nu pot să nu recunosc cât de pasionant e să faci televiziune, mai ales la ştiri, la un post naţional. E un ritm de viaţă extraordinar, nu e pentru oricine. E vorba de mult sacrificiu, pentru că, dacă te respecţi, nu-ţi mai aparţii, nu mai ai timpul tău, eşti mereu de veghe, „pompier de serviciu”, gata să stingă orice „incendiu”. În televiziune, ştirile nu te aşteaptă. Nu poţi face reconstituiri. Dacă ai ratat clipa, ai ratat reportajul. Pentru că ştirea de televiziune înseamnă şi imagine. (…) Am trăit momente unice în aproape un deceniu şi jumătate de televiziune. (…) Televiziunea a fost o experienţă fundamentală. Un filon din care continui şi acum să mă hrănesc. E un filon care-ţi poate ajunge o viaţă şi să şi prisosească.”

Nicolae Băciuţ îşi deschide seria tabletelor cu un titlu incitant: „Cum îl mai sărbătorim pe Eminescu” – la care are propriul răspuns:

“Se vor găsi mereu formule prin care Eminescu să fie sărbătorit. (…)

         Din punctul meu de vedere, există o formulă ideală de a-l sărbători pe Eminescu, una mai presus de toate: citindu-l. Fiindcă Eminescu nu a existat, ci există!”

Despre achiziţia de carte a românilor, care însumează pe un an, cca. 50 de milioane de euro, autorul  e de părere că:  “Statistic, înseamnă că fiecare român a alocat mai puţin de trei euro pentru cărţi. Ceea ce înseamnă mai puţin de 10 lei, ceea ce, dacă avem în vedere preţul cărţilor, ca valoare medie, ar însemna mai puţin de o carte. Şi încă suntem la faza de comerţ, căci nu putem şi pune semnul egalităţii între numărul de cărţi cumpărate şi numărul de cărţi citite.”

De aici, o sumă de consideraţii pe marginea statisticilor, asupra calităţii de cititori a românilor. “Până în decembrie 1989, salvarea noastră au fost cărţile, pentru că era greu să ascultăm la radio, să privim la televizor…

După 1989, salvarea noastră rămân tot cărţile, ca să nu ne tâmpim tot ascultând la radio, uitându-ne la televizor…”

În tableta “Luna cărţii la sate” – autorul evocă perioada anilor 70, când se organizau manifestări cu scriitorii în mediul rural, prilej cu care a debutat în calitate de tânăr debutant: “În „Luna cărţii la sate”, ţara era brăzdată în lung şi-n lat de scriitori care se întâlneau cu cititorii, care se uitau la aceştia ca la nişte curiozităţi ale naturii. Nu ştiu ce au înţeles ţăranii care au fost aduşi în sălile căminelor culturale ca să se întâlnească cu scriitorii. Oricum, aceştia din urmă îşi luaseră rolurile în serios, vorbind adesea patetic, mai ales Vasile Netea, ca un tribun, despre valorile culturii şi istoriei naţionale. Nu-mi amintesc să se fi vorbit despre „partid şi conducătorii săi iubiţi”.

Ani la rând am însoţit apoi scriitori de mai mare sau mai mic calibru în peripluri prin satele transilvane, fără să ne facem prea mari iluzii că după întâlnirile cu noi ţăranii se vor fi apucat de citit şi de cumpărat cărţi. Dar trăiam o frumoasă iluzie, a cărţii care îşi (re)găseşte cititori în lumea frumoasă şi aspră a satului românesc.

Îmi amintesc săli de cămine culturale împodobite cu covoare ţesute de mână, frigul care nu putea fi scos din sălile mari, neîncălzite cu săptămânile, din cămine culturale pe jumătate în paragină. Mirosul de fum, de lemne arse în sobă, compensa orice disconfort.

