O CARTE PE ZI

 _________________

08 Decembrie 2011 – Prof. Mircea Botiş, Pr. Radu Botiş: „Ulmeni, Maramureş -Studiu monografic“, Ed Olimpias, Galati (C.Ş. I Dr. Remus Câmpeanu,)

Lucrarea reprezintă mult mai mult decât o simplă abordare descriptivistă a unei localităţi sau, eventual, o succintă incursiune în istoria ei. Ea îşi depăşeşte spectaculos caracterul monografic la care ne-am fi aşteptat, în mod firesc, de la o lectură de asemenea natură, exprimând – cu maximă forţă de sugestie – ataşamentul uriaş al autorilor faţă de ambientul socio-cultural, spiritual şi economic în care îşi derulează ciclul de zi cu zi al vieţii.

Nu trebuie însă să credem că pasiunea Părintelui Radu Botiş precum şi a profesorului de istorie Mircea Botiş pentru locurile natale îi îndrumă înspre elaborarea unei analize subiective, pigmentate cu nuanţe apologetice sau cu atitudini de partizanat. Nu este deloc vorba de aşa ceva, pentru că, pe tot parcursul textului, cercetarea îşi menţine o doză suficientă de rigurozitate, o moderaţie generată de un vizibil bun simţ nativ, o argumentaţie temeinică şi, nu în ultimul rând, o documentare şi un bagaj informaţional adânc ancorate în surse arhivistice şi bibliografice îndeajuns de relevante prin abundenţa lor.

Desigur, în pofida celor afirmate mai sus, cartea rămâne totuşi, în primul rând, o monografie, construită cu răbdare intelectuală, migală şi sobrietate şi, ca atare, ea conţine toate ingredientele necesare unei întreprinderi serioase de acest gen. Nu lipsesc din structura ei explicitările atente, referitoare la încadrarea geografică şi administrativă a urbei, fermecătoarele şi flexibilele detalii istorice privind evoluţia comunităţii locale, trimiterile pertinente la dinamica istoriei confesionale a arealului focalizat, consideraţiile judicioase legate de maturizarea şi eficienţa societăţilor culturale şi ale bibliotecilor din zonă, interesantele aspecte de istorie regională a învăţământului şi multe alte elemente narative lămuritoare, mai mult sau mai puţin semnificative prin importanţa şi rezonanţele lor, dar care, însumate, recompun un peisaj istoric, social, cultural, economic, politic şi spiritual impresionant prin specificitatea sa şi prin valenţele sale bine individualizate.

Ne întăresc, de asemenea, convingerea că avem de-a face cu un efort consistent numeroasele rânduri şi pasaje dedicate componentelor naturale care încadrează aşezarea şi modului în care ele au influenţat devenirea populaţiei din teritoriu. Părţile de text înglobând această problematică se axează, cu precădere, pe punerea în lumină a reliefului, a resurselor naturale, a tipurilor de sol, a climei şi temperaturii şi, nu în ultimul rând, a caracteristicilor atmosferice. Această scenografie a demonstraţiei – de-a dreptul barocă prin belşugul ei – are menirea de a ne introduce gradual în esenţa şi subiectul propriu-zis al naraţiunii, şi anume comunitatea cu trăsăturile ei particulare, cu trecutul ei şi cu starea ei actuală. În respectiva problematică sunt incluse competente aprecieri ce surprind potenţialul demografic local, schema etnică şi confesională aparte a regiunii, caracteristicile nivelului de trai din teritoriu, toate acestea susţinute şi prin argumentele statisticilor şi recensămintelor oficiale, mai vechi sau mai noi.

Pas cu pas, autorii ne apropie în descrierea lor de perioada contemporană şi chiar ultracontemporană, oferindu-ne date de cea mai recentă actualitate despre producţia şi centrele economice din zonă şi despre reţeaua de sănătate şi de învăţământ a oraşului şi a spaţiului adiacent lui. Ni se aduc până şi lămuriri cu privire la situaţia politică actuală din teritoriu şi la activitatea din ultimele decenii a primarilor urbei.

Lucrarea mai încorporează şi alte chestiuni de mare varietate, precum cea a stării şi dinamicii forţei de muncă, cea a emigraţiei şi a muncii în străinătate, cea a punctării funcţiilor economice de azi ale comunităţii etc.

Ca zonă de tradiţie predominant agricolă, regiunea beneficiază de o atentă explicitare în ceea ce priveşte acest domeniu de producţie. Profitând de atingerea unui asemenea subiect, autorii schiţează o succintă istorie agrară a regiunii, în centrul căreia poziţionează tematica eficienţei şi particularităţii culturilor, cea a raporturilor de proprietate (cu largi referiri la moştenirea istorică a domeniilor feudale) şi cea a legislaţiei de specialitate.

O altă constatare benefică este aceea potrivit căreia în construcţia textului predomină apelul la istorie, fapt care facilitează în mare măsură mai buna înţelegere de către lector a tuturor proceselor şi fenomenelor ce au afectat şi afectează în continuare devenirea comunităţii locale. Legătura dintre diversele evenimente istorice şi devenirea, uneori sinuoasă, a factorului uman face naraţiunea mai captivantă şi contribuie, în acelaşi timp, la accelerarea receptării mesajului transmis către cititor.

În ceea ce priveşte perioada contemporană, sunt totodată decelate, cu abilitate, creşterile şi scăderile care au marcat aşezarea şi împrejurimile ei pe parcursul celor două războaie mondiale (cu paranteze largi dedicate momentului Marii Uniri), în epoca interbelică, în regimul socialist, în perioada de tranziţie post-comunistă şi în anii din urmă. Comparaţia dintre factorii care au influenţat localitatea în timpul comunismului şi cei ce s-au manifestat ulterior, în ultimele două decenii, este extrem de sugestivă şi se conturează dintr-o perspectivă limpede şi obiectivă.

Optica autorilor faţă de chestiunile analizate se menţine mereu critică, moderată şi atentă la detalii. Nu lipsesc nici consideraţiile de factură sociologică, antropologică şi etnografică, foarte utile susţinerii ştiinţifice a travaliului efectuat. Trimiterile la datini, obiceiuri, ocupaţii vechi, credinţe populare, mituri, port, grai etc. şi referirile la ciclul vieţii, la sărbători şi la jocuri completează tabloul unei lumi de mare profunzime, complexitate şi spectaculozitate prin trecutul, evoluţia, dezideratele şi căutările ei actuale. Galeria personalităţilor care prin carierele lor umaniste, ştiinţifice, culturale, artistice, juridice, administrative sau de altă natură şi-au câştigat un loc privilegiat în societatea românească, bine conturată de autori, vine şi ea să întregească imaginea aşezării ca punct de consistentă şi multiplă semnificaţie pe harta istorică a României.

În concluzie, putem afirma, fără putinţă de tăgadă, că efortul apreciabil al celor doi autori (preot şi profesor) de a reda propriului ambient local o identitate, nu numai istorică, binemeritată este extrem de util atât pentru specialişti (cei cu preocupări de istorie, istoriografie, monografie, demografie, antropologie, sociologie, etnografie etc.), cât şi pentru publicul interesat de particularităţile unui spaţiu oarecum restrâns, dar aparte prin farmecul său. În lumina celor constatate mai sus, ne exprimăm convingerea că avem în faţa noastră o reuşită editorială, construită cu seriozitatea şi acribia investigaţiilor istorice din trecut, dar orientată cu toată deschiderea înspre viitor.

C.Ş. I Dr. REMUS CÂMPEANU,

Institutul de Istorie “George Bariţiu” din Cluj-Napoca

al Academiei Române

  _______________

07 Decembrie 2011 – Culiţă Ioan Uşurelu: „Conacul dintre vii“, proză scurtă (Ioan Toderita)

            S-a născut, la 5 octombrie 1944, în comuna Moviliţa – Vrancea. A absolvit Facultatea de Filologie Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, secţia română-franceză.

            Cărţi publicate: Profesorii – roman (Suplinind au dobândit), 1977; Cerşetori în loden – roman, 1999; Multum in parvo, eseuri, tratat despre perfecţiune, 2001; Joc în timp, teatru, 2004; Conacul dintre vii, proză scurtă, 2005; Generaţii – dialoguri necesare, 2009; Convorbiri esenţiale, interviuri, 2010; Ionel Bandrabur, omul şi scriitorul, 2010. Toate publicate la editurile: Salonul literar , Coresi – Bucureşti, Prototransilvania – Bucureşti, Andrew Focşani.

            Din 2003, are rubrică permanentă în ,,Romanian Times” Portland, SUA.

            Primeşte Diploma de om al anului 2004, din partea ,,The American Biographical Institute”, pentru merite în cultură şi educaţie.

            În anul 2005, este inclus în Dicţionarul ,, 2000 Outstanting intellectuals, of the 21-st century – Grand edition”.

            Conduce, începând cu anul 2000, revista Salonul literar, pe care o finanţează din salariul său de profesor.

            Membru al Uniunii Scriitorilor, din 2009.

            Culiţă Ioan Uşurelu, ne prezintă în opera sa, ca şi în cartea Conacul dintre vii, pe care o lecturăm astăzi, omul de rând împovărat de evenimente afective, mnezice, de superlativele îngândurărilor reversibile. Într-o tăiată în felii istorie, cu săbii intelectuale atârnate în conştiinţa celor vorbitori ori, plutind numai peste fiinţa lor povestitoare, spre a le îndulci infinitivul ,, a fi”, în ,,cum va fi”, socio-destinul strict românesc, feţele lui neunivoce, contrariile lui, ca joc al anti-monstruozităţii constantelor native, constanţei lor.

            O lucidă, aspră, totodată, acceptare a relaţiilor inter / intra – umane, în spaţiul claustru al amintirii fiecărui erou – povestitor, personaj principal, eliberator de prizonierate, de insatisfacţii intelectuale.

            Totul sub imperiul noocraţiei, unui stat / statut filozofic şi Platonic, a unor segmente de timp guvernator.

            Dialogurile presară foc în text: ,,prezent continuu” în ,,past tense continuu”, perfectul simplu în mai mult ca perfectul verbelor declamate determinativ, în folosul substantivării e-ului revoltat, oprimat, ori numai de clipă oprit în suflare. Cu sensuri, cauze finale, diverse: focul iubirii erotice, nelegiuirea moravurilor tranzitorii, nedreapta soartă a credinţei în…..,,conacul speranţelor”. A schimbărilor democratice liberale de azi, liberal stângace, mereu de stânga,  de acum.

            Vârtelniţa cuvintelor deapănă şi ghemuieşte povestirea, ca-ntr-o şezătoare, în ,,Kieful” ( repaosul absolut) acultătorilor, în propria lor ascultare: uneori şi ei actanţi secunzi, prinşi în dialog cu ,,împovăratul de amintiri”, cu făclii în mâini iluminânđ înţelesul tâlcurilor presărate de erou în ,,drame la vedere”, în realităţile (ne)faste, ale (co)memorării povestirii lui.

