30 Noiembrie 2007 – AUGUSTIN IOAN: „PATRU ZECI“, Editura „Muzeul Literaturii Române“ (Victor Sterom)

„Sunt străvezie. Priveşte prin sâni înăuntru: ochelari de eclipsă. Ce vezi? Lăcuste încordează iarba. Părul meu e acolo crucificat.“ Poem? Sau fragmente indisctinte dintr-un spectacol teatral? Poate si unul si altul într-o fuziune insolită de frondă. Farmecul prinde contur în materia lexicală şi în abilitatea frazării mai mult epică decât poetică. Şi, totuşi, creaţia lui Augustin loan nu se oferă lectorului la modul facil şi direct, ci, numai în urma unui’travaliu intelectual şi, mai ales, a unei iniţieri. Textele din acest volum sugerează starea scenariului într-o formă echilibrată, pulsând energii persuasive care au menirea să se rupă în varii pasaje dramatice. Zbuciumul fiinţei stă nerăbdător să se topească în firele nevăzute ale întregului spectacol.

Cred că nu greşesc prea mult spunând că o astfel de spunere în poem – proză – teatru are caracteristică o notă de hilaritate şi bufonerie, punând incoerenţa si ambiguitatea în raport direci cu tumultul afectiv.

„Ceva lunecos. Amprentele îmi rămân. Cineva s-a ascuns în coloana de apă. Cuiva chipul îi rămâne impregnant în pânză. Cândva am pus-o în locul oglinzii, căci semănăm. La nordul muşchilor biceps şi triceps îmi creşte muşchi şi iarbă din subţiori. O flutur să pară că am altceva decât mâini“, (pag. 37).

Augustjn loan simte – structural – nevoia de a-şi ermetiza formal sensibilitatea. Indiferent însă de atitudinea stilistică adoptată, autorul este un senti-mental-cerebral. Emoţiile par destrămate, melancolice şi mu-zical-simfonice. În toate poemele – proză – teatru din această carte se observă o îndârjire a spiritului insuportabilă.

Hrănite din tensiuni existenţiale, textele înaintează sincopat, spasmodic prin smulgeri trudnice, năzuind către o imaginară oază luminoasă. Crisparea – aici – fiind un semn al puterii sinelui asupra lui însuşi, autorul deţine „ştiinţa“ estompării.

Destrămările având sens ascendent. Limbajul sec arată o încordare meditativ-reflexivă.

„Abia trezit, rotesc pârghii. Grade de libertate în ţeastă. Tufişuri de mure si fragi. În cerul gurii deditei ca părul iubitei inventează gustul murei şi pe cel al^l fagilor. Cerul gurii e moale. Îl pipăi cu limba. Tavan de sâni. Cresc. Abia mai pot pronunţa gustul celulei strivite în dinii din pricina polipilor fragezi ce umplu peştera. Fructele false, de carne, zvâcnesc ca un popor de şerpi prin care abia se mai vede nisipul. Tu eşti? Părul tău face valuri. Eu sunt. Părul meu face valuri. A-ţi privi cu blândeţe părul de pe spatele mâinilor/ A înţelege sârma ghimpată. Mâinile tale zvâcnesc. A le desfige din ceva moale, cu multe celule. Mâinile tale singure şi cu totul din umeri desfipte./ A contempla cu blândeţe părul de pe spatele lor“ (Garden Party).

VICTOR STEROM