Am fost cu scriitori bistriţeni pe Bârgaie, prin satele de pe Someş, cu scriitori mureşeni pe toate văile, cu scriitori din toată ţară prin te miri ce afund de lume, încărcaţi de responsabilitatea unei misiuni aproape utopice. (…)

Acum, rareori mai ajung scriitori să se întâlnească cu cititorii de la sate, oricare ar fi aceştia, dac-or mai fi.”

Nicolae Băciuţ aduce în discuţie studii de caz, semnalează fenomene, trage semnalul de alarmă, strigă, repetă, şopteşte sau vociferează pentru a atrage atenţia asupra unui fenomen, ori a unei situaţii deosebite. Uneori este auzit, alteori, autorităţile îşi fac urchea toacă. Însă, cel mai important îmi pare, faptul că atrage atenţia cititorilor, care nu rămân indiferenţi faţă de ceea ce află din aceste ştiri ori editoriale. Sunt puşi în temă şi reacţionează, fiecare în felul său. De fapt, acesta este şi rolul presei. Dar mai e un fenomen: pe cât de repede îşi însuşesc o situaţie, pe atât de repede o uită, pentru că altele se suprapun peste ea. Crearea unei agenţii de impresariat literar în România este menită să suscite interes pentru situaţia scriitorilor de azi: “Iată un anunţ pe care nu-l poţi ignora. El deschide o uşă într-un teritoriu în care n-a fost loc niciodată în România. Nici nu se putea gândi vreun scriitor, nici măcar din prima… linie, că de opera lui s-ar putea ocupa un impresar, care să facă tot ceea ce impune promovarea şi valorificarea acesteia, să-i asigure un venit care să-i permită nu doar un trai decent ci şi să-i asigure condiţii pentru a scrie cărţi. (…) Am încercat să identific vreo agenţie de impresariat literar. Nici Google nu mi-a fost de nici un folos. N-am găsit o astfel de agenţie în România. În schimb, sunt foarte multe agenţii de impresariat artistic, sunt destui impresari în lumea sportului. Se vehiculează alte sume, se câştigă mult mai rapid. Să fii impresarul unui scriitor, în România, e o mare îndrăzneală. Dar e un pas care trebuie făcut. Măcar experimental.” (Agenţie de impresariat literar).

         În “Istoria alternativă a literaturii române contmporane în benzi desenate” – Nicolae Băciuţ îşi exprimă punctul de vedere asupra unui aspect: „O poveste halucinantă, cu puternice accente de realitate. Trei tineri scriitori contemporani vor să schimbe convenţiile în literatură, printr-un volum de benzi desenate, nemaipublicat în România. O carte colorată, în care Eminescu, Blaga, Cantemir, Cioran şi Cărtărescu vorbesc despre mediocritatea literaturii autohtone”. Iată o „ameninţare” îndrăzneaţă, cred autorii, care ţinteşte să facă ordine în literatură, apelând la Istoria literaturii române de la origini până în prezent, de George Călinescu. (…)

O astfel de îndrăzneală e doar semnul unei crize individuale de creaţie. N-are nimic în legătura cu vreo criză din literatura de azi. Bieţii autori de benzi desenate îşi imaginează că dacă ei sunt în criză, în pană de subiecte, toata lumea literară e în criză.

Desenatorii noştri au o idee. Toţi avem idei. Dar o idee nu inventează încă o dată lumea. Nu poţi da la o parte tot ce s-a întâmplat în secole de istorie literară, crezându-te Dumnezeu. Salvator. La judecata de Apoi.”

“Cărtărescu bătând la uşa Nobelului” – un articol despre o şansă a României de a fi înscris în patrimoniu un asemenea premiu, fapt comentat de autor astfel: “Pentru noi, cei de acasă, „optzeciştii”, ar putea fi, într-un fel, validarea unui fenomen, a unei generaţii importante de scriitori, ajunsă la vârsta deplinei maturităţi creatoare. Dar ar putea, ar trebui să fie prilejul manifestării unei solidarităţi de breaslă fără precedent, prin susţinerea şi din ţară a lui Mircea Cărtărescu – atât de instituţii academice, cât şi de instanţele noastre critice, cu audienţă în afară, şi aici mă gândesc în primul rând la Nicolae Manolescu, care nu e doar preşedintele Uniunii Scriitorilor, ci şi ambasadorul României la UNESCO.