            Conacul dintre vii, fiind în viziunea scriitorului Culiţă Ioan Uşurelu, o ,,reformă cenaclistă”, în  care  intelectualii, odată pe lună, să-şi verse focul amintirii. De fiecare acumulat peste măsură, acest foc,  poartă sâmburii literaturii orale şi confesive. Unii dintre ei, cititori numai de literatură bună, alţii, înfăptuitorii scrierii ei.

            Conacul este casa unor profesori pensionari, loc, pitoresc generos şi ….. monahal, de reuniune cenaclistă: Prietenul nostru George, profesor pensionar şi mare cititor de literatură bună, dar având cu deosebire darul de a se face ascultat, împreună cu soţia sa Zenaida, profesoară pensionară, şi-au construit o casă pe dealul Şarbei, în Odobeşti… Datorită ospitalităţii lor şi a plăcerii de a povesti,  a membrilor cenaclului de la Conacul dintre vii, s-a născut această carte.

            Douăzeci de povestiri, de şezători literare la gura focului vorbirii, aduse în ascultători, să ardă, din două tărâmuri… contradictorii: ante ’89, post ’89 antebelice, postbelice.

            Povestitorii, toţi ,,oameni moderni”, toţi realişti – pur – sânge, nu-şi metaforizează plăsmuirea vorbelor rostite. Ei deapănă într-un soi de limbaj cotidian faptele trăite aşa cum au fost. Fiecare, oprimat de lexicul relevanţei, de vocabularul timpului consumat în comunism ori în imediata apropiere a omului simplu  şi el vorbitor cu pietre în gură, diofantic.

            Ritmul lent, omogen şi monoton, progresia lentă a evoluţiei faptelor depănate sprijină şi suspansul – mereu final, şi învăţătura morală finală.

            Multe din aceste povestiri, momente monumentale ale convieţuirii, sunt dominate de Complexul Oedip, al focului sexualităţii masculin – feminine, al lemnului ,,tată – mamă”, sacrificat să ardă, al unui eros ,,vânător – vânat „ de oameni.

            Iată acest complex, în Autobuzul, poveste spusă de doctorul Dănuţ Ioan, povestea navetei lui cu autobuzul din Judeţul Vaslui în Focşani. Complex, uşor strecurat, nu fără ironie, în dialogurile celor înghesuiţi în ,,măgăoaia” autobuzului: – Margareto, e adevărat ? Tu te freci de alţi bărbaţi? Tu- ţi Hristoşii şi toţi ceilalţi sfinţi, de femeia dracului! Cum nu te mai saturi tu de frecat de treizeci de ani!, se mânie bărbatul – soţ al unei femei. Bărbat care primeşte replica (ne)feminină: – Hai, mai du-te dracului de neputincios! Mai frecat tu vreodată cum trebuie?

            Complexul focului sexual al ,,lemnului frecat de lemn” în văzul lumii. În acest sens, fără echivoc, finalul povestirii motivează tensiunile crawdităţii, gregarităţii, în ipostaza claustrării fiinţelor şi nevoii lor de eliberare individuală, dar şi …. naţională: mulţimea eliberată dintr-un astfel de lagăr (autobuz sau ţară), mergea când pe trotuar, când pe mijlocul drumului,  unii o luau înainte, alţii înapoi, alţii se opreau în loc, plesnindu-se cu palme peste frunte, neştiind încotro s-o ia… Mişcare brawniană tipică poporului român de ieri şi de azi... (Autobuzul).

         Inginerul Ion Bocu, are şi el povestea lui în Bătrânul şi femeile. Erou fiind un avocat cu studii în Franţa, Basarabescu, personaj foarte bogat şi celebru în zonă, suplinitor de limbă franceză, la 75 de ani, în învăţământ. Acesta îşi povesteşte cea mai frumoasă aventură erotică din vremea primului război mondial. Totul în aceeaşi atmosferă de aşteptare – Kief total, în acelaşi stil ordonat spre ,,suspans şi clauzulă”:      Eram tânăr ofiţer, povesteşte Basarabescu, în primul război mondial. Regimentul nostru se retrăsese, undeva aproape de Iaşi. Armata rechiziţionase cai, căruţe, case şi un conac boieresc. În conac, erau încartiruiţi ofiţerii. Cum eram tânăr locotenent, aveam şi eu o cameră în acel mic palat. Într-o seară, băusem şi întorcându-mă în cameră am adormit imediat. Deşi eram buimăcit de vin şi de somn, după miezul nopţii, am auzit un zgomot uşor în jurul meu…            Era Monique, stăpâna conacului. Urmează scufundările erotice, acelaşi Complex Oedip. Ne-am iubit toată noaptea. Când am căzut epuizat, nu mă alunga, ci mă împingea uşor cu mâinile…. Vă închipuiţi cred că tot timpul cât am stat la conac am avut-o alături pe Monique. Aş fi vrut, ca Faust, să opresc zilele şi nopţile în loc (O, instant reste!)

            Erou ce, în final, elaborează cauza sau învăţătura acumulată de hazardul erotic: Dragostea face dintr-un laş un viteaz, dintr-un înţelept un nebun…. dragostea este cea mai bună, dar şi cea mai nebună dintre pasiuni.

            Uneori exagerând actul erotic în scopul ponegririi anumitor personaje din tagma activiştilor de partid de ieri, deveniţi peste noaptea unui crăciun sângeros, politicienii amorali de azi.

            Cum se răzbună, în La vremuri noi, tot noi, scriitorul Culiţă Ioan Uşurelu, pe moralista capitalistă Lenuţa, povestindu-ne în detaliu scena ei erotică cu un coleg de birou, căruia după o tatonare de câteva săptămâni, i-a propus, culmea, chiar în scris, o întâlnire amoroasă, în care la tras lângă ea, şi-a descheiat larg bluza albă… Bărbatul, Relu, îi introduse mâna sub fustă şi o sărută între sâni. Atât i-a trebuit Lenuţei ….După aceasta …. femeia ţepoasă de până atunci (activista Lenuţa) deveni o mieluşea care mergea goală în patru labe pe covor.

            Detalii ale arderii imorale, ale focului negru, cei dădea putere Lenuţei să-şi transforme ura în patimă, ura în caracterul depravat al ambiţiilor politice postdecembriste.

            În biroul, în care Lenuţa ţine piept colegilor persiflanţi, lucizi, dar şi cunoscători ai nedreptăţii de a fi rămas la putere, în România, tot nomenclaturiştii, Ioan Culiţă Uşurelu, drămuieşte în gura personajelor sale temele dezbaterii politice a acestei ,,rămâneri la putere”.

            Ca în multe alte ipostaze,  de acest fel, în alte cărţi, susţine, crede în ,,dezbatere”, în ,,nepasivitatea politică a individului social”: Apoliticul nu este deloc ….. nedăunător. El participă la perpetuarea nelegiuirii, corupţiei şi imoralităţii. Am exclus politicul din viaţa noastră şi iată ce avem sus, la  conducerea ţării: trădători şi nemernici. Pascal spunea că ,,orice eroare provine din excludere”.

            De reţinut, scop ori liberă credinţă, cum limbajul personagiilor – Culiţă Ioan Uşurelu – păstrează ,,cultura lor profesională”. Expresiile curg în povestire alături de o posibilă reformă lexicală. Pe care scriitorul nu o acceptă de dragul autentificării istoriei morale a fiecărui personaj: Dar ce mama poate să innoculeze copiilor astfel de bazaconii? ; Dacă v-aş spune că frumuseţea nu are rol primordial în viaţa omului, m-aţi crede?, dialoghează inginerul Ion Bocu în Bătrânul şi femeile.

            Limbaj, care se repetă, pe acelaşi diapazon striat, dar bine strunit, în Femei şi bărbaţi: Veştile de la ţară circulă rapid; n-am spus nimic de acest gen, până acum; ştiu un caz povestit chiar de el; am cunoscut acum vreo câţiva ani aspecte din viaţa unor oameni.

            Aceste verbe, adverbe, locuţiuni, epitete şablon, ar îndulci naraţiunea (lucru ce nu-şi doreşte autorul), spre o prezenţă a satisfacţiei frumosului literar pentru un eventual lector al cărţii – conac literar în dispută, în aristocratică prezenţă a celor ,,vii”.

            De consemnat, încă odată, este, în intenţia scriitorului Culiţă Ioan Uşurelu,  în această carte, clauzulele frazelor: Prieteni, eu m-am simţit obligat că trebuie să cunoşti bine omul  cu care-ţi pui în plug (Femei şi bărbaţi); Luciene, lumea nu s-a deşteptat, din contră. Aşa că Lenuţa va avea unanimitate. ,,Bravos naţiune, halal să-ţi fie!”, cum spunea nenea Iancu (La vremuri noi, tot noi); încep să-i cred chiar şi pe cei care se sinucid (Mama); dar am vrea enorm de mult să fie iar ca odinioară, să primim cuvinte de folos, ziditoare, şi de mângâiere pentru sufletele noastre neliniştite, dornice de învăţătură şi de întărire în dreapta credinţă strămoşească (Mânca-v-ar Raiul); înseamnă că acuma e mai rău ca pe vremea odiosului! Atunci exista o teamă că te chema la partid şi la miliţie (Zevzecul).

            Această reliefare crudă, a celor temători de Dumnezeu şi netemători de omenesc, se / ni se / înfăţişează în toată opera lui Culiţă Ioan Uşurelu. Luminătoare de istorii, luminate justiţiar de autor, observator a fenomenologiei, dezmoştenirii neamului românesc: a virtuţiilor lui ancestrale, romano – dacice, a continuităţii lui mioritice.

            Şi merită să-i fie lăudată strădania ,,neuitării dramelor acestui popor”, prin care am trecut şi noi lectorii operei sale, în numele celor care nu au  trăit cât noi, în numele celor ,,noi pelerini puri”, într-o societate a impurităţilor virale, viscerale, neostatale, neoanarhice.

            Să lăudăm, totodată, opera lui Culiţă Ioan Uşurelu pentru euristica abstrusului ei ce preţuieşte estetica problematicului social, ataraxia cuvântului veridic.

Prof. IOAN TODERIŢĂ

 _________________

06 Decembrie 2011 – Aurel Avram Stănescu: „Un liceu la malul mării“, Ed PIM, Iasi (Doina Berchină)

În şcoală fusese poreclit Aşchiuţă. Pe drept cuvânt. Era subţirel, fragil, agil… o sfârlează. Curios şi ambiţios, aşa cum veţi putea descoperi în această carte, pe care aţi ales să o citiţi. Şi bine aţi făcut !

Autorului, băieţii care jucau fotbal în bazinul îngheţat peste iarnă, din faţa Teatrului constănţean îi spuneau, prescurtat, Stani şi cine ar fi bănuit că în adolescenţă, năstruşnicul scria poezii. Eu, colega lui, încă din clasele mai mici nu am ştiut deşi lucram la revista şcolii şi frecventam cenaclul condus de o profesoară tânără, blondă, chipeşă, pe care elevii o sorbeau din priviri.