Mircea Cărtărescu a fost tradus în engleză, italiană, franceză, spaniolă, poloneză, suedeză, bulgară, maghiară ş.a., ceea ce nu e foarte puţin pentru un autor de-abia trecut de cincizeci de ani (născut la 1 iunie 1956). Deopotrivă poet, prozator şi eseist, Mircea Cărtărescu a publicat, de la debutul în 1980, cu Faruri vitrine, fotografii, cărţi importante, între care Poeme de amor, Totul, Levantul, Dragostea, Dublu, Visul, Nostalgia, Travesti, Orbitor (Aripa stângă, Corpul), Visul chimeric, Baroane, Jurnal etc. Ceea ce i-a adus popularitate, notorietate este însă o carte fără mari pretenţii estetice, dar de impact şi de … tiraj (cu care nu se întâlnesc mulţi scriitori într-o viaţă), De ce iubim femeile? (…) Cu ani în urmă, un distins critic, Mircea Martin, vorbea despre complexele literaturii române. S-ar putea vorbi şi despre păcatele literaturii române. De ce nu am vorbi şi despre meritele ei?”

Un medalion George Stanca îl readuce în ochii cititorului pe distinsul poet şi prieten din generaţia ’80.

         Varietatea tematică a tabletelor inserate în această carte, mergând de la spiritualitate la cultură şi artă, la problemele educaţionale şi cele ale codului moral, probleme sociale, toate sunt abordate cu aceeaşi seriozitate, discernământ şi profesionalism şi autorul ia atitudine în scris ori în faţa monitorului TV,  faţă de orice fel de manifestare a spiritului uman.

         Autorul, ca orice bun creştin care apără ortodoxia,  ia atitudine  netă împotriva speculaţiilor care circulă pe baza mormântului lui Isus şi a existenţei sale în istorie, împotriva aberaţiilor care circulă în legătură cu Iisus. “A face din istoria creştinătăţii spectacol mediatic e imposibil de admis. Am acceptat ficţiunea din „Codul lui Da Vinci”, am acceptat „romanul”, deşi mulţi au pus semnul egalităţii între adevăr şi ficţiune. Am trecut şi peste documentarul „Evangheliei după Iuda”. Dar a mai accepta negarea Învierii Mântuitorului înseamnă că ne-am pierdut uzul… raţiunii.

James Cameron a produs un film memorabil. Memorabil nu prin marea lui artă, cât prin dimensiunea emoţională a unei tragedii care a marcat lumea. Deşi nu aceasta este culmea tragediilor umane. Ne-a fost exploatată sensibilitatea pentru a da certificate de excelenţă („Oscaruri”) unui film.

Simcha Jacobovici, arheolog-cineast sau cineast-arheolog, iertată-mi fie ignoranţa, nu-mi spune nimic. „Mormântul pierdut al lui Iisus” e documentarul său de struţo-cămilă. Despre priceperea sa, putem vorbi în termenii cu care „tratăm” dublele specializări: e cineast în arheologie şi arheolog în cinematografie.

Cei doi, James Cameron şi Simcha Jacobovici, şi-au propus, nici mai mult, nici mai puţin, să conteste două milenii de istorie. De credinţă.  Nu ştiu care este religia celor doi. Dacă au vreo religie!?”

            Ochiul vigilent şi cercetător al reporterului surprinde subiecte inedite din orice colţ al lumii, pe care le comentează cu responsabilitate.

            Consideraţii despre bibliotecile din bar înfiinţate în Rusia, despre legalizarea prostituţiei, despre poet ca instituţie publică, despre un sat sucevean care a hotărât să se declare “Capitală a culturii tradiţionale”, în sintonie cu Sibiul, capitala culturii europene,  despre prezenţa femeii în biserică, diversitatea ariei tematice a tabletelor este certă. Şi nici n-ar fi putut fi altfel, fără riscul unor variaţiuni pe aceeaşi temă.

         În articolul “Poetul ca instituţie publică”, Nicolae Băciuţ face referire la Nichita Stănescu: “Percepţia mea e că Nichita Sănescu, dincolo de inegalităţile poeziei sale, e autorul contemporan cel mai bine situat în ofensiva contra pierderii legăturii poeziei cu cititorii. El a găsit căile de acces spre sensibilităţile adolescentine, cele care sunt creuzetul în care se topesc toate speranţele literaturii. Prin poezia lui Nichita Stănescu se recrutează cititorii de poezie, apropierea de poezie, nevoia de poezie, agresată din toate părţile de vulgaritate, insensibilitate, pragmatism, dispreţ, manelism.

De aceea, pe drept cuvânt, Nichita Stănescu este o instituţie, publică, dacă vreţi, nefinanţată, nesubvenţionată de nimeni, dar care nici nu poate fi deturnată de la sensurile sale, nu poate fi nici confiscată de nimeni, de nimic.

Nichita Stănescu este autorul (în 1979) unei cărţi cu un titlu la care se poate lua aminte: „Operele imperfecte”. Nichita Stănescu nu a avut trufia perfecţiunii. Nu şi-a adjudecat domeniul poeziei ca pe o proprietate exclusivă. Nu a fost desăvârşit. A fost însă un autor genial.”

Nu o dată, printre aceste rânduri, autorul strecoară confesiuni care ţin strict de sufltetul său, de ex. „Icoana din sufletul meu”; „Încondeiatul ouălor”.

De asemenea, autorul ia poziţie fermă în legătură cu „O infamie originală”, cartea lui Dan Brown „Codul lui  Da Vinci”: „Dacă istorie nu e şi nici de literatură nu se apropie, ce poate fi altceva cartea lui Dan Brown decât blasfemie. Originală sau nu, plagiată sau nu, tot blasfemie rămâne. E un act sfidător la adresa creştinătăţii, e o lipsă de respect faţă de adevăr, în numele libertăţii la… opinie.

„Codul lui Da Vinci” e o carte scandaloasă. Din păcate, nu este nici primul şi nici ultimul asalt împotriva creştinismului. „Luptători” pe acest front vor apărea mereu, mari „descoperiri” vor fi trâmbiţate. Se vor găsi mereu profitori pe seama sentimentului religios al fiinţei. Liber cugetători vor fi întotdeauna.

Deasupra tuturor, vor dăinui însă mereu Naşterea, Învierea şi Înălţarea Mântuitorului. Judecata de apoi.”

„Biserica centenară” – constituie pretextul pentru amintiri din copilărie, când autorul mergea la biserica din Chintelnic: „Prima biserică din viaţa mea, cu hramul” Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, este cea mai frumoasă biserică pentru mine, cu toate că cei care au realizat-o, în timpul preoţiei părintelui Alexandru Rusu, nu au împodobit-o cu picturi. Pentru mine era frumoasă şi aşa, cu icoane pe lemn şi pânză, cu prapurii prinşi la mijlocul bisericii, acolo unde un gărduleţ îi despărţea pe bărbaţi de femei.

Priveam însă mereu bolta bisericii, pe care erau pictate cu şablonul pe zugrăveala albastră stele aurii.

Biserica de acum nu mai e la fel cu prima mea biserică. E foarte frumoasă, e mult mai frumoasă decât biserica mea, dar pentru mine aceea e biserica strălucitoare, cea în care am rostit primele rugăciuni, cea în care m-am spovedit întâia oară.