Acum, dacă privesc mai atent, tabloul cu fotografiile noastre de la absolvirea Liceului Mircea cel Bătrân îmi dau seama că atitudinea lui era una de mare cuceritor, nedeclarat însă. Greu de ghicit, atunci şi cât de îndrăgostit avea să fie mai târziu de respectiva perioadă de viaţă, cu o memorie de invidiat a întâmplărilor, profesorilor, orelor, reuşitelor, eşecurilor, prietenilor şi neprietenilor.

Ca şi noi toţi, Stani a păşit încrezător în viaţă. S-a pus pe treabă. Presupun că a făcut armata şi apoi stagiul de trei ani, absurd şi umilitor, la care am fost obligaţi, indiferent de domeniul în care ne pregătisem. O perioadă a lucrat la Canal. S-a însurat. A făcut copii. I-a aşezat la casa lor. A plătit taxe şi impozite. A contribuit din plin la dezvoltarea societăţii. Într-un cuvânt şi-a făcut, cu vârf şi îndesat, datoria.

Despre cei născuţi la malul mării se spune că au o nelinişte, o nerăbdare, un freamăt în plus faţă de alţii. Asta pentru că se trezesc cu un orizont nemărginit(vorba poetului) la picioare, încă de la începutul existenţei lor.

Faptul obligă fie la visare, fie la înţelepciune. Ceva îi macină în interior. Un dor de ducă, o nevoie de a şti, de a înţelege şi a exprima, o dorinţă de a face… un sentiment al puterii de a privi şi a vedea mult mai departe. E un privilegiu, dar şi o corvoadă. Un fel de datorie de a răsplăti ceva ce îţi este dat mai mult decât altora. Promiscuitatea universului deschis, zbaterea când furtunoasă, când molcomă, dar tenace a apei, murmurul sau strigătul permanent al valurilor, adierea blândă a brizei sau tumultul aspru al vânturilor ce se întretaie încrucişat pe faleză… toate acestea te urmăresc, te bântuie, te constrâng.

O întorsătură oarecum neaşteptată, în drumul vieţii, dar mai curând o formă de revoltă în faţa destinului, care nu se vedea mai repede împlinit l-a aşezat pe Stani în faţa calculatorului şi i-a acordat timp să scrie.

Din sacul burduşit de trăiri, observaţii, emoţii, vorbe şi fapte ale trecutului au început să ţâşnească una câte una, imagini suculente de viaţă.

Acum un an sau doi, când mi-a trimis spre lectură un text, i-am spus cu entuziasm că e vorba de literatură autentică. Mă gândeam ca e victorie şi dacă scrie numai pentru el. Dar Stani nu avea nevoie de confirmări. El ştia foarte bine ce are pe dinlăuntru şi ce are de gând, şi ce poate. El voia mai curând să afle care e drumul cel mai scurt, mai direct şi mai sigur spre alţii. I-am spus câte ceva, fără să am de fapt o reţetă, fără să ştiu în fond secretul. Calea a descoperit-o singur. Are prieteni şi cititori pe Internet. Se manifestă critic, atunci când este cazul, faţă de încercările neizbutite ale altora, scrie cu uşurinţă.

     Cu cea de faţă are deja două cărţi publicate.

Susţinerea editorială îi vine de la Iaşi, patria de suflet a literaturii.

Cel despre care vorbim e, cu alte cuvinte, acum, scriitor. Şi nici nu a fost altceva, atâta amar de vreme.

DOINA BERCHINĂ

   _________________

05 Decembrie 2011 – Al. Florin Ţene: „Autoritatea adevărului – adevărul autorităţii“ – interviuri, Ed Semanatorul online (Dan Dorin Mustaţă)

            După cartea de interviuri „ Cu inima în palmă „ de Al.Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor Români, ce a văzut lumina tiparului la Editura „ Contrafort “ anul trecut, la Craiova, acum câteva zile a apărut un al doilea volum cu ample interviuri, în număr de şase, date de Al.Florin Ţene,  scriitorilor din ţară şi diasporă:Mariana Cristescu, George Roca (Australia), Ionuţ Caragea (S.U.A), Monica Mureşan, Menuţ Maximinian şi Costel Iftinchi.Interviuri publicate pe parcursul acestui an în “Confluenţe Româneşti “( S.U.A), ”Cuvântul liber“( Târgu Mureş), Radio Cultural, “Citadela “( Satu Mare) şi “Monitorul cultural “.

            În acest volum apărut la Editura “Semănătorul “ descoperim numele unor cunoscuţi scriitori, membri ai Ligii şi ai Uniunii Scriitorilor, care prin  întrebările lor au dat posibilitatea lui Al.Florin Ţene să-şi exprime ideile despre politica literară, biografia, opera sa şi legăturile literaturii cu societatea românească în ultimii 60 de ani.

            Răspunsurile fascinează prin sinceritate, prin precizia evenimentelor aduse în contemopraneitate, prin rememorare. Astfel, aflăm că Al.Florin Ţene a copilărit cu poetul Virgil Mazilescu, cu Mugur Isărescu, actualul Guvernator al Băncii Naţionale, cu Radu Vasile, fostul Prim-Ministru al României. Că procurorul Nicolae Cochinescu, membru al Curţii Supreme de Justiţie, a citit povestirile sale, pentru copii, din cartea “Călăreţul albastru “ la cenaclul “Gib I.Mihăescu “, înfiinţat de Al.Florin Ţene, la Drăgăşani.Era anul 1966 şi aceste povestiri se aflau în manuscris. Cartea apărând mai târziu la editura”Ion Creangă “.La acest cenaclu participa cu regularitate Ion C.Vasile, tatăl fostului Prim Ministru şi profesorul Emil Istocescu, biograful lui Gib I.Mihăescu.Mai aflăm că în emisiunile Staţiei de Radioficare Drăgăşani, unde era redactor, au fost invitaţii să citească din operele lor literare scriitorii: Francisc Munteanu, Doru Moţoc, Traian D.Lungu, Felix Sima, George Ţărnea, dacologul preot Dumitru Bălaşa, Emil Istocescu, Dumitru Velea, istoricul Ilie Vulpe, şi mulţi alţii. Pe când se afla la o şcoală din Bucureşti a avut posibilitatea să ia interviuri lui Zaharia Stancu, lui Mihai Beniuc, care locuia în Grădina Bordei, pe care le-a publicat în cotidianul „ Informaţia Bucureştiului“.

            Din răspunsuri aflăm că Al.Florin Ţene a înfiinţat la Baia Mare cenaclul „Nord”, pe când era student, împreună cu regretatul poeţii Vasile Radu Ghenceanu, Ion Ghiur şi pictorul Mihai Oros.

            Interesante sunt răspunsurile despre poetul Mircea Ciobanu pe care l-a cunoscut în redacţia editurii”Cartea românească “

            Opiniile despre rolul ziaristului sunt adevărate lecţii pentru tinerii jurnalişti, iată doar un exemplu: „ Când valorile pentru care luptă un ziarist se cristalizează într-o adevărată lume istorică, atunci acel ziarist s-a integrat în menirea sa.“

            Un amplu spaţiu este rezervat răspunsurilor despre Liga Scriitorilor şi rolul ei în democratizarea mişcării literare din România. Arătând că această organizaţie profesională publică 12 reviste, are 31 de filiale în ţară şi străinătate, a editat “Dicţionarul Ligii Scriitorilor “, volumul 1, urmând să apară cât de curând şi volumul 2, că fiecare filială are un cenaclu literar, că a editat antologii şi anuare, organizând ample manifestări culturale în ţară, dar şi în străinătate, contribuind la dezvoltarea culturii naţionale.

            Această nouă carte, care poartă semnătura scriitorului şi promotorului cultural Al.Florin Ţene, cuprinde o întreagă viziune a autorului despre cultură, descoperindu-ne un spirit însetat de adevăr, de adevărul care se ştie că este un produs al concordanţei între cunoştinţa noastră şi realitatea obiectivă.Pentru că  adevărul poate fi evidenţiat prin coborârea în real cu încredere în acesta, cum spune Al.Florin Ţene.

                                                                       DAN DORIN MUSTAŢĂ

  _________________

02 Decembrie 2011 – Melania Cuc & Menuţ Maximinian: „Cartea cu coperţi de sticlă“, SEMĂNĂTORUL, Editura online (Cezarina Adamescu)

“Totdeauna am crezut că există un alt început”

                                                        -Melania Cuc-

         Este îndeobşte cunoscut că un jurnalist e cu atât mai bun cu cât ştie să-l facă pe interlocutor să se destăinuie, stabilind o comuniune afectivă cu el, în aşa fel încât să dispară orice barieră de vârstă, condiţie socială, ori de altă factură. Dar când doi reporteri se întâlnesc şi pun la cale un proiect, este dificil a stabili care din ei este mai perspicace şi mai performant în dialog, astfel ca să se poată închega un interviu care să reflecte, de la general la particular, contribuţia celui intervievat la starea culturii actuale. Este şi cazul celor doi protagonişti ai cărţii de faţă, care-şi înfruntă ideile, amintirile, concepţiile în întrebări şi răspunsuri provocatoare, apte să oglindească personalitatea fiecăruia. Firul roşu al convorbirii este, desigur, literatura română contemporană. O carte cu două personaje, care atrag magnetic, alte şi alte nume cunoscute şi mai puţin vehiculate, dar destul de interesante ca să fie consemnate aici. Un interviu supradimensionat care a cimentat o prietenie literară, o filiaţie spirituală şi o legătură afectivă indestructibilă.

Pornind de la ideea făuririi punţilor între oameni, doi creatori, Melania Cuc şi Menuţ Maximinian, cu date ontologice diferite, dar cu acelaşi entuziastm, s-au aşternut la vorbă. N-ar fi fost prima dată. Un interviu “deghizat” – în care orizontul de aşteptare al fiecăruia este învăluit în ceaţă sinilie la început, apoi, pe măsură ce se înaintează în convorbire, azurul se înstăpîneşte, se ridică vălurile şi totul devine limpede. Ideea unui fruct comun a încolţit, pe măsura înaintării în  miezul incandescent al întâmplărilor şi fenomenelor, care se voiau consemnate. Era un joc prea serios, ca un început de înţelepciune. Fiecare venea cu avuţia lui, cu întreg bagajul fizico-chimic-spiritual pe care-l aşeza pe aceeaşi masă, la eventualul ospăţ al cuvintelor.

Viaţa unor creaţii şi creaţia unor vieţi. Laolaltă. “Unele creaţii au viaţa mai scurtă, altele sunt matusalemice, ca şi oamenii” – spune Melania Cuc. Acest volum de publicistică are ca subiect şi ca obiect, creaţia şi pe creatorul ei. Tainele de nedescifrat până acum, încep treptat să se distaine.

         Fiinţă socială, omul a fost creeat cu un organ  miraculos pentru vorbire, pentru comuniune. Al doilea sistem de semnalizare, vorbirea, i s-a dat ca să fie diferenţiat de celelalte făpturi ale Domnului.

         Ioanid Romanescu spunea: “Poezia a diferenţiat şi mai mult omul de celelalte animale”.

         Iar Melania Cuc spune: “Literatura este Vrajă, este mirajul după care alergăm în deşertul zilnic”.