E biserica în care a intrat cea mai luminoasă faţă bisericească ce s-a ridicat din acest sat, părintele protopop Grigore Pletosu, cel pe care unii îl consideră cel dintâi critic al lui George Coşbuc, pentru cuvintele de apreciere la lectura a două poezii la şedinţa Societăţii „Virtus Romana Rediviva”, dar şi cel care a fost un strălucit apărător al şcolii şi bisericii, autor al unei cărţi de Dogmatică ortodoxă, apărută la 1899, şi ajunsă, printr-un miracol, şi în biblioteca mea.

Prima mea biserică a ajuns centenară. Dar pentru mine, ea e o biserică de la începutul lumii.”

Fascinaţia copilăriei îşi găseşte ecoul în tableta „Poezia celor care nu cuvântă” în care autorul afirmă: „Cu siguranţă, cine-şi pierde copilăria se pierde pe sine. Iar cine nu trăieşte în fascinaţie copilăria şi nici nu dă copilăriei fascinaţia pe care o merită a trăit degeaba. Nu există posibilitate de a alege între a fi cuvântător în lumea necuvântătoarelor şi necuvântător în lumea cuvântătoarelor! Între copilărie fără copii şi copii fără copilărie!”

Marele om de cultură Petru Creţia este evocat de Nicolae Băciuţ într-un medalion emoţionant, intitulat: “La umbra norilor”: “Petru Creţia, în discreţia lui, ne-a lăsat o operă copleşitoare. L-am descoperit în primii ani de facultate, la umbra “Norii”-lor săi, cartea prin care am avut revelaţia unui autor de mare profunzime. Cum putea fi altfel un traducător din Vechiul Testament – Iov, Iona, Ruth, Cântarea Cântărilor, dar şi din greacă, latină (Dante, De vulgari eloquentiae, Epistolae, Eclogae), italiană, franceză, engleză?

Pe Platon şi pe Eminescu i-am cunoscut şi datorită lui Petru Creţia. La Platon a lucrat cu Noica, cu D. Vatamaniuc a lucrat la Eminescu. S-a însoţit mereu de mari caractere, pentru că nu s-a înhămat niciodată la fleacuri. Un apropiat se întreba, cu amărăciune, în 1997, în 14 aprilie, la moartea lui, când televiziunile au anunţat dispariţia sa în plină putere de muncă, câţi dintre cei care află de moartea lui Petru Creţia auziseră vreodată de el?”

Tot o evocare şi tot emoţionantă este şi cea despre Octavian Paler: “Moartea unei mari personalităţi ne impresionează şi e greu să ne reprimăm impulsul de a aduce un omagiu, deşi o lacrimă în tăcere face mai mult decât un bocet… publicistic. Şi, totuşi…

Pe Octavian Paler l-am cunoscut în primul rând din cărţile sale ca, mai apoi, să-l descopăr pe micul ecran, mereu în linia întâi a luptei în apărarea democraţiei, a adevărului, în război total cu impostura din viaţa publică. (…)

L-am văzut în ultimele apariţii TV, alături de Mihai Gâdea şi Ion Cristoiu. La cei peste optzeci de ani ai săi, Octavian Paler trăia a doua tinereţe. O tinereţe încărcată de înţelepciunea unei vieţi trăită în cultul respectului valorilor. Ardea ca o flacără, la maximă intensitate. Chiar dacă începuse să-i mai tremure glasul, gândirea sa avea pătrundere, acurateţe, subtilitate.

Nu pot să nu repet cuvântul cuceritor. Octavian Paler era cuceritor. Şi-l simţeam sincer, cu judecată creştină, fără patimă, fără ură. Dar şi fără îngăduinţe, fără jonglerii conjuncturale.

Spunem, adesea, că nimeni nu-i de neînlocuit. Cu Octavian Paler însă lucrurile stau altfel. Fiindcă el chiar e de neînlocuit.

Devenise un senior al gândului românesc, al sentimentului românesc al fiinţei. Cred c-a murit neîmpăcat, dar nu fără speranţă. (Viaţa ca un peron).

  Nicolae Băciuţ face şi un recurs la memoria noastră, în sensul de a-i cinsti pe unii scriitori despre care nu se mai pomeneşte nimic. Acesta e un bun prilej pentru autor de a rememora întâlnirea cu primii scriitori din viaţa sa şi de a face aprecieri despre condiţia de scriitor: „Cu mici excepţii, nu se poate trăi din scris. Din scrisul cărţilor. De aceea, scriitorii fac altceva, aproape orice – de la jurnalism la învăţământ, de la administraţie la politică. Ei au o sursă de venit. Şi sunt, mai ales, scriitori în timpul liber. Atunci când alţii butonează telecomanda, se pârjolesc la soare sau se aburesc la un bar, scriitorul se retrage în lumea lui, creând noi lumi. Cu bucurie, teamă, speranţă. Cu responsabilitate şi respect pentru cuvântul scris.

Munca scriitorului e, oricum, nenormată. Neplanificată. Nu scrie când vrea, ci când poate, când muzele sunt de partea lui, când inspiraţia curge, nu e sub lacăte.

Dar scrisul nu e decât o treaptă. Un manuscris netipărit… nu există.

Iar o carte tipărită în tiraje confidenţiale e o carte condamnată.

Şi-atunci, ce mai înseamnă scriitorul român contemporan? Care este şansa lui să supravieţuiască în timpul vieţii, dar şi după? Să aibă cititori care să-l descopere şi să se regăsească în scrisul lui!?

Căci scriitorul fără cititori e un nonsens!”

            O  pledoarie pro domo face Nicolae Băciuţ pentru  condiţia ziaristului în articolul: “Când ziarul devine carte”:  “Condiţia ziaristului nu e una dintre cele mai confortabile. Unul dintre punctele sale „vulnerabile” e că cel mai adesea jurnalistul e pus în situaţia de a judeca „clipa” pentru o „clipă”, atât cât este „steaua” (scânteia) unui ziar. El scrie, cel puţin teoretic, pentru o zi. A doua zi sunt alte evenimente, alte „clipe” despre care trebuie să scrie. E o jertfă a unei profesiuni, a scrisului, în genere. De regulă, ziaristul scrie articole pentru o zi, produce marfă „perisabilă”, chiar dacă, până la urmă, aceasta rămâne ca document de arhivă, depunând mărturie a cotidianului pentru posteritate.

Pentru un ziarist, fiecare zi e altă zi, nici o zi nu seamănă cu cealaltă din punctul de vedere al profesiunii, dar aceasta ţine de regula „jocului”.

Sunt însă şi gazetari care au o şansă în plus, aceea de a scrie nu doar despre „clipă”, ci şi în „durata” ei. Acest lucru se întâmplă mai ales atunci când gazetarul e dublat de scriitor, care are parcă un alt mod de asumare a scrisului, o responsabilitate în plus faţă de cuvântul scris, atât în formă cât şi în conţinut. Un astfel de jurnalist nu acceptă „să rateze clipa” sacrificând-o pe altarul „clipei”, ci încearcă să-i dea durată acesteia, să-i „conserve” valabilitatea, să nu-i de-a un termen de expirare.

Destui scriitori se manifestă în presa cotidiană, scriind pe teme dintre cele mai diverse. Puţini sunt însă cei care se grăbesc să transforme pagina de ziar în carte, să nu se adreseze doar cititorului de o zi.” Şi în acest sens, Nicolae Băciuţ o menţionează pe Mariana Cristescu.

Tot o pledoarie face autorul pentru “Nevoia de reviste literare”: “Şi, totuşi, e nevoie de aceste publicaţii literare. Rămâne ceva în urma lor, mult mai mult decât de pe urma unor chermeze numite pompos „Zilele…oraşului” sau ale mai nu ştiu cui!”