“Cafeaua de seară”, “îndulcită cu mierea cuvintelor” – la care ne îmbie tânărul scriitor Menuţ Maximinian în complicitate cu Melania Cuc,  este un pretext grozav pentru conversaţie, ba chiar un stimulent eficace. Pentru că, aşa ca după un alcool băut cu măsură, are darul de a dezlega limbile. Această carte s-ar putea socoti şi un volum de memorialistică scris sub formă de dialog. Dialogul provocat este pretextul pentru cei doi, de a înşirui povestea vieţii lor, cu încrengăturile respective.

         Aşadar, să dăm pe gât un păhărel de alcool razachiu, poate să fie şi jinars verde, ca să ni se dezlege limba. Nu mai mult, pentru că, după două pahare, se cam încurcă limbile.

         Aşa cum susţine Melania Cuc, “Cuvântul este cel care zidăreşte. Vorba doar adaugă nuanţa, artificiul care atrage atenţia, dar… care nu are darul dăinuirii”.

         Primordialitatea Cuvântului-Logos este cunoscută din Geneza 1,1. Da, Dumnezeu era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu, încă de la început.

         Când a degenerat Cuvântul în vorbă? După căderea omului.  Când Dumnezeu a coborât printre oameni, ei “vorbeau” cu vorbe “inventate” de ei care prinseseră deja rădăcini. Nimeni nu-şi mai amintea de unde venea Cuvântul.

         În condiţia sa ontologică, omul şi-a asumat şi Visul. Visul ca proiecţie a unei dorinţe, dar şi produs al subconştientului sau al semi-treziei.

Păşind pe tărâm psihologic, Melania Cuc se întreabă: “Dar oare ştie cineva care este visul, care este realitatea? Unde este limesul extrem de subţire dintre ficţiune şi realismul palpabil? Nu am descoperit încă, dar e cert, Visul ne salvează ca oameni”.

Colocviul din jurul măsuţei de cafea alunecă în trecut, până în clipa de graţie a naşterii autoarei, pe care ea o aminteşte cu glas înmuiat în nostalgie.

Evocarea părinţilor şi bunicilor vine de la sine, fiindcă pentru om, rădăcinile sunt esenţiale. Numele de botez al autoarei intervievate are şi el istoria lui, o istorie de toată frumuseţea, dar până la urmă, în satul Archiud, i se spune, aşa cum a vrut bunica paternă, “Vărvăruţa Măriuţii a lui Ionuc a Vârvarii”.

Înaintezi în această scriere aşa cum ai înainta în viaţă. Vii cu mâinile goale, pleci cu mâinile încărcate de daruri. Te îmbogăţeşti. Devii altul. Te cauţi printre rânduri şi te re-descoperi. Şi bucuria ta, la câte o vorbă cunoscută, nu cunoaşte margine.

Te familiarizezi  cu persoanele şi până la urmă, ele îţi devin foarte apropiate, un fel de rude. Cu toată încărcătura afectivă pe care ţi-o picură în suflet. Te ataşezi uşor de persoanajele pozitive şi-ţi displac cele negative. Cu alte cuvinte, te implici în poveste.

Saga familiei Melaniei Cuc poartă amprenta locului şi timpului de desfăşurare. Cu toate acestea, nici unul din membrii familiei nu constituie un prototip, un clişeu, un şablon al ţăranului de la jumătatea veacului XX, dintr-un sat ardelean. Fiecare are nota lui de specificitate, nimeni nu seamănă cu nimeni. În ipostaza de copil pe lângă casă, iubit de părinţi şi mai ales de bunica Vârvara, figură expresivă, cu mare potenţial pedagogic, micuţa Melania-Varvara s-a dezvoltat sub imperiul setei de cunoaştere a oricărui amănunt semnificativ din mediul rural, mai cu seamă din ograda, livada şi

uliţa copilăriei.

         Etapele vieţii scriitoarei sunt depănate molcom, constituindu-se în istorisiri la gura vetrei, uneori încinse cu câte un buştean, alteori torcând în spuză. Condiţia esenţială: profesionalismul jurnalistului şi sinceritatea şi onestitatea  respondentului, capitalul de interes fiind când de o parte, când de alta, dar în aceeaşi măsură, ca într-un joc sportiv în care fair-play-ul este imperios necesar.

         Menuţ Maximinian îi adresează colegei sale Melania Cuc, întrebări fireşti, eliberat de complexele legate vârstă. Profesionalismul lui este fără cusur. La rândul său, Melania Cuc intră în stare şi reuşeşte să ofere gazetarului şi cititorilor, o oglindă a sa, cât mai aproape de original. “Cred că între toate câte există în galaxie, eu sunt una dintre monadele Creaţiei”, mărturiseşte scriitoarea, poeta, jurnalista, eseista, pictoriţa care semnează cu acest nume. Conştientă de propria valoare, Melania Cuc a ştiut din totdeauna ceea ce doreşte să facă în viaţă şi a reuşit să-şi împlinească visul, prin har şi dăruire, dar şi printr-o muncă, salahorică, aşa cum se exprimă.

         Cei doi profesionişti ai cuvântului sunt în permanenţă “pe aceeaşi undă” şi reuşesc să comunice perfect, astfel că volumul este structurat şi închegat foarte bine. Rodul dialogului are gustul desluşirii, al limpezirii  rostului scriitorului pe lumea aceasta, cu alonjă subtilă, în veşnicie.

         Părerea Melaniei Cuc în legătură cu “arta conversaţiei” este următoarea: “Vorbim nu conversăm. Arta conversaţiei s-a pierdut în ultimele decenii, şi nu doar în România. Frazele noastre sunt ca tăiate din bardă, abrupte sau la capătul celălalt al sentimentelor, frazele ne sunt alunecoase ca un guşter rece care îţi intră în sân. Fiecare vrem să–l convingem pe celălalt de adevărul nostru, personal. Nu ne prea pasă de părerea interlocutorului şi ne suprapunem în remarci dintre cele mai nepotrivite, ba, chiar şi caraghioase, uneori. Mă simt ca un obiect, atunci când stau la o cafea cu cineva, şi acel cineva e cu gândul la ale lui, în timp ce mi-a pus o întrebare şi la care eu mă străduiesc să îi dau un răspuns. Realizez că totul este formal, o cutumă socială, şi că începe să nu ne mai pese de cei din jur. Dar, oare, de noi înşine ne pasă îndeajuns, pentru a dialoga şi lăuntric? Nu prea. Clipa cea repede ne toacă, asemeni unui malaxor, nu mai citim din marile cărţi ale omenirii, nu ne mai punem întrebări esenţiale”.

         Şi în acest sens, Melania Cuc evocă o scenă din copilăria ei, unde unchiul, împreună cu un vecin conversau, în zilele de vizită:

“Erau într-o complementaritate naturală, trăiau evenimentul dialogului cu eleganţă burgheză. Pe atunci, cafeaua naturală era rarisimă, şi mătuşa mea număra boabele de cafea prospăt prăjită, în palmă, apoi le îndesa în râşniţă şi toată casa aceea frumoasă mirosea a bunăstare, a fericire domestică, deşi ştiam cu toţii că dincolo de pereţii tapetaţi cu mătase veche, era oraşul muncitoresc, erau cozile la pâine neagră. Niciodată nu i–am auzit să bârfească sau să înjure aşa, de dragul înjurăturii. Nici ranchiună nu exista, şi aşa, unchiul, proprietar cu chiriaşi aduşi cu sila în propria-i casă, îi accepta pe străini, dacă nu cu generoziate, măcar cu bună– cuviinţă, cu politeţe şi acel gest de omenie, care se învaţă doar în cei şapte ani de acasă”.

         Ceea ce se remarcă la istorisirile Melaniei Cuc, care sunt un fel de tablouri de epocă, este faptul că ele conţin, fiecare, un model, o învăţătură, o pildă de comportament pentru timpurile noastre. Aşezate în antiteză cu situaţiile actuale, ies şi mai mult în evidenţă, buna cuviinţă, respectul, demnitatea persoanelor care intră în contact unii cu alţii.

         La întrebarea reporterului, scriitoarea îşi declină Crezul artistic: “-Ca şi patria, care este Patria cea Mare şi patria mică, adică locul natal, aşa este şi Neamul. Neamul ca Naţiune şi neamul de sânge, de familie. Cele două stau într-o balanţă perfectă. Nu poţi face parte dintr-un neam, dacă nu simţi că-i aparţii şi celuilat. Există aici o fidelitate infailibilă”.

         Cât priveşte neamul ei, descendenţa scandinavă coroborată cu cea neaoş-românească, au alcătuit un melanj, pe cât de interesant, pe atât de original, în urmaşi,  printre care se numără şi Melania Cuc.

         Archiud! Spaţiu mioritic în care au poposit strămoşii ei păstori transhumanţi cu sute de ani în urmă, din nordul Scandinaviei şi s-au naturalizat aici, reuşind, în cele din urmă să iubească acest meleag şi să-l considere spaţiul numit Acasă şi biserica din suflet.

         Cartea cu coperţi de sticlă tratează omul în profunzimea sa, cu trup şi suflet şi spirit, din toate punctele de vedere. Este o viziune globală şi în acelaşi timp, particulară asupra condiţiei sale şi reporterul a avut grijă de toate aspectele. Neglijarea, fie şi a unei laturi a personalităţii umane ar fi  dus la ştirbirea acelui rotund care se numeşte viaţă, îndeobşte, această aventură continuă.  Şi Menuţ Maximinian ştie asta. Întrebările sale vizează întregul. Şi o face cu maximum de profesionalitate, aşa cum am precizat.

         Întrebări care vizează problemele fundamentale ale filosofiei, categorii bine definite, despre viaţă, suflet, experiment, echilibru, înţelepciune,  menire, geniu şi contingent, întâmplare, dorinţă, naşterea conştiinţei, continuitate, dualitate, memorie,  scop,  univers, ş.a.: “– De ce ne naştem pe acest pământ? Oare există pentru fiecare un scop anume stabilit de Dumnezeu?” –  sunt abordate cu îndrăzneală şi tot în aceeaşi manieră sunt găsite răspunsuri, legitime,  universal acceptate, deşi, unele ar părea surprinzătoare, într-o viziune veche şi totuşi, modernă asupra vieţii:  “Nu ne naştem. Renaştem! Eu cred într–o continuitate, dacă nu prin încarnarea promovată de sectele hinduiste, prin perpetuarea spiritului, a energiei care se conectează la « generatorul suprem al Universului », o lentilă imensă care ne focalizează.

Dacă vrei, poţi să îi spui Dumnzeu, Alah… Zalmoxe, Zeul Panteră etc. De ce se nasc munţii? Poate pentru a ne oferi, prin naşterea lor, cel mai fascinant spectacol pirocastic, era să zic pirotehnic, erupţia vulcanilor, restaurarea faliilor, – râurile îşi schimbă matca, oceanele se zbat în vâltoarea unde se bate dimia cioarecilor… Suntem o verigă din lanţul trofic şi o monadă din universalitatea vieţii veşnice. Continuitatea este certitudine

indiferent de ce spun falşii profeţi ai zilei. Doar că nimic nu este bătut în cuie, totul este mişcare, aşa ca volutele ADN- ului, spirale. Fiecare are un rost pe pământ. Unii dintre noi îl dibuim, încă de la început. Alţii murim fără să fi aflat de ce am fost trimişi să tragem la plug, să iubim, să jelim… să facem degeaba umbră pământului. Din fericire pentru noi, venim din pântecele mumelor noastre, gata amnezici. Nu ştim nimic despre Început.