Un frumos medalion îi face şi artistei Emilia Lateş: „Am ascultat-o pe Emilia Lateş cântând şi la Ibăneşti şi la… Paris, făcând să vibreze cu vocea ei, vorba poetului, doruri multe.

Cred că Emilia Lateş a împlinit un destin de care poate fi mândră, mulţumită.

Nu cred că are datorii neachitate faţă de folclorul românesc, faţă de muzica noastră populară.

A cerut puţin şi a dat la maxim ce-a avut frumos în sufletul său.

A făcut din muzica populară sărbătoare.

Restul e literatură!”

În articolul „Scriitorul de lângă noi” – Nicolae Băciuţ evocă perioada când a fost coleg de redacţie cu Mihai Sin: „Am prins ani frumoşi în redacţia Vetrei în acea perioadă, când, dincolo de inevitabile „frecuşuri”, redacţia funcţiona ca o echipă, făceam front comun în jurul unor idei, acţiuni. Poate c-au fost ultimii ani de boemă literară la Târgu-Mureş, care antrena nu doar pe redactorii Vetrei ci şi pe ceilalţi scriitori mureşeni, mai tineri sau mai trecuţi prin viaţă. Erau anii în care toată lumea se putea vedea cu toată lumea, în care nu prea existau „incompatibilităţi”, în care încăpeam cu toţii la aceeaşi masă, oricât de mică era şi oricât de puţine scaune erau libere.

Mihai Sin era, aproape unanim, recunoscut ca un lider de opinie, un „guru”, dacă vreţi. Era personalitatea culturală cea mai proeminentă a Târgu-Mureşului, după dispariţia prematură a lui Romulus Guga, vocea cea mai autoritară, modelul cultural cel mai apreciat. Mihai Sin „ţinea piept” şi în relaţiile cu cenzura de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, cu Virgil Poiană, Şerban Velescu sau Ecaterina Ţarălungă, cei care făceau „lectura” de partid, pentru a nu cădea noi în păcate ideologice. Alături de Mihai Sin te simţeai mai puternic, mai în siguranţă. Era scriitorul şi omul pe care te puteai baza că nu te lasă nici la rău şi nici la bine singur. Un om, cum ne place să spunem, cu vocaţia prieteniei.”

         Din pricina conciziei pe care o reclamă publicistica, constrâns de spaţiul tipografic care limitează şi concentrează la maximum desfăşurarea liberă a ideii, Nicolae Băciuţ nu-şi îngăduie cuvinte de prisos. Fiecare frază e sistematizată astfel încât să redea şi ideea şi atmosfera şi personajele, dar mai ales, concepţia autorului despre subiect. Din acest punct de vedere, jurnalistul este un fel de tribun, o portavoce a cetăţii, având responsabilitatea fiecărui cuvânt şi a fiecărei idei emise sonor sau transpusă pe hârtie. Şi autorul de faţă şi-a însuşit pe deplin această sarcină dificilă, de a fi purtătorul de cuvânt al spaţiului mureşean, al grupului de intelectuali din care face parte, de fapt, al generaţiei sale literare. În Agora în care deja e recunoscut ca atare, Nicolae Băciuţ a devenit, o parte din istoria vie şi efervescentă, un om  care nu se dă în lături să ia atitudine, ori de câte ori conştiinţa i-o cere, pronunţându-se asupra problemelor grave ale societăţii, ale culturii şi artei. Şi cuvântul său stă drept precum coloana infinită.

De fapt, orice scrie Nicolae Băciuţ, şi orice specie ar aborda, o face cu discernământ, cu profesionalism de înaltă clasă, dar mai ales, cu deschidere către celălalt, fie el scriitor ori cititor, spre beneficiul culturii române.

CEZARINA ADAMESCU

30 iunie 2010