Apoi, când murim, suntem muţi, nu putem mărturisi despre locul în care plecăm. Va fi doar un cerc? Mi-ar plăcea să fie aşa, un cerc de cretă caucazian, un cerc în care să ne simţim protejaţi”.

         În acest continuu proces de gândire, pot fi reţinute idei remarcabile, de genul: “Eu cred mai mult în evoluţie personală, nu cred în saltul de grup, nici în deşteptarea la grămadă. Fiecare om este un univers, şi aşa, univers lângă univers, formăm Întregul. Echilibru. Aici stă minunea, adevărul. Totul cu măsură! Ce e prea mult strică, ce e prea puţin te ucide cu încetinitorul. Mediana, calea de mijloc, este esenţială în gestionarea vieţii la scară planetară, dar, repet, pornind de la individ ca etnitate de sine stătătoare.

Menirea”.

         În această privinţă, cartea de faţă este o aventură care te îmbie să o parcurgi, implicându-te efectiv şi afectiv. Nu poţi rămâne multă vreme în uşă, în prag, trebuie să păşeşti înăuntru.

         Melania Cuc crede în “scriitorul care face parte integrantă din viaţa cetăţii”.

         Ea vorbeşte cu detaşare despre aceste lucruri şi categorii, deşi este profund implicată. Şi mai are o trăsătură foarte importantă la un scriitor. Ea ştie să povestească. Este un om al istoriei şi al istorisirilor interesante despre oameni şi locuri. Cu Melania Cuc nu te plictiseşti, pentru că ştie să te atragă în povestea ei şi te trezeşti eroul, ori alături de eroul preferat. Poveştile ei din lumea satului, despre Archiudul natal au iz de legendă. Ţinutul însuşi este generator de legende, învăluit într-un aer mirific. Este locul unde locuiesc, alături de săteni obişnuiţi şi fiinţe paradigmatice pe care trebuie să le descifrezi şi cărora e musai să le desluşeşti misterul. Şi nu e o întreprindere lesnicioasă, trebuie să te implici. Ca să accepţi, trebuie mai întâi să înţelegi.

Melania Cuc este ghidul, interpretul, dar nu-ţi oferă totul, mură-n gură, lasă loc de suspans şi te obligă să găseşti singur răspunsul, cărarea care te duce la lumină şi te scoate din hăţiş. Ea-ţi arată doar reperele, indicatoarele, eventual, bornele de kilometraj care stabilesc cât te-ai depărtat de la adevăr şi cât eşti de aproape de realitate.

         Povestirile Melaniei Cuc din convorbirile cu ziaristul Maximinian Menuţ exercită acea putere de fascinaţie pe care ai găsi-o în marea literatură care ne-a definit ca oameni şi ne-a atras în chip irezistibil pentru ceea ce trebuia să devenim mai târziu.  Dulceaţa slovei acestei autoare este molipsitoare şi plină de must care te ameţeşte şi uneori, te îmbată.

         Satul copilăriei, rămas în memoria scriitoarei precum şi icoana bunicului, sunt vii şi acum, după mai bine de jumătate de veac: “Bunicul ducea naraţiunea în felul lui, ţărănesc, dar cu sămânţa filosofiei universale

bine păstrată în substratul cuvintelor, un dialect local distinct. El a fost un ţăran autodidact. Citise la vremea lui, cât toţi ţăranii dintr-un sat întreg.

Aşa îmi amintesc că a fost satul copilăriei mele, un loc în care nu am auzit pe nimeni bârfind. Înjurăturile, suduiturile, erau crâncene ca rezonanţă, lovindu-se de timpanele noastre, ale copiilor neştiutori, dar nu ne afectau; totul făcea parte din întregul acela, în care semnul Crucii şi Rugăciunea erau Sfinte. Sacru şi profan!!”

         Întoarcerea în sat este echivalentă cu reintrarea în basmul pe care nu l-a părăsit niciodată, regăsirea eroilor care au însoţit-o pretutindeni, e împrospătarea fântânii secate şi curăţarea izvorului cu mâna binecuvântată a mamei. Aici a regăsit „bucuria naturii în consonaţă cu inima Omului”.

         Fantezia creatoare îşi face simţită prezenţa încă din acea perioadă ferice. “…eram pe atunci singurul copil din familie şi în timpul verii stam mai mult singură acasă. Nu aveam cu cine să mă joc şi inventam personaje cu care dialogam cu voce tare. Aşa cum fac copiii din Scadinavia cu trolii şi spiriduşii. Iubeam copacii. Cum prindeam ocazia, cum mă căţăram după cuiburi de păsări. Oăle acela mici şi colorate, mi se păreau a fi nestemate”.

         Scrierea este presărată cu un umor fin şi autoironie care te fac să empatizezi cu personajul. Mirosurile şi gusturile copilăriei nu se uită niciodată. Nici “boroboaţele” domestice pe care micuţa Melania le făcea, ca singur copil, răsfăţat în familie.

         Stilul de relatare este simplu, cald, la îndemâna cititorilor. Autoarea lasă pur şi simplu să curgă amintirile, prefirându-le prin sita, ori “Pe firul de păianjen al memoriei” ca să cităm titlul unei arhicunoscute cărţi a  scriitoarei  Cella Serghi, deşi modalitatea de relatare este cu totul alta.

         Misterul vieţii în toate ipostazele sale, cu firescul şi cu fabulosul ei,  nu se putea să nu o fascineze pe Melania:  “Eram un copil care nu înflorea brusc, un copil care parcă nu avea de gând să ajungă adolescent”. Ea învaţă de timpuriu că viaţa şi moartea sunt legate indestructibil şi nu pot fi despărţite, de aceea trebuie să se deprindă cu ele. Figura bunicului matern este emblematică. De la el află primele noţiuni de viaţă, primele poveşti de război, primele lecţii de  comportament.

         Evocându-şi ascendenţii, Melania Cuc încearcă să fie obiectivă dar  nu-şi reprimă sentimentele. Priveşte cu îngăduinţă îndărăt, la acele vremuri în care ea era centrul universului, iar satul ei, Archiud, buricul lumii.

         Aventura creaţiei  literare orale   începe foarte de timpuriu, pe când autoarea nu învăţase încă buchiile şi, mărturiseşte ea,  “Pentru mine, toate vieţuitoarele din gosopodăria noastră constituiau motiv, subiect de literatură! Nu mă lua nimeni în serios, după cum spuneam. Li se părea că e normal să am imaginaţie. Mai târziu, la şcoală, recitam cât mă ţinea gura. Citeam cărţi care mă depăşeau ca vârstă. Făceam compuneri la toată clasa, dar eram disperată când trebuia să stau nemişcată în bancă, să învăţ tabla înmulţirii. Mai târziu, scriam şi scrisori de dragoste pentru fetele din vecini, care aveau drăguţii plecaţi în armată. Ele îmi dădeau, în schimb, agrafe de păr, fir de aţă colorată, cu care îmi tot propuneam să cos ,,păretare”. De început am început să cos, după desen, aşa pas cu pas, în urma acului, dar nu am avut răbdarea să termin lucrul acela vreodată”.

         Una din primele creaţii ale sale este cea care a avut ca subiect un mânz bolnav pe care veterinarul îl doftoricea şi-l cosea la coastă, după ce acesta se zgâriase într-un cui. Bineînţeles că nimeni n-a luat în seamă poezia aceea tristă şi nu a avut cine să i-o transcrie, aşa cum mama lui Nini, pe când fierbea bulionul în cazanul de aramă, i-a transcris poezia “Într-o zi cam pe la prânz” – micuţului Nichita Hristea, în vâstă de şase ani, pe un petec de  hârtie şi astfel s-a păstrat prima creaţie a celui mai mare poet contemporan al veacului XX.

Lumea satului de la jumătatea secolului trecut, este una foarte idilică, sau aşa a rămas în memoria autoarei,  deşi izbucnise războiul din Coreea, deşi abia se terminase al doilea război mondial, deşi traversase o perioadă de secetă şi foamete cumplită, deşi era noroi pe uliţe din pricina căruia, flăcăii erau siliţi să meargă pe catalige! E o lume veche care se înfăţişează ochilor noştri, cu toate aspectele sale bune şi rele. Vizita în primul oraş apropiat a autoarei constituie, fără doar şi poate cea mai mare aventură a copilăriei. “La Reghin am văzut asfalt, lumină electrică. Cred că atunci aveam în jur de cinci ani. În iarna următoare, tata m-a luat cu el la Bucureşti” şi episodul îmi aminteşte de un fragment al unei alte mari scriitoare române, Ioana Stuparu, despre vizita acesteia la Craiova, cam între aceiaşi ani, împreună cu tatăl său şi uimirea vecină cu stupefacţia la vederea străzilor, a dughenelor îngrămădite una în alta în care găseai de toate, de iluminatul public şi toate minunăţiile pe care Nina lu’ Mitru Leu le privea cu nesaţ ca să le ţină minte şi să le povestească prietenilor de joacă. Toate acestea evocate în romanul trilogie “Oameni de nisip”.  Mereu căutăm similitudini.

         Poveşti emoţionante care scot în evidenţă sensibilitatea copilului, poveşti care te prind. Şcoala Horticolă din Bistriţa, presiunile exercitate de conducerea şcolii pentru ca părinţii să se înscrie la colectivă, sub ameninţarea că  eleva poate fi dată afară din şcoală, drumul dificil prin care răzbate, luându-şi soarta în propriile mâini, toate au pus amprenta asupra tinerei Melania.

         Mai târziu, cursurile Universităţii Dalles din Bucureşti, Secţia Literatura română şi universală, care au format-o ca scriitor şi tot în această perioadă cunoaşte febra cenaclurilor bucureştene.

         O altă etapă importantă a constituit-o debutul editorial cu o plachetă de versuri. Autoarea afirmă cu sinceritate: “Mă simţeam gata să escaladez piramida de sticlă a celebrităţii. Apoi a venit Revoluţia din Decembrie 1989!!! Cele două romane au apărut mult mai târziu. ,,Impozit pe dragoste” şi ,,Fructul oprit”.

         O viaţă în cuvinte de hârtie. Cu întorsături neaşteptate, reluări de la zero, înaintări anevoioase, piedici, suişuri, prăbuşiri.

         Modul direct de adresabilitate interlocutorului este maniera cea mai fericită de abordare a trecutului, sub forma unei autobiografii dezvoltate, cu exemple, cu date exacte şi personaje reale.

         Evocarea evenimentelor din decembrie 1989 este un punct incandescent al cărţii care justifică acţiunile următoare.

         Activitatea jurnalistică la diferite ziare şi reviste este cât se poate de rodnică şi o ucenicie necesară pentru scriitoarea Melania Cuc. Un palmares bogat şi divers adunat în ani de muncă prodigioasă pentru afirmarea în domeniul predilect: literatura şi în speţă, jurnalistica.

         Al treilea ochi, cel care vede “dincolo de aparenţe” – este cât se poate de necesar pentru un jurnalist, cu atât mai mult, într-o perioadă tulbure, plină de evenimente “fierbinţi”: mineriade, răsturnări de guvern, preluări din mers ale unor activităţi, munca pe brânci într-o redacţie, munca de teren pentru documentare, munca de fotoreporter, toate acestea suprapuse peste calitatea de soţie şi de mamă pe care le avea autoarea.

         Trăsăturile  definitorii de caracter sunt, la Melania Cuc, îndrăzneala, curajul, temeraritatea, puterea de a o lua mereu de la capăt, într-un nou început.

         Ca o scriitoare care a cunoscut succesul chiar înainte de a fi debutată editorial, cu o activitate strânsă, “la foc continuu”,  în revistele Uniunii Scriitorilor şi ca inventatoare a unui subgen literar: Reportajul literar, Melania Cuc s-a impus deja de multă vreme în peisajul culturii româneşti şi universale. Bucureştiul – şcoala formării ca Om şi ca Scriitor – i-a servit ca teatru de operaţiuni şi câmp de luptă în domeniul culturii, ca redactor Radio România şi ca jurnalist, dar a constituit şi pepiniera în care au lăstărit primele romane.

“În mijlocul tumultului bucureştean, eu trăiam şi scriam ca într–un trun de fildeş sau, mai bine zis, ca într-un cătun. O fi fost bine sau rău, nu ştiu. Dar aş minţi, dacă nu aş spune că am avut prietenii literare care multe rezistă până azi, că am avut şi maeştri, în sensul frumos al cuvântului, care m-au promovat la Radio, la reviste cu staif”.

Scrisul pentru Melania Cuc se naşte, după propria mărturisire, natural,

spontan, fără intervenţii, tehnici, artificii. În acest sens, autoarea se simte liberă de orice constrângeri.

         Însă dragostea cea mai mare rămâne pentru ea, radioul.

         Evocarea vieţii  din cenaclurile  bucureştene este, de asemenea interesantă prin noutatea pe care o aduce, prin persoanele care le frecventau şi prieteniile literare care se legau.

         În legătură cu acest subiect, Melania Cuc îşi susţine punctul de vedere: “În literatură ca şi în naştere eşti singur! Nu îţi poate lua şi nici da, nimeni, nici talentul şi nici puterea de muncă”.

         Toate colaborările la reviste clasice sau on-line, înseamnă pentru Melania Cuc, “lecţii de viaţă. Experienţe pe care nu le poate derula absolut nimeni în locul meu. Viaţa e ca un puzlle şi fiecare loc în care am lucrat sau prin care am trecut prin colaborări mai de durată sau efemere, a fost un detaliu de care aveam nevoie ca Om, ca Scriitor. Am avut spaţiul fizic, nu doar intelectual, în care să-mi joc ,,cartea vieţii”, să învăţ din cărţi, dar să şi ,,fur” meserie. Nu există facultăţi din care ieşi cu diploma de scriitor!

A existat în România anilor 50, o Şcoală de Literatură. Acolo, cei înzestraţi cu mai mult sau mai puţin talent, învăţau cum să ţină condeiul în mână. Atât este nevoie. Restul vine de sus, de la Dumnezeu sau din memoria cosmică, dacă vrei. Am avut trepte valorice pe care am urcat, dar am primit şi ,,şuturi”. Fiecare a fost un pas înainte! Am cunoscut oameni superbi, generoşi, dar şi destule jigodii. Un om, cu cât este mai sigur pe el, pe ceea ce face, cu atât este mai bun, mai darnic. Cei care se ,,zburlesc” şi nu te privesc în ochi când le vorbeşti, sunt săraci lăuntric şi mi–e milă de ei. Sunt şi inşi, care odată ce sau văzut pe o funcţie, te privesc de sus şi, din nefericire, dacă eşti un pic mai slab, îţi pot distruge destinul de creator”.

         Se pare că una din devizele Melaniei Cuc este următoarea: “Totdeauna am crezut că există alt început” – care a ajutat-o în momentele grele de slăbiciune, boală, trădare, alunecare, îndoială.

         “Filosofia mea de creştină, spune autoarea, declinându-şi Crezul religios, –  se rezumă la una dintre cele Zece Porunci: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Dacă am respecta asta, am fi în Rai! Eu sunt Greco-catolică prin botez, dar merg la toate bisericile şi la casele de rugăciune, unde sunt invitată sau unde mă trage inima. Dumnezeul meu este unul şi acelaşi. Nu mi-e frică de El, îl iubesc firesc, face parte din tot ceea ce sunt eu”.

         Dar scrisul este pentru ea taumaturgic, modus vivendi, respirare:

“Scrisul m-a ajutut mult în clipele de incertitudine, de

singurătate, de disperare. Scriam, scriam… Nu jurnale, nu scrisori care să

rămână posterităţii. Inventam cioburi ale unei lumi ce era doar a mea. Aveam şansa să trăiesc cum îmi doream. Pentru asta nu aveam nevoie de bani, decât de un creion HB şi un caiet dictando! Cred că de aici, din exerciţiul pe care l–am făcut pentru a nu mă lăsa developată de ochii străinilor, am ajuns la metafora care mă caracterizează în poem şi în proză. Metafora este ca o mască veneţiană; frumoasă şi parşivă. Nu ştii niciodată cu siguranţă ce obraz poate ascunde”.

         Scriitoarea are preocupări legate şi de valorificarea patrimoniului cultural local, înfiinţând un Muzeu ţărănesc în satul Archiud. Menuţ Maximinian îl numeşte: “Un muzeu ca o declaraţie de dragoste pentru tradiţiile noastre”.

         Familia ei a dăruit ţării personalităţi distincte în peisajul transilvan: pe bunicul Simion, o legendă locală la care se raportează sătenii şi azi, pe unchiul ei care a fost profesor în sat şi pe ea însăşi,  o personalitate covârşitoare a culturii româneşti.

         Aflată din totdeauna sub semnul cărţii, Melania Cuc afirmă: “O carte

este viaţă şi ar merita să rămână ca mărturie”.

         În privinţa laboratorului intim de creaţie, autoarea spune: “aş putea spune că în fiecare pagină musteşte seva realităţii unei vieţi prin care am trecut zdrelindu-mi genunchii, primind lovituri în plex, şuturi în fund şi privind din unghiul meu îngust, cum se moare de foame la propriu, cum se ucide din dragoste… Dar experienţele mele pot fi, şi sunt, generalizate, extrapolate, combinate şi asociate cu imagini rupte ca din peliculele filmelor italieneşti din anii 50. Realitatea iese ca cerneala printr-o sugativă bună, şi depăşeşte mitul ficţiunii pe care, iniţial, contez.

Nu am o carte anume pentru care aş fura sau ucide. Toate îmi sunt dragi sau le urăsc deopotrivă. Sunt bucăţele din mine şi au şi ele micile lor răutăţi, tabieturi, riduri, gelozii şi crize de inimă…”

         Lista distincţiilor şi nominalizărilor este interminabilă la numele Melaniei Cuc.

         Autoarea aduce în lumină şi unele întâmplări nostime legate de scriitorii şi poeţii pe care i-a cunsocut şi care i-au fost colegi de redacţie.

         Ca noutate în literatura română, Melania Cuc a adus termenul de tabletă-şotron pe care-l explică pe îndelete: “Nu am inventat eu tableta ca gen literar, au scris astfel şi Geo Bogza, Fănuş Neagu… Cea am adus eu în mod particular a fost dimensiunea ,,şotron”– aşezarea unei idei în text după grila unui ,,joc” de cuvinte care unesc două lumi, cea reală şi lumea

lăuntrică. Mai am în manuscris material, tablete, pentru încă 9 volume. Am publicat până acum 5 volume cu tablete-şotron. Eseul-şotron este viu, scăpărătoar ca un pocnet din degete, aici frazele sunt dense ca mierea şi nu eu ar trebui să le definesc ca specie literară sau stil. Să enunţ că fac parte din Postmodernism? Nu ştiu şi chiar nu îmi pasă (…) Acest tip de scriitură, nu doar că îmi aparţine, îmi certifică identitatea inconfundabil, ca individ aflat la răscrucea civilizaţiilor. Critici literari şi scriitori reputaţi mi-au recunoscut meritul în crearea, sau mai bine zis, diversificarea acestui gen literar. Mi-au sugerat să înregistrez ,,invenţia” mea la OSIM. Nu am făcut–o şi nici nu am de gând să o fac. Istoria literară va găsi un punct în care să noteze, cândva, acest fapt. Nicolae Georgescu a găsit valenţe noi în tabletele mele şotron, a găsit paliere care leagă terestrul de celest.  Uneori, am senzaţia că nu eu îmi scriu cărţile, că ele sunt deja scrise acolo ,,dintotdeauna”, şi eu doar mă mint că am talentul de-a le descifra, a le copia, poate, chiar fura, printr-o stranie şi nouă formulă cinetică, esoterică”.

         Ceea ce relatează Melania Cuc în legătură cu germinarea, apoi naşterea cărţilor sale, ţine de taină. Ea ne împărtăşeşte, atât cât taina se vrea descifrată şi ne lasă să privim prin tul, ca să nu stricăm vraja, la lumea aceea mirifică pe care ea o născoceşte şi căreia, tot ea îi dă viaţă. E ceva cu totul remarcabil că ea te face părtaş la aceste mistere, la aceste ritualuri legate de scrisul cărţilor.

         În privinţa Morţii, autoarea are următoarea părere pe care o împărtăşeşte: “Cred că moartea este o alonjă a vieţii, nu putem dispărea cu

toată energia de care dispunem, aşa, dintr-o dată. Viaţa de dincolo de viaţă ne–o pregătim, o zidărim, de cum ajungem pe pământ. Încă o generaţie după noi, poate două, dacă suntem ceva mai norocoşi, îşi vor aminti de noi. Apoi, timpul adaugă, sau şterege din detaliile celui care a fost. Rămâne doar umbra omului”.

         Dimensiunea spirituală a Melaniei Cuc este foarte generoasă pentru că în ea este cuprins cuvântul Iubire. Ori, în iubire este cuprins Totul:

“Totul este iubire! Şi când spun iubire, mă gândesc la protejarea a tot cea ce ne-a lăsat în dar, divinitatea. Eu cred într-un Dumnezeu al Iubirii necondiţionate. Nu vreau să cred într-un Dumnezeu care ne ameninţă. Viaţa de dincolo este continuitate”.

Valenţele creative ale Melaniei Cuc se răsfrâng şi în alte domenii ale frumosului. E cunoscută pasiunea ei pentru pictură deşi ea nu se declară artist plastic, ci mai degrabă iubitoare de artă, consumatoare de artă. Cu toate acestea a experimentat numeroase modalităţi de expresie în acest sens.

“Cu pictura este altminteri, eu am căutat să deprind meşteşugul

aşezării culorilor pe suport de sticlă mai întâi, apoi pe pânză. Mi-aş dori să modelez în lut, să am un atelier mare, în care să am şi o roată a olarului.

M-a fascinat mereu lumea lutului, cu vasele magice de la Cucuteni. Când am fost la muzeul din Botoşani, nu m-am mai putut dezlipi de exponatele acelea. Constituiau punţi de legătură între mine, firimitura de memorie a vremii de azi, şi dedemultul artistic. Omul primoradial, omul pe care ni-l imaginăm doar ieşind cu bâta din grota lui, pentru a-I fura nevasta vecinului, omul acela era nobil în sensul cel mai simplu şi clar al cuvântului. În acest caz, vasele de Cucuteni sunt mărturie că spirirul a fost mai întâi, apoi lutul, două elemente din care Dumnezeu a croit Omul. Mulţi dintre scriitori picteză, asta pentru că a picta nu cere un spaţiu prea generos. (…)

“Dacă pictez, o fac pentru a-mi elibera spiritul.”

         Melania Cuc îşi expune public viziunea sa asupra lumii apropiate şi îndepărtate, fără a avea o clipă teama că ar putea deveni vulnerabilă. Ea spune în sinea ei: -Vedeţi? Asta sunt! Nu pot să mă mistific, indiferent de consecinţe.

         Despre rolul scrisului în edificarea omului şi puterea lui taumaturgică, Melania Cuc are următoarea părere: “Noi suntem doar mărturistiorii. Scriem ceea ce vedem, auzim, mirosim, respirăm… Imediat după noi, percepţia scrisului nostru nu va fi defel relevantă. Trebuie să treacă generaţii, să se poată desprinde detaliu din întregul ceţos. Putem fi mai buni sau mai răi, depinde de cartea pe care o scriem. Depinde de care parte a barierei ne aflăm la momentul respectiv. Ca la bariera de la Intercontinental, unde, de o parte erau protestatarii, dincolo, armata! Care dintre ei sunt, azi, cei buni, care sunt răi? O apă şi-un pământ. Aşa este şi cu literatura, în general. Dacă vei citi doar cărţi cu nuanţă xenofobă, dacă vei citi că vecinul tău este periculos, dacă, o mie de ,,dacă” vor fi, tu nu vei fi în câştig. Trebuie să lupţi pentru ceea ce este al tău. Nu poţi deveni înger, în timp ce prizezi droguri şi filmezi porno, purtând crucea cu Mântuitorul pe piept”.

         Modul de abordare, însă, nuanţat, al  oricărui subiect este extrem de original, pentru că originală, nonconformistă este însăşi autoarea care nu se lasă prinsă între limitele impuse.

         Consider cartea de faţă, despre o scriitoare contemporană pe care am  fericirea de a o numi prietena mea, un fel de manual, îndreptar, îndrumar în ceea ce ar putea fi definit drept scriitorul român. Şi aceasta pentru toţi care aspiră la titlul de scriitor.

         Melania Cuc este omul care crede că: “Lectura unei cărţi este un privilegiu. (…) Cititul este un cult, o clipă de bucurie, dar cum îi explici asta

unui tânăr care a citit doar rezumate din textele clasice impuse de şcoală?

Dragostea pentru lectură vine din copilărie, când părinţii îi citesc copilului poveşti sau copilul îşi vede părinţii citind o carte, apoi discutând despre personaje, despre lumea dintre acele coperţi”.

         Melania Cuc ar vrea să fie percepută peste un veac, ca o enigmă.

         Ea crede într-un anume “lanţ al confreriei, magic, care are grijă de

tot ce lăsam noi mai drag pe Pământ! Vor veni alţii, alţii… Lumea literară nu a început şi nu se termină cu generaţiile actuale, oricât am crede noi că suntem buricul pământului”.

         E bine că generozitatea ei funciară lasă loc şi pentru celălalt.

         Experienţa taberei de pictură de la Lăpuşna la care autoarea a participat alături de un grup de pictori tineri, s-a concretizat în icoane pe ferestre şi într-o carte, intitulată “Jurnalul de la Lăpuşna”.

         “Când scriu, – spune Melania –  şi sunt sigură că ni se întâmplă tuturor scriitorilor la fel, simt cum pogoară o stare de graţie, un fluid aproape palpabil, în care mă cufund, nu mai văd, nu mai aud nimic, în afară de lumea pe care o plăsmuiesc. Personajele devin reale, au viaţa lor, şi nu m–aş mira să îmi sune la uşă, să mă certe pentru o nedreptate pe care, poate, din neştiinţă am comis-o. Unii critici, maliţioşi, îi spun ,,beţie de cuvinte” stării de îmbinare a cuvintelor în sintagme, imagini, acelui fenomen care dă suflet Literei. Alţii îi spun Talent, Har, Muză… Fiecare merge pe intuiţa sa sau, de ce nu, pe experienţa personală. Cuvintele zidăresc şi distrug. Cuvintele sunt tandre, iubitoare, dar şi rele de gură, bârfitoare ca nişte ţaţe de mahala. Rugăciune sau blestem! Noi alegem ce scriem, dar numai Dumnezeu este cel care ne lasă mâna liberă să le trecem cu creionul pe hârtie. Totul este cu voia LUI.”

         O scânteie de vis în memoria universului. “Scrisul este ca o dragoste, este nevoie de doi. Scriitorul şi Inspiraţia”,  – declară Melania Cuc.

Şi este ca şi cum un magician şi-ar dezvălui tainele magiei. Cu toate acestea, nu ai, citind această carte, impresia demistificării. Dimpotrivă, taina sporeşte şi incită şi mai mult interesul.

         Impresia este dublată şi de întrebările incitante cu care tânărul jurnalist o provoacă pe scriitoare la confesiune. E un joc în doi absolut superb, ca un tangou clasic care trezeşte pasiunea.

         Profesionalismul jurnalistului Maximinian Menuţ este stelajul pe care se construieşte edificiul. Accesoriile sunt aşezate, pe măsura înălţării construcţiei. Şi peste tot, simţi miresmele diafane ale unei poeme nescrise, lăsate pentru “mai târziu”.

         O carte de maturitate, o carte care reflectă condiţia de scriitor român în toate ipostazele lui. O carte intuitivă, sub formă de interviu, închegată punctual, dar şi instantaneu, după capriciile gândului, sugestiilor, similitudinilor, o carte scrisă la o cafea-şotron, spumoasă,  pe cât de aşezată, precum omul desenat cu cretă pe asfalt, pe atât de spontană, ca săritura într-un picior începând de la picioarele omului, la mâini, până la cap.

         Un joc fantastic care mărturiseşte despre iubire, jertfă, dăruire, muncă, succes, împlinire, suferinţă, bucurie perfectă.

         “Este o artă să pui întrebări – recunoaşte Melania Cuc. În acest sens o admir pe Eugenia Vodă de la România Cultural. Este un intelectual rasat, este senină şi surâzătoare când pune întrebări dintre cele mai caustice. Ştie cum şi când să apese pedala pentru ca intervievatul ei să spună tot ce are pe suflet. În interviu, nu o dată, omul spune şi ceea ce nici el nu ştia că ştie, nu că s-ar lăsa dus de val, dar interviul are ceva care te duce precum un bulgăre de zăpadă pornit din vârful de munte, şi care devine o avalanşă. Personal, aştept de la un interviu ineditul! Vreau să văd cum dispare balastul, sterilul, cum străluceşte aurul! Urăsc răspunsurile cu citate din panoplia filososfilor celebri”.

         Interviul oglindă pe care-l propune Menuţ Maximinian, reclamă sinceritatea, responsabilitatea cuvântului rostit sau scris, este semnătura din dreptul propriului nume.

“La un moment dat, spune Melania Cuc, se creează o platformă de afiniţăţi şi schimbul ideatic nu mai constituie o problemă. Îl duci pe invitat acolo unde doreşti, şi el spune ,,tot”. Este de dorit să te documentezi înainte de sta faţă în faţă cu o personalitate despre care, personal nu ştii mare lucru. Într-un dialog, aşa cum este acesta, noi doi putem să ne jucăm cu vorbele, putem jongla, să facem interogaţii, să punem punct şi virgulă, să segmentăm textul…

Este un dialog liber, aşa cum este şi emsiunea mea de la AS-TV, Cafeaua de seară. Încerc să dialoghez cu invitaţii mei. (…) Cât priveşte ,,inducerea” răspunsului, aici nu este ca la poliţie. Interviul este sau ar trebui să fie un parteneriat. Cei doi sunt într-o relaţie elevată şi care are ca rezultat relevarea unor acţiuni ce trebuie ştiute de marele public”.

         Privirea vieţii Melaniei prin ochii lui Menuţ Maximinian dă pondere scriiturii într-un timp în care colegii de breaslă nu se dovedesc a fi prea generoşi între ei, în aşa fel încât să le alcătuiască un portret fără umbre. Autoarea însă, este pregătită de a-şi expune, pe câmpia paginii, viaţa, aşa cum a fost: cu lumini şi umbre, pete de gri şi multe, multe fâşii de galben şi verde. Ea ne împărtăşeşte foarte multe experienţe personale din propriul laborator de creaţie. Cum se aşterne la masa de scris, cum şi-a format un reflex din creaţia pe calculator, cel puţin două ore pe zi, cum a scris unele cărţi, cum găseşte titlul potrivit pentru fiecare,  ş.a.

         În altă parte evocă figurile ilustre pe care le-a cunoscut în lumea literară: Victor Eftimiu, un monument în viaţă, Fănuş Neagu, Ioan Alexandru, Emil Botta, Francisc Păcurariu, Cezar Baltag, Gabriela Melinescu, Grigore Hagiu, Nichita Stănescu, Sânziana Pop, Virgil Teodorescu, Ştefan Augustin Doinaş, Mălina Cajal, Eugen Frunză, oameni cu care scriitoarea şi-a intersectat de multe ori paşii.

         Dar şi pe cei pe care i-a cunoscut mai bine, cum mărturiseşte chiar ea: „Geo Dumitrescu, cel care mi-a făcut debutul la Luceafărul, apoi Gheorge Pituţ, Agata Vasiliu Bacovia, H. Salem, Lucia Verona, Nicolae Ioana, Grigore Vieru, Mircea Ivănescu, Gheorghe Grigurcu, Ion Horea, George Ţărnea, George Radu Serafim, Nicolae Rotaru, Dan Verona, Mircea Sântimbreau, Gabriela Adameşteanu. Mircea Cărtărescu, pe care nu îl cunosc personal, dar am locuit în acelaşi bloc, de pe strada Nada Florilor, la scări diferite”.

         Marea majoritate sunt astăzi doar “umbră şi vis” şi numele lor caligrafiat pe cărţi.

         Autoarea mărturiseşte cu emoţia de atunci, efectul pe care-l aveau întâlnirile cu aceşti “iluştri” ai literaturii române: “- Nu ştiu cum simt alţii, dar eu, în prima tinereţe, şi aflată în faţa unui scriitor a cărui carte o citisem, eram mută. Nu–mi găseam cuvintele. Opera şi nu omul acela mă făcea să nu-mi găsesc de foarte multe ori cuvintele potrvite să–mi arăt admiraţia. Mai apoi, am văzut că sunt scriitori cu notorietate, dar care se chinuie să scrie o poezie. Aşa că, încet, încet, am învăţat că sunt şi ei oameni, iar cei care lucrau în redacţii, cu care aveam de obicei tangenţă, prestau o muncă pentru ca să trăiască. Îşi făceau meseria, şi cu colaboratorii ţineau relaţii oficiale. Nu mă urau, dar nici nu mă iubeau. Cu unii simţeam că am afinitate, cum intram pe uşă. La alţii, cocoţaţi pe funcţii, am simţit şi aroganţă, superficialitate. Mi–am spus mereu că dacă sunt aşa, e semn că nu sunt nişte oameni de valoare. I-am ocolit”.

         De altfel, Melania Cuc, profesionist exemplar şcolit pe băncile vieţii, fie la radio, fie la televiziune, fie în hebdomadarele româneşti şi chiar în gazetele şi jurnalele de provincie, care au şi ele putere de penetraţie, este de părere că nu poţi minţi, mai ales atunci când te afli face-to-face cu interlocutorul, pentru că, în cele din urmă,  te autodemaşti: „În interviul clasic, din pagina scrisă, sinceritatea este firul-roşu, viaţa care se simte pulsând în fiecare răspuns, dar şi în întrebările cu valeneţe strategice de-a dreptul. Personal, ca intervievat constat că sunt mult mai sinceră decât în viaţă. Nu că aş minţi  viaţa de fiecare zi, doar că mai folosesc, ca tot omul, mici nuanţări, când vorbesc despre un fapt de presă, de exemplu. În intreviul de pe bandă magnetică, cu precădere, sunt pragmatică, merg direct la subiect şi îşi impun personalitatea. Nu am trac, nu am avut decât o singură dată, când timp de o secundă mi s–a lăsat ca o ,,draperie” neagră pe ochi. În rest, a fost ok. În televiziune am debutat la TV Bistriţa cu emisiunea ,,Bună seara, Melania! Nu-mi puteam doza porţia de aer, la prima ediţie. De aceea, cred că oamenii din presa audio-vizuală ar trebui să ia lecţii de dicţie, de actorie”.

         De la destăinuirea personală, jurnalieră, până la notaţia de tip memorialistic, cu valoare de document istorico-literar, drumul parcurs de scriitor este încărcat de responsabilitate şi răspunde acelui cod  deontologic, absolut obligatoriu unui autor care se respectă. Nu poţi folosi o informaţie intimă, primită în numele prieteniei, dacă persoana care ţi-a furnizat-o nu este de acord. De asemenea, tactul, intuiţia, discreţia, amabilitatea, delicateţea, au un mare rol în formularea întrebărilor, în aşa fel încât interlocutorul să nu simtă că s-a intrat cu bocancii în sufletul său.

         În acest sens, cartea aceasta constituie pentru mulţi jurnalişti, în special tineri, un fel de manual, de un profesionalism exemplar. Personal, am citit cartea ca atare şi am învăţat foarte multe lucruri pe care nu le ştiam. Meseria se fură, din mers. Şi nicicând nu vom pregeta să mai învăţăm câte ceva pentru a ne desăvârşi ca oameni ai scrisului.

Pusă în faţa unei eventuale interdicţii de a scrie, Melania Cuc nu se pierde cu firea, ci răspunde mai tânărului său interlocutor:

“Dacă îţi doreşti să scrii, o poţi face şi pe nisip, pe apă, pe perete, pe foiţa unei ţigări sau în memorie. Eu mă visez adesea scriind. Mai ales, scriind poeme. Este ca un joc al minţii care se prelungeşte şi dincolo de starea de veghe. Mă trezesc cu regretul că nu mai reţin textele respective, dar, sigur, nu sunt capodopere”.

Aşadar, starea de graţie necesară scrierii există, în orice condiţii. Să ne amintim de scriitorii care au făcut închisoare politică şi nu aveau pe ce să-şi scrie textele. Ei le-au memorat până când le-au ştiut pe de rost şi apoi le-au transcris la ieşirea din  puşcărie. Notorii sunt cazurile lui Nicu Steinhardt şi al lui Aurelian Bentoiu care a “scris” în închisoare două volume, unul de proză şi altul de versuri, iar la eliberare le-a dictat fiului său, compozitorul Pascal Bentoiu. Altfel n-ar fi existat astăzi două cărţi admirabile ale acestui om extraordinar şi scriitor de talent.

         Cei doi scriitori radiografiază cu discernământ, starea actuală a culturii, a revistelor literare, a scriitorilor şi a emisiunilor culturale şi nu pot să nu constate că toate acestea sunt în pierdere de receptare şi pentru că cititorii sau ascultătorii nu sunt capabili să facă o selecţie riguroasă a valorilor şi primesc ceea ce li se oferă, mai ales prin platformele electronice care promovează cultura. Dar sunt şi mulţi veleitari care-şi postează pe bloguri personale, ori pe reţelele literare de tip ning, texte cât se poate de îndoielnice, doar din dorinţa de a se vedea “publicaţi” şi citiţi. În această privinţă, adminii ar trebui să fie extrem de riguroşi şi selectivi în alegerea textelor care urmează a fi postate. Din păcate, nu există nici o cenzură în acest sens şi se invocă prea des, libertatea de exprimare, de gândire şi cuvânt, care uneori sunt foarte greşit înţelese şi nu servesc literaturii, cu atât mai puţin culturii româneşti. Dar nici invocarea la nesfârşit a “zăpezilor de altădată” nu e productivă, ci trebuie mers în pas cu evoluţia societăţii şi cu noile comandamente pe care le reclamă aceasta, fără a se lăsa în  voia literaturii de consum, a  pieţei, care nu întotdeauna ştie să-şi promoveze producţiile de valoare şi să-şi cultive gustul.

         Pentru mine, Melania Cuc este şi va fi prototipul scriitorului perfect al zilelor noastre.

         Dar pentru aceasta trebuie să ştii să fii deschis şi să primeşti. Nu poţi intra lesne printr-o uşă închisă, chiar dacă o forţezi şi-i strici încuietoarea. Mereu te va urmări sentimentul de culpă, că ai pătruns intimitatea cuiva, fără să ai acordul.

         Interviul luat Melaniei Cuc este o provocare grozavă, o lecţie de jurnalism  “pe viu” şi un material documentar excepţional, foarte bine structurat, privind destinul unui scriitor de valoare din România, cu largă deschidere spre universalitate.

CEZARINA ADAMESCU

www.agero-stuttgart.de

Solemnitatea Sfinţilor Arhangheli, 2011

 _________________

01 Decembrie 2011 – Ion Scorobete: „Exerciţii de singurătate“ /Ushtrime te vetmise/ -Amanda, Edit. Bucurest, traducere in limba albaneza de Baki Ymeri (Marcel Turcu)

Un nou volum de versuri-de astadata,bilingv-intitulat: „Exercitii de singuratate”/Ushtrime te vetmise/

-Amanda Edit-Bucurest,2011-traducere in limba albaneza de Baki Ymeri, in care poetul (timisorean) Ion

Scorobete, isi asuma in forta, noua sa ordine ideatica. Dupa antecedentul volum-Imperiul marunt- acum,

„frunzele intra in moarte clinica”/poemul”Coeziune”pag.10/eliberate din cadru de „ingeri de budoar”. Iata,

deci, ironia crispata a unui osteocrestin, exhibat dintr-un cinism elegant !Un expresionist, asadar insa nu defen

siv,precum cel din „Castelul ondulatoriu”: dimpotriva: situat in „fantana rituala”- deci, oblic- obscur fata de re

alitate, I. S. isi reactiveaza eul si-poate-  intr-o detasare inversa, ni-l sugereaza, parca, modular, pe Vasile Voicu

lescu. prin ,ale acestuia, „Ganduri albe” animate acum si aici precum in fresca lui W Disney…

De asemeni, factologic, ne este indus Lacan, prin mirajul „iluziei optice” din Gestalturile filosofului psihanalist

pentru care „oglinda stie si poate sa configureze”/  Jaques Lacan- Ecrit, Paris,1966 / Intr-adevar,livresc pe masu

ra sa, autorul isi extrage imagini „libere” din propriul subconstient, iesind in „ring”apoi, ilumint, ca un retor ce

 este !/ poemul „Ring”-p.14/- v. alte esente fluorescente din „nuca ce are un miez sine die”. De aceeasi speta

pare a fi si viitorul „amical” din interiorului simbolismului frust al poemelor pillatiene, care, in fond, tot expre

sionism intors, sant !

M S,alteori, prizeaza utopia acelorasi granule universal-moderne ale unui H Michaux, cu ale sale „revelatii”

izvorate material, in abrupta societate Hac. poetul roman fiind si el un delicvent al imaginarului, precum Mi

chaux-v. in  calatoria poetului francez in „Marea Carabanie”/ Paralela 45-2010/

Libertatea expresiei, alegoria violenta, etc…conduc la sincopele comunicarii „unei realitati infiorator de tena

ce”/p.20/ de unde si de ce poetul nostru este obligat sa „se lase” umanizat de inserturi. Poate ca de aici si

ambitusul si primejdia ” exercitiului de singuratate” din care trebuie sa transpara „acea biografie a valurilor,

in fluxul si refluxul lor”/23/

Titlul volumului, vag paseist dar si autoanalitic, precum la Y de Loyola sau Cioran, ajunge in final, sa marcheze un

spatiu ostil traversat cu pieptul” chiar pe esplanade”./24/ Eruptii sintagmatice stiu sa focalizeze absurdul, para

doxul /26/iar in modul in care poemul „se destinde” usor, reuseste sa personalizeze grotescul/v. Laptele cainelui

din „Poem destins”,p.30. Pentru noi, contemporanii versurilor lui Ion Scorobete, e- de asemeni-de notat, preg

nanta arborare a derutei marelui Don quijote, invocat in text, in „calacaroasa insula Corfu „/34/.

Ca bestiar (liric) grandilocvednt, poetul redistribuie canonicele  zebre in desert,un fel de zerouri timbrate ori

„zerouri” aride,cum sant cele invocate de poet, invocate si numite, adica, in „Tratatul despre nimic”al lui J D

Barrou/v. pg38/ tratat din care sublimatul lector retine ca ” Nimicul provoaca represie si teama!”Pozarul Yorick

nefiind foarte departe de aceest „spatiu” crispat …

Intregul volum place, incita si este acum si acesta mai articulat decat calendarul ! Scalaritatea e buna  si retine

cu severitate catarsele. Sensibil dar eteroclit, prin volumul recent (si urmatoarele NA), poetul isi pregateste

terenul pentru nedeterminarea perpetua.

In „Ubu- rege”, la Alfred Jarry- spre ex. eul sublima in nocturna. La I Scorobete o „Nocturna” incheie- victorios,

volumul. Criticul si omul de cultura Lucian Alexiu isi inchide prefata despre volum, integrandu-l pe poetul

„singuratatilor”(noastre, ale tuturor) intr-un travaliu permanent …

                                                                      MARCEL TURCU

                                                                                      Timisoara